BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

vineri, 29 iulie 2016

Pe bune

Mă enervează review-urile elogioase false. Da, înțeleg, blogger-ii scot bani din asta, nu dă bine să zică și partea nașpa a produsului/serviciului căruia-i fac review, că nu le mai dă nimeni nici apă la moară, nici produse, nici banuți, eventual.
Dar să lămuresc de ce arunc acum cu vorbe grele în review-urile plătite într-un fel sau altul.
De vreun an citisem niște review-uri excelente pe Diva în bocanci, parcă, la S-Karp Feline. M-am bucurat enorm că există și o firmă românească care face bocanci de munte și ghete de alergare montană de calitate. Și am gândit ca tot românul, ia să văd și cât costă. Am intrat pe site-ul producătorului - frumoși, frumoși, dar scumpi. La fel de scumpi ca salomonii și alții. Îmi zic lasă, nu-i musai acu, mai vedem altădată. Între timp, lupta de guerillă pentru imagine a celor de la S-Karp dădea roade, pe grupurile de alergare începea să se vorbească despre ei, Restivan le-a făcut și el un video review în engleză, toată lumea avea numai lucruri bune de spus. Și în martie mă decid să fac marele pas financiar și să cumpăr o pereche de Feline. Las și un comment că nu sunt sigură de mărime, dacă să iau 38 sau 39, pentru că în review-uri se spunea că nu e cazul să îți iei mai mari pentru că au calapodul și talpa mai mari. Am fost plăcut surprinsă că foarte repede, în câteva ore m-a și sunat o fată de la ei, m-a lămurit că așa e, calapodul e mai mare și un 38 îmi va fi tocmai bun. Bifasem culoarea albastru că pe site portocaliul apărea ca epuizat, dar fata s-a uitat în depozit și mi-a găsit portocaliul 38, am fost super fericită. Și au mai și ajuns foarte repede. Aici nota 10 cu felicitări la relații cu clienții și livrare. A doua zi după ce făcusem comanda văd o postare la ei pe fb cu anunt de reducere 20% cred pentru doamne si domnisoare intre 1 si 8 martie (adică exact perioada în care făcusem eu comanda), dar nu văzusem anunțul înainte... Oricum, cert e că le-am scris pe fb dar comentul mi-a fost șters. Iar când am primit coletul, era la preț neredus (normal, de vreme ce nici pe factura online nu apăruse). Aici pun un minus pentru netransmiterea ofertei în curs celor direct implicați - adică sunt sigură că domnișoara care mă sunase și m-a ajutat operativ nu era la curent cu ce postaseră cei de la comunicare de la ei pe Fb. Sigur aici e un hop, o gâlmă în comunicarea internă.

Bun, deci am devenit fericita posesoare a unei frumoase perechi de Feline nr 38 portocalii. Măsura e cum s-a spus, perfectă, minunată chiar și pentru piciorul meu lat și cu platfus. I-am făcut o mică probă la următoarea alergare de seară - un tur complet de Herăstrău. M-am simțit bine, totul e minunat. Eu i-am luat în speranța că voi participa la un trail run, dar până acum nu mi-a ieșit, am fost de fiecare dată plecată când au fost primprejurul Bucureștiului, iar la alea mai departe de București cu n-am mașină nici 100 de prieteni cu mașină și alergători... n-am ajuns.
Drept care m-am hotărât să îi iau în drumeții montane mai ușurele și de nivel mediu. Concret, i-am purtat la o urcare din Greci pe Țuțuiatu (munții Dobrogei), apoi în Cozia urcare din Călimănești la cabana Cozia + coborâre și încă o dată în Dobrogea, pe culmea Pricopanului.

Și ce-mi văzură ochii vinerea trecută, când i-am încălțat pentru un banal cros prin IOR? În dreptul degetului mare, acolo unde mesh-ul intră sub partea ce cauciuc neagră, partea de mesh colorat s-a... rupt! Adică găurelele pentru aerisire au fuzionat câte 3-4 și au creat o breșă. Nu vă imaginați că îmi iese degetul pe-acolo, nu, că mai există un material negru dedesubtul mesh-ului colorat... dar totuși! La 4 purtări, și nici măcar la o alergare de trail de j-de kilometri să facă așa ceva! Și la acest preț! (290 lei!). Am niște ieftinături de alergare din Lidl, alergați de 3 ori pe săptămână a câte 6-8 km odată timp de vreo 2 ani și care n-au făcut așa! Ălora li s-au tocit striațiile de pe talpă, dar mesh-ul e ok, intact! Deci minus pentru mesh.

Și o constatare după crosul din IOR (Bucharest after9Cross), cu urcarea a două pante și respectiv două coborâri... La coborâre picioarele îmi veneau în vârf și era un chin să alerg în coborâre cu degetele chircite și chinuite. La a doua tură i-am legat mai strâns, ca pentru coborâre, dar degeaba, la fel. Așa că zău nu știu cum spun oamenii că aleargă la trail cu feline d-ăștia și n-au unghii negre sau plângeri! Eu una nu i-aș mai lua vreodată la alergare cu coborâri! Oi fi eu zuză și puii mei, dar parcă totuși ceva e în neregulă. Să fi început oamenii, în stil românesc, să scadă calitatea pe măsură ce au crescut producția?!

miercuri, 27 iulie 2016

Bucharest After 9 Cross în IOR

Pentru că weekendul ăsta mă înscrisesem de ceva vreme la After 9 cross nu m-am mai dus pe coclauri, am petrecut un weekend călduros în București.

Asta cu cross-ul de vineri seara a fost ușor peste mână. Socotisem eu că nu prea am timp să plec de la muncă, să ajung asacă, să mă schimb și să ajung la timp pentru start. Așa că mi-am luat echipamentul și cele necesare pe/cu mine. Bineînțeles că nu știu cum s-a întâmplat că de astă dată aș fi putut pleca mai devreme, dar cine putea ști dinainte?!

