BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

luni, 29 februarie 2016

tremurici de pregătiri

Da, se apropie momentul călătoriei și încep să am mici emoții, palpitații, d-astea. Cei ce călătoresc frecvent în toate părțile probabil nu mai au demult nicio neliniște deosebită... dar eu, neumblată prin lume, am. Ei, o fi ca și cu călătoriile la munte... când mergi rar, sau la început, ti se pare așa o ditamai chestia... dar cu cât mergi mai des totul devine mai simplu, știi exact care-s lucrurile esențiale, le ai grupate undeva și făcutul bagajului ia maxim o oră cu totul. Iar emoțiile sunt legate mai degrabă de condiții meteo, de periculozitatea traseului, de niște parametri pe care-i ai clar în minte.

luni, 22 februarie 2016

Amestec de sport, călătorii cu epifanii

Pe o vreme amestecată, ba nor, ba soare, ba vânt, ba cald, ba rece, ba agonie, ba extaz, am mers de dimineață la spinning, ora de race de sâmbătă, ne-a muncit instructorul vreme de 70 de minute de ne-a ieșit toată apa din noi - suntem leoarcă după fiecare oră, dar de astă dată a fost ieșit din comun. Am fost împărțiți pe echipe, unii pe dreapta, ceilalți pe stânga și era competiție, care echipă se coordonează mai bine și trage mai tare. A ieșit egalitate, cu toate că la început ceilalți au pornit mai bine. Ei erau ceva mai buni pe coordonare, noi pe sprinturi. Cert e că a fost o oră foarte solicitantă. Mai demult mi-a încolțit în minte ideea să scriu oarece ceva despre spinning, dar abia azi, după ora matinală ni s-a coagulat ceva în minte. Legat de efort, de perseverența cu care unii oameni aleargă, fac spinning sau orice altceva care te solicită intens de se miră ceilalți că ce te-a găsit de te chinui singur așa... Unii, prin sport, reușesc să iasă din depresii cumplite... Unii devin de-a dreptul dependenți de sport... de ce? explicație științifică - endorfine tra-la-la, nu zic nu, sigur că-i așa. Ca om care se stofoacă ba alergând, ba la spinning am simșit pe pielea mea că, după un efort susținut și prelungit te simți foarte bine, ca un om nou, obosit, dar cu o stare psihică bună. Și ce idee mi-a trăsnit? Ca dacă e ceva un pic mai mult de-atât? Mă gândeam că noi toți cei prizonieri ai vieții moderne ajungem să fim cumva deconectați de la ceea ce este esența noastră, tot luându-ne cu grija zilei de azi și de mâine, cu grijile induse de alții, cu deadline-uti, cu țeluri care până la urmă nu au legătură cu noi ci doar cu dorința de a demonstra ceva... Ne creăm vieți artificiale, lipsite de suflet, bazate pe competiție, pe demonstrație. Ceva ne lipsește și substituim ceva-ul ăla cu alte ceva-uri dezirabile social, la modă, aducătoare de bani, faimă, putere. Ei, și ce se ascunde după toate astea? Ce vrea de fapt omul ăla dincolo de putere, bani, faimă? Pentru ce face tot ce face? Aici ar fi întrebarea. Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au dorit acel Apus - vorba lui Eminescu...
Ei, si, zic eu, cumva, atunci când te depășești pe tine însuți/însăți prin efort susținut... uiți cumva de tine și de construcțiile din mintea ta, apropiindu-te de ceea ce ești tu dincolo de toate măștilem vopselurile, zorzoanele cu care te-ai pricopsit, care-s toate fală dar și povară... și în momentele alea, uiti de ele, pentru că te concentezi pe ce faci în clipa aia, la următorul pas, la următoarea pedală. Poate și de asta după ce reușim să facem acel efort care ne-a mutat de pe drumul nostru obișnuit ne simșim mai bine. Un pic și inconștient ne regăsim? Regăsim (pentru a pierde apoi din nou cât de repede) acel ceva de care ne-am înstrăinat prin propriile noastre ziduri și construcții mentale... Tot în același tip de activități sunt și călătoriile. Pentru prima dată mi-am dat seama de cât de puține lucruri avem nevoie cu adevărat în prima excursie de 2 săptămâni cu gașca când am umblat o săptămână cu rucsacul în spinare și cu cortul în rucsac. Unde în rucsac trebuia să ai strictul necesar - dacă îți luai prea multe, tu le cărai și îți dădeai duhul urcând și coborând pe coclauri...Dacă îți luai prea puține, riscai ori să dârdâi, ori să nu prea ai ce mânca (sau bea).
Cred că activitățile astea care te reconectează cu natura, cu ceea ce este natural, ne ajută să ne reconectăm și pe noi cu noi înșine. Ne aduce o fărâma de echilibru instabil al naturii. Ne ajută sp vedem, măcar parțial, ce e important cu adevărat și ce e de ordin secundar. Și să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine, dacă ne dorim asta. A scăpa de toate chestiile artificiale din viața noastră, de lumile artificiale, care sunt clădite cu mintea, dar sunt doar experimente sterile (nu par neapărat așa, dar, la o privire mai atentă, când te întrebi cu mintea limpede dacă chiar îți folosesc la ceva cu adevărat...) ne poate fi util ca să ne simplificăm viața pe care tot noi - dar și ceilalți - o complicăm.
Weekendul ăsta, la un moment dat, după o spaimă destul de profundă, am regăsit ceva ce am simțit de ceva ani că pierd progresiv. Un anume fel de credință a mea personală, care la un moment dat m-a dus pe drumuri nebănuite și mi-a dat curaj și conjuncturi favorabile... pe care, ușor ușor, pe nesimșite o tot pierdeam, fir cu fir, diluată, diminuată... Am regăsit-o și m-a scos din butoiul cu pesimism. Și o tot rumeg, încerc să o conceptualizez cumva, am niște ițe de început... dar mai am mult până să țes în cuvinte acest ceva care prin definiție e deasupra cuvintelor și conceptelor...

