BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

luni, 24 decembrie 2012

un copac cu flori... nu, cu guguștiuci

Sâmbătă seara, când mă întorsesem de la cumpărăturile for ză christmas și pusesem de încălzit un ceai văd, pe geamul bucătăriei, în dudul din spatele blocului, o priveliște rară: o grămadă de porumbei. Întâi am văzut 3. Apoi am văzut că mai zburătăcește ceva. 4. După care mă uit mai bine, mă apuc să număr... 6! nu, 7! Și, mare minune, nu se băteau între ei (că de obicei perechea "stăpână" a locului îi gonește pe toți intrușii. Vreo doi erau sigur pui, că erau mai micuți și mai prostuți, adica se încâlceau în crenguțe, se așezau pe crenguțe prea subțiri. Iar câte un părinte îi supraveghea îndeaproape. Dudul nostru era împodobit de porumbei. Dimineața - nici urmă de porumbei, plecaseră cu toții.

PS. Deși părea a fi o întâmplare întâmplătoare, se pare că nu e așa. De atunci i-am vazut in fiecare seara, înainte de a se întuneca, puzderie de guguștiuci vin pe rând și se adună în dud.

vineri, 21 decembrie 2012

De iarnă


Miros de brad proaspăt tăiat, de crenguțe de brad rupte, de cetină, de joagăr, de excursie la munte prin pădurea de brad. Amestecat cu miros de parizer (stranie combinație!) amintind de prânzul comun de la All, când ne adunam și mergeam la magazinul de mezeluri de peste drum de Frigocom, luam parizer, mușchiuleț sau/și pastramă, pâine și muștar și luam masa cu toții la locul de muncă, pe unul dintre birouri... Tot în 300, seara.
Fulgii ne potopesc, mărunt și persistent. Văd pe balconul biroului cum se depune zăpada, ușor-ușor, fulg cu fulg se face stratul gros de omăt. E frumos. Albit, orașul pare mai frumos, mizeria e acoperită. Cerul pufos cerne încontinuu fulgi mărunței. Pe străduțele înguste peisajul e ca de-o poveste de spus la gura sobei în miezul iernii, în timp ce afară ninge și e viscol iar la ferestre au înflorit florile de gheață, poveste spusă în altă poveste a poveștii spuse la nesfîrșit.

vineri, 14 decembrie 2012

O zi plină


Sună mobilul deșteptarea. Ochii mi se dezlipesc cu greu, aș mai dormi încă câteva ore... Sar din pat, gata, repede-repede, că azi sunt multe în program, n-am idee cum să o scot la capăt. Afară iar frig - și ce frig! - când respir îmi vine să tușesc de rece ce e aerul. Precipitare câtre troleibuz, l-am ratat, da' mai bine întârzii decât să cad pe gheață. Aștept, vine altul, arhiplin, ei, asta e, azi nu citesc finalul cărții. Traseul obișnuit, troleibuz-tramvai-troleibuz, iar pe drumeagul printre nămeți înghețați și mațini în mers pe ulița îngustă mă gândeam că, la cum țopăiam pe-acolo eram ca o păpușă stricată, care dă din mâini și picioare aiurea, gata-gata să cadă. Am ajuns, ia să văd cum e cafeaua asta grecească luată aseară din megaimage, mda, cam nașpa, are aroma aia care mie nu-mi place, parcă arsă, în fine, lasă că merge. Muncă, modificări peste modificări, agitație, la ora 1 gata, hai la evenimentul cu copiii. La o școală din Crângași, în sala de sport, copilașii de la centrul de zi se distrează de minune, și noi odată cu ei. Joculețele Oanei la care micuții participă trup și suflet, ăn care intrăm și noi, ne fac să nici nu simțim cum trece timpul. Apoi, în clasă, când au scos din rucsăceii-cadou cadouașele de la Moșu' și au văzut mickey-minnie-urile de pluș au fost în culmea fericirii. Niște copilași foarte dezghețați și simpatici.
Apoi, odată întorși, s-a decretat începerea Secret Santa. Fiecare trăsese la sorți numele unui coleg și-i luase ceva, cadourile au fost așezate sub brad. Acum fiecare, pe rând, ia cadoul cu numele său, îl deschide și încearcă să ghicească de la cine e cadoul. Distracție maximă! N-am mai râs demult așa! Multe momente vesele. Unul dintre ele e chiar deschiderea cadoului meu pentru Luci. Da, am avut o sclipire de inspirație când am ales accesoriile de pirat, au făcut senzație. A fost exact cum am vrut, amuzant. Apoi muncă la greu, și încă am avut noroc că s-a mai putut reporta pe luni o parte. oricum am terminat ce aveam de făcut abia pe la șapte jumate... Dar, cum ieri seara am terminat revista școlii și i-am trimis-o Deliei, măcar nu mai stau cu grija că mai tre' să lucrez și acasă. Și o să dooorm, ooof, de vreo săptămână dacă nu mai mult simt că iar s-a adunat oboseală. Și nu e nimeni de vină în afară de mine, că mă culc târziu, și asta complet aiurea, fără vreun motiv rezonabil.

miercuri, 12 decembrie 2012

Fulgi


Capital la aniversarea a 20 de ani, eveniment condimentat de prima ninsoare zdravănă de anul ăsta din București. Peripeții la dus, două ore pe drum, prin trafic. Și surpriza absolută după ce intrai la palatul Ghika și deschideai a doua ușă, unde te așteptai să intri într-o sală... daaar ieșeai iar în viscol preț de câteva trepte coborâte până la cortul în care se desfășura party-ul Capital.
Fulgi deși, vânt, vreme de poveste.
Azi, în stația lui 96 de la Afi, o cioara își făcea de lucru prin zăpadă, țopăia, s-a cocoțat apoi pe gard, de unde studia lumea cu atenție. Până când a venit un nene care s-a oprit să se holbeze la ea. Cioara s-a uitat și ea la el, s-a gândit, a plecat.

joi, 6 decembrie 2012

ochean întors

Ciudată perioadă. Am o stare stranie. Ciudata maimuță. Cred că-i ca și vremea de afară. Ba soare, ba nor, ba cald, ba frig, ba senin, ba ploaie și vânt. Cetăți de ceață clădite pe aer. Destrămarea destrămării. Da, cred că pot spune că am o dispoziție morbido-autumnală. Haotico-psihedelică. Nimic nu se leagă, nu are consistență, chiar și gândurile au tendința de a se risipi în cețurile exterioare. Neliniști liniștite. Calm agitat. Contraste contradictorii. Iar nimic n-are sens. Iar sunt paralelă cu lumile exterioare și cu cele interioare - la fel. Stranie senzație... parcă sunt in mai multe lumi diferite concomitent, fără a fi undeva cu totul și cu adevărat. Iar nu reușesc să mă bucur cu adevărat. Iar sunt străină de toți, toate și de mine. Nu mă recunosc - cine e ființa asta care nu mai știe să se bucure? sau așa eram și mai demult și nu-mi mai aduc aminte? parcă totuși nu. mă antrenam în discuții despre nimicuri, slujbe, probleme mărunte și nu mi se păreau lipsite de importanță. Acum trebuie să fac un efort considerabil ca să particip la astfel de discuții - uneori, nu mereu. Dar și atunci când nu reușesc... e ca acum. Ca și cum ai vedea lumea printr-un ochean întors invers. Să te simți brusc la mare distanță de tot ce adineauri ea aproape de tine.

miercuri, 28 noiembrie 2012

Scurte povestiri miraculoase


Curgerea poveștii mari, cu manuscrisul, legătura dintre povestirile mici, fiecare povestire în parte. Chestii general umane, chestii care-s și la ei ca și la noi, circuitul șpăgii în natură, obsesia de a avea totul programat, puterea cărților, atracția dintre un bărbat matur și o tânără frumoasă dar cu care n-are ce vorbi... Ironii, realitate, ireal, o îmbinare surprinzătoare, umor, haz de necaz..

http://www.cinemagia.ro/filme/short-stories-578586/

marți, 27 noiembrie 2012

Frunze

Gânduri răzlețe stau agățate de un trunchi firav. Apoi o pală de vânt le smulge, le învârtejește, le spulberă și le dă de pământ. Gânduri galbene, roșii, cărămizii, verzui, maronii, albastre, mov, roz, de tot felul. Decor ireal, ba luminos, ba întunecat, ploaie, nor, curcubeu, soare, lună, stele. Toate grămadă. Din când în când trece câte o umbră a realității și stârnește furtuni colorate. Și apoi toate cele cad și se așează într-o nouă configurație, ca la caleidoscop. Mai mișună uneori câte o fantomă zăpăcită prin toată nebunia asta, apoi se destramă. De fapt toată această lume ireală și personală e în continuă schimbare, așa că uneori nimic nu mai e ce-a fost, ci cu totul altceva, devenire devenită trecută dar și viitor concomitent, prezentul ca un miriapod al oglinzilor lumilor paralelelor și bisectoarelor la intersecțiile lumilor străvezii, translucide sau opace, reale și înșelătoare. Orice în această lume e și contrariul său, contradicție totală și perfectă, un întreg de neînțeles sieși. Cum ar fi să te privești în oglindă și în locul propriului tău chip familiar, acolo să se reflecte orice altceva, gânduri, aberații, iluzii, vorbe, toate lucrurile imateriale care te reprezintă efemer? Un nor dens de lumi întrepătrunse, întrețesute, contradictorii... cum ar fi să le VEZI concomitent?!

joi, 22 noiembrie 2012

Mirosuri

Parfum cu sex incert, teoretic masculin, practic nu prea. Vag familiar, aduce a ceva, nu știu a ce. La mișcările omului se înviora și parfumul. Nici foarte neplăcut, nici plăcut. Amestecat cu miros de plastic încălzit. Și de ceară de lumânare topită. Și haina mea pute a fum de țigară de Que Pasa. Un cocktail de mirosuri foarte straniu. Miros de 300 la ora 11 noaptea.

luni, 19 noiembrie 2012

Eu sunt Charlotte Simmons

Alex, de-ai mai trăi, te-ai bucura! A apărut, în sfârșit "Eu sunt Charlotte Simmons", ultima ta traducere.


Azi m-a sunat cineva pe vechiul tău număr de telefon, și a cerut să vorbească cu tine. I-am spus sec că nu mai ești și... atât. Acum la câteva ore după, văzând newsletterul cu aparițiile Polirom, unde se anunța, în sfârșit, apariția romanului "Eu sunt Charlotte Simmons" m-am gândit... să vezi că erau cei de la Polirom... Posibil voiau să te anunțe c-a apărut cartea, poate și ca să îți dea cele câteva volume ca drept de autor al traducerii... Asta e. Oricum nu cred c-aveam vreun drept (legal vorbind) să le primesc eu. Deci la târgul de carte o sa cumpăr cartea, eventual în câteva exemplare, să le fac cadou rudelor tale. Și când mă gândesc câte certuri ai avut cu redactorul... iar eu nu mai am nici măcar documentul word cu traducerea originală, nemasacrată... Al naibii hard-disk bușit!

luni, 5 noiembrie 2012

retrospectivă apatică

Nu am chef. Se pare că ăsta e firul roșu al zilelor astea. Ceva, un drăcușor, un nu-știu-ce mă face să nu mă bucur parcă de nimic. Și asta e grav. Mai ales că weekendul ăsta, de vineri seara începând și până duminică spre seară chiar a fost super. Seară dansantă deosebit de reușită de ziua lui Rali în Oldies, cu Dana costumată în măicuță și Maria în vampir... Muzică bună, antren. Sâmbătă - tradiționala petrecere la moșia lui Ottu de ziua lui. Vreme cețoasă și de speriat dimineața, apoi frumos, cald, soare, o bucurie să stai prin curte la aer curat, în liniște, împreună cu gașca de prieteni... Varză acră cu coaste la ceaun - o nebunie de să te lingi pe degete... Vin la discreție, voie bună, relaxare. Gașca a fost mai mică anul ăsta față de cum era de obicei... Am adăstat până duminică, nu ne mai dădeam duși... Dragii mei prieteni n-au uitat ca era ziua mea, cu toate că, din motive strict financiare anul ăsta, m-am făcut că plouă și n-am mai organizat nimic, și mi-au tras o cântare de la mulți ani... Știu și eu, poate de asta mă asimt așa aiurea, oarecum vinovată față de mine mai ales, că am mai lăsat din nou un an să treacă fără sărbătorire... naiba știe. Sau poate încă nu mi-am revenit total? Dar totuși, parcă au mai fost ocazii din august anul trecut până acum, când m-am simțit cât se poate de bine. Ar trebui să-mi dau un șut în fund și să-mi revin din starea asta de căcat.

vineri, 2 noiembrie 2012

Gîndire cu premeditare...