Ei, deci pe la un 18:30 m-am pornit încet spre parcul IOR. Am descoperit că exista un autobuz și încă și un troleibuz care mă duceau fix acolo. Am așteptat ceva, dar nu mult și a venit ze troleu. Am făcut o lungă călătorie prin zone necunoscute, pe străzi de care mai auzisem dar pe care nu fusesem niciodată, precum Delea Veche și Delea Nouă, mă rog, am vizitat Bucureștiul pe arșiță. Am ajuns la intrarea în parc dinspre Câmpia Libertății - aici toate fix ca-n google maps. Surpriza a fost că de fapt startul și anexele nu erau unde îmi dădusem eu cu părerea uitându-mă pe schemele organizatorilor - aici le dau un minus, că pentru cine nu știa zona, ca mine, nu era deloc clar unde mama naibii trebuia să vii la start.

Așa. Deci startul nu s-a dat pe malul lacului IOR, ci pe malul lacului Titan (conform google maps). Cum tot picasem mult prea devreme în parc, nu m-am alarmat ci am luat-o la pas pe malul lacului ca să găsesc startul și apoi să vizualizez traseul. Da, startul era după pod. Când am ajuns eu tocmai erau chemați pentru un mic exercițiu voluntarii-sanitari, în rest mai bântuiau pe-acolo niște jandarmi, vreo doi fotografi și organizatorii. Am băut un pahar de apă și m-am lansat în turul la pas al lacului.

Am descoperit un lac frumos, plin de rațe și lebede, bine asfaltat, mult circulat și destul de lung, așa pe contur, mi s-a părut. Când am sosit din nou la start, după ce încheiasem turul, era deja forfotă - era 20:10. Am mai mâncat o banană, am mai băut un pahar de apă, mi-am luat accesoriile luminoase. Am vrut să mă pozez la spider, dar nefiind preo personalitate și nici grup nu m-a băgat nici naiba-n seamă așa că am decis să las pozele altor iluștri alergători iar eu să mă duc la pictat pe față. Am stat ceva la o mică coadă, în cele din urmă m-am ales cu o decorație orientală drăguță, majoritar cu portocaliu - mi-a plăcut, păcat că n-am nicio poză cu ea pe lumină.
Apoi am lăsat rucsacul la cortul mare MPG, că se anunța încălzirea.

A fost fun încălzirea, cei doi de la worldclass făceau pe nebunii. În orice caz curgeau apele pe noi, era clar că ne-+au încălzit din plin. Apoi îmbulzeala la start, așteptarea...

În fine, start și pentru plutonul nostru de 9,5 km. Am pornit ușurel să nu mă împiedic pe-acolo cum am obiceiul. Am alergat în ritm redus, nu eram în cea mai bună formă, mă depășeau toți pe prima tură. Apoi am depășit eu mulți la reahidratare. Aici, pe al doilea tur mulți dintre cei ce porniseră prea tare au trecut la mers la pas. Eu mi-am menținut ritmul de alergat încet.
Am încercat să mai bag viteză, dar simptomele ce apăreau destul de repede mă avertizau că azi nu e o zi în care să mă dau vitezomană. Am redus iar ritmul cât să mă simt iar ok. Deja alergătorii pe traseu erau mai răsfirați. La trecerea pe sub pod din apropierea liniei de start/finish am băgat de seamă că pe partea cealaltă, la intrarea sub pod de pe malul celălalt era ceva un incident, n-am văzut prea bine, personal mi s-a părut că un tip îi căra altuia niște pumni și se sttriga tare pe câteva voci, vreo două masculine și una feminină care părea că vrea să potolească pe cineva. Despre acest incident n-a răsuflat nicio veste, nu s-a plâns nimeni pe fb pe pagina organizatorilor. Mă rog, nu știu ce-o fi fost.

Mi-am continuat cursa de melc zburdalnic, am mai trecut o dată de linia de finish, acum mi-am permis să beau un pahar de apă, apoi dă-i înainte.
Ultimul tur a fost bizar, aveam impresia că numai eu mai alerg și încă doi-trei în concurs, în rest plimbăreții invadaseră la loc aleile, bicicliști vitezomani n-aveau nicio treabă să meargă mai pe margine. La jumătatea traseului auzeam că MC-ul anunța deja finisherii pentru tura de 6 km, și probabil și pentru fruntașii de la 9,5... Mă rog, de-acolo am alergat cu impresia că-s ultima pe traseu. Nu eram, dar așa se simțea. Voluntarii din punctele mai neimportante începuseră să se care. Ei, și în cele din urmă ajung și la finish, mă botează ăia cu-n steag de finish în cap, iau medalia, mă duc să beau apă că mor, apă de izvor. Aici dă peste mine Corina, colega Cristinei de la Corint, trăncănim, ne facem poze cu telefonul ei - apropo, trebuie să i le cer - și papa. Eu mai stau mai halesc o banană, o felie de lămâie, un măr, îmi iau rucsacul și casc puțin gura la festivitatea de premiere. Văd că e târziu - da, trecuse de ora 11! - și cu harta pe telefon mă îndrept spre ieșirea cea mai apropiată. Mi-am chemat un taxi și am ajuns rapid acasă, cu toate accesoriile strălucind. Alea au tot strălucit încă vreo 2 zile.
N-am scos un timp prea grozav, e drept că nici nu mă așteptam, la ce pas alergător am avut. Dar nici febră musculară prea grozavă n-am avut. Dar sâmbătă, pe chestia asta, am dormit ca un lemn până pe la 12 și se pare că m-am refăcut.