joi, 18 februarie 2016

Dacă e de Therme... apăi să îmi dau și eu cu părerea

După cum ziceam, am fost în fine și eu la Therme, cu gașca de fete de la dansuri. A fost o demult plănuită. Citind cronicile, comentariile, am ajuns la concluzia că trebuie să mergem într-o zi din săptămână, nu în weekend. Așa că ne-am luat toate o zi de concediu, ne-am îmbarcat în mașina Denisei și am pornit.
Noroc că văzusem cu câteva zile exact în urmă unde era intrarea spre Therme, altfel cred că Denisa trecea de ea. Ca marcaj - un grup de steaguri pe care scrie Therme. O bretea șerpuită ne-a dus în parcare. Parcarea - cam plină. Ups!
Am debarcat, am făcut poze în fața intrării și am intrat. Era o coadă incredibilă, ni s-a făcut părul măciucă. La o estimare sumară, părea a fi cam o oră de așteptat. N-a picat fisa, cam târziu dar deh... Era vacanță școlară. Noroc că Era o fată din staff pe care am întrebat-o daca coada e unică, ne-a întrebat dacă avem copii cu noi, am zis nu, și atunci ne-a ghidat spre partea dreaptă a intrării, unde erau doar câteva persoane. Acolo erau două posturi de incasat bani și dat brățări. Deși nu erau decât vreo 4-5 persane în fața noastră, a durat ceva, noroc că noi eram ocupate cu trăncănitul. Când am ajuns în fine la casă, o primă surpriză, neplăcută. Prețul era mai mare, era prețul de weekend, pe motiv că e vacanță școlară. Da, miercurea când e vacanță de la școală se știe că tot poporul e în vacanță, desigur, chiar dacă nu mai e demult la școală. Puii mei, mi-am luat o zi de concediu doar ca să nu vin în weekend sau de sărbătorile legale taman ca să nu fie buluc de lume... iar asta se pare că se plătește, dacă ești fraier și nu verifici să nu pici în vreo vacanșă școlară.
Ne-am luat bilete la Elysium, ca să fim sigure că putem să vedem tot, să încercăm tot, că doar eram decise să petrecem acolo toată ziua - și chiar așa am făcut, de la 11 dimineața la 8 seara. Marele neajuns a rămas pe tot parcursul zilei această vacanță școlară care umpluse zona Galaxy până la refuz cu copii și părinți.
Să luăm în ordine cronologică parcursul nostru. Mai întâi, după barierele de la intrare, unde învățai cum să-ți scanezi brățara, ne-am căutat vestiarele. Fiind foarte foarte multe, era destul de dificilă orientarea, dacă erai acolo prima dată. După ce ne-am găsit fiecare dulpăiorul ne-am apucat să ne dezechipăm. Dulăpioarele sunt puțin cam strâmte, neadaptate unor haine și încălțări de iarnă. Eu una n-am avut cum să le pun decât claie peste grămadă, iar faptul că trebuia să înghesui acolo și cizmele nu mi-a plăcut deloc. Apoi cabinele unde te puteai echipa/dezechipa... acestea sunt spațioase, au și o banchetă, și o agățătoate, și raft. Doar că nu ne-am prins care era sistemul de închidere. Era o poliță mobilă care se desfăcea și care bloca ambele uși ale cabinei - da, are uși pe două laturi.
După ce-am terminat pregătirile și ne-am adunat toate, pornirăm să găsim zonele. N-a fost greu, am trecut întâi pe la dușuri - semn că eram pe calea foarte bună. De acolo se intra direct la zona Palm (din partea noastră de vestiare). Am văzut imediat piscina centrală, mare, șezlongurile, palmierii, orhideele. Aspect plăcut, dar... imaginea pe care ne-o făcuserăm din pozele lor... era mai luxoasă, mai glamour, sincer, ne așteptam să fie mult mai MARE locul. Am zis să aruncăm acum, la început, un ochi la Galaxy să luăm pulsul locului și să vedem cum se prezintă situația. Un paznic ne-a îndrumat către Galaxy - era doar mai colea, după ce se terminau toate dușurile de pe zona Palm. Ne-am apropiat de barierele de intrare (bariere omniprezente la toate intrările/ieșirile din fiecare zonă) și ne-a izbit aproape fizic hărmălaia ce răzbătea de la Galaxy. Era zgomotul a 100 de grădinițe de copii toți dați la maximum, în priză și foarte încântați. Îți țiuiau urechile. Hărmălaia ne-a descurajat și ne-am zis că încercăm mai târziu, când poate unii mai pleacă, sau obosesc sau, mă rog, vise d-astea.
Apoi ne-am apucat să ne căutăm locuri. Ne-am dus și la Elysium, să vedem despre ce e vorba. Ca să ajungi, urcai o scară melc. Iar bariere, iar scanare. Ne-am învârtit ca să ne dumirim. Un bar cu piscină-jacuzzi în stânga față de scară. Diverse zone și grupări de șezlonguri printre palmieri și plante... apoi am văzut și zona de saune, am trecut prin fața lor, am citit descrierile, am văzut și dușurile, și zona pentru fumători, am ajuns până la intrarea la restaurant, unde am citit prețurile de pe meniul afișat și ne-au căzut fețele drept care am decis că aici nu e de noi. Cum zina asta nu avea piscină proprie, doar saune, am decis să ne stabilim baza la Palm. Am coborît și am luat-o pe o alee și am mers, am mers, și tot nu găseam 5 șezlonguri libere care să fie și grupate. În cele din urmă am ocupat cu halate-prosoape 2 șezlonguri, în ideea că oricum n-am venit să stăm pe ele, și un baldachin, unde s-a instaurat Rali, care nu era prea mare fan bălăceală. Din nou, nu mi-a plăcut că era totul prea înghesuit, se vede că au pus cât de multe șezlonguri s-a putut fizic, lipite unele de altele, cu spații doar pe culoare. Și pe jos - parchet. Pe care, evident, când se strângea apă, alunecai destul de bine cu papucii. Drept care era tot timpul câte cineva care strângea apa.