Am citit azi un articolaș care poate da de gândit: http://totb.ro/in-ce-mai-crede-lumea-i-don%E2%80%99t-give-a-shit?utm_source=news-2012-11-02&utm_medium=email&utm_campaign=Campanie_02.11.2012 Ca în orice teorie, sunt aspecte pozitive, pe care cel ce-o susține le vede cu precădere, și alte aspecte mai puțin pozitive sau chiar negative, pe care le văd mai ales oponenții teoriei. De ce? pentru că orice teorie, de om fiind generată, are imperfecțiuni, este cu alte cuvinte omenească. Și testarea ei se poate face ducând-o la extreme. Iar validitatea ei de fapt e relativă, și anume doar într-un anumit context. Wow, ce exprimare pseudo-științifico-fantastică! Mă mir ce aberații născu mintea mea de om gripat. De fapt, ce naiba voiam sa spun? A, da. Că pe de o parte mi se pare oarecum ok chestia aia cu apatheismul, numai că doar ideea de apatie mi se pare respingătoare. Și cumva termenul pendulează între apatia asumată și cea leneșă, indolentă și egoistă. Iar extrema (negativă) a acestei atitudini poate fi rezumată cam așa: de la a nu-ți păsa dacă există sau nu ceva sau cineva (aici fiind vorba de Dumnezeu) până la a nu-ți păsa de absolut nimic e doar un pas - mare sau mic, depinde de om. De fapt, stând acum să scriu cuvintele astea în eterul biților, îmi dau seama că... bat câmpii. Să bem pentru bătutul câmpilor în lung și-n lat! Căci am un weekend petrecăreț pe seama altor sărbătoriți (eu merg deocamdată pe burtă, low profile, poate după ce iau leafa...)

joi, 1 noiembrie 2012

November rain


Noiembrie pornește la drum zgribulit, cu ploaia-n oase, cu guturai, nas curgător și durere-n gît. Nu este un noiembrie din cele bune. Ăsta e rece, umed și neprietenos. Sau doar ne dă cu ploaie-n ochi și se va face frumos mai încolo? Cine știe...

sâmbătă, 27 octombrie 2012

Agape



Mi se părea mie că n-am mai scris demult nimic... Ca de obicei, cand sunt multe de povesti, n-apuci. Deci, pe scurt muncă-muncă-muncă-muncă, dar și distracție-distracție-distracție-distracție. Adică nici nu-i rău. Doar cu timpul stau prost, n-apuc să fac mai nimic. Ei, și ce dacă! La muncă învăț chestii noi, reînvăț chestii pe care le uitasem parțial, e interesant. Am avut și supliment de viteză, adică niște colaborări - modificări pentru un site și paginarea unei reviste a școlii. Din păcate am atît de puțin timp disponibil, e frustrant. Și sunt în urmă cu somnul. Grătar cu fetele noastre de la dansuri la Cristina - minunat. Apoi o iesire pe nepusă masă în Oaia Neagră, unde am nimerit fix cand se sărbătorea Codrina, adică iar prilej de băut și de distrat, ba chiar și de cântat.

Apoi ieșirea la Fântâna Doamnei, la o chermeză cu ied la groapa cu jar.
Fantastic. Mi-a plăcut mult peisajul locului. Iar satul... un loc de retragere ideal pentru alcoolicii anonimi care vor să se lase de antialcoolism. Sîmbătă și duminică am întâlnit pe ulițe numai oameni beți turtă.

Amuzant, oricum. Eu i-aș fi zis satucului "La baetii veseli" - ca-n ilustrata de epoca peste care am dat pe net si care asa de tare mi-a placut ca musai trebuia sa-i gasesc un loc in ză blog.

Acum iar un weekend de semipauză, că o să trec pe la Diana și Petre... Iar următorul weekend va fi dărâmător, cu party for Rali și imediat a doua zi serbare la moșie la Ottu. Iar eu stau și mă gândesc cum pana mea să fac, că și de-aș vrea să mă serbez și eu nu prea am loc. Dar oare vreau? Nu pot să dau pe repede înainte peste ziua de 4, să nu știe nimeni c-a fost, nici măcar eu?

luni, 1 octombrie 2012

De la capăt & aberații de vară indiană


Și o luăm frumușel de la capăt... Ce va fi, cum, om trăi și om vedea.

Am pus murături - castraveți și gogoșari. O să pun și varză, dar mai încolo nițel. Oricum ai da-o și ai întoarce-o, tot murăturile proprii sunt ză best. Anu' trecut n-am prea avut chef, cu mutarea și tot necazul, dar odată terminată tevatura mutării zugrăvelii și a nervilor cu meșterii lui pește, am zis, mai mult la picătura chinezească a sfaturilor materne, hai să pun totuși ceva-ceva acolo - și ce bine a fost, am avut varză murată și gogonele asortate până spre vară. Mă bătea gîndul să pun și de-o zacuscă, dar de-acum va fi mai complicat cu cumpăratul. Da, visam frumos și la un magiun, dar gata, e tardiv, terminatu-s-a bogăția de prune și se scumpiră de zici că-s fructe exotice.

Zilele astea din urmă au fost foarte dinamice - adică ultimele două săptămâni din septembrie. Ca un montaigne-russe. Ba sus, ba jos. Ba așa, ba invers. Și în cele din urmă și câteva ieșiri la bere, binevenite după o vară de secetă. Și mă amuzam, oarecum, râsu-plânsu, de unde în anii trecuți septembrie era full de zile de naștere sărbătorite de n-aveai aer (nici bani), acum calm plat. În schimb octombrie se profilează foarte social și bericios, ba cu gașca de fete de la dansuri, ba cu gașca mare la o chermeză cu ied la groapa cu jar, zile de naștere care or mai fi (că sunt)... Dixtracție și muncă. Că da, începui munca. Și va fi palpitant. Și nou. Și e foarte bine că-i așa.

marți, 18 septembrie 2012

Gânduri grele

Azi am dat peste niște articole care mi-au plăcut tare mult.

Sunt lungi, n-are rost sa dau copy-paste, pentru cei interesati gasiți mai jos linkurile.

Cu dedicație pentru toți cei care-și pun probleme și întrebări despre chestiuni "banale" cum ar fi fericirea, viața, lumea de azi, "democrația":

Viața noastră "fericită" cea de toate zilele:
http://constiinte.ro/falsa-independenta-si-viata-ca-produs
- dincolo de limbajul intelectualist prea împănat de termeni culți și de unele exprimări cam teoretice autoarea spune adevăruri grele. Pentru cine reușește să treacă peste formă și savurează esența mesajului și ajunge până la comentarii, are și-acolo ceva de savurat, o luptă de idei între comentatori.


Fericirea și ghidurile fericirii:
http://bantonbhuttu.blogspot.ro/2012/09/arta-cere-exercitii.html

Democrația de astăzi:
http://karamazov.ro/index.php/polemici/263-intre-ciocanul-dictaturii-majoritii-i-nicovala-dictaturii-minoritii-tehnocrate.html

sâmbătă, 8 septembrie 2012

Mărgele colorate

Senzația, fiorul pe care îl simți când te aruci în valurile mării după o absență de 4-5 ani. Mai știu să înot? că deja nu mai cred nimic din legendele urbane tip "e ca mersul pe bicicletă" - că după ce-am învățat, greu, cu multe vânătăi la gambe să merg pe bicicletă, acum 3 ani, după o pauză de 2, când m-am suit, plină de încredere pe bicicletă, să constat că sunt fix ca la-nceput, adică nu mai știu nimic... o oră și ceva mi-a luat să reușesc să mă țin cât de cât, vai steaua mea. Ei, și totuși mai știam să înot. Sărituri peste valuri, fior de plăcere și veselie.
Un concert de violoncel pe seară, pe malul Dâmboviței care sclipea liniștită în lumina felinarelor, a reclamelor gigantice, a farurilor... Un vânt subțire care înfioară pletele. Acorduri de Bach care te duc între două lumi. Fior de frumusețe și de vremelnică fericire.
Un somn târziu, trezire cu sentimentul că nu trebuie să te grăbești niciunde, că azi ai timp pentru toate. Mică desfătare leneșă.

marți, 28 august 2012

Fără sens, fără rost, fără cauză


Calm, șșșșt! Nu te enerva. S-or rezolva toate... cică. nu zău.
Aștept. Și ma apucă pandaliile de atâta așteptat! În puii ei de treabă, trece naibii viața și eu tre' s-aștept. Că și dacă mă dau cu capul de pereți, fac, dreg, mă agit, rezultatul final e tot ala, doar că însoțit de mai multe cucuie. Sunt ca-n anii de tinerețe, cand nu suportam sa stau s-aștept. La o vreme mă cică înțelepțisem, am văzut că sunt unele momente când absolut orice ai face, te agiți degeaba, ba poate îți faci mai mult rău, pe principiul celui căzut în mlaștină.

Dușmanul ăsta, Timpul. De trecut el trece, ne trece, prin noi trece, prin el ne trecem, ne petrecem. Și așa mai departe. Timpul n-are nicio treabă, doar noi ne terminăm la un moment dat. Și brusc, hop, a expirat abonamentul, ești fumat, dus, dead and gone și te trezești că n-ai făcut nimic nemaipomenit, că ai așteptat să... ceva, orice, mereu ceva... și nimic. Da' și dacă ai făcut, ce să zic, ce mare chestie ai făcut. Ai dus eventual o viață standard, ai făcut ce fac toți. Și? Sau ai descoperit energia nucleară sau mai știu eu ce chestie la care te-ai gândit că va fi folosită pentru binele omenirii... și când colo evident a fost folosită doar pentru distrugere. Sau ai fost ze lachi oan, n-ai dus niciodată lipsă de nimic, ai făcut ce-ai vrut dar te-ai plictisit de moarte până la moarte. Foarte tare! Adică, cum, orice faci, oricum o dai și-o întorci, tot aia e? Cum, n-avem o rețetă de succes despre cum să te simți fericit c-ai trăit și fericit și împăcat că mori? E, nu veniți acum cu șmecheria aia cu creștinismul și moartea, că dacă ar fi, ăia de cică cred asta cu tărie chiar ar trebui să nu se teamă de moarte, nici de-a lor nici de-a celor dragi, n-ar mai exista drame, tragedii și bocete la mormânt. Or, toată lumea dă din gură, dar când e vorba de fapte... hai s-o lăsăm baltă.
Suntem niște ipocriți. Chiar și când ne închipuim că suntem sinceri, dacă stăm și ne gândim la rece la contradicțiile pe care le provocăm trăind în lume, vedem cât de falși suntem. Și unii nici nu-și dau vreodată sema că sunt falși!

