BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

joi, 22 decembrie 2011

crâmpeie

miros de brad pe holul ringier. cutii de Poiana. baxuri de cola naspa = premii libertatea. diverși moșuleți și băbuțe care vin la recepția ringier să-și ia premiile. săracii oameni, ce se bucură...
miere. vânzare. pseudo-pregătiri de sărbători. reparații amânate la nesfârșit. lipsă de chef. somn. tuse. cartofi. hrișcă. salată de sfeclă cu hrean. condimente. medicamente. ploaie. vânt. frig. draperii. brad? nu brad. muncă. filmulete. becali. tatoiu. revoluție. călinescu. crăciun. tăiere porc. tematice. kelemen. filmări. licitație pentru laptopul vecinului habotnic de la garsonieră. surpriză plăcută de la Maria și Tudor. prieteni. genunchi scârțâitor. cozonac și vin de la firmă. licitație pentru hainele lui alex. ce gătim de Crăciun? BCR BPL. discuții. un cor de copii în redacția EVZ. iar plouă. sau ninge. decizia de impunere de la fisc. cumpărături. aranjamente pe ultima sută de metri.

luni, 19 decembrie 2011

ne-chef

Am un mare ne-chef de orice. Deși n-am niciun motiv. Am finalizat cartea despre arcuri și săgeți a lui Baftă, am finalizat și "lansat" pe net site-ul școlii de șoferi la care-am început lucrul acum vreo două-trei săptămâni (www.scoaladesoferidanbro.ro)... Gripo-viroza e pe trecute... Am dat și patul, și biroul prin lucrurigratis.ro... Acum o să dau cuiva și hainele mai bune ale lui Alex... I-am trimis și mamei lui un colet cu haine, să le dea săracilor... Și au mai rămas câteva, o sa le dau și pe astea treptat.
A fost petrecerea de sfârșit de an a firmei - și chiar a fost mișto, nu mă așteptam... dar ca de obicei când e loc de distracție tre' musai să se aglomereze mai multe, ca să nu fie bine... Așa că petrecerea firmei s-a suprapus cu petrecerea de la ziua lui Virgil, instructorul nostru de la Hobbydance... Cum Dana și fetele au insistat să mergem, am plecat de la petrecerea firmei și m-am dus dincolo... unde însă m-am distrat mai slab - chiar mi-a parut rau că n-am rămas la petrecerea de firmă. Dar, în fine, măcar acum știu unde e noua școală de dansuri a lui Virgil - chit că n-o să mă duc acolo, tot la Hobbydance o sa revin din ianuarie. Vineri m-a chemat Maria pe la ei și... surpriză! oamenii tocmai ce se căsătorisera în ziua aia, așa, pe șestache, și ne-au chemat pe toți (fără să ne zică de ce) seara pe la ei să sărbătorim.
Și am așa un mare ne-chef... Ce sărbători, ce prostii... Casa e în continuare nearanjată, ne-terminată, neserioșii ăia care ne-au făcut renovarea nici până acum (o lună jumate) nu au adus fereastra reparata, nici n-au pus la loc jumătatea de toc de ușă de la bucătărie. Aseară m-a apucat să croșetez un soi de husă pentru noul mobil (în sfârșit am rezolvat cu transferul abonamentului lui alex pe numele meu si cu schimbatul abonamentului meu cu unul cu mai multe minute dar care să nu fie mai scump) daaar... poftim de găsește croșetă și fire. Ciuciu! Am găsit ceva, complet nepotrivit, fire și croșetă groasă, dar, treacă de la mine, în fine am făcut o chestie cam nașpa, un soi de ciorăpel cu găuri, dar whatever, măcar stă mai adunat mobilul ală și nu mai alunecă de colo-colo prin rucsac. Mda... multe chestii as vrea să fac, dar ba nu găsesc aia, ba nu găsesc ailaltă, ba vreau să spăl perdelele ca să pe pun rejansă și să le agăț la ferestrele goale, dar, pentu că tocul ușii de la bucătărie e distrus, nu pot folosi cuiele care erau bătute in lemn între fereastră și usă, unde agățam sfori pe care să putem usca chestii mai mari... și tot așa. Cum îmi vine vreo idee strălucită, cum îmi dau seama că pe moment nu se poate, că mai trebuie făcute alte xyz operațiuni înainte. Ptiu!

joi, 1 decembrie 2011

pe marginea unui articol


A ajuns la mine un articol http://www.qmagazine.ro/despre-tine/dependenta-dragoste/... autoarea are dreptate, dacă vorbim din felul în care trăiesc și percep iubirea mulți oameni...

Ea scrie despre iubirea dependentă. Adică atunci când te agăți cu disperare de celălalt, când tot ce faci e doar și numai în legătură cu celălalt, când nu faci nimic separat, pe cont propriu, când nu poți să stai despărțit/ă de celălalt fără să suferi, când îți pierzi eul în încercarea de a-i fi întru totul pe plac celuilalt. Aici recunosc multe prietene, dar și câțiva prieteni... Eu, dacă stau și analizez, mă bucur că nu am fost în situația asta. Deși, dacă mă gândesc, dacă vreuna din îndrăgostirile mele s-ar fi materializat, cu ani în urmă, probabil aș fi putut fi în situația asta.