Am intrat în piscină, iar din acel moment optica (destul de nemulțumită) ni s-a schimbat total. De pe uscat, piscina părea cam mică, dar dinăuntru era taman bună. Am servit și o bere la barul din piscină, moment în care s-au risipit și toate nemulțumirile noastre. Apoi am dat o tură și în piscina exterioară, une ne-a plăcut enorm: aer destul de rece dar apă cadă, era un vis! Ne-am învârtit pe circuit, ne-am băgat la jacuzzi, iar am dat ture... Peste tot zone de jacuzzi, uneori active, alteori inactive, de fiecare dată când treceai ceva era puțin diferit. Ne-am tot plimbat din piscina exterioară în cea interioară, am prins în cea interioară un program de aquagym de 15 minute (la 2 ore era o astfel de sesiune)... Pe la 2 și ceva am mâncat - făcuserăm anterior o prospecție să vedem cunde e restaurantul zonei Palm și ne declaraserăm mulțumite de ofertă și prețuri - fiecare și-a găsit ceva pe placul inimii. Eu mi-am luat o porție de somon cu garnitură de fasole verde cu fulgi de migdale (cu gândul la diete disociate etc) pe lângă care am servit un pahar de vin alb, bun de altfel. A fost foarte consistent și mie mi-a ținut de foame până seara târziu. Vreo 50 de lei să fi fost precedentele, cu tot cu paharul de apă plată și cu espresso luate până la finalul mesei.
După masă fiecare s-a dus în treaba sa, eu cu Denisa ne-am propus să luăm la rând saunele, Rali chill, la baldachin cu facebook-ul, Cris și Marie spre Galaxy să mai încerce să intre și să se dea pe tobogane.
Mi-au plăcut saunele. Am intrat întâi la sauna Hollywood, unde specificul era că te puteai uita la film în timp ce stăteai la saună. A venit la un moment dat o fată și-a pus apă peste cărbuni, iar aroma s-a rezitalizat, noi am transpirat instantaneu... S-a aglomerat și ne-am tirat. Am încercat să intrăm la duș, ne-am stropit nițel, ni s-a părut rece apa așa că am ieșit. Iar am trecut prin fața saunelor - ne uitam câte grade erau menționate, că nu voiam să intrăm la cele foarte fierbinți. Ne-a plăcut cea cu sare de Himalaya, unde tocmai se eliberase așa că ne-am instalat comod. Am stat vreo 10 minute și acolo, și cum iar se umpluse de lume iar ne-am tirat. Am mai mișunat pe la saune citind temperaturile până am ajuns la cea numită Amazon unde de-abia ne așezaserăm când a venit o fată să invite lumea la sauna bavareză, unde urma o sesiune de aromoterapie. Am dat curs invitației și ne-am găsit un colțișor unde să stăm. Aici era cald, foarte cald. Era sauna cu cea mai ridicată temperatură din complex. Am avut un băiat care s-a ocupat de această sesiune - întâi, până să intre toată lumea și să înceapă sesiunea de 10 minute, a deschis larg ușa și făcut aerul să circule înăuntru-afară, pentru aerisire. Apoi, odată începută sesiunea, a închis ușa, a turnat cu lingura de lemn apa cu aromă de pin din ciubărul de lemn peste cărbunii din centru, apoi a făcut acele mișcări specifice de agitare a aerului cu prosopul, pentru difuzarea uniformă a aromei, apoi mișcări descendente cu prosopul deasupra fiecăruia dintre noi, aducând asupra noastră dogoarea aerului fierbinte. Au fost 3 astfel de sesiuni, timp în care temperatura a urcat până la 90 de grade, iar noi transpiram într-un mod incredibil. Sincer, mă mir că am rezistat. Dar a fost interesant și a meritat.
Apoi am simțit neapărat nevoia să ne răcorim, am mers la dușuri iar de data asta nu nu s-au mai părut așa de reci și ne-au prins tare bine. Ne-am răcorit pe îndelete și ne-am simțit tare bine. așa de bine că am intrat și la sauna alhabra, cu tematică orientală, unde am stat cele 10 minute urmate iar de un duș. Am zis că hai să mergem în final și la Amazon, dar acolo tocmai începuse o sesiune de aromoterapie și nu ne-au lăsat să intrăm, ne-au spus că putem veni la următoarea, care va fi la 7 jumate. Mai era o gămadă de timp până atunci. Drept care ne-am tolănit pe niște șezlonguri acolo sus, la Elysium și ne-am delectat cu priveliștea. Începuse să se însereze și se vedea prumos și plafonul arhitectural de sticlă, și frunzișul palmierilor, și luminile piscinei de jos, de la Palm. Aici aerul era mai plăcut decât jos, lângă apă. Ne-am odihnit, am mai băut niște apă, apoi am coborât la Palm și ne-am dus fiecare în treaba sa. Eu am mers la sesiunea de aquagym, apoi am înotat în piscina interioară, în cea exterioară, jacuzzi, mai o ieșire și pe uscat, mai o vorbă cu Rali. Am prins în cele din urmă și aromoterapia de la Amazon (Denisa n-a mai ajuns, a întârziat), unde s-a repetat în mare ritualul de la sauna bavareză, cu mențiunea că de astă dată sesiunea a fost ținută de o fată, care părea puțin mai emotivă decât băiatul.
În fine, după toate acestea ne-am adunat toate, ne-am strâns toate cele și ne-am îndreptat spre vestiare.