De-aia zic io că e sănătos să nu ne luăm prea în serios. Să nu ne credem mare brânză. Să ne tragem singuri o pereche de palme din când în când ca să ne trezim. Ca să nu ne trezească la realitate altcineva care ne da palme. Sau chiar soarta, dacă nu e nimeni disponibil. Ce, ți-ai planificat viața, zici? Ce drăguț! Aha, zici că trăiți până la adânci bătrâneți, faceți copii, aveți o casă la țară, cu grădină și alte acareturi? A, și stupi, zici? Și te bucuri că n-o să mai fii nevoită să stai la oraș și să lucrezi pentru un salariu cu care să supraviețuiești de la o lună la alta, fără nicio perspectivă? Te bucuri, hai? Atunci, na, poftim! Ștergem tot, resetăm sistemul, acuma hai, descurcă-te, să te văd! Să nu care cumva să mai zici că te plictisești sau că ți s-a urât cu binele. Dar nu e nimic personal, stai liniștită.

Și d-aia uneori râd ca proasta de una singură când aud Suntem stăpânii vieților noastre După cum îți croiești viața, așa o ai Poți face orice îți propui în viață Trebuie să gândești pozitiv și totul se va rezolva, Dacă ți s-a întâmplat cutare e din cauză că ai gândit într-un fel la un moment dat și așa ai atras întâmplări sau persoane care au determinat ce s-a întâmplat etc etc. Toate astea sunt adevărate până la un punct. Până în punctul unde intervine CEVA/CINEVA care nu depinde de tine. Și îți dă totul peste cap.

Cum mai vrem noi să ne iluzionăm că putem ordona, sistematiza, îmblânzi viața... Da, putem. E ca și cu natura. O îmblânzești, ai falsa siguranță că totul e sub control. Și brusc, ceva o ia razna și te trezești la realitatea micimii și neputinței tale. Să nu ne iluzionăm. Asta ca să nu ne dez-iluzionăm mai târziu. Neprevăzutul de-aia e neprevăzut, pentru că nu îl poți prevedea. Decât post factum.

Omule, nu ești centrul universului. Nu poți fi niciodată 100% stăpân pe viața ta, pe soarta ta, nu te împăuna, nu te mai crede buricul pământului. Da' vezi să nu cazi în partea ailaltă, să stai cu frica-n oase mereu, cu mintea paralizată, mort încă de viu. Doar fă-ți valiza, fii gata să pleci când bate gongul fără văicăreli. Stai cu mintea trează, să nu te prindă vreo schimbare majoră dormind. Și scapă naibii de frica aia ticăloasă de la care ți se trag toate relele. Că tot de frică te iluzionezi că tu controlezi totul - și ce bine știi să te minți singur!

joi, 23 august 2012

Buline


Pete de culoare, tușe vesele ale pictorului distrat numit generic soartă, sau Dumnezeu, sau cum poftiți: trei broaște țestoase de Herăstrău pe-o bucată de lemn ieșite să se încălzească la soare; un copac plin-ochi de rândunele agitate, zburătoare, țipătoare; un gândăcel colorat aparte; rațe înșirate ca mărgelele pe malul lacului; un nor; vântul de seară prin frunze... câteva idei, niște culori.
Buline vii pe fond întunecat.

marți, 21 august 2012

The nothing


sau Nimicul. Așa încep să simt uneori că devin. Mă rog, nu e ceva nou, din când ăn când mă bântuie senzația asta. Astă seară, fără niciun motiv concret, am simțit Nimicul că-mi înghite brusc, ivit de nicăieri, speranțele, gândurile, viitorurile. Și brusc, nimic nu mai are sens, nimeni nu mai spune nimic relevant sau profund, fundamental, toți suntem marionete lipsite de esență jucând un teatru absurd și de neînțeles, mânuiți de păpușari ireali, sau ne suntem unii altora păpușari și marionete totodată...

Orice fac e inutil, de prisos. Orice gândesc se înscrie într-un cerc vicios limitat de neștiință, prostie și micime. Mă simt mică, inutilă, de prisos mie, lumii, universului. Ce caut eu în viața mea?! Vechea întrebare. Străină de eul meu obișnuit, cel așa-zis înțelept, străină de oricine și orice.

Toată lumea în jurul meu e funcțională, relativ normală, vorbesc despre lucruri care mie de o oarecare vreme îmi sunt absolut străine... M-am înfuriat azi pe mine însămi când mi-am dat seama c-am rămas mult în urma lumii. Un soi de troglodită. Și mă mai mir că mă simt străină. Chiar sunt... SF-ul - un mic exemplu. Mi-a plăcut și îmi place. Dar nu mai sunt de mult la curent cu ce se scrie sau s-a scris recent, de filme nici nu mai vorbesc. Și atunci m-aș mai putea numi fan SF? Nu. Un pseudo-fan arhaic și neinformat. Mă deranjează? Doar pentru că nu pot urmări firul unor discuții. Că de lipsit cumva organic - nu, nu îmi lipsesc aceste informații. Și nici nu țin morțiș să mă pun la punct. Nu mă definesc. Probleme despre lume îmi pot pune și direct, fără a folosi parabole și mutarea acțiunii în lumi îndepărtate. Și, dacă e de citit... Sunt atâtea și atâtea lucruri pe care aș vrea să le citesc, din x domenii, iar, de exemplu, SF-ul nu mi-e prioritate. Deci voi fi în continuare 95% pe dinafară. Și ar fi bine ca ăsta să fie singurul domeniu unde-s în această situație. So... sunt o incultă. chiar sunt. Și probabil orice aș face așa voi rămâne multă vreme - poate pentru totdeauna. Poate doar să am la dispoziție tot timpul din lume să fac absolut toate lucrurile pe care mi le doresc, atunci aș avea o șansă să nu mai fiu pe dinafară...
Discuții... discuții sterile, golite de sens, vorbe. Un mare gol. Mă simt tot mai străină de tot, de toți, de orice. Fac mari eforturi să nu mă rup complet și definitiv de lume.

sâmbătă, 18 august 2012

Șomaj de vară


Nu aveam de gând să mai scriu pe enervanta temă a șomajului decât eventual după ce se încheia etapa asta de viață. Dar am dat peste un blog fantastic, pe care o să-l citesc cu plăcere de-acum, mă rog, mai întâi am dat de un articol de pe blog, cu un titlu bestial: nici-mama-nu-m-ar-angaja-pe-mine/.
Am savurat fiecare cuvințel. Și am apreciat și sinceritatea frustă, și revolta, și talentul literar al autoarei. Și m-am gândit că, totuși, cât m-aș înfuria eu pe viață, sunt poate un caz fericit (sau nefericit, din perspectiva "standard"). N-am avut niciodată "fericirea" de a mă identifica atât de mult cu "fișa postului" încât să uit să savurez un apus sau un răsărit de soare, încât să nu apuc să mă văd cu cei dragi sau să mă schimb atît de mult încât să-mi devin mie însămi străină. Poate și din cauză că am fost și sunt enervant de ne-fixistă. Adică am și eu fixuri, dar, din fericire pentru mine, din când în când aceste bibelanuri de porțelou se sparg și atunci mai las-o naibii de chestie, în definitiv nu e așa de importantă. Singurul fix care nu s-a spart ba chiar s-a consolidat e ăsta: trăiește, dar trăiește frumos.
Sunt în postura de șomer a doua oară-n viață. Prima dată am găsit de muncă în 2 săptămâni (era 2006), dar de atunci am rîmas cu sila de a ajunge în situația de a fi fără job, de a trimite cv-uri și a merge la interviuri. Am trimis și-atunci CV-uri la tot ce avea legătură cu ce știu. La vremea aceea, lucrasem aproape exclusiv în edituri, aveam experiență, știam tot ce era necesar la un nivel foarte bun. Humanitas-ul căuta tehnoredactor. Am trimis la ei CV-ul cu bucurie și eram sigură că mă vor suna. Aș, Cv-ul nu a fost nici măcar citit - și la vremea aceea nu se puneau anunțuri-fantomă, "ca să dea bine". Nici în ziua de azi nu-mi dau seama de ce nu m-au chemat (eram candidatul ideal, 100% pe cerințe). Am fost însă chemată la interviu la o fimă de publicitate mică (2-3 oameni), unde interviul a fost ok, chiar plăcut, am dat o probă de lucru, totul era ca și aranjat. Peste 2 zile trebuia să mă sune și îmi facă oferta. Dar peste 2 zile m-au sunta să îmi spună că au decis să angajeze pe altcineva (pentru bani mai puțini decât cerusem eu minim). Răzbunarea a fost dulce, pentru că în câteva zile am fost chemata la interviu la McCann, unde am avut un interviu foarte plăcut cu șefa de la HR, apoi am vorbit și cu șeful de la DTP, am dat și proba de lucru tot atunci, iar la finalul probei, când mă conducea către ieșire, din ce am vorbit, am înțeles că sunt angajată. Ceea ce s-a și întâmplat. Iar peste o săptămână m-au sunat cei de la mica firmă de publicitate, spunându-mi că vor să mă angajeze, că s-a creat încă un post de graphic designer bla, bla. Mărturisesc că mi-am simțit răzbunată dezamăgirea.

De astă dată... singurul interviu dezagreabil l-am avut la Arta Grafică. Unde nici acum nu știu de ce era nevoie ca primul interviu să îl dau cu directoarea economică și directorul comercial. Prima m-a descusut despre fiecare dintre fostele joburi de-a fir a păr. Al doilea părea că știe despre ce vorbește, dar... la un moment dat, după ce povestisem tot ce-am făcut la fostele locuri de muncă, toate în domeniul DTP, să îmi spună că de fapt nu își dă prea bine seama ce am fîcut, mai puțin la McCann, unde îi era în fine, clar. A sugerat că în timp meseria se uită, în fine, m-am enervat, i-am replicat că o coală tipografică tot la fel se împăturește și după 20 de ani și că n-am trecut la cu totul altă meserie atât de demult încât să mu mai am habar de nimic, după care am dres-o elegant spunând că oricum, dacă constat că nu îmi amintesc ceva sau nu știu, întreb, colaborez cu colegii, pentru ca rezultatul să fie cel mai bun. Concluzia acestui interviu a fost că s-ar putea să organizeze o probă de lucru, probă la care am aflat ulterior că nu m-au mai chemat, au chemat alți candidați. Am avut cumva, din cât s-au lungit, din momentul trimiterii CV-ului până la vestea proastă, senzația că era ceva în neregulă, ca și cum sperau ca trăgând de timp eu să renunț - și candidatul "bun" să rămână singur în cursă. În rest, la toate celelalte interviuri am dat de oameni ok, normali la cap și chiar foarte drăguți. Doar că raportul e de 120 cv-uri trimise - 20 citite - 10 interviuri. Și am trimis CV-ul doar pentru joburi cu care am tangență. Dar, deocamdată, nimic concret. A mai fost amuzat postul de art director de la Viva, pentru care dupa interviu și proba de lucru de 3 ore (cu 5 pagini de revistă și o coperta de făcut) în final HR-ița mi-a spus că cei de la Viva s-au decis să nu mai angajeze pe nimeni din afară și să rezolve intern. Acum sunt într-un impas - teoretic aș avea de ales între două variante, optasem pentru una, dar au intervenit amânări și până la urmă nu se știe ce va fi, iar a doua... dacă le-am spus că optez pentru primii, care acum mă amână, nu pot să mă întorc să le zic ok, hai să lucrăm împreună cele trei zile de probă și apoi să vedem, dacă primii îmi dau țeapă, vin la voi, dacă nu, îmi pare rău. Așa că trebuie să mizez totul pe o carte - totul sau nimic.