Dacă autoarea articolului a scris despre iubirea dependentă, eu vreau să scriu despre iubirea normală, așa cum o văd eu.

Cred că într-o relație serioasă n-ar trebui să intri fără să te cunoști pe tine însuți/însăți. Sau fără să știi ce vrei de la tine și de la celălalt. Nu înainte de a ști ce îți place și ce nu, ce poți accepta și ce îți este de neacceptat. Nu înainte de a avea demnitate personală. Nu înainte de a învăța să îl respecți pe celălalt.

Iar odată ce ai decis că merită să încerci... Trebuie să găsești acea cale de mijloc între a face compromisuri și a nu te schimba. O iubire adevărată, frumoasă, ar trebui să te îmbogățească, nu să îți răpească ceva. Nu ar trebui să ajungi în situația de-a accepta de la persoana iubită niște lucruri pe care le consideri inacceptabile la alții. De asta, o iubire adevărată se construiește. Și cu sufletul, și cu vorba. Cu multă sinceritate. Discutând tot ce nu este în regulă din punctul de vedere al oricăruia dintre cei doi. Atâta vreme cât amândoi sunt dispuși să învețe împreună, să se schimbe puțin, în aspectele colțuroase ale personalității, dar fără a se atinge de esență... totul e în regulă. Și mai e ceva important. Să poți să îl accepți pe celălalt, așa diferit de tine cum este. Să îl respecți pe celălalt. Și să-ți păstrezi spațiul necesar, un pic de "aer" doar al tău. Și să-i acorzi și celuilalt acest drept. Dar ce ciudat sună să înșiri aceste lucruri... sună ca niște reguli (urăsc regulile, listele și "recomandările" în genul celor din diverse reviste glossy pentru femei). De fapt, toate astea ar trebui să vină de la sine... dacă tu, ca persoană, ești cu adevărat în regulă cu tine atunci când decizi să intri într-o relație.