Pentru prețuri, program, etc intrați pe site-ul Therme.

Trei într-o barcă

Din vremea Corintului, când primeam cu toții câte un exemplar din fiecare carte apărută, aveam un teanc de cărți pe care musai voiam să le citesc și din care încet-încet mai ajung să citesc câte una. Am ajuns și la Jerome K. Jerome, cu a sa „Trei într-o barcă” (mai am în perspectivă și „Trei pe două biciclete”).
Am descoperit un umor fin, autoironic, pe alocuri aducandu-mi aminte de „Cronicile clubului Pickwick”. Cine zicea că englezii n-au umor? Un umor specific, pe un ton foarte serios. Contrastul între ce se povestește și cum se spune povestea. M-am amuzat la culme, și mi-a prins bine o pauză de zâmbete între atâtea lucruri serioase și grave de zi cu zi.
Din câte am observat, de cele mai multe ori treci mai ușor peste o situație nașpa dacă reușești să o privești cu umor. Dacă reușești să nu o iei în tragic, ci mai așa, oarecum peste picior, parcă își pierde din monumentalitate și se micșorează... până ajunge la proporțiile reale. Nu vorbesc de bagatelizare. Doar de „tăierea” surplusului de emoție negativă cu care cadorisim noi întâmplările din viața noastră. Lucru de altfel normal - sunt lucruri care ne afectează pe noi sau pe cei dragi, și atunci le simțim foarte acut, foarte important, grav și tragic. Când același lucru se întâmplă altcuiva, altundeva, poate să te afecteze, dar cumva diferit. Ei, realitatea e undeva la mijloc, iar umorul te ajută să încadrezi imaginea într-o perspectivă mai largă.
Și iată că pe nesimțite fac conexiunea cu subiectul fricii. Am dat pe net, evident, peste un nene care zice chestii despre frică, și care, până la partea publicitară pentru cartea lui „Conversations with God”, sunt lucruri la care m-am gândit și eu de-a lungul vremii, câteodată am apucat să le cristalizez în scris „despre-moarte”, alteori nu, doar le-am măcinat în minte, le-am rumegat... Și da, frica este ceva mereu prezent, într-o formă sau alta, în tot ce facem, ce gândim, în ce nu facem... Mi-a plăcut cum a formulat nenea ăla... cam așa: Frica se raportează la o nevoie anunțată și proiectată în exerior și provine din gândul că nu vom putea obține ceea ce credem că avem nevoie sau că vom pierde ceea ce (avem deja) și credem ca ne trebuie... Adică ne e frică și că am putea să nu obținem ceva ce credem că avem absolută nevoie... dar și că am putea pierde ceva ce avem (și iarăși... credem că avem absolută nevoie). Și frica asta ne paralizează, sau ne face să ne comportăm într-un anume fel, ori împiedicat, ori chiar contrar a ceea ce vrem... Ce zice el acolo ca soluție... să conștientizăm, să găsim nevoia din spatele fricii și să vedem dacă acea nevoie e chiar așa imuabilă, dacă e chiar așa de mare și reală - și de obicei nu e chiar așa de imensă... și să dizolvăm frica... e o teorie frumoasă, ajută... dar... nu reușește nimeni să facă asta mereu. Mai ales că fricile sunt peste tot, nenumărate, ca și nevoile noastre. M-am prins unde bate el, la credință... well... e, desigur o soluție. Dar din câte am văzut, cu tot cu credință, și încă la oameni cu adevărat credincioși... tot nu scapă de frică. Poate doar de unele... și nici de acelea la modul profund. Mă tem (hi!) că frica e un mecanism ancestral, poate cumva de dinaintea gândirii, care probabil avea un rol important în supraviețuire. Desigur, în viața de acum, mecanismul s-a dereglat, mă rog, noi înșine l-am dereglat... iar încercarea de a-l demonta turnând un pahar de apă peste un foc ancestral... e subțirică. Cred - evident, tot o teorie - că ar fi foarte tare dacă pe focul ăla ancestral am pune un cazan care să genereze aburi pentru a ne pune în mișcare, să-l facem combustibil pentru motorașul nostru intern... Că de existat, există... de dizolvat se pare că nu prea reușim... atunci poate ar fi mai bine să îl folosim pentru binele nostru? Să schimbăm paralizia în propulsie, cumva... Ca cei trei într-o barcă, care dacă ar trage la vâsle toți, și în aceeași direcție, ar merge mai bine pe râu? Desigur, n-ar mai fi atâtea întâmplări amuzante, tragi-comice, pitorești... În fine... așa e când aberezi și te duc gândurile în derivă de nu știi unde ajungi.