Totuși, vară fiind, e plăcut să mergi prin parc pe role... pe bicicletă... pe jos... Să respiri alt aer în fiecare zi... să privești norii... frunzele... oamenii. Să ai timp la discreție, ca-n vacanță. Nu-ți prea poți permite nimic, gen drumeții, călătorii vacanțe sau ieșiri la beri... Dar sunt de părere că fiecare moment al vieții trebuie savurat pentru frumusețea și unicitatea sa. Așa că, până la urmă, e o perioadă frumoasă. Să fii liber... Să faci cam ce vrei cu timpul tău.. dacă nu eram condiționată și de bani era fantastic. Așa, nu poți face chiar ce vrei - aș fi călătorit, cu siguranță, aș fi încercat să mă depărtez de lumea de zi cu zi ca să îmi pun ordine în viață, să mă pot gândi fără niciun stres la ce îmi doresc și la ce voi face în viață, ce drum să aleg... Mi-aș mai dori să mă văd mai des cu prietenii - dar nu depinde doar de mine asta...

luni, 6 august 2012

Minciunian


Minciunianul este un exemplar ieșit din comun prin îndemânarea deosebită în mânuirea vorbelor. Tipic mitoman, vrea să apară în fața celorlalți impresionant. Cum biografia sa nu are nimic deosebit, se apucă și brodează povești credibile pe acele părți care nu pot fi foarte ușor verificate. De fapt, cu cât mai anostă și mai jalnică îi e viața, cu atât mai colorată și mai palpitantă va fi povestea vieții lui.
Poate vrea să pară un erou căzut, un luptător, un om care a suferit mult din motive onorabile și admirabile. Creează în mințile celor care îl ascultă lumi paralele cu realitatea, oarecum verosimile. Prin repetare iar și iar, ajunge chiar și el să se convingă de realitatea rolurilor pe care le joacă, astfel devenind sincer în minciuna sa - pentru că se transpune complet în pielea personajului de sine inventat.

Suspiciuni încep să apară în mintea ascultătorilor abia după câteva întâlniri. Apar mici neconcordanțe, unele afirmații se cam bat cap în cap... E normal când nici tu nu mai știi ce e minciună și ce nu din ce spui... Roluri din diferite piese imaginare se contrazic... Ba se laudă că e semivegetarian, dar cînd vine vorba să mănânce, o masă fără carne e ca și cum n-ar fi... O nevastă i-a murit, însărcinată fiind, într-un accident de mașină în Italia... amănunt care apoi se modifică... ba e italiancă, psiholog la poliție, ba e româncă, ba când îl întrebi cum s-a simțit când cineva drag i-a murit vorbește de un camarad de arme... Așa e, poveștile brodate ad-hoc pentru a impresiona o anume persoană se amestecă cu altele mai vechi... Lumea minciunianului este o orgie de povești inventate, unele mai vechi, unele mai noi, unele pentru toată lumea, unele doar pentru unii... Și nu e vorba doar de povești nevinovate și inofensive, posibile reminiscențe ale copilăriei (ca deh, unii poate n-au ieșit din etapa respectivă, iar nevoia de a crea povești care să-i facă eroi e de înțeles, poate, în cazul lor), ci de povești care manipulează, vor să te facă să crezi că albul e negru și invers... pentru ca minciunianul să obțină controlul absolut al situației. Tind să cred că victimele preferate sunt femeile (de preferință blonde). Îi plac provocările, așa că probabil când dă de una ceva mai isteață se dă peste cap s-o amețească de tot cu poveștile sale, probabil pentru satisfacerea orgoliului său nemăsurat. Dar, la ușurința cu care minte, natural, inventând fapte, istorii, întâmplări, la fel de normal precum respiră, nu cred să se limiteze la femei. Doar talentul trebuie să se manifeste!

El, minciunianul, pornește de la premisa că e un om deosebit și toată lumea trebuie să îl ia în seamă. Și pentru asta, fiecăruia îi toarnă orice gogoși intuiește că s-ar putea să creadă respectivul (mă rog, respectiva, în mod special). Are un simț natural de a "mirosi" oamenii, și în funcție de ce spun aceștia le îndrugă chestii pe care aceștia ar fi înclinați să le creadă. Din nefericire pentru credibilitatea propriilor povești (și din fericire pentru interlocutorii creduli), la băutură se dă de gol, îngroașă excesiv tușele, uită amănunte, dă amănunte care nu se potrivesc cu altele mai demult spuse... Dar dincolo de erorile de la îmbinarea poveștilor sale între ele și cu realitatea... apare mereu o fractură între vorbe și fapte. Pur și simplu, ceva nu se potrivește și la început nu înțelegi ce, de ce, unde scârțâie.

Așadar, când aveți neșansa de a vă întâlni cu un minciunian, nu veți ști imediat că exemplarul din fața voastră este un minciunian. Dar, dacă soarta face ca drumul vostru la un moment dat să se intersecteze la mai mult de o bere și să aveți de-a face în vreun fel cu el, vă veți putea da seama de fals doar uitându-vă la cât de mare este distanța dintre vorbe și fapte. Și la cea dintre imaginea pe care și-o creează din vorbe și la ce este el de fapt. Nu vă lăsați trași pe sfoară, căci veți regreta. Escrocheria e o artă pe care respectivul o stăpânește bine, și în ciuda unei posibile impresii inițiale neplăcute, știe și poate să își folosească șarmul în așa fel încât să anestezieze suspiciunile.

Nicio asemănare cu realitatea nu este întâmplătoare. Modelul minciunianului a fost inspirat de C.Ș. din T. (mare om, mare caracter). M-aș fi lipsit bucuroasă de o astfel de experiență, care strică părerea despre oameni în general... dar cum altfel n-aș fi crezut în ruptul capului că așa ceva există... tot răul spre bine.

marți, 31 iulie 2012

"și e foarte bine că-i așa"

Nu e așa de simplu să-ți găsești ceva potrivit de muncă în zilele noastre. Anunțuri sunt, găsești. mă rog, acu' spre vară mai puțin - exceptând IT-ul, care "duduie". Zîu că regret că nu mi-am dat la momentul potrivit șuturi în fund ca să mă îndrept către o astfel de carieră. Da, am fost io mai deșteaptă, ha, DTP, ziaristică, publicitate, design... bullshit. Cred că dacă mă făceam mașinist tipograf eram (poate) mare șmecheră acum, dacă reușeam să mă pun la punct cu tehnologiile noi, să mă perfecționea prin străinătățuri... mă rog, acu' asta e, stai fato și fierbi de nervi în suc propriu că degeaba se pare c-ai învățat atâtea rahaturi. A, dar cum e cu joburile? Păi simplu. Deci anunțuri - gârlă. Aplici la alea la care ai tangență, la alea care sunt fix pe profilul tău, la unele care au vaaagi tangențe, dar poate-poate. La alea unde ești fix candidatul ideal, cu experiență, știi tot ce le trebuie ba chiar în plus... nimic. CV-ul nu este nici măcar citit. Ai mai multe șanse pe domeniile unde ești mai la început, măcar te cheamă la interviuri - deh, dacă are o legătură cu faimosul IT care acum e simgurul care mai mișcă... În fine, m-am plictisit, m-am săturat. Mi-e și silă să mai trimit CV-uri, aplicații, scrisori de intenție, portofolii și alte bullshituri.
Mă calcă pe nervi și faptul că acum am timp liber, dar n-am bani ca să-l fructific cum ar trebui. Puii mei, poate puteam porni un rahat de business oarecare... sau mă duceam să ma plimb cu gașca-n turul țării... sau mă duceam la înot, la o mizerie de piscină. Mă rog, degeaba mă vait, că și-așa tot frec menta. Singurele chestii pozitive sunt plimbările pe bicicletă sau pe role, măcar sunt în formă. Tot ziceam că m-apuc să învăț aia sau ailaltă, sau să despachetez și să arunc, sau.... sau... și ce să zic, mare chestie am mai făcut. Așa că-s dublu ofticată, și pe mine, și pe lume. Și e cald și n-am chef de nimic din ce-ar trebui. Sper să nu mă transform în genul "parazit", m-aș disprețui veșnic.
Altfel... timpul trece pe nesimțite. Am fost și la parastasul de un an pentru Alex - a fost mai devreme, că atunci au putut rudele lui, și din păcate a coincis și cu acțiunile celor de la PTPT de la Sâmbăta, așa că n-au putut veni. Ce să zic, slujba a fost frumoasă... Am revăzut mormântul și deși nu mă așteptasem, credeam că sunt mai tare acum, am bocit iar ca disperata. Oricum, a fost frumos și m-am bucurat că am fost acolo, împreună cu toți acei oameni de treabă...
N-am mai vorbit cu nimeni, nici nu prea am mare chef... doar dacă pare că cineva chiar vrea. Ce pana mea să vorbești cu oamenii și să-i deprimi cu problemele tale... Și văd că și gașca mea începe să mă uite. De astă dată fără să existe vreun alex indezirabil... Ce să mai zic, asta este... n-ai bani, ai probleme, mai ești și solo... cui să-i pese și de ce. Datoria de prieteni și-au făcut-o, vreme de aproape un an... Acum lucrurile intră în normal. Fiecare are treburile și familiile sale, se adună cu oameni asemenea ca să se simtă bine și cu asta basta. So, mai subțire cu gașca. Și așa de evenimente gen botezuri și nunți n-am fost chiar în formă și mi-am propus să le evit cu orice preț o vreme. Vrând-nevrând, o s-o răresc cât se poate cu ieșirile, măcar din motive financiare. Și poate e mai bine așa. Asta mi-aduce aminte de o replică dintr-o piesă de la teatrul de comedie, cred că Ubu înlănțuit se chema.... "și e foarte bine că-i așa"... pentru orice dezastru, orice nenorocire, concluzia finală era... "și e foarte bine că-i așa".

miercuri, 4 iulie 2012

Vacanță șomeră


Dacă perioada asta nu s-ar prelungi prea mult, pe bune că șomajul ăsta ar fi ca o vacanță la vatră. Dacă nu m-am dat cu rolele, cu bicicleta, dacă nu m-am plimbat o săptămînă jumate... Asta după ce prima jumătate de săptămână imediat după terminarea preavizului era cât pe ce să accept un job care oferea muuuult prea multe dezavantaje față de avantaje. Am lucrat la editare video la Giga TV... 3 zile. După care m-am lămurit care-s condițiile și am preferat să îi anunț că nu le accept condițiile și nu mai vin. Dezavantajul cel mai mare și mai grav era că voiau să mă plătească numai pe SRL sau PFA, deci trebuia să-mi fac firmă pe cheltuiala mea ca să încasez un salariu de mizerie, pe care de altfel, din experiența colegilor, nici nu-l prea plăteau. Adică riscul major era să îmi fac firmă și să rămân cu paguba, și cu plăți întârziate la infinit. Adică risc major de țeapă. Am zis că nu merită să-mi irosesc timpul cu astfel de inginerii financiare dubioase, mai bine îmi mai caut și timpul astfel câștigat îl folosesc pentru mine - să mai învăț CSS, HTML... să mă mai relaxez, să reînvăț să merg pe bicicletă, să merg cu rolele... Între timp a picat și varianta cu Arta Grafică, acolo nu mi-e clar ce a fost, dar a fost ceva dubios... interviul a fost cam nerelevant, mai degraba ușor enervant (să te pună să povestești la fiecare job trecut ce-ai făcut, cum, de ce ai plecat... ca la final să îți spună că nu le e clar cît te pricepi de fapt... în fine) să rămână că te cheamă la o probă practică, după care să afli că nici măcar nu te mai cheamă la acea probă... probabil ca nu cumva doamne-ferește s-o treci sau să fii mai bun decât x sau y... Cam așa m-am distrat în perioada asta.

luni, 18 iunie 2012

Bolboci, OstFest, șomaj


Sambăta trecută - nunta Mariei și-a lui Tudor, la Bolboci. Frumos, foarte frumos. Peripeții la ducere, ratat biserica, dar ok și-așa. Petrecere până spre dimineață - eu m-am retras mai devreme, nu eram în cea mai bună formă, se făcuse frig iar oamenii erau din ce în ce mai beți iar eu din ce în ce mai puțin.