Alex, ca mai toți bărbații, visase să aibă o prietenă frumoasă, deșteaptă, înaltă, expansivă. A și avut, vreo opt ani, Corina se numea. Numai că... la un moment dat el n-a mai suportat. Cred că în acea relație, el era cel dependent. Apoi, după despărțire, a avut o perioadă tumultoasă, când a tot căutat, a încercat, a cunoscut diferite femei. În perioada aceea ne-am cunoscut și noi. Dar cum el era indecis, l-am lăsat în plata Domnului. Dar am păstrat o relație de amiciție. M-a ajutat la tehnoredactarea unei cărțulii pentru copii, ocazie cu care l-am învățat să lucreze în Quark. Apoi m-a surprins că m-a invitat la ziua lui (nu mă așteptasem). Se serba de două ori, odată pe 18, care cădea undeva în mijlocul săptămânii, și a doua oară, pentru cei care nu puteau veni atunci, în weekend. Eu am reușit să ajung chiar pe 18. Veniseră doar cei din familie - sora lui, Diana, cu soțul, Petre și cu bebelușa (pe atunci) Alexandra precum și verișoara Mirela cu soțul ei Mirel. Țin minte că am fost plăcut impresionată de oamenii ăștia, m-am simțit excelent. Țin minte că Alex era cam trist că nu venise și frate-său, Doru, și atunci am auzit prima dată despre situația ciudată a lui Doru, oarecum asemănătoare cu a lui Jora, dar mult mai soft. La plecare, Alex mi-a zis că dacă vreau și pot, să vin și în weekend, la serbarea cu prietenii. Deși nu avusesem de gând, pentru că mă simțisem bine la prima serbare și pentru că întâmplător n-aveam nimic stabilit pentru weekend, nici de munca, nici alte distracții, m-am dus. A fost ok, venise un cuplu haios, și nu mai țin minte exact, una sau două gagici. Atuni, în seara aia, am băut tequilla. Și mi-a fost rău, cred că cel mai rău ever. Că băusem cam mult. Alex încheia seara ducându-se în oraș să se întâlnească cu cineva care nu venise la serbare, așa că am împărțit taxiul, el a coborât pe la universitate iar eu m-am dus acasa, încercând cu greu să nu vărs în taxi. Mi-a fost rău vreo două zile după aceea, am avut și-o criză de bilă, cred că prima din viața mea. După asta am mai vorbit așa, sporadic pe mess. Țin minte că odată, nu mai știu cum venise vorba, l-am luat tare, întrebându-l dacă s-a hotărât. A dat din colț în colț, în cele din urmă recunoscând că a întâlnit pe cineva care e mai mult ceea ce își dorea el. L-am certat că n-a avut curajul să zica el asta fără să îl trag de limbă, apoi am încheiat zicând că rămânem prieteni. Nu îmi picase chiar bine, dar am preferat adevărul, întotdeauna adevărul mi s-a părut mai ușor de înfruntat și de "digerat" decât minciunile.
Eu mi-am văzut de viața mea, el de-a lui, n-am mai vorbit pe mess. Între timp întâlnisem pe altcineva, altă poveste. Oricum, din momentul în care mi-a spus că are în vedere pe altcineva și până ne-am reîntâlnit m-am gândit mult, foarte mult la viața mea, la ce vreau, la ce îmi trebuie, iar toate câte s-au întâmplat în acea perioadă m-au ajutat să am o imagine limpede a ceea ce îmi doresc și a ce nu îmi doresc.
Apoi, spre finele anului, a apărut ocazia să-mi schimb serviciul, să plec de la McCann la Ringier, la Capital, pe niște bani simțitor mai mulți. și, cu toate că-mi părea rău să plec, din cauza câtorva oameni de calitate, am luat decizia, destul de chinuită, să plec. Dana cred c-a fost dezamăgită c-am decis să plec... George a crezut că plec din cauza lui... Mă rog, fiecare cu-ale sale. Și din prima zi a anului următor am început lucrul într-un loc nou-nouț, complet necunoscut. Dar s-a dovedit a fi foarte bine, ceva nesperat, nevisat. Un program incredibil de lejer, mai ales după stresul de la McCann. În sfârșit, aveam timp! Lucru care nu mi se întâmplase de multă vreme. Apoi m-a căutat pe mess Alex, mă întreba ceva de o afacere. Se gândise el să facă o editură și s-a gândit că l-aș putea ajuta. I-am cam spulbert visul, i-am explicat cum e cu editurile, cu tipăritul și cu distribuția. încăpățânat fiind, nu s-a lăsat convins, dar până la urmă a lăsat-o moartă, mai ales când i-am zis că în niciun caz n-aș băga bani în așa ceva și cu siguranță nu în acea perioadă (începuse deja o perioadă de declin în zona editurilor). Ei, și de atunci am vorbit mai des. Și m-a surprins la un moment dat că m-a întrebat dacă aș mai vrea să începem o relație. Orgoliul meu a zis că nici nu poate fi vorba. Dar, foarte ciudat și absolut necaracteristic mie, gândindu-mă mai târziu, mi-a părut rău c-am refuzat. De ce ciudat? Pentru că sunt genul de om care dacă a trecut peste o chestie, nu se mai uită înapoi, nu mai are îndoieli și răzgândiri. La un moment dat mi-a zis că vrea să vândă un telefon mobil cu cartelă reîncărcabilă cosmote. Prețul era rezonabil, eu voiam să iau un telefon mobil pentru maică-mea, în ideea că, fiind ea în vărstă, să mă poată suna dacă are nevoie, dacă pățește ceva... Am zis ok, îl cumpăr eu. N-am întălnit într-o zi, era ceva pe final de februarie, la Aviatorilor. Mi-a dat telefonul, i-am dat banii, apoi m-a invitat la un ceai. Ne-am dus la Rendez-Vouz de pe la piața Dorobanți. N-am luat fiecare câte un ceai, am mai vorbit câte-n lună și în stele, de chestii cu Japonia, ce ceai - întotdeauna îmi plăcuse asta la el, puteam vorbi ore în șir despre orice. Venise cu mașina, cu Fordul lui sierra, iar la plecare s-a oferit să mă ducă acasă. Am ieșit pe Floreasca, unde am prins o imensă coadă. Până să ajungem la intersecția cu Ștefan cel Mare a durat cel puțin o jumătate de oră. Timp în care am redeschis subiectul cu relația, voiam să știu ce l-a apucat. Mi-a povestit, mi-a explicat, am înțeles. Era vorba tot de proiecții nerealiste și de așteptări greșite față de altcineva, de dezamăgire apoi de stat un timp singur în care s-a gândit ce îi trebuie, de fapt, și la cine, dintre persoanele cunoscute e cel mai aproape de asta. Și asta eram eu. I-am spus că, în cazul ăsta, am putea încerca să vedem dacă ar merge o relație, cu o singură condiție din partea mea: să se gândească și să fie absolut sigur că vrea să fie CU MINE și nu CU CINEVA.
Și așa ne-am hotărât să fim împreună. Eu am pornit cu așteptări foarte mici, nu mă așteptam să dureze, după un început așa de șovăitor. Mie mi-era teamă să mă implic, mama era gică-contra, numai la ideea că el nu e angajat îi treceau cele mai sinistre scenarii prin minte... Din cauza asta a durat destul până să mă mut la el. El a fost cel care insistat, în relația noastră, să încercăm să fim împreună, să avem încredere, să luptăm pentru noi... Și nu mi-a părut rău. După ce ne-am utat împreună am văzut, spre surprinderea mea, că ne înțelegem în continuare foarte bine, că e chiar plăcut să fii toată ziua nas în nas cu cel drag. M-am mirat, pentru că, de obicei, în doar câteva zile, diverse chestii, ticuri ale celuilalt încep să mă calce pe nervi și să mă scoată din minți. De data asta, n-a fost așa. Amuzant e că, tot timpul, eu eram cea care simțea nevoia de spațiu, de timp propriu - de asta mă duceam câte o zi pe săptămână la mama, mă duceam la dansuri două seri pe săptămână (cum nu l-am convins niciodată să vină cu mine la dansuri, mă duceam singură) unde aveam gașca mea de fete cu care mergeam deseori la câte o bere după dansui, sau în Oldies ori în Stuf... el foarte rar ieșea cu câte un prieten de-al lui fără mine. Și nu că nu l-aș fi lăsat, doar că nu simțea nevoia, prefera să vin și eu.
Nu a fost ușor, am dus-o destul de greu, a venit și criza, trăiam doar din salariul meu, apoi Alex s-a apucat de traduceri, a tradus pentru Corint, Polirom, Humanitas, Mladinska... L-am pus în legătură cu soțul Danei, Alistair, care englez fiind, ba încă lingvist absolvent de Cambridge, i-a fost de mare ajutor și au mai colaborat și după acea... Au urmat tărăgănările cu plata ale editurilor. Eu îmi găsisem niște colaborări, cu Elena Francisc, cu Litera, pentru tehno... Apoi a venit valul crizei și au picat toate colaborările. Apoi au fost restructurările și tăierile de salarii. Și atunci chiar a fost nașpa. A mai fost nasol și faptul că, la un moment dat, cei din gașcă nu l-au mai acceptat. În fine, chiar a fost greu. Dar ne-am descurcat. Mă durea sufletul când îl vedeam cum se chinuie că nu reușește să fie așa cum își dorea, adică bărbatul care aduce banii în casă, ca să putem ieși la liman, să ne luăm un teren, să facem o casă și să întemeiem o familie...
Și a venit anul ăsta. Care a debutat surprinzător. Din a doua zi de muncă m-am trezit mutată la un alt departament, pe o meserie nouă... N-a fost prea ușor, la început mă simțeam foarte înstrăinată, chit că îi știam cât de cât și pe Ovidiu și pe Cătălina. Dar s-a dovedit că a fost cel mai bun lucru care se putea întâmpla. Mai ales că, peste câteva luni, au fost alte restructurări, iar dintre colegii de la dtp unii au fost dați afară. În plus, după atâția ani de DTP o schimbare a fost binevenită, iar meseria asta de editor video chiar îmi place.
Alex își găsise și el în sfârșit un scop - i-a găsit pe cei de la Pentru Patrie, a rezonat cu ei i a început să se implice. Acolo l-a cunoscut și pe Laurențiu, cu care s-a împrietenit, de la el a aflat de stupi, și așa am ajuns noi să ne luăm stupi și să-i ținem la țară, la bunica lui Laurențiu. Odată cu stupii s-a deschis în fața noastră o nouă perspectivă: în sfărșit se vedea o ieșire din cercul vicios în care ne învârteam, cu timpul am fi putut să câștigăm destul din apicultură încât să îmi las serviciul și să ne dedicăm doar apiculturii, să ne împlinim visul de-a avea casă și teren mai la țară, cu toate acareturile și vietățile aferente. De înțeles ne înțelegeam din ce în ce mai bine, deja, după atâtea greutăți depășite împreună nu se mai punea problema de încredere (asta fusese problema mea la începuturi, și mi-a fost foarte greu să capăt cu adevărat încredere în el, încredere că într-adevăr puteam să contez pe el 100% oricând, în orice situație)... Și cam în acest moment Fordul nostru sierra, mașina atât de îndrăgită de el, în ciuda ITP-ului recent, l-a (ne-a) trădat și i-a adus sfârșitul.