miercuri, 17 februarie 2016

Ziua în care nu s-a întâmplat nimic

Sunt multe dintr-astea. De obicei zile mai de rahat, nu excepțional de nasoale, dar nici deosebite prin ceva bun. Voiam să trântesc un titlu mai „interesant - literar”: ziua în care soarele nu a răsărit. Dar e prea dramatic pentru conținutul ipotetic și posibil. Zile cenușii, zile în care n-ai chef, când te calcă ceva pe nervi de dimineață și-ți stică cheful. Dacă vii la muncă și cu un autobuz arhiplin, cari chestii grele și stai lipit de geam, într-un picior, murind și de cald și neavând cum să scoți vreo haină de pe tine că n-ai loc nici mâni... și eventual ai și o vagă senzație de disconfort fizic nu se știe de unde și de ce apărută... așa ar fi portretul robot al unei zile care e nașpa deși nu e nimic grav, nimic foarte negru.
dar lăsând la o parte zilele astea lipsite de semnificație, să trecem la zilele cu semnificație.
Am fost la Therme, mi-a plăcut partea de piscineală. Din apă pare mai mult, mai mare, mai frumos. De pe uscat, cam înghesuit. Dar cum am stat 90% din timp în apă, mă declar super mulțumită.
Am fost, la început de februarie, în Ciucaș. Am prins un weekend însorit, cald, frumos tare. Am avut și zăpadă, și un vânt foarte puternic pe creste care ne-a scurtat, împreuna cu gheața, călătoria. Hăhăială la cabană (cabana Silva de la Muntele Roșu), amuzament, foarte plăcut.
Am lăsat-o mai ușor cu activitățile extracuriculare ca să strâng la ciorap niște biștari pentru Barcelona, de vizitat obiectivele.
Am primit o invitație la care nu mă așteptam la botezul fetiței lui Florin, din păcate a trebuit să o declin.
Am tot zis că ne vedem cu Elena dar tot nu s-au aliniat planetele.
Unele dintre colaborări s-au activat, ceea ce mi-a ocupat unele seri, dar e de bine, ca or veni și roadele acestor munci - bine că Aramisul e pe tușă deocamdată, ăia îmi lipseau, cu deadline-urile lor inumane - tanti cu cărticelele ei nepretențioase și Geni, cu bannerele lui pentru site.
Altfel, încerc ca unele lucruri pe care le tot lăsam pe ultimul plan să le fac cât de cât periodic, ca să nu se mai adune atâta treabă. Singurul lucru pe care nu l-am reușit - dar mă mai străduiesc - e să scriu des. Iaca, nu-mi reuși. Nici măcar săptămânal. Am reușit însă să fac mărțișoare din fimo împreună cu Mitzi - și sunt tare mândră de asta. Că, na, am mai învățat ceva.
Am terminat de citit Trei într-o barcă - apropo de asta trebuie să scriu ceva altă dată, separat, iar acum citesc Pădurea norvegiană.

miercuri, 3 februarie 2016

petale de soare

Mai ales după o zi întunecată, rece, cețoasă și mohorâtă, când vine dimineața și te înțeapă în glumă cu raze de soare, totul parcă devine mai vesel. De când m-am decis să merg la orele de spinning de cu noaptea-n cap am văzut cum zi de zi soarele răsare mai devreme. Pe la final de decembrie și început de ianuarie ieșeam din casă pe noapte, și abia pe la mijlocul orei se lumina. Apoi, de câteva săptămâni arată deja a dimineață când plec. Iar azi, înainte să intru în sală am văzut cerul dimineții de pe care fugeau negurile nopții lăsând dâre largi violet pe fundalul strălucitor înspicat cu tușe roz către pre-răsăritul obturat de peisajul citadin.
Acum ar fi cazul să aberez nițel despre spinning, măcar fie și numai pentru că datorită lui am ajuns să mă trezesc devreme și să mai văd un răsărit și să mă energizez, în urma orei de dimineață, mai ceva ca după o cafea espresso.
Carevasăzică prin noiembrie mi-am făcut abonament la o sală care-i relativ aproape de mine. Am zis că musai o să merg la spinning și poate din când în când la vreuna din clasele lor de aerobic, eventual dacă e vremea potrivnică, mai o alergare pe bandă în loc de alergatul pe-afară. Și, cum am ținut-o aproape doar dintr-o gripă într-o viroză (sau poate e una singură care nu se-ndură să plece și tot revine când mi-e lumea mai dragă?) iar pe-afară tot băteau vânturi când aveam eu vreme de alergat... s-a dovedit o idee buna asta cu sala. Spinningul e solicitant, de fiecare dată ieșim toți leoarcă, tricourile-s ude de zici că-s abia scoase din apă. E interesant cum fiecare instructor de spinning are felul său de-a conduce ora, care mai alert, cu accent pe mai mult, mai greu, mai tare, mai repede, care cu o abordare aproape științifică, pe bază de heart rate, cu explicatii despre cum actionează fiecare tip de efort sau de antrenament asupra corpului nostru, care mai pe muzică alertă, doar bumți-bumți, care cu muzică mișto în fine, fiecare diferit. Inițial erau 4 instructori, între timp cel de sâmbătă a dispărut. E bun spinningul, dar oricum ar fi, nu se compară cu orice activitate în natură. Sper ca anul ăsta să rezolv și să dizolv piedicile și să îmi iau în fine o biclă și să ma preumblu cu ea. Până atunci, sper să se alinieze astrele și să nu mai fiu răcită fix când aș avea timp să alerg pe-afară.
Da, am tot sărit de la una la alta, nu-s prea coerentă. Chestia comună între spinning și alergat (mai ales la cel pe bandă) e că te solicită intens, că la un moment dat mintea ți se cam golește, gândurile se macină eventual parcă într-un colț îndepărtat, în plan secund, iar controlul intră pe pilot automat. Aduce un pic (păstrând proporțiile desigur) cu ce zicea și Murakami la un moment dat că a simțit la unicul ultramaraton la care a participat - că de la un punct în colo, ca să reușească, a trebuit să devină un automat de alergat, lipsit de alte gânduri (în afară de „sunt o mașină”), negând senzații, dureri etc. Zic păstrând proporțiile, pentru că între un efortuleț la spinning și cum trebuie să fie un ultramaraton... e distanță enormă.
Prin mocirla bucureșteană post-zăpadă se cern petale de soare. Pastelul și-a lansat noua imagine, noua echipă. Articol pe IQads, ședință foto, drăguț. Apoi angajații au început să-și schimbe pozele de profil cu pozele de foto session și o clipă nu mi-am putut reprima senzația de brrr! parc-ar fi tot una din campaniile periodice ale Ioanei de promovare. Cred că e din cauza industriei, de-acum tpate astea de promovare de imagine minunată îmi sună fake... Știu că măcar pentru cei vechi this is it și e real. Nu știu pentru ceilalți. Ei, sper să fie bine și să nu se transforme cu vremea în fățărnicie, ca în vremurile glorioase de acum unu-doi ani.

marți, 2 februarie 2016

alergări

În scrierea anterioară am uitat să trec pe-acolo pe la posibile cauze ale coagulării unor concluzii pur și simplu mi-a scăpat să zic de Murakami. Care oricum ar fi, m-a pus pe direcție cu gândirea.