marți, 26 iulie 2016

Cheile Râșnoavei, escalada, echitația și cortul

Desigur, am făcut ce-am făcut și n-am apucat să țin pasul scrisului cu evenimentele. E drept că am și fost bombardată cu munci de nu știam pe unde să scot cămașa, pe toți îi apucaseră urgențele și doleanțele.
Așa, deci să revenim la escaladele noastre. Mă tenta să merg la escaladă. Și cum cei de la TED Adventure (am aflat. TED = Ture, Escalade, Drumeții) anunțaseră o tură de escaladă și relaxare în Cheile Râșnoavei, cu cortul, m-am băgat în seamă, le-am zis că pot să vin cu cortul meu, că escaladă am mai făcut o singură dată acum 10 ani (teambuildingul cu McCann), mi-au zis că am loc și că să vin. Zis și făcut.
Așa că pe 16-17 iulie am ajuns în Cheile Râșnoavei. S-a mers cu mașinile personale - mare noroc c-au fost destui șoferi - și am ajuns la pensiune, după un pit-stop la Mega Image din Bușteni. Ne-am lăsat la pensiune proviziile de haleală, bagajele nu, și ne-am pornit spre zona pentru escaladă. Am recunoscut locul - era fix aceeași stâncă de acum 10 ani. În plus, acum era construit un foișor unde ne-am lăsat rucsăceii, apele - aici erau întinse și câteva hamace(hamacuri?) în care mai târziu m-am atârnat și eu și m-am odihnit. Din prima s-a nimerit să merg la coborârea în rapel. Mișto, dar tot destul de solicitant. Și evident, uitasem tot de-acum 10 ani. Încetișor, tiptil-tiptil am coborât. Apoi m-am pus la coadă să prind și o escaladare - erau două trasee. După o lungă așteptare am ajuns și eu, am urcat pe cel care cică era un picuț mai greu. Aici cel mai greu a fost să pornesc de jos - primul pas. Apoi, greu-greuț, cred că m-am mișcat încet. A fost un punct când nu prea găseam prize suficient de sigure pentru confortul meu psihic, dar în cele din urmă am găsit o alternativă și nici nu mi-am dat seama când am ajuns la capătul traseului. A fost mișto și datul jos. Odată ajunsă pe pământ mi-am dat seama cât efort făcusem - îmi tremurau toate cele. Am băut apă, am halit un baton proteic și am ochit un hamac liber. Am lenevit în hamac - era foarte plăcut, adia și vântul și mă legăna... Mai târziu am mai făcut o coborâre în rapel, apoi m-am distrat și la trasul cu arcul. Nu e prea ușor nici ăsta, dar e suficient de distractiv.
Ușor ușor s-a apropiat ora de plecare, am mâncat și pepene cu toții apoi ne-am strâns toate cele și ne-am dus la pensiune.
Acolo ne-am pus corturile, undeva mai departe de pensiune, cumva peste drum, la vecini. Apoi ne-am apucat să pregătim toate cele pentru grătar+salată - lucru care s-a gătat neașteptat de repede. Apoi ne-am împrăștiat prin curtea pensiunii distrându-ne fiecare cu ceva. Unii încercau să meargă pe slackline - nu e ușor deloc - alții jucau badminton, se jucau cu discul etc. Alții grătăreau. Era târzior, spre ora 10 când a fost gata tot grătarul și ne-am întins la masă. Apoi după masă, lângă zona corturilor am avut parte și de un foc de tabără acompaniat de-o cântare cu chitară pe multe voci. Foarte frumos. Era lună aproape plină pe cer și din când în când câte un nor. Apoi, când s-a stins și focul, s-a terminat și berea ne-am retras la corturi - cei cazați la pensiune se retrăseseră deja mai devreme.

A doua zi pe la 6 m-a trezit o ploicică care bătea darabana cu degețele mici pe cort. Apoi s-a oprit. Mă gândeam că probabil a picat escalada de ziua a doua, așa că nu m-am mai stresat să mă trezesc la nu știu ce oră. Dar m-am trezit oricum de la o a doua repriză de ploaie. M-am apucat să-mi strâng rucsacul. Între timp ploaia s-a oprit, apoi a re-pornit mai tare. Și s-a oprit iar. După ce s-a oprit iar am ieșit din cort ca să caut prin frigider proviziile, să-mi fac un 3 în 1 și să văd ce mai e noi pe la pensiune. Acolo lumea era trează, mulți deja luaseră micul dejun, alții ca mine mai întârziați abia se pregăteau. Am ciugulit ce-am putut, ba m-am ales și cu o bucată de omletă de la alții - mii de mulțumiri! - așa că până la urmă a ieșit de-un mic dejun de-a dreptul copios. A mai tras o rafală de ploaie cu soare de data asta. Apoi vremea s-a stabilizat spre luminoasă cu accente de soare plin. Am profitat de asta ca să strâng cortul și să-l întind pe gard să se usuce. L-am mai ajutat și eu cu șervețele și-am reușit să-l strâng în bune condiții.
Am pornit apoi cu mașini cu tot spre zona de escaladă - de astă dată mai înaintea peretelui din ziua precedentă, cu trecere peste pârâu. Erau mai grele decât cele de sâmbătă, am stat, am analizat și-am zis lasă, deocamdată e destul. M-am uitat la primul traseu, la al doilea, unii se cățărau ușor, alții cu chiu cu vai, alții au renunțat când le-a fost prea greu. Atunci m-am dus mai întâi cu fetele în sus, către zona de escaladă de sâmbătă, ba chiar mai departe. Am descoperit că Alina nu-i așa de enervantă precum o văzuseră fetele Terra, ba e chiar ok. Am cules mentă și coada șoricelului de pe marginea drumului pentru viitoare ceaiuri de iarmă. Ajunsă înapoi dau de-un minigrup care se ducea să încerce să facă echitație. Era o herghelie ceva mai departe de locul unde se făcea drumul spre pensiune. Am mers pe jos, iar din față veneau niște nori amenințători, foarte foarte amenințători. Am avut incredibil de multă baftă, vântul i-a dus într-o parte, spre pensiune, iar noi am scăpat cu bine. Am ajuns la herghelie, am făcut o plimbare de jumătate de oră pe căluți - interesantă senzație - ești în primul rând foarte sus, în spinarea unui animal frumos dar cu voință și reacții proprii și nu pot spune că am simțit cine știe ce siguranță. Calul meu se numea Coca, apoi erau Stela și... am uitat cum se chema calul, iar ultima era iepșoara micuță și albă numită Zaraza.
Ne-am întors pe jos, cu ploaia pe urme, am avut noroc că ne-au cules mașinile care deja porniseră spre casă din drum, n-a trebuit să facem chiar tot drumul până la chei încă o dată.
Apoi am făcut popas în Predeal, la Vatra Regală, unde am mâncat bine, repede și foarte gustos. La Predeal era răcoare bine, și nor jos, dar spre București răcoarea ne-a părăsit, și-am revenit la căldura de câmpie de toate zilele.