Așa că... întorcându-mă la ce scria autoarea articolului care m-a incitat la gândurile astea... M-am gândit la o posibilă despărțire de Alex. Mi-am zis, încă de la început, că dacă ceva e în neregulă la un moment dat în relația noastră, ori din partea lui, ori dintr-a mea, îi voi pune capăt fără să clipesc, oricât m-ar durea. Eram convinsă de asta. Și cu siguranță așa aș fi și făcut. Ei, dar la moarte nu m-am găndit. Nu la modul serios. Și în niciun caz la o moarte bruscă, pe nepregătite. M-a ajutat cumva faptul că nu excludeam o despărțire? Nu. Dar faptul că am știut întotdeauna cine sunt și ce vreau? Asta da. Pentru că, deși mi-am pierdut jumătatea mai bună (așa ne consideram noi, el pe mine jumătatea lui mai buna, si eu pe el, jumătatea mea mai buna), sunt încă eu. Un eu lipsit de ceea ce l-a împlinit într-o perioadă, dar oricum îmbogățit cu experiența, cu ceea ce a învățat de la Alex, cu multe din calitățile pe care le admiram la el în memorie, ca ceva de atins... Oricum, am impresia, deși se poate să greșesc... că niciodată nu ești pregătit cu adevărat pentru o asemenea despărțire. Nu seamănă cu despărțirile dintre doi oameni vii, unde fiecare a greșit ceva, nu e ca o despărțire după o lungă suferință. Pur și simplu acum era aici, peste o clipă nu mai era deloc. În fine, cum spuneam într-o scriere anterioară... nu suntem obișnuiți cu moartea, o privim cu frică, ură și oroare, probabil de aici lipsa noastră de pregătire, atunci când așa ceva apare pe neașteptate. Probabil când vom învăța să acceptăm moartea ca pe ceva normal, ceva care nu e tragic sau nedrept... Atunci vom fi învățat să și trăim și să apreciem îm fiecare clipă ce avem, fără să plângem după ce nu avem sau nu mai avem.