Îmi place Murakami de când i-am citit prima carte. Pentru mine, a fost În căutarea oii fantastice. Apoi la un moment dat am cumpărat Cronica păsării arc (la distanță de ceva ani). Care și ea mi-a plăcut mult. Și tot așa, lasă lucrurile oarecum în aer. Și anul trecut cu nu știu ce ocazie era mare reducere la cărți pe Elefant și mi-am mai luat câteva cărți de Murakami plus alți autori africani, chinezi, indieni. A fost o fază asiatică, aș zice. Și apoi mai prin toamnă-iarnă mi-am mai luat de la polirom încă câteva romane de Murakami. Le-a venit rândul la citit cred că destul de curând după această ultimă achiziție. Și am tot citit Murakami până am simțit nevoia să mai variez, să mai ies nițel din pasa fantastică. Dar înainte de asta am zis hai, musai să citesc Portretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, despre care auzisem de la Ione că a impresionat-o. Carte subțirică. Și da, foarte diferită de ce scrie el. Pentru că aici a scris despre el și experiențele lui ca alergător de maratoane. O latură a sa pe care evident n-aș fi bănuit-o niciodată.
Și a avut acolo momentul în care a început să scrie (până atunci fusese proprietar de club de jazz), cum la un moment dat s-a decis să lase baltă afacerea de club ca să se dedice doar scrisului. Și chestia cu alergatul, devenit treabă mai serioasă din cauza sedentarismului... Și cum și-a concentrat viața pe scris, ajutându-se și de alergat ca de un soi de combustibil. Și citind eu toate astea mă încercau tot soiul de senzații-emoții, de la tristețe, ușoară invidie, admirație, înțelegere, pe alocuri o oarecare identificare cu el la felul cum se raportează el ca alergător la ceilalți (competiția cu tine însuți, nu cu alții). Și când povestea pe pregătirea pentru maratonul din Hawaii... Da, aș fi vrut să ajung acolo, să alerge și tălpile mele prin astfel de locuri. Da, deci general vorbind, m-am simțit ca un ceva mic și jigărit care se uită-n sus la ceva mare, frumos... cu gândul I wish...
Deci cu siguranță m-a influențat.

Alergarea pe distanțe cât de cât mai lunguțe, care te fac să petreci tu cu tine și doar atât cel puțin o oră te fac să gândești la fel de fel de lucruri în timpul ăsta. Care mai mișto, care mai triste, cqare mai intelectuale, care mai frivole. Dar te ajută să te limpezești. Să scapi și de eventualii nervi, de stresuri, de fel de fel de prostii. Și să îți acorzi atenție ție însuți/însăți. Să își simți corpul, reacțiile lui, felul cum te pișcă gerul sau vântul. Simți că ești viu.
Și Murakami, ca un alergător mult mai tenace decât mine - n-am alergat niciun maraton, doar un semimaraton, și mă gândesc să mai încerc unul la primăvară - descrie stări și senzații parțial cunoscute, parțial încă necunoscute. Toate profund umane...

luni, 1 februarie 2016

clarificări. când se ridică ceața

Ziceam în diversele cugetări ale mele despre viitor, posibilități și ce pot să fac, ce-aș vrea să fac, ce-mi place cel mai mult să fac... Și aveam numeroase dileme între micile posibile ocupații - biju-uri handmade, crosetat-tricotat, gătit, cosmeticale hand-made... ce-ar fi să aleg ca să nu mai trag la jug pentru alții, și să fie și cu folos, nu cu murit de foame.
Ei, nu știu exact, de-o lună sau poate puțin mai mult cumva mi s-a limpezit mintea. Primul declic a fost un articol, îmi pare rău că nu mai știu al cui era și de pe ce blog, unde, rezum mesajul... oricine are multe preocupari, dar o singură pasiune. Cum o deosebești? E acel ceva fără de care nu poți. Dacă îți lipsește o perioadă îndelungată îi simți lipsa rău de tot, ca și cum ar lipsi o parte din tine. La momentul ăla am cugetat nițel, pe urmă m-am gândit că ha, ușor de zis, greu de făcut... Și am uitat. Apoi, într-o dimineață rece de duminică, când alergam pe bandă (eram răcită și nu am vrut să risc să alerg pe afară) și contemplam pe fereastra sălii priveliștea destul de mohorîtă a pieței Domenii, partea cu bulevadrul Mihalache către Chibrit și strada Alexandru Constantinescu către Cașin... începusem să rumeg firul uitat al gândului legat de alegerea sta a viitorului... și bang! se făcu senin în cap. Păi da, deși ai fost perioade lungi în care nu am scris, de oboseală, de sictir, de plictiseală... totuși asta e the shit. Și nici măcar nu îmi dădeam seama. Cumva, scrisul mă ajută să coagulez gânduri aparent disparate, să le adun, să le conectez, să le dau sens și rost. E un fel de a gândi mai profund și mai ordonat. Și fără să scriu nu mă simt bine, mă simt haotică, ne-limpede. Pe de altă parte, aceeași limpezire și o corelare a vieții cu realitatea mai largă, cu natura, mi-o dau drumețiile sau/și alergatul în natură. De unde rezultă că visul meu din adolescență, de a fi reporter national geographic... nu era un vis prost. chiar era un adevăr. dacă n-aș fi bănănăit aiurea, poate că aș fi ajuns deja acolo. Dar, pe de altă parte... poate aș fi reușit, dar aș fi fost un reporteraș înregimentat în trenduri și în corporatisme. Cert e că nu a fost să fie. Drumul jurnalismului s-a frânt glorios în timpul facultății, lovindu-se de mârlăniile și mizeriile din jurnalistica românească, la vremea aia national geographic nici nu intrase pe piața românească. De fapt văd că prima apariția a fost când terminam eu facultatea - doar că n-am avut habar și cred că oricum m-aș fi gândit că cine-s eu, neica nimeni să mă duc și să zic vreau și eu aici. Ar fi fost altceva de-aveam mintea și încrederea de-acum. Dar astea-s aberări inutile. Nu a fost atunci. A trebuit să trăiesc alți 20 de ani, să încerc fel de fel de lucruri, să cunosc fel de fel de oameni, să dau cu capul de multe praguri, să fac greșeli cu nemiluita ca să îmi dau seama că pe scris trebuie să mizez dacă vreau să încep să fac ceva care să fie parte din mine, nu doar o activitate oarecare.
Restul de întrebări: ce mai exact? o să iasă bani din asta? cum anume? detalii tehnice și alte detalii? le-oi lua pe rând, pe fiecare la vremea sa. Acum marea realizare e că, în fine, știu ce e acel ceva. Ceva-ul meu.
PS. presimt nenumărate poticneli, tărăgănări, obstacole, greșeli. Dovadă e chiar faptul că din momentul limpezirii până acum n-am făcut mai nimic în sensul ăsta.

