Mă uimesc uneori sincronicitățile, sau te gândești la ceva, iar într-un timp destul de scurt te pomenești că viața îți servește pe tavă fix ce îți doreai. Doar că. Ce e prea frumos sa fie așa, chiar e o lecție, pe care ești liber să o abordezi în ce fel poftești. Am recunoscut niște tipare în ceea ce se întâmpla. Și în cum mă simțeam. Și în situația în care eram pusă. Mă simțeam cam confuză, eram tulburată și nu îmi era clar de ce. De teamă? De schimbare? Da, dar nu asta era problema. Mintea rula în gol scenarii, filme, variante. Noroc că într-un final am încercat să văd ce spune inima despre chestiunea respectivă. Am descoperit ceva neașteptat. Inima tăcea mâlc. Dar eu, ființa mea stătea pierită, aproape se făcuse afiș pe peretele minții, ghemuită în ea însăși. În situația cea nouă dar totuși veche nu eram eu, nu eram cesa zic confortabil, nu eram nimic, invizibilă și mă simțeam groaznic, adunată în mine însămi dureros, nicio armonie. Și mi-am dat seama că nu degeaba îmi părea cunos