marți, 29 noiembrie 2011

paine, asigurari, site-uri, afaceri, filmulete, greutati, lucrurigratis

Zile amestecate. De vineri încoace totul e în continuă schimbare. Vineri am vorbit cu Dog sa ne vedem seara să vorbim de o oportunitate. Am avut mult de lucru, am scăpat de la muncă abia la ora 20:30. Am fost la "La Union", un local miștocuț. Livia și Dog erau deh, ca oamenii dupa muncă, am mai trăncănit despre una-alta. Au apărut apoi Big Blonde cu Șarpe. Am vorbit câte-n stele și în lună, am aflat și mai multe lucruri despre făcutul pâinii, respectiv despre pâinea de casă făcută fără drojdie, ci cu maia. Am aflat si de un blog al unei tipe care se ocupa cu asta... Ce s-ar fi bucurat Alex dacă găseam blogul ăsta când ne agitam noi să facem pâine cât mai naturală... Apoi am trecut la discuția de biznis, la treaba cu asigurările... nu sună rău, am zis că o să mă bag. Deși... marea mea problemă de-acum e că mi-am pierdut motivația. Cât era și Alex, aveam planuri, aveam pentru ce să ne agităm, să ne luăm teren și casă la țară, să ne ocupăm cu grădinăritul, să ajungem la nivelul la care să ne susținem aproape total din ce producem (adică să nu mai avem nevoie să cumpărăm alimente din comerț, de la supermarketuri, ci să producem noi ceea ce ne trebuie, iar restul să luăm de la alți agricultori), să putem face copii care să crească într-un mediu cât mai sănătos și nepoluat... Acum... Visul ăsta nu mai are sens. Și atunci nu mă mai împinge nimic să mă mai agit pentru un viitor concret. Marius și Livia au pentru ce să se agite, pentru ce să lupte. Eu... eu trebuie să arunc la gunoi vechiul vis... și să găsesc alt scop, valabil doar pentru mine. Deocamdată n-am găsit.
Sâmbătă dimineață am cumpărat varză de la Crângași, mă hotărâsem să pun niște varză la murat. Am cărat cu greu vreo 15 kile. Genunchiul cel paradit s-a revoltat, bineînțeles și m-a durut, abia azi m-a mai lăsat. Apoi, la 4:30 m-am întâlnit cu fata care îmi făcuse legătura cu un nene care are nevoie de un site, ne-am dus împreună la sediul dumnealui. Acolo a urmat o discuție lungă și amețitoare, că acolo fiecare dorbea, divaga, fiecare avea idei, în fine, mi-au făcut puțin capul calendar. Dar sper că am reținut lucrurile importante, restul le lămurim pe parcurs. Apoi seara am ajuns la Marius si Livia - și ei sunt acum în apropiere, au un apartament în Chitila. Era pe-acolo și Honk. Întâi am trăncănit iar câte-n lună și în stele, apoi mi-au prezentat și afacerea în care s-au băgat și-n care sunt foarte implicați. Nu e rea treaba. Mă rog, mai am diverse aspecte de clarificat. Probabil mă voi băga și eu în treaba asta, deși știu din start că îmi lipsește motivația finală. Dar... om vedea.
Duminică am zăcut jumătate de zi, în rest am tușit. Aveam și ceva temperatură. N-am ieșit din casă, ca să nu agravez situația, în speranța că va trece mai repede. Nu pot zice c-a trecut, că și astăzi încă tușesc destul. Dar măcar în rest sunt ok. Spre seară m-am apucat să pun varza la murat... am descoperit că butoiașul crăpase... maică-mea s-a dus să cumpere altul, din fericire a și găsit... așa că măcar n-am luat verzele alea degeaba. Și cum de când ne-am mutat înapoi acasă sufrageria arăta ca un depozit, m-am apucat și am mai mutat canapeaua și patul, am exportat în dormitor măsuța cu tv-ul lui alex, asta după ce-am scos de-acolo masa de bucătărie, pe care, evident am dus-o la locul ei, în bucătărie... Oricum, după aceste permutări, măcar sufrageria nu ma arată ca o hală de depozitare și poți în sfârșit să stai pe canapea și să te uiți la tembelizor.
Ieri... muncă multă la serviciu, n-am apucat să mă gândesc deloc la site-ul pentru nenea, doar am verificat dacă există domeniul pe care îl voia... evident că era luat de altcineva... i-am scris, i-am arătat care-s variantele... aștept răspuns. Între timp am găsit cui să vând niște discuri de la ganterele lui alex... că ganterele, dacă tot nu le-a cumpărat nimeni, probabil o să vorbesc, prin Diana, cu Dani de la Veștem, să le ia el, dacă are nevoie (asta era, de altfel, una dintre sugestiile pe care mi le-a lăsat alex în scris... am găsit printre hârtiile lui cu coduri de flash și notițe despre maya două foi pe care le-a scris acum vreo doi ani și ceva, în care îmi spunea ce era al nostru și ce nu în garsonieră, și ce să fac cu anumite lucruri de-ale lui... nu mi-a venit să cred când le-am citit... știu că de multe ori îmi zicea că o să moară tânăr, că dacă o să avem copii, or să crească fără tată... presimțirile astea ale lui l-au făcut să scrie foile astea, să fie acolo, just in case...). Deci m-am întâlnit cu cel care voia discurile, și chiar m-am bucurat când l-am văzut - era un tinerel, student în primii ani, probabil, care le luase pentru uzul personal. Când am pornit calculatorul să încep să lucrez la site-ul lui nenea, găsesc și un e-mail de la o fată care îmi găsise anunțul de pe lucrurigratis, voia patul de o persoană (ăla care acum mă încurcă și ocupă loc degeaba) pentru un vecin fără venituri, căruia i s-a stricat de tot patul și n-are cum să cumpere altul - am vorbit azi cu ea și cât de curând scap de pat, făcând și o faptă bună. Mă bucur foarte tare că o să ajungă la cineva care chiar are mare nevoie.
Lucrăm de 1 decembrie, clar, n-am cum să merg cu gașca la munte. Ce-i drept, nici tusea-răceala și nici genunchiul bulit nu m-ar încuraja să fac o urcare de 7-8 ore până la cabana Turnuri... Dar tare mi-ar fi plăcut să pot. Însă cum toate cele concurează să mă împiedice... asta e. Next time. sănătoși să fim!

