micutze aberatzii

Zilele astea când stăm închiși în case și  pentru noi practic nu se întâmplă nimic, dar la nivel macro și la distanță se întâmplă atât de multe, când informația circulă mai mult ca oricând iar băgatul sub preș se dă foarte repede în vileag îmi trec prim minte fel de fel de idei și gânduri, cu sau fără legătură clară între ele... Le torn așa cum îmi (mai) amintesc sau nu de ele Legat de blamatul medicilor care sunt revoltați că nu li se dau minimele echipamente necesare pentru protecție. E foarte ușor să judeci pe alții. Din păcate toși avem această dublă măsură, în sensul că dacă suntem noi sau cei apropiați în acea situație gândim cumva, iar dacă nu, gândim foarte diferit ce-ar trebui sau nu să facă. Facts: 1. Faptul că medicilor nu li se asigură minimele condiții de protecție a sănătății duce la - a. îmbolnăvirea medicilor și asistentelor; - b. îmbolnăvirea celorlalți  - pacienți din spital, -c. imbolnăvirea unor persoane aflate în trecere: vizitatori, cetățeni care se su

Că e totul ieșit de pe făgașul normalului, că viețile noastre s-au schimbat dramatic - asta este clar pentru absolut fiecare dintre noi. Dar dincolo ce ne afectează acum direct - frica generalizată de consecințele pandemiei, măsurile luate de stat (și de angajatori), restricțiile/interdicțiile de circulație, faptul că mulți lucrăm de acasă - fiecare vede sau nu câte ceva din the big picture. La nivel de țară, se vede din ce în ce faptul că incompetența aia care a fost încurajată și luată în brațe la toate nivelurile structurilor de conducere duce la consecințe catastrofale în momentele când chiar e nevoie de oameni care știu ce fac și ce trebuie să facă pentru a rezolva o problemă. Iar la noi, acum, sistemul medical capotează încă înainte de a începe cu adevărat să curgă cu miile de cazuri mai severe. Pentru că managerii de spitale și tot sistemul de management și comunicare la nivel medical până la ministru își expun medicii și personalul spitalelor în mod direct infecției cu Covi

Le arunc de-a valma și oi vedea după ce iese dacă iese. O vorbă de duh a cuiva de pe net: ce mai plângem după viața aia de care ne plângeam înainte... Mult adevăr în asta, mi-a plăcut mult. Primăvara, natura, își vede de treaba ei, indiferență la fricile, isteriile și pandemiile noastre... Viața merge înainte, cu sau fără mine. Nu-s așa importantă nici eu, nici nimeni altcineva, suntem doar niște celule, care pot, dacă vor, să se armonizeze cu viața, sau nu, și să se chinuiască degeaba. Antagonismul dintre #stauincasa și ce știu și simt că îmi face bine m-a pus pe gânduri. Aparent, #stauincasa e un raționament corect, daaar... e pur teoretic. Cel puțin până apare un tratament sau vaccin împotriva acestui virus, Covid-19 (SARS-Cov-2). Pentru că ok, închizi totul, se menține sub control, nu mai apar infectării noi, daaar, la prima relaxare poate apărea din nou de undeva (oamenii se mișcă, călătoresc etc) și cum răspândirea are progresie geometrică... posibil să fie nevoie să mai

Ciudățele zilele astea de work from home în regim de izolare. Sâmbătă-duminică am început diverse revoluții prin casă, la cât de lăsată de izbeliște era, am de muncă o grămadă să o fac un loc primitor și fără zone-depozit-de-naiba-mai-știe-ce. Abia ce mă obișnuiam cu ideea și îmi găseam chestii de făcut când, luni mi se pare, citind nu știu ce variante de previziuni brusc mi-am dat seama că perioada asta de izolare s-ar putea să fie mult mai lungă decât am vrut să cred până la momentul ăla. Adică în loc de maxim o lună (cam așa era dispusă să accepte mintea mea) să fie trei sau chiar șase!!! luni. Nu pot să zic ce răsturnare de gânduri s-a petrecut atunci în capul meu, mi-a cam căzut ceru-n cap. Abia seara târziu am acceptat posibilitatea asta... nu prea luminoasă. Oricum, de atunci am zis că ok, ce e, e, n-am niciun control asupra a ceea ce face statul, sau ce fac țările UE, sau ce face virusu'... așa că măcar să mă asigur că n-o iau eu razna, ies pe la prânz, pe soare, să mă

Work from home. Uneori o soluție visată (mai ales dimineața când suna ceasul și aș fi dat orice să mai dorm o oră-două), alteori nu, ieri (joi 12 martie) a devenit realitate.  O chestie incredibilă, devenită reală doar cu câteva ore înainte, pe la ora 15 miercuri. Când ne strângeam calculatoarele și monitoarele și ne căram rând pe rând lăsând birourile pustiite, o priveliște postapocaliptică, aveam așa o senzație bizară... Da' și azi {deja ieri} a fost bizar, să stau în casă, să nu văd și eu un pom, o vrabie, ceva decât de la geam, afară soare și primăvară iar eu legată de calculator? Am suferit de lipsă de mișcare, a fost o chestie foarte clară... (aici încep însemnările din ziua 2 de work from home) Cu prima ocazie am zbughit-o afară, măcar până la Lidl, să mă mișc, să respir aerul de primăvară cu miros de flori de corcoduș. Iar seara, la escaladă, am compensat, am stat vreo trei ore, de am ajuns acasă cam fără vlagă iar azi aveam urme de febră musculară peste tot. Ei, azi

Din ce în ce mai des îmi dau seama cât e de important să privești lucrurile fără pre-judecăți, fără a judeca-condamna, pur și simplu cu deschidere, cu un pic din uimirea și seninătatea unui copil. Așa poți să vezi că există mulți oameni mișto, nemaiavând mintea ocupată cu judecata lor. Și asta ajută la relaționare. S-a încheiat aplicația de iarnă a școlii de ghizi montani.  Nu știam pe nimeni, cel mult recunoșteam câteva figuri din vedere, de la cursuri. Dar a fost foarte bine. Am cunoscut o mulțime de oameni mișto, am vorbit, am ascultat, ne-am ajutat, am învățat. Și am descoperit că fiecare are pasiunile sale, felul său diferit, modul său de a interacționa. Mulți erau super bazați, pentru care atestatul de ghid o formalitate, dar pentru mine școala asta a fost neprețuită, și ce am învățat și experiența în sine. Nu pot spune decât că m-am simțit foarte bine. Am trăit fel de fel de emoții știind că suntem și notați. Am vorbit cu o grămadă de oameni total necunoscuți (ceea ce nu fac î