Iar acest sfârșit de săptămână... OstFest. Încercasem la un moment dat sa vând abonamentul, dar cum nu s-au prezentat doritori, l-am păstrat și m-am dus în fiecare zi. Vineri și sâmbătă m-am aciuat pe lângă Gabi și Radu, duminică am mers cu gașca. Frumos. Parcă sâmbătă mi-a plăcut cel mai puțin, Europe nu m-au prea încântat, deși teoretic aveam o părere mai bună despre ei... Manowar au fost ok, dar nuș' de ce parcă nu mi-au mers la suflet. Tot așa și Megadeth, n-am rezonat cu ei. În rest, nimic de comentat (în afară de lipsa coșurilor și în consecință mizeria care se crea - oricât voiai, nu putea s-arunci paharele de plastic goale altundeva decât pe jos). Faza de vineri seara, când am ajuns, mulțumită lui Gabi, până în față, la fire circle, va rămâne de neuitat. Și finalul apoteotic al concertului Motley Crue, cu apa colorată în roșu aruncată peste public.
Acum, o nouă săptămână. Marți e ultima zi de muncă. Cum deocamdată răspunsurie așteptate întârzie nedefinit, o să intru în șomaj. Oricum, mă tot întreb, de aproape o lună de când tot trimit CV-uri... de ce pun oamenii ăștia anunțuri c-ar căuta nu-știu-ce dacă nici măcar nu citesc CV-urile? Evident, dacă nu le citesc, nici n-au cum să sune ca să te cheme la vreun interviu... Mă cam enervează chestia asta, îți crează iluzia că ar fi oferte, dar care de fapt nu-s, sunt doar abureli, pare-se. În fine, om trăi și om vedea.

marți, 5 iunie 2012

Errare humanum est, perseverare diabolicum



Într-o bună zi o să scriu o mică (sau mare) culegere de minciuni și invenții care aparțin unor persoane în viață... Săptămânile astea am avut parte de-atâtea, cât nu-mi mai trebuie încă o viață de-acum încolo. Unii au atâta imaginație încât le e absolut imposibil să trăiască în lumea reală. Păcat că nu își folosesc imaginația pentru a scrie cărți pentru copii și adolescenți (gen Winnetou șamd - chiar, nu degeaba îmi povestea despre Karl May... ) Pune măi băiete mâna și scrie!

joi, 31 mai 2012

Cool down, take it easy


Gata cu zăpăceala și deruta. Focul de paie s-a stins, lăsând priveliștea clară. Just another lemon tree - orice experiență e bună, măcar prin faptul că mai descoperi ceva - la tine însuți/însăți, la alții, alte obiceiuri, alte mentalități...

joi, 24 mai 2012

O istorie diferită - școala din Șcheii Brașovului

Încă de la weekend-ul de 1 mai de la Arcuș voiam sa caut mai multe informații despre școala din Șcheii Brașovului. M-a impresionat prezentarea preotului prof. dr. Vasile Oltean - atâtea date despre care istoria oficială nu suflă o vorbuliță. Pur și simplu nu mai înțelegi nimic - de ce sistemul de învățământ predă o istorie perimată și tendențioasă, atâta vreme cât există documente atestate care demonstrează altceva? Preotul Vasile Oltean este un om plin de viață, care încearcă să ne transmită nouă, celorlalți, puținilor vizitatori ai școlii din Șcheii Brașovului, frânturi de istorie "neagreată" de sistem din motive obscure. Acest om e o enciclopedie ambulantă, este incredibil câte lucruri știe...
câteva exemple găsite pe net:





redau mai jos continutul unui articol, in care autorul exprimă mai bine decât mine acele minute de neuitat petrecute cumva accidental când am intrat în vechea clădire a școlii din Șcheii Brașovului:

--------

Vasile Oltean - pastratorul tezaurului cultural din Scheii Brasovului


Scris de ROSTIRI CULTURALE
Marţi, 10 Noiembrie 2009

Anul de gratie 2009...
Pasii m-au purtat undeva in Ardeal, in Scheii Brasovului... Acolo, intre manuscrise vechi,din anul 1967 cineva vegheaza la pastrarea fiintei noastre culturale.
Un CAUTATOR uitat de timp si oameni pastreaza peste decenii, un tezaur de o inestimabila valoare culturala.
Este Vasile Oltean... Filolog, muzeograf, profesor şi teolog roman, membru fondator si vicepresedinte al „Despartamantului Cultural Astra Brasov”, director al Muzeului „Prima şcoala romaneasca” din Scheii Brasovului.

Atunci cand povesteste despre vremurile trecute se transfigureaza... Devine prototipul DASCALULUI, arhetipul INVATATORULUI...
Pare coborat dintr-unul din minunatele tablouri ce ii impodobesc muzeul,demn coleg al lui Coresi si al lui Andrei Saguna, prieten bun al lui Anton Pann si George Ucenescu (adevaratul compozitor al imnului national "Desteapta-te Romane")...Din nefericire, in secolul 21 ne desteptam mai greu...Poate daca ar merge in Schei sa stea de vorba cu Vasile Oltean, unii din multii romani cu simturile temporar amortite de hapurile globalizarii si-ar redescoperi in vene sangele stramosilor si adevarata mandrie nationala.

Vasile Oltean e uitat, alaturi de comorile sale tiparite, fara fonduri (cine sa mai dea astazi fonduri pentru cultura?), fara personal de specialitate.
Povesteste celor care au rabdare sa il asculte ca uneori trec saptamani intregi fara ca nimeni sa ii treaca pragul, sa il intrebe ce manuscrise a mai descifrat..Din glasul lui razbate o tristete retinuta, ingropata in adancimile sufletului sau, dupa atatia si atatia ani in care s-a izbit de zidurile de indiferenta vinovata, nimeni nemaifiind interesat de munca lui tacuta, acum, in vartejul crizelor de tot felul ce zgaltaie barcazul pe jumatate putrezit al societatii romanesti...
In orele lungi, in care studiaza manuscrisele vechi de sute de ani, vorbeste cu vechii dascali ai scolii, care se coboara din tablouri spre a-i tine companie si a-l inspira in momentele in care insemnarile de pe marginea cartilor sunt prilej de temporara poticneala pentru PASTRATORUL VISTIERNIC.

Oamenii adevarati nu se bat cu pumnii in piept, nu se autoproclama vedete media, lucreaza in tacere...Este prilej de mirare pentru rarii sai vizitatori seninatatea pe care si-a pastrat-o in fata rautatilor semenilor sai, rautati ce au brazdat rani adanci in sufletu-i prea plin de frumusete...
Si cate istorisiri minunate mai stie blandul INVATATOR!

Despre obiceiurile pagane ale dacilor, ce s-au transmis din generatie in generatie, sub forma junilor brasoveni, ca o marturie extraordinara a vechimii noastre pe aceste meleaguri,despre harta Daciei Mari, un ultim exemplar, ce nu a fost distrus de invadatori, despre cum am fost noi crestinati de un Apostol adevarat, Apostolul Andrei, la inceput de mileniu, in secolul I, in timp ce rusii si bulgarii s-au crestinat abia prin secolul IX.

Sau despre asuprirea din epoca medievala, cand cu mare greutate s-au ridicat biserica si scoala cu ajutorul voievozilor de peste munti, in Schei formandu-se un centru al rezistentei spirituale.

Acest popor mereu a trebuit sa salveze cate ceva... De multe ori alte neamuri, ce l-au rasplatit in final cu rau in loc de bine, aici la poarta dintre Orient si Occident, alteori pe sine insusi, aidoma pasarii Phoenix, in momentele cand se parea ca ratacirea i se va transforma in nimicire sau autonimicire finala... Poate acum mai mult ca niciodata e nevoie de mobilizare, pentru a ne salva fiinta nationala impotriva atacurilor externe, cu mult mai periculoase decat cele trecute, acum cand iataganele s-au transformat in credite externe, pumnalele ascutite in limbile altor natii, ostile pagane in occidentali tintind sa ne cumpere la pret de nimic asa, cu tara cu tot.

Povesteste Vasile Oltean cum toti ii considerau bulgari pe traitorii medievali din Schei,desi ei erau de fapt romani...

Cu cata fala povesteste despre romanii de pe aceste meleaguri ardelenesti, ce aveau interdictie de a intra in Brasov, dar iti pastrau demnitatea in fata asupritorilor...
Poate doar maramuresenii mai au aerul acesta, "altfel", de oameni care stiu unde le sunt radacinile si se hranesc din solul bogat al tarii, in pofida tuturor veneticilor de aici si de aiurea ce au incercat si incearca mereu sa ii dezradacineze...

Ca depozitar al unui tezaur cultural extrem de pretios, este putin invidios pe Moldova si Muntenia, in care turcii asupritori au permis bastinasilor sa ridice biserici dupa biserici, fara a se impotrivi, pe cand in Ardeal acest lucru era de neconceput. Pe aceste meleaguri totul trebuia facut subversiv...

Si uite asa, romanii ardeleni obisnuiti, isteti ca intotdeauna, au ridicat pe dealul din apropiere troite...multe troite...doar ca prezentau troitele acelea o particularitate: aveau hram... asa ca ele erau adevarate bisericute deghizate, niste strajeri vajnici ai ortodoxiei... Cea mai veche troita gasita este de pe la anul 1200, proba a credintei ardelenilor din acele timpuri. Ma gandeam la domnii din alte tinuturi ce imbracau copaci facandu-i sa semene cu aprigi luptatori, bagand spaima in otomani... Aici bisericutele erau ascunse in insasi fibra si sufletul divin al troitelor de lemn...

Profesorul Vasile Oltean a scris si o carte despre acestea... O carte care nu a interesat aproape pe nimeni...Asa cum nu au interesat nici celelalte 26 de carti ale sale. Si pedagogul nostru de scoala veche este trist... Un pedagog fara elevi, intr-o clasa pustie,joasa, cu banci de lemn, cu un abac si niste tablite originale, cu un bat denumit, fireste, "Sfantul Nicolae", cu un felinar si multa melancolie...pentru ca aproape nimeni nu se mai aseaza in bancutele acelea subrede si nu mai asculta cu evlavie lectiile sale de istorie chiar acolo, la sursa, in vatra spiritului cultural national.
In camera alaturata odihneste tiparnita diaconului Coresi, mirat si dansul de vremurile de acum in care se citeste tot mai putin si respectul pentru valorile reale e pe cale de disparitie.

Cu cat drag inteleptul Coresi a tiparit carticelele acelea, pentru invataceii care dupa trei luni petrecute aici deveneau notari satesti, dupa sase luni dacali, iar dupa noua luni preoti, incercand astfel diaconul si ajutoarele lui sa salveze scoala romaneasca, ce urma sa fie inchisa din lipsa de manuale.

Manuale scolare de care noi, astazi, ne batem joc, pierzandu-ne intre atatea alternative incat uitam chiar ideea initiala de CARTE DE INVATATURA.

Cat s-a luptat Andrei Saguna pentru ca aceasta scoala romaneasca sa existe, el,marele Andrei Saguna, nascut din tata catolic...