marți, 22 noiembrie 2011

Gânduri răzlețe și cețuri

Noiembrie s-a întunecat. Și-a pierdut frunzele multicolore, penele, strălucirile fugare. Au fost câteva zile strălucitoare. Au fost culori vii, vibrante. Au cântat păsări, au zburat, au emigrat în țări mai calde. Covorul de frunze s-a îngroșat, culorile au pălit, au virat în sepia. Lumina a tot scăzut, ziua s-a micșorat. Cerul albastru și soarele s-au mânjit cu funingine și s-au ascuns în fum, aburi, cețuri și alte amăgiri. Cerul oțelit e îmbrăcat în fum și pâslă. Lumea întreagă a căzut sub imperiul ceții, al umezelii, al descompunerii. Tonuri de gri. Nu de plumb, de pâslă. O lume de pâslă, cu oameni de pâslă în mașini de pâslă pe drumuri de pâslă. Și de ceață. Și de abur. Niște năluci pâsloase în lumea iluzorie de ceață și pâslă. Observați, nu și-au pierdut complet consistența, nu au devenit doar ceață. Doar au pierdut din densitate, au devenit toate mai aburoase, mai ireale, mai ascunse. O vreme propice hibernării. Ultimele frunze au înghețat pe creangă, au venit câțiva fulgi grăbiți peste el, noroc că erau atât de înghețate și încleștate că n-au căzut. Dar bate un vânt dușmănos și e clar că în cele din urmă se vor duce după suratele lor să viseze visul tuturor frunzelor: că se vor metamorfoza, iar o parte a lor va învia la căldură și va deveni copac.
În fiecare dimineață vedeam copăcelul din fața casei mai golaș, tot mai golaș. Azi mai avea tri frunze. Și vântul ascuțit îl chinuia. Iar fulgii care s-au grăbit, atrași fiind de lumea ceții, s-au gândit să-l îmbrace nițel, dacă l-au văzut așa tremurător.
Ceață, ceață... fiecare ceață e altfel. La fel, dar altfel. Îmi amintesc de diferite cețuri de-a lungul timpului. Cețuri peste un oraș cenușiu, dar care noaptea deschide nenumărați ochi strălucitori. Ceața, fermecată de strălucire, ca un fluture, se agață de felinare, de ferestre, de proiectoare și dă un aspect de poveste frumoasă orașului altfel trist. Devine luminoasă. Cețuri pe munți. Densă, aproape palpabilă, curge în valuri, ba mai transparentă, ba mai opacă, îți dă târcoale, îți pune piedică, se amuză, te orbește, uneori strălucește. Cețuri triste. Cețuri cenușii, obosite, care stau atârnate prin colțuri întunecoase, de copaci întunecați, descărnați, printre case părăsite, pustii și neprietenoase, ca niște babe răutăcioase, acre și înveninate de o ură irațională. Cețuri viclene, care te abat de la drum, cețuri blânde, care te ajută să te faci pierdut când nu ai chef de nimic și de nimeni, cețuri optimiste, cețuri depresive, cețuri vesele, cețuri indiferente și reci.