Străluciri, stăzi, case, povești

La un moment dat, într-o zi oarecare, când deja era cam cald, nu știu ce m-a apucat, aveam chef să merg pe jos, așa că am pornit de la muncă pe jos, pe străduțe. Inițial mă gândisem să ajung până la Romană, apoi la Victoriei, după care am zis dacă tot sunt aici ia să merg până acasă, dar trecând prin Herăstrău.
Era după 18:30, soarele lumina încă cu putere, dar străduțele lăturalnice - am evitat bulevardele - mă acopereau cu umbrele caselor vechi și frumoase. Am mers pe mai des circulata de mine zonă Tudor Arghezi - Dionisie Lupu - Lahovary - și am ajuns pe la ASE, unde am tăiat-o neinspirat prin spatele ASE-ului, unde-am dat de o străduță înfundată care m-a îndepărat de intrarea în Căderea Bastiliei, dar după un mic ocol am găsit Căderea Bastiliei și am intersectat Iancu de Hunedoara/Ștefan cel Mare și-am cotit-o pe Londra.
Mergând eu pe străduțele alea umbroase cu nume de capitale mă gândeam că uite, pot spune, dacă mă sună careva, „unde ești” „la Londra/Paris/Roma/Washington etc” și să fie adevărat.
Apoi m-a frapat atmosfera emanată de case. Unele renovate, făloase, reci, altele renovate, cu flori, cu sunete de locuitori răzbătând dinăuntru, altele cam părăginite, plângându-și fosta glorie de odinioară, acum populate de zarvă de copii săraci și părinți asemenea, unele case plăcute, calde, altele parcă prea sobre... unele pulsând de viață, altele parcă lipsite de orice semn de viață - în afară de viețile vegetale. O pisicuță alb-neagră se strecură concentrată, privind fix și pășind cu grijă, pânditor, abia târziu m-a observat de concentrată ce era... Pete de soare se strecurau printre frunze. Un nene grăsuț, în vârstă, se răcorea, stând contemplativ la bustul gol la fereastra de la etaj a unei case frumos decorate. Mă uitam și vedeam case interesante pe străzi interesante, într-o atmosferă de altă epocă, cu reminder că nu suntem, totuși, atunci din cauza mașinilor parcate pe margini. Câte povești! Câte povești trebuie să aibă fiecare dintre aceste numeroase case ale cartierelor vechi... Și mi-a mai trecut atunci prin minte și atmosfera din Animalul inimii de Herta Muller, de duzii cin curți și din obrajii oamenilor... Aici nu erau duzi. Mai mult tei. Altă treabă.
Aceeași idee.
Și mergeam mergeam prin căldura umbrită pe străzi și străduțe, mă ghidam în primul rând după umbră. Așa din aproape în aproape am ieșit din zona capitalelor pe aleea Modrogan, privind cu ochi întristați decăderea clădirii fost sediu PD, actual nu știu ce, tot sediu de ceva partid pare, dar cam lăsată în paragină. Am mai mers apoi spre Herăstrău, l-am traversat cât de scurt posibil, pe aleea cu locul pentru skateri și băieți cu biciclete BMX, tăind-o apoi spre casă pe la Cașin. Zona asta, Cașin, e și ea plină de istorii, începând de la toate numele de aviatori ale străzilor, dar respiră puțin un alt aer decât capitalele. Cred că și din cauza arhitecturii, a caselor nițel mai depărtate. Care oricum multe-s modernizare, refăcute de nu mai seamănă cu ce-a fost.
Culmea culmilor, pe la mijlocul străzii Al. Constantinescu dau nas în nas cu-n fost coleg de la Capital-EVZ, Dinu Boboc. Schimbăm câteva vorbe, mai aflu de la el cine-a mai plecat de-acolo, cine-a mai rămas apoi ne vedem fiecare de treaba lui. De la Domenii merg în continuare pe Mihalache - n-a fost nevoie să traversez pe partea cu umbră, făceau destulă umbră copăceii. Și nu știu cum cădea la momentul ăla lumina, ce particule erau în aer, cert e că, văzut din perspectiva mea, aerul strălucea auriu pe acolo unde-l atingea lumina apusului ce urma să vină. Străluciri discrete, de aur topit ce se cerneau peste stradă, peste mașinile în mers, peste oameni, peste și printre frunzele copacilor cu frunze mari și teci lungi subțiri, verzi și multe.
Și lumina asta aurie avea aer de mister, de povești vechi, noi, ad-hoc și înfrumuseța cu mult geometria cenușie și netă a străzii, a cartierului.