Cata puscarie grea au facut in anii de opresiune comunista de pana in 1965 aceia care ii pomeneau numele sau detineau carti scrise de Andrei Saguna in bibliotecile personale...

Profesorul Vasile Oltean a asezat cu piosenie intr-o vitrina toate editiile Bibliilor tiparite pana in zilele noastre pe meleagurile romanesti...

Din nefericire nu intereseaza aproape pe nimeni... Poate doar pe hotii care l-au pradat de curand,furandu-i piese rare, nu pentru ca erau insetati de cultura, ci pentru ca obiectele vechi se vand bine colectionarilor occidentali, cautatori de radacini ale popoarelor de aiurea, in lipsa unor puternice radacini culturale proprii.

Din fericire comorile furate au fost recuperate. Dar PAZITORUL a resimtit din plin evenimentul acesta ... In acele momente s-a simtit si mai singur decat de obicei... Iar ilustrii lui prieteni din trecut nu pot sa il aline pe de-a intregul... Sunt depasiti si de ideile mai marilor zilei care vor sa il scoata pe Eminescu de la Bacalaureat pe motiv ca este prea greu si sa il inlocuiasca eventual cu Harry Potter... Si nici Decebal si Traian nu pot intelege cum ei pot sa fie tinuti minte de tinerii acestui veac doar prin faptul ca unul avea barba, iar celalalt breton!

De aceea, daca aveti drum prin zona Brasovului, nu ocoliti prima scoala romanesca din Schei, pentru ca veti intalni acolo un om extraordinar, mereu bucuros de oaspeti si cu o desaga mare de povesti adevarate despre vremile trecute in care romanii isi aparau cultura cu pretul libertatii si de multe ori al vietii... Libertate, onoare, mandrie, patriotism, glie, familie... cuvinte golite tot mai mult de continut in zilele noastre involburate...

Va invit sa il vizitati pe Vasile Oltean in muzeul sau minunat din Scheii Brasovului...Macar pentru simplul fapt ca romanilor le-au placut mereu lucrurile interzise: iar in vremurile noastre incetosate cultura devine tot mai mult un domeniu subversiv. Un om care isi cunoaste radacinile este un om mandru, are pe ce se sprijini, asa incat nu il poti transforma in rob, ramanand liber indiferent de cate furtuni incearca sa il doboare. Asadar, sorbiti din valorile culturale adevarate si ramaneti LIBERI!

sursa: http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=5311:vasile-oltean-pastratorul-tezaurului-cultural-din-scheii-brasovului-&catid=11:cultura&Itemid=15

vineri, 18 mai 2012

O săptămână ciudată

A fost o săptămână extrem de ciudată, plină de diverse peripeții, de chestii neașteptate. Neprevăzutul lovește din nou! Îmi spunea Petre de o urare chinezească, cică: "Să ai o viață interesantă!". Cu siguranță, numai de neinteresantă c-ar fi nu mă pot plânge. Oare ce-o mai fi?

marți, 15 mai 2012

Re-struc-tu-rare!


Ieri mă întrebam ce se întâmplă, ce se va întâmpla... ei bine, am aflat. Ne-au restructurat, cu tot cu departament.
Și toată lumea care trece prin birou se minunează că ne vede așa de bine-dispuși. E și puțin haz de necaz, dar și amuzament, că am văzut că joburi ar fi. Acum să vedem și ce-o ieși din toată treaba asta.

luni, 14 mai 2012

blur


N-am mai avut chef să scriu pe blog. Nici acum nu pot să zic c-aș avea. Cred că ne-cheful este starea definitorie de ceva vreme încoace. Sunt și puțintel asocială. Adica am din când în când chef să ies, particip la diverse activități socio-culturale și pe urmă mi se ia iarăși cheful. Am fost, în weekendul de după Paște, la botezul Karinei (fiica cea mică a surorii lui Alex). Tare nu m-aș fi dus, dacă era după chef. Dar nu puteam să nu mă duc. Oricum, cu certitudine, prea curând n-am să mă mai duc la botezuri, o să le evit cu grație. La nunta Mariei și-a lui Tudor nu cred să mă simt așa aiurea, că acolo suntem mai în gașcă, mai ai cu cine schimba o vorbă, cu cine abera la o bere (la botez doar Petre și Diana erau de bază, dar ei fiind gazdele, întrețineau oaspeții). Apoi o săptămână de muncă intensivă de dimineață până seara, de simțeam că nu mai pot. Și din cauza unei colaborări și a aglomerării de la serviciu, n-am mai apucat să fac nimic la alte câteva proiecte care mă așteaptă. Cred că e prima dată în viața mea când pur și simplu am tărăgănat nepermis de mult un site și două cărți. A venit apoi weekendul de 1 mai. Era demult vorbit cu Manuela să-i țin locul luni, pe 30 aprilie, ca să fac mica publicitate pentru marți, 1 mai (ca să poată și ea să poată uni câteva zile și să aibă o mini-vacanță de 1 mai). Joia de dinainte îmi spune că nu mai e nevoie să vin luni. Excelent! Vorbesc și cu Ovidiu și George, și obțin ziua de luni liberă. Tot atunci mă sună și Dominic zicându-mi că a picat planul lor de a merge împreună cu Ioniții și altă familie cu copii la Arcuș, rămânând să meargă doar el cu aura și cu fratele mic al Aurei - deci aveau un loc liber în mașină și mă-ntreba dacă aș veni. Dacă tot aflasem că am lunea liberă zic că da. Vineri aud că a fost cam nașpa pentru Manuela, că s-a schimbat modificarea și trebuia să se facă totuși pagina de mică publicitate luni, că fata care aproba nu mai pleca in concediu... dar cum deja îmi spusese că pot să îmi iau liber și eu îmi stabilisem să plec... a rămas așa. Așadar am fost la Arcuș, am nimerit și la serbările de ziua orașului Sfântu-Gheorghe, am vizitat și Brașovul... A fost și puțin obositor, dar și relaxant (pentru creierașul meu stresat și obosit de munci). Vremea a fost bună. Chiar m-am simțit relaxată după mini-vacanța de trei zile. Și, de 1 mai, înapoi la muncă. Iar mult de muncă, iar n-am apucat să fac tot ce trebuie, din cauza infectelor corecturi pentru nefericita colaborare cu marea firmă "profesionistă" a lu'pește prăjit. Proiectul, care trebuia să se termine pe 31 aprilie, s-a lungit și în mai, din cauza corecturilor. Așa că, adio liniște. Cel puțin încă o săptămână o s-o pierd din cauza lor. Ok, o să iau niște bani (numai bine pentru nuntă, festival și turul țării), dar mult prea puțini pentru timpul pe care m-au făcut să-l pierd cu proiectu' lor. Bașca că am picat de neserioasă față de Vali cu site-ul și de Baftă, cu cărțile. Distractiv e că weekendul trecut îmi propusesem (asta vineri) să mă ocup de cele două restanțe, dar sâmbătă dimineața mi s-a resetat mintea și efectiv nu mi-a mai trecut niciun gând legat de muncă și mi-am petrecut zilele prin magazine, căutând sandale și apoi prin parc, plimbându-mă cu mama. Iar luni, când m-a întrebat pe mess Vali ce se mai aude cu site-ul, mi-a picat fața când mi-am dat seama că uitasem total și complet de asta în weekend...
Răndurile de mai sus le-am scris joi sau vineri... Azi, luni avem fierbere la EEC. Restructurări, tăieri de salarii și dat afară. O plăcere. În acest moment nu știu ce va fi cu departamentul nostru... să vedem ce-o fi... oricum, viitorul nu sună bine.

vineri, 20 aprilie 2012

porcărioare

De Paște a fost bine. Doar că prea scurt. Simt nevoia de un concediu în care să fac orice, numai să nu văd calculator în fața ochilor. Să mă dau cu rolele, cu bicicleta, să mă plimb, să pierd vremea cu sau fără folos. Sâmbăta am fost într-o mișcare continuă, pregătiri de Paște, 1000 de chestii de făcut. Duminică m-am odihnit, și am reușit să ies cu maică-mea la o plimbare între ploi. Luni am făcut o plimbare lungă, profitând de vremea bună. Apoi de marți hop înapoi la muncă. N-am avut chef de nimic, dar absolut de nimic. Am ma primit de lucru o tranșă pentru colaborarea mea... Dar cum lucrurile au cam luat-o razna cu corecturile pe proiectul ăsta - practic sunt atâtea corecturi de făcut, atâtea 100 demodificări de care trebuie să ținem cont, încăt m-a demoralizat complet. Și pe drept cuvânt, căci miercuri au început să sară în sus și ceilalți dtp-iști din proiect. Deh, aia e, leneșul mai mult aleargă. Dacă n-au plătit pe careva care să unifice traducerea și care să ne dea textul ca lumea... iese un mare rahat. și durează și mult mai mult, cu rezultate mult mai proaste. Mă rog, treaba lor. Poate învață ceva din asta. Deci muncă multă, chef ioc, modificări de nu le poți duce. Muncă multă până la ore târzii și la serviciu. Așa că mi s-a luat. M-a apucat o lehamite de nedescris. Iar mâine e botezul Karinei (bebelușa Dianei și a lui Petre)... Iar poimâine tre' să vin la serviciu să fac montajul unui interviu luat astă-seară... Veselie nemăsurată.
În plus, de la Elena vești proaste, la fel de la Oana... Bine că între timp la amândouă situația pare a se remedia cât de cât...

marți, 10 aprilie 2012

aberații de primăvară


Au fost câteva săptămâni tare sucite și agitate, de nu știam ce sa fac mai întâi, cum să termin mai repede... Îm principiu mi-am cam făcut treaba, am reușit s-o scot la capăt. Ba chiar am reușit să fac ceva curățenie de primăvară. Evident că n-am reușit s-o și termin, dar cât de cât e ok. Am mai reușit să ies și cu prietenii, am mai fost și la DanceMasters și la încă o petrecere dansantă împreună cu fetele (gașca noastră de la dansuri). Încă mă întreb cum de-am reușit. Evident, am și câteva restanțe (site-ul pentru Vali, fata cu imprimeurile...) mai ales în comunicarea cu prietenii (n-am mai sunat pe nimeni, n-am mai scris, n-am mai inițiat nicio vizită, nicio ieșire - evenimentele la care am fost au fost de alții propuse, organizate, eu doar am dat curs invitațiilor). Am reușit în schimb să termin de dat hainele lui Alex, prin lucrurigratis.ro, unor oameni care chiar aveau nevoie. O perioadă cam haotică, la drept vorbind.

joi, 5 aprilie 2012

O văzui și p-asta

Alaltăieri am ajuns acasa mai devreme (adica la 8 seara, nu la 9-10 ca de regulă) așa că m-am dus în Penny să mai cumpăr niște nimicuri. Am luat troleibuzul două stații până la intersecția cu Pajurei. Ei, și ce-mi văzură ochii? O mașină dintr-alea care de regula stropesc inutil carosabilul pe marginea șoselei. Și un lucrător al salubrității, poate chiar șoferul, spăla trotuarul cu furtunul dotat cu un dispozitiv care împrăștia apa cu presiune mare. Și chiar curăța! Am căscat ochii ca la a nu-știu-câta minune a lumii. auzisem de așa ceva, cum c-ar exista în Occident. Mă rog, fac cumpărăturile și mă întorc. Surpriză! Încă o mașină, cu alt om și același dispozitiv, pe trotuarul ăstălalt. Mă mai minunez o dată și-mi văd de drum. Ok, bine, un caz izolat.
Ieri, când mă întorceam din centru după ce băusem o bere cu gașca în Argentin, din 300 văd, între intersecția cu Turda și Ciuperca (deci pe întinderea a trei stații) nu mai puțin de 8 (opt!) mașini dotate cu om și țâșnitoare cu presiune care spălau trotuarele și carosabilul. Interesant, totuși, că erau așa de grupați (probabil ca să nu se piardă unii de alții). Rămâne să vedem dacă e una dintre minunile care țin 3 zile...

