Urcam spre cetate pe malul Dunării, pe promenada înțesată de lume. Localnici, turiști, toți ieșiseră să stea la aer sau să se plimbe, goniți de căldura zăpușitoare, cu mic, cu mare, cu cățel, cu purcel. Soarele se apropia de apus, dar mai avea cam o oră și ceva până să se arunce înflăcărat în Dunăre. Mirosul auriu de tei ne învăluia subtil și ne purta pașii spre monumenul învingătorului, loc de belvedere spre confluența Dunării cu Sava, spre insulă și spre Noul Belgrad cu edificiile sale moderne. De jos, de la poalele cetății, urca în valuri amețitoare mirosul crângului de tei de pe mal. Nici nu mai simțeai căldura toropitoare de atâta mireasmă. Am mers puțin mai departe și ne-am reunit cu grupul. Ne-am așezat la o poză de grup. Aici a fost o fază haioasă. Cum ne pozam așa, apare un grup de chinezi pensionari. Ne-am amuzat că aveau ca ghid un nene cu steguleț albastu, să nu-l piardă, care avea cea mai tristă față din lume. Ghidul se grăbește să nu ne strice poza, dar ai noș...