luni, 4 iulie 2016

Dobrogea, mon amour

Știam de la geografie că Dobrogea așa și pe dincolo, nu mare lucru. Considerasem că doar Delta e pe-acolo mișto și musai de vizitat, restul îmi imaginam că-i o mare de pietroaie și praf plicticoasă și deșertică. Și nu mică mi-a fost surpriza când, după prima tură în Măcin cu TED Adventure, în loc de tărâmul deșertic din imaginația mea am găsit niște dealuri și munți pline de vegetație, flori, păsări, insecte, niște locuri neașteptat de pitorești și apropiate sufletului meu. Sigur, căldura e căldură și te cam topește, dar merită oricând efortul.
Așa că, după prima excursie în zonă, mi-am propus foarte serios să mai merg cel puțin încă o dată. Și iată că n-a fost nevoie să aștept prea mult. Weekendul ăsta s-au organizat, în grupurile prin care mă învârt eu, două (2)!. Prima, cu cortul, cu Andrei Ionel geograful cu Arhiva de geografie, a doua cu Andrei Cătălin Călător prin România. Prima propunea campare cu cortul la Fântâna de leac și multă hoinăreală prin zonă și informații de tip geografic, a doua oferea cazare la Murighiol, hoinăreală și prin Dobrogea dar și prin Deltă pe canale. Printr-o serie de împrejurări, deși inițial mizasem pe excursia cu cortul, am ajuns să merg în cealaltă.

Am plecat devreme (nu chiar așa cum pleacă Terra, dar destul de) de pe la Nicolae Grigorescu - aici pentru orientare mi-a prins tare bine recenta vizită la noua casă a Irinei - și am mers întins București - Drajna - Slobozia - Pod Giurgeni - Horia - Macin - Fântâna de leac, cu un singur popas. Am coborât la bisericuța Izvorul Tămăduirii unde ne-am grupat/regrupat, au sosit și călătorii din Tulcea, iar cei din Brăila mai apoi, ne-au ajuns pe traseu. Ne-am dat cu creme solare, am pus litri de apă în rucsaci și am pornit-o. O porțiune scurtă a fost prin pădurice, unde ne-a și întâmpinat o broscuță țestoasă chiar în potecă, în zona izvorului. Apoi am luat-o în sus pe pietre. Traseul era Fântâna de Leac - Vf. Caramalău - Vf. Piatra Râioasă - Șaua Șerparu - Vf. Sulucu Mic - Vf. Sulucu Mare și apoi coborâre oarecum spre Fântâna de leac, dar de fapt mai încolo, că ne-a venit autocarul în întâmpinare și ne-a mai scutit de niște kilometri prin soare.

Deci o pornirăm în sus. Buruienile, vegetația ni se agăța de picioare cu degete ascuțite și gheruțe mii. Avantajați au fost cei cu pantaloni lungi. Restul ne-am bucurat de multe microzgârieturi usturătoare. Acest prim urcuș a fost greuț bine. Și pe la jumătatea lui am înțeles și de ce - pornisem în sus înaintea traseului și ne-am cățărat de-a dreptul, astfel încât am reușit să ratăm vf. Carmalău. Am ajuns, după un urcuș greu și zdravăn prin soare fără umbră, pe vârful Fântâna de Leac, care avea în vârf o cetățuie inexpugnabilă de stânci, pe care însă am cucerit-o și am ajuns la crucea din vârf, ornată și cu un steag tricolor. Poze fel de fel, acolo era și foarte bine pentru că bătea vântul, ne-a aerisit după zăpușeala și arșița urcușului. Apoi, cu greu ne-am dat coborâți de unde ne cocoțaserăm. Din nou s-a dovedit valabilă treaba cu picioarele lungi - cine are craci lungi urcă (și coboară) mai ușor pe cataroaie decât cine are craci scurți. Ne-am continuat drumul spre Piatra Râioasă. Cobori, apoi iar urci. Pietrele din vârf erau acoperite cu mușchi-licheni gălbui, de unde probabil că-i vine și numele acestui vârf. Desigur iar poze, apoi pornirăm mai departe. Am mers ce-am mers, iar la un moment dat am trecut printre niște pietre cu forme interesante, pe dreapta era sfinxul dobrogean, pe stânga o piatră ce aducea cu un pumn cu arătătorul ridicat, parcă spre a atrage atenția.
Apoi am coborât și am ajuns într-o vale ierboasă - Șaua Șerparu - deloc umbroasă, unde se afla loc de popas cu băncuțe și măsuțe. Aici a fost popas de luat masa, dar cum soarele ne bătea direct în creștet nu ne-a ars de zăbovit prea mult. Pe tot drumul vegetația ne însoțea, ba cu floricele, ba cu chestii țepoase și zgârietoare, ba mai mică, ba mai mare. Iar rocile străvechi străjuiau zona permanent, cu ochii pe noi. Ne-am reluat drumul, tot așa, urcuș-coborâș, urcuș-coborâș de nici nu mai știu de câte ori am urcat sau coborât. Soarele ne mușca cu raze arzătoare, ierburile revărsau spre noi aburi calzi iar noi transpiram și gâfâiam. Doar pe vârfuri era bine, acolo bătea vântul și era o cu totul altă viață. Ne simțeam în al nouălea cer când câte un nor se milostivea de noi și acoperea puțin soarele dobrogean. Am ajuns apoi pe vârful Sulucu mic. Apoi iar urcând și coborând de multe ori, am ajuns și pe Sulucu Mare, ultimul vârf de cucerit tura asta. Ne pozarăm într-o veselie și ne-am așteptat unii pe alții să ajungem cu toții acolo înainte de-a începe coborârea.