marți, 3 aprilie 2012

Micul guguștiuc poznaș

În dosul blocului, în dreptul bucătăriei, a crescut, în mai mulți ani, un dud. Care acum e măricel. Și o pereche de guguștiuci l-au găsit interesant. Și l-au adjudecat. Locuiesc în acel dud de vreo doi ani. Abia anul ăsta, de când m-am mutat înapoi la mama, i-am avut sub ochi în fiecare zi. Așa, cu voie, fără voie, i-am văzut mereu.
Iarna au stat tot timpul cocoțați în dud, băgați unul în altul, ca să-și țină de cald. Mai zburau un pic să se dezmorțească din când în când. Unul mai cenușiu, altul cu o vagă nuanță mai maronie. În zilele când a nins și totul era acoperit cu zăpadă nici nu s-au mișcat de pe creangă. Dormitau acolo, și din când în când se mai scuturau de zăpadă. Și mi-a trecut atunci prin minte: dar ce-or să mănânce amărâții ăia? Totul sub ditai nămeții... Și le-am pus niște firimituri de la o lipie care se uscase. A avut mare succes. Și le-am mai tot dat câte ceva, ba grăunțe, ba firimituri, toată perioada cât totul era înzăpezit. Apoi brusc unul dintre ei a dispărut. Unul rămăsese singur în dud. Ce s-o fi întâmplat, mă întrebam. Să fi pățit ceva? Sau să pregătească ceva? Între timp s-a încălzit, a venit primăvara iar guguștiucul rămas singur în dud a început să dispară și el cu zilele. Era scump la vedere. Dar nu dispăruse de tot, mai venea din când în când pe pervaz să ciugulească. Și mai făcea ordine (adică dacă alți guguștiuci se așezau pe dudul "lui", se agita și-i zburătăcea până intrușii se cărau). La un moment dat mi s-a părut că i-am văzut iar pe amândoi, dar au plecat repede, nu mi-am dat seama dacă erau "locatarii" dudului sau alții. Asta până ieri dimineață. M-am trezit devreme, trebuia să ajung devreme la serviciu. Îmi făceam o cafea. Stând în bucătărie, văd că tot zburau niște guguștiuci. Ba în sus, ba în jos. Îl văd pe cel cenușiu că se tot foiește prin jur. Îi pun niște firimituri pe pervaz. Vine, ciugulește. Pleacă. Cafeaua mai să dea în foc. O scot de pe foc și cu ocazia asta mă benoclez pe geam să văd unde s-a cărat guguștiucul. Și ce văd? Pe o creangă, mai jos, în dud, un guguștiuc mic. Un pui. Și cenușiul venise să-l hrănească. Pe urmă apare și celălalt mai maroniu, amândoi îl bibilesc de mama focului. Puiul, năzdrăvan, probabil s-a gândit să zboare dar nu l-au ținut aripile și a aterizat pe una din crengile de jos ale dudului. Și acolo a rămas, mort de frică. Probabil cuibul este undeva mai sus, undeva pe lângă un aparat de aer condiționat de la etajele superioare. Cei doi se tot foiau, pleca unul, venea celălalt, era acolo un du-te-vino continuu. Oricum, puiul năzdrăvan a fost norocos c-a reușit să se prindă de creangă, dacă ajungea pe jos era pradă sigură pentru pisicile care patrulează pe-acolo. Am plecat la muncă întrebându-mă oare ce va mai face puiul buclucaș? Va reuși să se întoarcă în cuib? Dacă nu, va supraviețui unei nopți reci în afara cuibului?
Azi dimineață micuțul era pe altă creangă, puțin mai sus. Deci cum-necum a încercat să zboare - a și reușit un pic.
Update: Azi dimineață, deci a treia zi după căderea din cuib, micul poznaș a prins puteri și curaj și a zburat înapoi către cuib. În două etape, dar a reușit.

marți, 27 martie 2012

Vremuri și oameni


Hei, tramvai... Așa începe un cântecel de Pasărea Colibri. Mă gândeam zilele astea cum s-au schimbat vremurile, oamenii, percepția despre normalitate... Am avut de făcut câteva filmulețe cu oameni "de pe vremuri"... am citit câteva interviuri... Și, inevitabil, m-am gândit cât de mult s-au schimbat și timpurile, și oamenii. E greu de zis daca oamenii au modelat timpurile sau timpurile i-au schimbat pe oameni - cauză și efect, oul sau găina. Cert e că ceea ce constituia "anormalitate" acum zeci de ani (de la 30 în sus) ajunga astăzi a fi "normal". Cu cât ne depărtăm în timp, cu atât mai mare e inversiunea. Nonvalori de odinioară, lucruri reprobabile, astăzi ajung să devină regulă. Citind în perioada asta Gide "Falsificatorii de bani" îmi dau seamaă că, într-o anumită măsură, și atunci, și probabil în orice alt timp, în decursul a 50-100 de ani se petreceau schimbări ale oamenilor, mentalităților, vremurilor. Poate doar că erau mai lente, mai puțin dramatice ca acum. Dar percepția asupra schimbărilor era la fel de apocaliptică (întotdeauna "cei vechi" erau șocați de "cei noi", de ideile și apucăturile acestora, și gândeau "ce se-ntâmplă cu lumea asta, unde o să ajungă!")
Societățile tradiționaliste, unde accentul pe tradiție și continuitate era mai important decât orice au avut și ele parte de aceste mișcări, dar mult mai lent, asta până când din cauza influențelor exterioare, a ceea ce se întâmpla în lume, schimbările au năvălit peste ele și le-au bulversat într-un timp scurt (relativ la ritmul lor vechi de schimbare). Și mă gândeam, ca exemplu, la societatea tradițională japoneză veche. Cred că ceva de genul ăsta s-a întâmplat și la noi. Și încă se mai întâmplă. Schimbarea lucrurilor din jur ne afectează, vrând-nevrând. Și creează prăpăstii între adepții teoriei "ce e vechi și tradițional e bun" și ai celei "doar ce e nou e bun, ce e vechi e perimat". Oare unde este adevărul, oare cine are dreptate? Dar are cineva dreptate?
Mă gândesc că e posibil ca adevărul să fie undeva la mijloc; în orice caz, la niciuna dintre extreme. De ce? Pentru adepții a "ce e vechi e bun", un lucru care să le dea de gândit - viața însăși a omului este o schimbare continuă, de la naștere până la moarte (și, sper, și după), iar tu, ca om, te adaptezi clipă de clipă la condițiile din jur, în funcție de nenumărați factori. Pentru cei ce iubesc conceptul "ce e vechi e desuet, doar ce e nou e bun și potrivit la vremuri noi": lucrurile se schimbă, dar esența lor e aceeași, lucrurile da bază sunt identice. Adică, cred eu, nu e bine nici să fim rigizi și opaci la schimbări, condamnând orice nu e "cum știm noi că trebuie", dar nici duși de valurile schimbărilor în derivă, fără puncte cardinale. Căci eu așa văd tradiția, obiceiurile, concepțiile "din bătrâni": ca pe niște puncte cardinale care să ne ajute să ne orientăm, iar schimbarea, ca pe vântul din pânze. Amuzant, mi-a ieșit o metaforă maritimă, nu mă așteptam. Întrebarea e ce-i marea și ce e soarele, în acest context metaforic... Corabia, barca - e simplu, am fi noi înșine.
Legat tot de diferențele de mentalitate, de vremuri și de oameni... Văd că, de-a lungul vremii și a vremurilor, oamenii se ceartă, se bat, se războiesc pentru diferite motive, pornind de la chestiuni legate de bunăstarea materială (să-i invadăm pe vecini, să ne înstăpânim pe pământul/avuțiile/resursele lor) până la cele mai sângeroase, cele pornite până la urmă tot de la motivele anterior spuse, dar îmbrăcate în veșminte nobile, care au ca motivație o idee în numele căreia oamenii sunt în stare să se sacrifice dar și să comită cele mai mari atrocități. Oare există vreo idee, oricât de minunată, care să justifice atâta prăpăd? Oare un motiv nobil, dacă se înfăptuiește prin crime, nu se mânjește? Și ajung din nou la rădăcina tuturor nenorocirilor... Faptul că nu suntem suficient de înțelegători unii cu alții. Că ne declarăm dușmanii ne-oameni și îi tratăm ca atare (și ce sunt, de fapt, "dușmanii"? nu cumva tot niște oameni, pe care nu-i putem accepta și care nu ne acceptă?). Că ne ieșim prea repede din fire. că îi judecăm pe ceilalți. Că ne închipuim că noi știm mai bine. ce? orice. Că adevărul nostru e mai bun decât adevărul altuia. Că, în ultimă instanță, de multe ori ne considerăm mai buni decăt este cazul iar pe ceilalți mai răi decât e cazul. Și uneori invers. Dar ce înseamnă toate astea? Că suntem oameni. Cu toții. Și se pare că tocmai asta e problema noastră. Că suntem oameni dar că nu acceptăm asta. Că nu vrem să ne cunoaștem pe noi înșine cu adevărat, și după aceea să ne propunem să îi înțelegem pe alții. Și când îi ascultăm pe ceilalți, chiar să îi auzim, să îi auzim ce spun. Sigur, toate astea necesită să comunicăm și să avem mintea deschisă. Pare simplu, dar... cred că nimeni nu poate spune cu sinceritate că face asta tot timpul. Eu una, sigur nu. Dar spre asta tind, asta mă străduiesc să fac.

joi, 22 martie 2012

Un pas înainte și doi înapoi


Ăsta e ritmul vieții în perioada asta. Ba îmi iese câte ceva, ba brusc se dă totul peste cap și se anulează ce s-a început. De unde mă băgaseră în corzi cu munca de nu mai știam pe unde să scot cămașa, brusc marea firmă și-a schimbat responsabilul de proiect, așa ca n-a mai avut cine sa îmi mai dea de muncă. Organizare beton, frate! Ba hei-rup, haos, ba ciao și la revedere. Mă rog, nu-i treaba mea, habar n-am cum funcționează marea firmă de traduceri, așa că descurcă-se în ograda lor. Cert e că se pare că a fost un proiect manageriat în sistem de panică și urgență - deci supus unor mari riscuri.
Bun, asta-i prima. Pe urmă, dansurile. Grupa de la hobbydance a suferit de lipsă de participanți, nu s-au ținut cursurile (mi-a fost o ciudă imensă că am plătit și pe urmă mai mult de jumătate din cursuri nu s-au ținut). În fine, ieri, în sfârșit, am putut să ajung și eu la curs, și, culmea! s-a ținut și cursul - samba am făcut, greu cu reamintitul, nici acum nu-mi ies pașii cum îmi ieșeau pe vremuri...).
Apoi la școala de tango. Acolo clar o să mă duc orice-ar fi, dar Dana a chiulit data trecută... A virusat-o maleficu'. Mă tem să nu se lase pe tânjală; sper totuși să vină dățile viitoare...
Am reușit să duc la bun sfârșit și site-ul pentru stația de betoane, au mai rămas doar câteva amănunte de rezolvat...
Un lucru bun - am reușit sâmbătă să mă duc la cmpionatul național de 10 dansuri, de la Polivalentă, ca s-o văd pe Rali concurând. De unde mi-era teamă că o să ajung prea târziu și-o să o ratez (inițial erau programați la 16:30), organizatorii au amânat concursul seniorilor până foarte târziu (cred că după ora 22:00). Până spre ora 20 am fost doar eu, plictisindu-mă, apoi au ajuns rând pe rând și fetele și-a fost mai ok. Am stat până la final, la ora 24, am vazut-o pe Rali pe podium (pe locul 2 de astă dată, dar las' că se ambiționeaza și probabil la următorul concurs va fi pe 1, așa cum îi șade bine).