Drumeții și gânduri

În ianuarie ăsta am fost mai puțin plimbăreață?! Parcă un pic. Ia să vedem. A fost plimbarea cu Arhiva de geografie la amfiteatrul părăsit din Orășelul copiilor și pe la lacul Văcărești. Friguț, lume multă, dar multă, frate, au fost și destui din gașca plimbăreților cu Terra, au fost și două foste colege de la pastel, Anda, care locuiește chiar foarte aproape de lacul Văcărești și Irina mică (IGU). Ar fi fost tare mișto dacă reușea să vină și Irina (IGI), păcat că n-a putut.

Mi-a plăcut amfiteatrul ăla, mare păcat că e lăsat de izbeliște, ar merge bine de tot un concert, o piesă de teatru în aer liber (pe vreme caldă, evident). Pe urmă sunt mulțumită de plimbarea pe conturul parcului Văcărești, chit că plimbatul pe margine nu a fost chiar așa extraordinară, cu vremea mohorâtă, iarna semitrecută și culorile ofilite.
Dar partea cu traversatul în diagonală a fost mișto. E clar că pe lângă bălți, prin stuf e altă viață, e pitoresc, ai ce vedea. Bălțile erau înghețate tun, ne-am și plimbat pe una mai mare. Faună locală, puradei veniți la izvor, un nene cu un câine imens ceva ciobăneasc, niște neni care adunau stuf și făceau oarece împletituri... Asta a fost pe 9 ianuarie. Și la finalul excursiei, Anda ne-a chemat la o ciocolată caldă la ea pe Irinuk și pe mine, ne-a plăcut căsuța ei cea nouă, foarte frumușică și spațioasă. Chiar a fost o zi mișto.