Și apoi am început coborârea. Și am coborât și am coborât pe soare, printre alte buruieni, pe alte pietre, cu scurte treceri prin semi-pădurici scheletice și mărunte. Arșiță de sus, aburi de jos. Ne-am înâlnit și cu păianjeni gigantici ce-și întinseseră pânzele solide deasupra cărării. Am încercat să nu-i deranjăm și ne-am strecurat printre ei. La un moment dat am dat și de-un pârăiaș, apoi am ieșit pe drum drept, la poalele muntelui, complet descoperiți, cu pielea pradă soarelui necruțător de ora 3 spre 4. Am mers ceva pe drumul ăsta, până ne-a venit în cale autocarul salvator. Numai că și acolo era saună. Ajunsă în autocar am băut iute 0,5 l de apă cu izotonic. Mi-era încă sete. Și am mai băut, în reprize, până spre Murighiol încă circa un litru. Asta în plus față de cei aproape 2 l din punga de hidratare din rucsac pe care-i topisem pe traseu.
Am ajuns cu toții la autocar, cam leșinați și am pornit-o. În primul sat dotat cu minimarket ne-a lăsat să asediem locul și să ne aprovizionăm cu ape reci, beri, sucuri, fiecare cu ce poftea. Eu mi-am luat un 2 litri de apă plată și un Ursus cooler, doar că din neștiință l-am nimerit pe cel în varianta fără alcool. Dar a fost bun că era rece. Dar am constatat, a doua zi, că mi-ar fi plăcut mai mult un schweppes clasic și rece.

Apoi ne-am continuat prin căldură drumul spre Murighiol. Cu toții așteptam ca pe Dumnezeu piscina pensiunii (pensiunea Sorin), ne visam plonjând în ape răcoroase și plutind serafic pe valuri. A durat ceva până să ajungem, am fost acolo în jurul orei 19. Piscina nu era atât de mare cât ne-o crease imaginația noastră însetată și înfierbântată, dar s-a dovedit a fi suficientă. Ne-am cazat, ne-am răcorit la duș apoi ne-am echipat de piscină, unde ne-am bălăcit până spre opt și ceva, că la 8:30 ne aștepta masa.

Acum fac o mică paranteză, o digresiune pe tema servicii turistice, pensiuni și România. În țărișoara noastră, mai ales în zonele turistice sau cu potențial turistic se ridică pensiuni. Proprietarii stau, se gândesc, fac calcule și în cele din urmă folosesc materiale cât mai ieftine, finisaje la fel, contează mai mult să dea bine, să arate agreabil de la distanță. După care, după nu foarte mult timp, lucrurile se dau în vileag: ba dușul nu prea curge, ba se ițește rugina pe ici pe colo, ușa se închide într-un mare fel, apa băltește în baie pentru că scurgerea nu a fost făcută pe înclinația potrivită, în piscină plutesc chestii neidentificate, de pe fund se ridică oarece vălătuci dubioși etc. Mici (sau uneori mari) amănunte și care denotă un pic de neglijență și de lasă-că-merge-și-așa.
Cred că pe oriunde am fost prin țară la pensiuni cu pretenții și tarife piperate am văzut această discrepanță între pretențiile arborate și grija pentru amănunt. Desigur, nu am fost niciodată la super-lux, vorbesc de mediu și mediu-plus. Comparativ, în cele trei maxim patru dăți când am fost pe-afară - Atena, Veliko+Sofia, Istanbul și Barcelona, la cazare de 2-3 stele asemenea detalii neglijate nu am văzut. În fine. În concluzie, dacă e să merg pe cont propriu în țară, prefer să merg direct la o pensiunică fără pretenții, la gazdă, la cabană sau cort, undeva unde nu se afișează false condiții bune și unde prețul e în concordanță cu ce se oferă. Sigur, poate sunt și eu prea pretențioasă, evident este greu să ai grijă de o pensiune și să te îngrijești de toate detaliile... Dar nici nu te obligă nimeni s-o faci mai mare decât știi că poți întreține, la o calitate care să fie ireproșabilă. Intenția e bună, dar implementarea deficitară. Gata, am închis paranteza.

Masa am luat-o în restaurănțelul pensiunii, aranjat chipurile tradițional-rustic. Fără nimic anti-țânțari, cu un aparat de aer condiționat care mergea la maxim dar nu răcorea nici cât un evantai. Farfuriile-suport ușor obosite. Bieții chelneri erau băieți tineri de prin localitate, fără vreo școală de ospătari la activ, dar amabili și săritori. Mâncarea bună însă m-a făcut să iert toate micile scârțâieli și amănuntele despre care vorbeam în paranteza de mai sus. Plachia de cap a fost senzațională. Desigur, nu cred că-și merita cei 28 de lei (din punct de vedere al gramajului), dar măcar am mâncat-o cu maximă plăcere. Plăcinta de 9 lei iar, nu făcea nici 4, dar măcar, în completarea plachiei a stins foamea. Cine s-a limitat doar la pește cred că a mai simțit foame după masă.

După masă era vorba să mai stăm, unii să se uite la meci, alții să jucăm ceva jocuri, Dixit, cărți ceva, dar cum lumea era cam obosită, au rezistat mai mult doar cei interesați de meciul Italia-Germania.

A două zi aveam micul dejun la ora 8. La 8 aveam și bagajul făcut, l-am dus și la autocar apoi m-am înființat la masă. Micul dejun avea cele câteva feliuțe de chestii tradiționale, a fost gustos și suficient. Apoi ne-am încolonat la autocar să plătim transportul cu barca și taxa de Deltă. Ne-am transportat până la pontonul pensiunii, de unde am luat bărcile cu motor. Am mers pe un cănăluț din Murighiol până în brațul Sf. Gheorghe, apoi pe Sf. Gheorghe, pe canalul Uzlina, pe lacul Uzlina, apoi cumva pe Isăccel, Isac și nu mai știu exact dacă am ajuns sau nu în Gorgova. Cert e că pe unde ne-a plimbat a fost foarte frumos, o invazie de nuferi, albi, galbeni... Păsări nu prea multe, la câtă vânzoleală de bărci cu motor era... Numai noi eram cu 4 bărci. Dar mai erau și mulți mulți alții. Abia după ce a murit bateria aparatului foto au început să iasă la vedere pelicani, pescăruși de toate soiurile, cormorani, lișițe, egrete. Și cred că am zărit și-un corcodel și un stârc. A, totuși lebăda cu puii i-am văzut înainte. Poate or fi ieșit și-n poză - n-am apucat să descarc nicio poză din lipsă totală de baterie, le descarc diseară.