vineri, 16 martie 2012

munci


munca ai vrut? na, poftim, ia de-aici de nu poți duce! cine mă puse, cine mă puse să colaborez cu oamenii ăștia? o las mai moale că nu se mai poate-așa. ce fraiera eu să cred că ț-șpe pagini cu tabele traduse-n alte limbi se aranjeaza ușor? Și-mi mai și dau de lucu târziu și vor repede-repede. Am pierdut și jumătate de ora la o singura pagina tot tragând de tabele, strângând textul etc, doar-doar să încapă. oribil. deci la faza asta am cam luat țeapă. de unde îmi făcusem eu socoteala că o pagină o fac în 5 maxim 10 minute, la 1 euro pagina... în vreo 2-3 ore pe zi (că mai mult imp disponibin n-am) timp de-o lună se-adună ceva parale... nu mult, dar cât să mai rezolv câte ceva prin casă... se dovedește încă o dată vorba din bătrâni că socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg.
Am început un alt curs de dans, la școala lui Teo Chiliment. Școală de tango. Plănuisem împreună cu Dana B să mergem când pornesc un nou curs de începători, și, din fericire, am și reușit. La cursul de dans de la Hobbydance n-am mai ajuns, nici măcar cât să recuperez orele nefăcute din lipsă de participanți luna trecuta - de fiecare dată s-a nimerit să am de lucru până prea târziu.
Agitație, multe de făcut, de rezolvat, de ținut cont de n chestii. Soluții, improvizații de găsit, de rezolvat fel de fel de chichițe. Săptămâna asta am impesia că zilele-au fost mai lungi, altfel n-aveam când să fac toate câte le-am făcut. Și încă câte alte lucruri care trebuiau făcute au rămas pe mai încolo!

marți, 13 martie 2012

fără nume

cum e să ai în minte mii de chestii, iar când zici, gata, ia sa le scriu, să nu le uit, toate astea dispar și îți rămâne brusc un soi de silă de-a scrie? ciudat, foarte ciudat.

marți, 6 martie 2012

Plictis de primăvară

Așa un ne-chef complet, total și absolut n-am mai avut de multă vreme. Astenii de primăvară? Poate, cine știe. Îmi place că i-a ivit soarele, că se topesc nămeții murdari de pe marginea drumurulor, că au început să ciripească vrăbii, guguștiuci, pițigoi, mierle și altel zburătoare cântătoare prin parc și la fereastră. Dar tot n-am chef de nimic. În perioada asta mai toate mi-au ieșit pe dos. Întâi - cursul de dans. M-am dus, pe 1 februarie, m-am înscris. Apoi au venit ninsori, vijelii etc și mai mult de jumătate din lecții nu s-au mai ținut. Așa că mi-a cam pierit cheful să mă duc degeaba și să pierd vremea. It sucks! Așa că o sa schimb, ori grupa, ori chiar și școala de dans. Mai văd. Deocamdată-s prea sictirită ca să iau o decizie bună. Apoi - jeanșii. Da, am două perechi de jeans, vechi amandouă, una răs-tocită de purtare, cusută pe ici pe colo prin părțile esențiale, oricum pe ducă. Așa că hai să-mi caut blugi. Și dă-i și caută și enervează-te. Pă da, majoritatea magazinelor au blugi strâmți, formă care nu mi-a plăcut și nu m-a avantajat nici măcar când eram mai slabă. Iar restul... ba prea largi, ba prea strâmți, ba prea strâmți pe cur și prea largi în talie, în orice caz, nimic care să mi se pară măcar hai, treacă-meargă. Și scumpi, și aiurea. Muma lor!
A mai răsărit un nene dintre cei cu site-urile, pentru care făcusem hotel-cameliei și hotel uranus. Doar că pe vremuri de vorbitul cu acest nene s-a ocupat Alex. Cam sucit și se răzgăndea cam mult, pentru gustul meu. Și a mai fost un episod, astă toamnă mă sunase, tot ca să-i fac un site pentru o stație de detoane (același de-acum), rămăsese că îl sun eu săptămâna următoare (cred că mă sunase în perioada de top 300), l-am sunat și... surpriză, "număr nealocat" sau ceva în genul ăsta mi-a zis robotul vodafone. I-am scris pe e-mail, n-a răspuns. L-am lăsat în treaba lui. Și iară că iar apare ca o boare. Și așa că tre' să-l sun și să ne întâlnim să discutăm, dar am un asemenea ne-chef încât oarecum sper să am parte iar de mesajul cu "număr nealocat". Ciudat, nu? Mai ales că-mi place să fac design de site-uri. De implementat, mai puțin, e drept, dar ce să-i faci?!

joi, 1 martie 2012

Pustiul

Vălătuci de ceață ascund și descoperă măști sau chipuri demascate. O clipă vezi lumea prin ochii unei măști străine. Și te-ngrozești. O lume străină, care-ți e visceral detestabilă, o lume de noroi și zoaie, o lume porcină. Bieții porci, n-au nicio vină pentru miile de comparații negative cu unele exemplare ale speciei din care uneori mi-e rușine că fac parte. Deci lumea cea hâdă, lumea oamenilor noroioși, e uneori mult mai aproape decât ne închipuim. Teoretic știu de multă vreme că acea lume există, din când în când îmi iese-n cale, ca un strigoi, otrăvind totul în jur, lăsând în urmă-i scârbă, bale, negură, tristețe, debusolare. De fiecare dată mă întreb: cum, lumea e și AȘA?! Cum poate fi adevărat? Oare lumea MEA, cea frumoasă, simplă, dreaptă, cu principii, luminoasă și fără ascunzișuri să fie doar o iluzie, iar realitatea să fie cealaltă lume, lumea de noroi?
După clipa de derută și de îndoială, mereu îmi spun că, și de-ar fi cea reală lumea "lor", a celor-de-noroi, eu nu vreau să trăiesc în ea. Și îmi prinde bine când văd că există și alții care par a nu se complace în mocirlă.
Dar de fiecare dată când îmi iese-n cale mocirla din oameni rămân c-o stare stranie. Mă simt brusc singură-n pustiu, mă simt nimic, mă simt nimeni, viitorul, trecutul, prezentul, totul e nimic, pustiul e atotstăpânitor, sunt nimic, nimicul e pustiul, totul e nimic, nimic e totul... Nu de fiecare dată reacția adversă e la fel de dureroasă. Acum a fost. Viitor pustiu până la orizont versus mocirlă. Să vină pustiul, să vină glaciațiunea eternă, oricum sunt doar un fulg bătut de gânduri printre alți fulgi ai unei eterne ierni polare. Fulg de gheață, fulg de nisip, fulg de timp în clepsidra universului, timp care însuși se scurge în sine, nemișcat și veșnic fiindu-și, mișcare veșnică în neclintire eternă.

Și se duc, pe rând, pe rând...

Când am fost la Sâmbăta de Sus, la comemorare, cel mai electrizant discurs l-a avut un nene, îmbrăcat în costum național, bătrân, slab, într-un toiag... Alex era topit după el. Gavril Vatamaniuc se numea. Azi am aflat c-a plecat și dânsul dintre noi... Și-am dat peste discursul din iulie anul trecut... Ca orice înregistrare, răpește mult din ce-a fost, a decupat doar o bucățică, sonorul e cum e... Dar are valoare de amintire-document:

Mulți oameni deosebiți are și a avut țara noastră... și tare puțin sunt cunoscuți...

marți, 28 februarie 2012

Timp

Când mă-ntreabă cineva "ce-ai mai făcut" nu-mi vine nimic in minte, doar răspunsul standard, bine, ca de obicei, nimic deosebit. Și totuși, dacă stau să mă gândesc, acest timp e populat de tot felul de mici întâmplări, mici peripeții, mici stresuri, neliniști, tristeți, gânduri cu miile. Dar nimic extraordinar de povestit. Și totuși. Pe marginea fiecărui gând s-ar putea însăila poate un mic eseu. Fiecare întâmplare mică poate deveni interesantă, depinde cum e povestită. Când faptele sunt mici, valoare le poate fi adăugată prin punere în context și țesătura de comentarii și gânduri înlănțuite ale povestitorului. Cum face, să zicem, Saramago (că tot îl citesc în perioada asta). Poate cândva voi îndrăzni să scriu și eu așa. Deocamdată nu-s în stare.
Cassia, shikakai, amla și alte asemenea - caut să mențin direcția pe care am luat-o de ceva vreme, adică să folosesc, pe cât posibil, lucruri cât mai naturale. Mi s-a mai pus o pată, să-mi iau și un mojar de piatră - e mult mai bun pentru măcinat chestii tari față de cel de lemn, pe care oricum l-am promis Mirelei ca amintire de la Alex. Între timp (că propoziția anterioară am scris-o joi, iar de reluat am reluat azi, marți) am cumpărat și mult-visatul mojar de granit. Veri gud!
Iar sâmbătă-duminică am fost iarăși cu gașca la munte... Am mers la cabana Ciucaș. Ideea era să fie aproape, la cabană să se ajungă relativ ușor iar de-acolo să putem face trasee. Dar, ca de obicei, socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg... În zona Cheia ploua. Și încă foarte intens. Din fericire, până am ajuns la locul de unde se făcea drumul către cabană s-a rărit bine de tot ploaia. Am lăsat mașinile la începutul drumului și-am pornit-o la pas pe drumul forestier. Pornise și un vânt de mai mare dragul, noroc că nu ne ajungea decât rareori, prin vârfuri vântul viu vuia... Pe măsură ce urcam pantele drumului ceața și-un fel de burniță ne însoțeau. A durat vreo două ore urcușul. Peisajul era de iarnă, de basm, brazi cocoșați de zăpadă, stratul de omăt gros peste tot... Către platou, drumul era săpat în zăpada de un stat de om. Ajunși acolo, ne-a surprins o priveliște aparte: un brad scheletic bătut în mii de piroane de gheață, printre cețurile care pentru moment se despărțiseră cât să vedem la vreo 20 de metri, pe fundalul norilor cenușii. Apoi ceața s-a lipit iar într-un perete lăptos, ne-a înconjurat, fulgii alungați cu sălbăticie de văntul ascuțit ne șfichiuiau obrajii, abia puteai vedea drumul. Am ajuns și la cabană, care abia de se zărea prin ceață.
În condițiile date n-am mai făcut niciun traseu, unii au încercat, dar, nevăzănd nici la 3 metri în jur s-au lăsat păgubași. Stăteam în sala de mese, afară era urgie, iar ceața ne izola, eram ca pe-o corabie pe marea lăptoasă din afara lumii. Ce pot să zic, a fost frumos, cu mici excepții.

Dar revenind la tematica de început... timpul. Timpul, un animal ciudat. Animal - ne-animal. Viu și neviu. Pretutindeni și nicăieri. concret și impalpabil. Lent dar comprimabil la infinit, alert dar deșirându-se în miliarde de fire ale clipelor. Stabil, imuabil și într-o clipă întorcând pe dos un univers. Timp al cețurilor vii, care, după voia lor proprie, adaugă mister sau topesc măști agreabile, lăsând la vedere chipuri ascunse, nebănuite, înfricoșătoare. Măști și chipuri purtate de cețuri prin timp, revelându-se, acunzându-se, dupa voia ceții. Ciudată e ceața, cum poate ea voala sau dimpotrivă, devoala, ascunde sau dezvălui...


Related Posts with Thumbnails