Apoi, la două săptămâni am zis că musai să nu mai ratez drumeția de două zile cu Terra cu Padina - Babele - Piatra Arsă - Cota 200 - Cota 1400. S-a nimerit fix în perioada gerurilor maxime de anul ăsta, dar n-a fost bai. Doar în autocar la dus, până la Câmpina, la pauza de benzinărie, a fost un frig crunt, nu știu cum se pierdea toată căldura de la motor și... cumva bătea vântul în autocar, aveam flori de gheață pe ferestre și stăteam înfofoliți exact ca afară.
La oprire șoferul a făcut nu știu exact ce, în orice caz s-a mai dezmorțit atmosfera și ne-am mai decongelat și noi. Am ajuns la Sinaia în parcarea Penny, unde ne așteptau jeep-urile care să ne ducă la Padina. Ne-am plimbat până la belvedere, apoi am ajuns la lacul Bolboci, care era înghețat bocnă, am făcut poze multe cu văcuțele crețe ale cabanei Bolboci, apoi ne-am continuat drumul până la Cheile Tătarului unde n-am zăbovit că ne simțeam congelați și apoi am ajuns la Padina. Am descoperit cu surprindere că era atât de aproape de Bolboci! Și nu era feloc în vârf de munte cum îmi închipuiam eu. (Și mi-am amintit că până în poiana Padina am ajuns atunci la nunta Mariei și-a lui Tudor, când am venit cu Dog și Livia și din acuza drumului prost dinspre Moroieni am ajuns târziu, am încercat să ajungem la biserica de la peștera Ialomiței, și fix la coada poienei Padina ne-am rătăcit, n-am găsit drumul spre biserică și ne-am întors la Bolboci și i-am așteptat acolo pe însurăței.)
La cabană, cald și bine, mâncarea bună, antren, glume. Am făcut o mică drumeție până la peștera Ialomiței, am vizitat-o - e frumos, spectaculos, mi-a plăcut - apoi am mai urcat nițel până aproape de hotel Peștera și am coborât pe o potecuță până spre cabană. Soare, frumos, ger, poze frumoase. Apoi ne-am petrecut restul zilei la cabană, care jucând Mafia, care Macao, care doar chibițând, cu vin fiert, ciorbe, haleli și/sau bere, după preferințe. În jur de 10-11 ne-am retras, că a doua zi urma marele traseu.
Trezire le la 7-7:30, în ideea să fim la masă la ora 8. În fine, cred că în jur de ora 9 an terminat toți cu masa, strânsul bagajelor și-am ieșit din cabană.
Ei, și am pornit. Pe prima bucată, urcușul spre cabana Babele adică, pe o pantă însorită, ne-am încălzit, mi-am și dat jos geaca de ski. Și cam cât a fost soare, cu excepția porțiunilor cu vânt puternic (și rece, să nu uităm că am nimerit cel mai geros weekend de iarna asta), am mers doar în polar. Iar multe poze - era și păcat să nu faci poze, la ce vreme superbă era, cu zăpada strălucind fotogenică peste tot și cerul abastru aprins sub un soare cu dinți, dar foarte viu.
La Babele scurt popas de revenire, doar de-un ceai și de uscare sau schimbare a țoalelor ude. Pornirăm pe platou voios spre cabana Piatra Arsă, unde știam că luăm masa. Am mers prin zăpezi frumoase, iar poze multe, ajunși la Piatra Arsă am halit care ce-a poftit apoi pornirăm spre cota 2000. Aici ne-a istovit nițel urcușul pe muntele Furnica, am dat și de o pantă cu zăpadă înghețată mai dificil de urcat, dar o răzbirăm și pe ea. Ajunși la Cota 2000 am votat care vrea să coboare cu telecabina, care vrea sa mai coboare pe jos... A fost un singur abandon, restul am coborât până la cota 1400 pe jos. Cum deja soarele se ascundea, frigul se lăsa, odată ajunși la 1400 ne-am declarat în masă în favoarea coborârii în Sinaia cu telegondola. Așa că iată, m-am dat prima dată-n viață cu telegondola. Ajunși în Sinaia ne-am congelat instantaneu și visam doar să urcăm în autocar, cu speranța să fie cald. Și din fericire chiar a fost. Drumul de întoarcere a fost mult mai uman decât cel de la dus.
Bun. Cam atât cu călătoriile. În rest, întâlniri cu prietenii, ba cu gașca pastelată la Regina, ba cu fetele pastelate la o ciocolată caldă, ba cu Claudia la un concert de jazz la o ceianărie drăguță...

Am terminat de citit „Ucenicul cel bun”, de Iris Murdoch. La început m-a cam plictisit, partea cu chinurile depresive și remușcările lui Edward și cu clanul familiei sale, tot soiul de membri din înalta societate cu ale lor preocupăr și teorii, cu frivolitățile lor. Mă felicit însă c-am mers înainte cu cititul. În final pot spune cu tărie că mi-a plăcut cartea. Și cum e scrisă, și ideile incluse printre rânduri. Mă distrează unul dintre citatele criticilor de pe copertă, unde zicea ceva de genul e o carte despre imposibilitatea de a fi bun. But, well, după părerea mea, nu ăsta e mesajul. Ăla e doar un mesaj secundar și interpretabil, ilustrând diferența dintre idealul absolut și copia sa din realitatea imperfectă. Părerea mea e că, de fapt, autoarea pune accentul pe a trăi cu adevărat versus a trăi din idei și idealuri neadecvate realității. Cum uneori, crezând că poți face numai bine și încercând asta, nu îți iese de fiecare dată. De multe ori gândurile și reacțiile celorlalți vor fi contrare. Iar ăsta e un lucru pe care cei care la un moment dat în viață au crezut asta (că poți face doar bine) și au dat piept cu viața și cu oamenii, așa diferiți și neașteptat de altfel decât crezi, au înțeles-o pe pielea lor. Desigur, personajul Stuart este cumva dus spre extrem. Dar acesta un fir secundar al poveștii. Firul principal vizează evoluția lui Edward. De la un filfizon de bani gata, drogat și fără griji, la un depresiv acut cu șanse de cronicizare în urma morții prietenului său Mark, de care este și se simte vinovat, trecând prin tot felul de stări și peripeții (prezicătoarea, conacul tatălui său de sânge, mama vitregă și surorile sale, cu toată atmosfera ciudată și misterioasă care înconjoară casa și familia, cu tatăl său, afestat de demență sau altă maladie similară, descoperit în cele din urmă închis în turnul propriei case, întâlnirea cu sora lui Mark, întâmplările ciudate, coincidența cu mașina împotmolită a tatălui vitreg al lui Edward, care dă în vileag relația secretă a acestuia cu soția celui mai bun prieten, etc etc) Edward iese trist, îndurerat, dar purificat și întărit. Fără să își propună ca fratele său vitreg să fie bun, generează în jurul său deznodăminte pozitive. Cum alte cărți de Iris Murdoch n-am citit, nu am avut cum să identific temele recurente din operele ei - aflate din cronicile altora mai citiți. Dar mă gândesc că, până la urmă, atâta vreme cât te preocupă o idee, o vei aduce cumva cu tine în operele tale, de orice natură ar fi ele. Astea ar fi semne ale modului (sau măcar ale temelor majore) de gândire ale autorului...

Alfel, iar m-am gândit, când eram pe munte (și după), că da, asta e ce-mi place să fac, asta aș face ca chestie principală în viață. În niciun caz să stau 8/9 ore la birou pe sanun cu ochii în monitor și mâna pe mouse. So, cum necum, mă gândesc și mă tot gândesc cum pot ajunge la rezultatul ăsta. Respectiv inversarea proporției dintre mers pe munți-alergat-biciclat-etc (chestii outdoor) și munca de birou. Work in progress. TBD.

Related Posts with Thumbnails