Per total, a fost minunat. Dar, din nou, foarte cald. Pe ultimul lac înainte să ne întoarcem am făcut o pauză iar doritorii s-au bălăcit cu sau fără veste de salvare, după competențe.

Apoi o luarăm înapoi. De la debarcader direct în autocar și-apoi spre cetatea Enisala ni-i drumul. În drum spre Enisala, departe pe stânga, pe Razim norii păreau a lăsa o mare ploaie. Norii cucereau încet-încet teritorii de cer mai mari. Cât vizitam Enisala a început să tune dinspre Razim. Un băiat cu aparat foto puternic a avut și noroc să vadă și să pozeze o vulpe sau pui de vulpe care se ascunsese printre zidurile cetății dar își ițea capul curios să vadă ce facem. După ce am cucerit și Enisala ne-am îndreptat printre câmpuri agricole colorate divers spre Jurilovca, la restaurantul Casa Lotca. Aici bieții oameni au fost depășiți numeric de cei 41 de flămânzi, dar totul a fost bine odată ce-a venit mâncarea - bună și multă! Eu m-am limitat la borșul de pește dar am ajutat colegele de masă să dovedească bucățile imense de saramură de crap - incredibil de gustoasă.

Apoi am mers să găsim un magazinaș de unde să ne mai luăm o apă, o înghețată sau un suc. De-aici mi-am luat schweppes bitter lemon care a picat nemaipomenit de bine și răcoritor - pentru că și în restaurant și în sat era foarte cald, căldură din aceea de dinaintea furtunii. Când am plecat cerul se acoperise complet.

Autocarul nostru a prins iar să zburde pe câmpiile agricole dobrogene, printre eoliene, printre nori și sori. Cum am făcut și-am dres, noi ne-am strecurat printre ploi. Am ajuns în cheile Dobrogei după terminarea unei ploi zdravene se pare judecând după bălțile din satul Cheia. (da, au și acolo o Cheia). În cheile Dobrogei ne-am dat jos din autocar și ne-am cocoțat sus, de unde puteam admira panoramic priveliștea. Și mulțumită ploii, nu era lume cu grătare etc cum se pare că ar fi în weekendurile însorite și fără ploi. Ne-am minunat de peisaj, iar poze etc și gata, cam atât a fost.

Am pornit spre București ieșind spre Medgidia, către Autostrada Soarelui. Aici pe la kilometrul 155 spre București - adică aproape imediat după ce-am intrat - am dat de blocaj. Faimosul blocaj de două ore de care s-au bucurat gratuit cei ce se întorceau pe înserat dinspre mare spre București.

vineri, 1 iulie 2016

Cozia reloaded + bonus

Cum munții Cozia mi-au plăcut tare de la prima întâlnire (un 1 decembrie acum ceva ani, să fi fost 2007, cred), am făcut și-am dres de-am mai ajuns pe acolo când s-a mai ivit ocazia și aveam cum să merg și eu. Gașca noastră a mai mers de câteva ori la cabana Cozia de vreo 3-4 ori, din care eu am reușit odata sau maxim de două ori să merg cu ei. Dar iată, în compensație, am mers weekendul trecut fără ei. Am mers cu o agenție-asociație despre care mai auzisem, am văzut c-au mai fost cu ei câțiva din grupul călător. Asociația Oxigen. Florina și Cristian au fost de nota 10.
Așa, deci am plecat la 6 din București, pe răcoare. În ciuda codurilor de tot soiul am avut vreme bună, perfectă pentru drumeții pe munte, adică soare cu nori. Am inaugurat pe drumul spre Pitești o benzinărie care abia se instala, dar era deja funcțională. Apoi la benzinăria de Căciulata, pe valea Oltului am făcut un popas sănătos înainte de a porni pe traseu. Autocarul ne-a mai dus nițel apoi, până în parcarea de la mănăstirea Turnu.