Simt nevoia să fiu cinică. Mă abțin cu greu. Aș arunca jumătate (cel puțin) din lucrurile din casă. Mi-aș lua câmpii. Dar până atunci îi bat.

Povești, povești. Câte dintre "certitudinile" noastre nu-s decât povești? Probabil toate. Singura certitudine e ca nimic nu e cert, bătut în cuie, sigur. Viața e schimbare, e nesiguranță. Probabil de aceea ne creăm atâtea tabieturi, de aceea lucrurile repetitive ne liniștesc, de aceea oamenii pe care îi cunoaștem sunt "ai noștri" iar necunoscuții "răi", "suspecți" implicit. Rutina te omoară cu plictiseala ei, dar dă senzația de certitudine. De rutină nu te îndoiești. O urăști, o detești... dar ești sclavul ei. Pentru că tu îți creezi rutina, la urma urmei. Rutina te liniștește, știi ce ai de făcut, nu te stresează așa mult ca o sarcină nouă și posibil riscantă - dacă nu te descurci? dacă eșuezi? Oare câte dintre acțiunile noastre de zi cu zi sunt doar rutină, lucruri repetitive care ne clădesc viața - cărămizile vieții? Și câte sunt spontane, riscante, asumate? Se pare că noi, ca oameni "obișnuiți" nu ne descurcăm cu o doză prea mare de neprevăzut. Ne dă peste cap complet, nu știm ce să facem, așa că ne întoarcem la rutine, ca să ne mințim că suntem stăpânii propriilor noastre vieți și destine. Există oameni care trăiesc în afara sistemului de rutine oare? Mă gândeam că poate cerșetorii, cei fără adăpost... dar cred că au și ei rutinele lor... așa e un "homeless" care noaptea vine și doarme pe scara blocului (asta acum, de când s-a făcut frig noaptea)...

luni, 21 noiembrie 2011

Diverse

Vineri seara am fost pe la sora lui Alex, am văzut-o pe micuța Karina (are deja o lună și un pic!), are aceeași gropiță-n obraz ca soră-sa, Alexandra. Țipă mult, că are colici, în rest mănâncă și doarme - altfel e cuminte, draga de ea. Diana și Petre sunt ok, obosiți, ce-i drept... în schimb Alexandra era ca argintul-viu, foarte încântată c-am venit la ei... ce-i drept, m-am jucat toata seara cu ea.
Sâmbăta a fost o zi plină... Trebuia teoretic să mă văd cu niște clienți noi pentru un site pe la Apărătorii patriei, dar vineri seara m-au sunat și au amânat... dar deja vorbisem cu Cristina, că dacă tot treceam pe la ea prin zonă să-i aduc mierea... iar pe la 13:30 promisesem că ajung la o ședință PP. M-am gândit cum să fac, am ajuns la concluzia că trec întâi pe la Cristina și de la ea mă duc direct la sediul PP. Zis și făcut. La Cristina am trecut cam pe fugă, că deja era cam târziu, dar am stat suficient cât s-o văd pe Maria cea mică zburdând și alintându-se, încântată și ea că are musafiri. Am apucat să schimb câteva vorbe și cu maică-sa, s-o întreb cum îi merge noul proiect cu gătitul... Apoi era deja târziu și-am fugit ca să nu întârzii la PP... dar evident c-am întârziat vreo 5 minute. După ședință băieții s-au dus în spatele sediului, aveau program de renovat o căsuță din spatele curții, care ar trebui să fie gata până vineri, când vor veni delegații pentru congresul PP, și cei din provincie vor avea nevoie de cazare... Acolo, in curte erau cele două puștioaice ale Ioanei și lui Florin și un cățen nebun de fericire că a venit pe-acolo lume nouă. De atâta atenție din partea câinelui nu puteai sta, că sărea pe tine, așa că au insistat să intru în casă - fetele au fost foarte convingătoare. Așa că am intrat, iar Codruța și Sânziana mi-au prezentat toate operele lor, desene, poze, colecții, foarte fericite. Aveau și un pui de guguștiuc, salvat de la pieire de lângă curtea școlii, unde căzuse din cuib. A fost tare distractiv și acolo. Am mai trăncănit puțin și cu Florin și Ioana... și așa, văd la un moment dat că-i aproape 4 (sau 5?) și mă precipit spre casă. Dar cum eram în acel colț al Bucureștiului, zic să trec să plătesc telefoanele (al meu și al lui Alex, că n-am apucat încă să desființez abonamentul lui). După care m-am dus către casă, iar de la coborârea din 41 până acasă m-am dus pe jos. Nu prea aveam chef de muncă, deși mă aștepta cartea lui Baftă. Am ajuns, am halit rapid un sandwich, că amețisem de foame, apoi m-am apucat de treabă. Apoi, țârrr, telefonul. Dominic, dacă n-am chef să ies cu ei mai pe seară. Cum să nu. Așa că am mai lucrat ce-am mai lucrat iar pe la 8:30 m-am tirat către Fire. Unde, deși nu mă așteptasem, a fost ok. Inițial Dominic, Aura și-un prieten de-al ei, apoi încă o prietenă de-a ei, apoi au apărut Moșu', Vulturu' și alți moreni. A fost o atmosferă ok, am dansat pe rupte. Pe la 3 am plecat cu taxiul, cu Aura și Dominic, pe-o ceață deasă. Toate bune și frumoase.
Dimineața - surpriză! Genunchiul - cel care începuse să-mi scârțâie încă din vremea mutatului și căratului, era dureros și abia puteam șontâcăi prin casă. M-am oblojit, cu creme și genunchiere, așa c-am ieșit cu maică-mea prin Herăstrău pe înserat. După care - hai la treabă. Cartea îmi stătea pe creier. Și frumușel, de pe la 6, capitol cu capitol... iar pe la miezul nopții era cam gata. Mai trebuia să o verific și să-i fac coperta. Și eu care credeam că, de atâta vreme de când n-am mai tehnoredactat o carte, mi-am pierdut viteza de lucru... Oricum, am și vrut s-o termin cât mai repede și să n-o lungesc, că niciodată nu știi ce-ți poate rezerva ziua de mâine. Numa' genunchiul nu se lasă - of, bătrânețile astea!