Acolo ne-am luat bagajele și am pornit-o în sus. Drumul până la mănăstirea Stănișoara era mai spălat de ploile recente, parcă era cumva diferit pe prima porțiune față de ce-mi aduceam aminte. Apoi soarele și-a făcut simțită prezența prin aburii pe care-i degaja pădurea, iarba... Din cauza aburilor și a căldurii urcușul mi s-a părut mai greu față de amintiri - e drept că am mers acolo ba la început de iarnă, ba toamna... Am constatat că pe alocuri fac confuzii cu traseul spre piatra mare - of, bătrânețile astea! și iată, multe călătorii într-un timp scurt nu permit amintirilor să se fixeze atât de clar ca mai înainte, când dacă reușeam să merg pe munte de trei-patru ori pe an era mare lucru... A, și a fost amuzant că a venit în excursie Alexandra lui Virgil. Dar cum nu m-a recunoscut n-am ținut să-i zic hei, eu te știu de la dansuri, ce mai faci, ce mai face Virgil? dar copiii? mai ales că mai auzisem de la Rali că au avut la un moment dat o perioada mai puțin bună.
Așa, dar să revenim la traseu. Cozia e un munte spectaculos, pitoresc, fotogenic. Are din toate câte puțin și te solicită, cei veniți pregătiți doar de-o plimbărică prin pădure au cam luat țeapă, a trebuit să urce serios. Am ajuns la Stănișoara. Popas de reumplut sticlele de apă, poze și alimentare. Sub un soare torid ne-am reluat ascensiunea. Care a durat destul de mult. Și mai spre final am dat și de niște lanțuri, de care uitasem complet, pur și simplu nu îmi aminteam să fi urcat pe ele. Poate de astă dată oi ține minte. Partea cu lanțuri a fost de altfel cea mai spectaculoasă și interesantă. Oricum, faptul că am urcat prin pădure a fost bine gândit, altfel cred că ne ofileam de tot de căldură. Ca marcaje, de la Turnu la Stănișoara am mers pe bandă albastră, iar de la Stănișoara la cabana Cozia pe bandă roșie. Spre vârf se alăturau și alte marcaje benzii noastre roșii. De pe la zona cu lanțuri soarele și-a tras o perdea de nori peste față, să tragă un pui de somn probabil, așa că ne-am mișcat mai vioi. Mai ales când ne-am văzut pe platou, unde mai bătea și-un vântișor rece peste tricourile noastre fleașcă. Am stat să ne adunam, timp în care ne-am pus pe noi toate țoalele grose și tot am dârdâit ceva. Apoi trei pași până la cabană, ura, să vină berea, mâncarea, că merităm.
A fost o gașcă veselă, oameni faini și de treabă. Am mai trăncănit la o ciorbă, la o bere până spre ora 10, când pe mine m-a luat somnul. Aveam paturi suprapuse în cameră și am prins loc doar la cucurigu. A fost palpitantă urcarea nocturnă în pat, dar m-am descurcat.Am dormit lemn până dimineața, când m-a trezit întâi soarele, până să sune alarma la ora 7. Am luat un mic dejun cu omletă și cafea și a fost perfect. Până ne-am adunat toți cu bagajele făcute a mai durat ceva, timp de poze multe. Apoi, cu 15 minute întârziere doar față de program am ânceput coborârea pe bandă roșie. Aici mi-am amintit ceva mai bine zona, cu trecerile prin diverse poienițe pitorești. A fost și coborârea asta solicitantă și presărată strategic cu urzici uriașe. A fost frumos, n-am ce spune. În cele din urmă am ajuns și la intersecția bandă roșie cu bandă albastră - am ieșit în drumul care mergea de la Turnu la Stănișoara. Cu o pereche accidentată - soția lui Silviu primise o piatră în gleznă, iar Silviu, probabil atent la ce se întâmpla cu ea n-a mai fost atent la coborâre și s-a împiedicat, plonjând pe burtă. Din fericire n-a fost nimic grav. Am mers ca vântul și ca gândul apoi prin pădure pe poteca ce acum ni se părea de-a dreptul șosea față de ce fusese până atunci și am sosit destul de iute la mănăstirea Turnu. Aici am regăsit autocarul, care însă avea oarece probleme, nenea șoferul meșterea ceva pe-acolo, ceva nu pornea. Până ne-am adunat toți s-a rezolvat așa că pornirăm spre benzinăria de la venire, lângă care se afla și restaurantul Dada, unde am luat masa de prânz - o ciorbă de burtă din categoria nereușite. Dar berea a fost bună. Apoi în fine ne-am cocoțat în autocar. Semnale de alarmă - la piscina (Aqua Park Cozia) unde aveam planificat să mergem era cică plin. zicem că oricum ar fi încercăm. Autocarul pornește... și vede șoferul că lăsase baltă de ulei unde a stat. Sună la firmă, raportează ce și cum, treaba e clară, o să îl lase în parcarea de la Aqua Park și o să ne trimită firma alt autocar.
La parcare probleme, nu voiau să ne lase, că nu e loc la piscină e totul full, durează ceva până vine un nene de la aqua park, parlamentări, în cele din urmă intrăm în parcare, lăsăm autocarul cu bagajele undeva să nu încurce circulația și pornim spre piscină. A fost cam enervant acolo, ne-au lăsat să intrăm dar fără loc pe șezlong (dar prețul desigur, întreg). Dar odată intrați ne-a mai trecut nervozitatea și ne-am bălăcit pe unde am putut. Cam aglomerat, dar deh... a început să fie mai bine taman când trebuia să plecăm, că plecau toți. Ei, am mai stat juma de oră până a ajuns autocarul nou, dar apoi totul a mers strună și-am ajuns la București foarte bine, la timp pentru metrou.
Luni aveam programat să vină cele trei comode pe care le comandasem. Mi-am luat liber - înțeleaptă decizie! Au fost de cuvânt, au venit în jur de ora 12-1, au cârâit puțin că trevuie să le urce până la mine la etajul 1, dar s-a rezolvat. Ei, și-apoi a început partea mea. Am scos toate boarfele din vitrina cu corpuri de depozitare, am dat jos vechiul televizor defect și-am început munca de dezasamblare. Aici mi-a fost de mare folos experiența din copilărie, de strică-tot. Am reușit s-o fac bucăți. Mai nasol a fost cu scosul afară a părților mari, care erau grele. Am făcut munca de cărăuș pe o căldură mare monșer, dar în cele din urmă am izbutit. Bineînțelec că am avut apoi febră musculară, dar asta e. Și am reușit să fac și ordine și o relativă curățenie până la ora 6, când trebuia să plec ca s-ajung să mă văd cu fetele din gașcă la terasa Monteoru. A fost relaxant, am băut o limonadă și-un cidru și am plecat în jur de 10, când abia se făcuse plăcut și răcoare. Am luat un 300 și-am sosit rapid acasă, unde mă aștepta și vechiul televizor pe care trebuia să îl elimin. L-am cărat și pe ăsta afară unde trec dimineață mașinile care adună fix chestiile lăsate pe margine. Deja nu mai rămăsese nimic din ușile și plăcile de mobilă dezasamblate.

Related Posts with Thumbnails