vineri, 18 noiembrie 2011

Pe fuga

Agitație. Ieri, muncă multă la DTP la Capital, iar azi i-a apucat pe toți să vrea filmulețe, unele după filmări de-acum o lună. Așa c-am behăit de atâta muncă. Dar, iată, am izbutit să le termin pe toate la vreme.
Baftă mi-a dat o carte să i-o tehnoredactez, m-am bucurat mult. Aseară, dacă tot am scăpat de la Capital un pic mai devreme (la 9 in loc de la 10 seara) am făcut primele pagini.
Azi iar o veste bună: tanti care venisă să facă curat după meșteri a venit să ia frigiderul vechi! Excelent! Am scăpat și eu de-un lucru devenit inutil, am fericit-o și pe ea, c-o sa aiba un frigider functional. Uf! incepe sa se mai faca loc in casa! Mai am de dat patul si-un birou si voi fi fericita c-am scapat de niste lucruri de care nu mai am nevoie.

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

O fântână pentru oameni, un vis îndeplinit

Da, fântâna de la Măicănești, ridicată în memoria lui Alex e gata. Astazi a fost sfințită. S-a făcut și un mic parastas.

Am fost puțini. Laurențiu (Sile) și noi, cei veniți cu mașina lui Doru: Doru, Florian, Cristi și eu. Era și normal, după amânările interminabile, am pierdut șirul, câte-au fost? 5? 7? 10? cine mai poate ști? Nu discut cauzele, acum nu mai contează. Bine că s-a făcut! Bine că măcar am reușit să facem un lucru bun, un lucru pe care Alex dorea să îl facă. Restul sunt mărunțișuri. Bine că Doru, fratele lui Alex a fost hotărât să vină, altfel cred că parastasul și sfințirea s-ar fi făcut fără noi. Din păcate, preotul a fost dintre cei aplecați spre ban și mai puțin spre cele cerești, dar... bine că totul s-a terminat cu bine. Bine că oamenii aceia muncitori, cu fețele arse, îmbătrânite prematur de viață grea, și copiii lor sfioși au acum apă și nu mai sunt nevoiți să care apă de la 2 km. Familia Gheorghiță are acum apă în propria curte.






Ideea fântânii și istoria apariției ei le puteți citi aici. http://liubagrecea.blogspot.com/2011/08/fantana-lui-alex.html Iar când primesc poze de la Florian, mai adaug.

Iată și pozele lui Florian:














joi, 10 noiembrie 2011

Despre moarte


Viața și moartea sunt despărțite de o singură clipă. Acum ești, acum nu mai ești. Uneori există o stare de "între", coma, despre care nu se știe exact cât de "aici" și cât de "acolo" e omul... Dar trecerea efectivă între viață și moarte durează doar o clipită. Poate mai puțin... Avem oroare nativă pentru moarte. Ne întristează, ne deprimă, ne creează fobii, obsesii, facem orice ca să uităm de ea, sau dimpotrivă, ca refuz al realității, tindem către ea câteodată - de la caz la caz.


Noi nu știm cu adevărat nici ce e viața, darămite ce-i moartea. Pentru ceea ce suntem acum, cunoașterea e limitată. Nu și imaginația. Și de multe ori, ceea ce numim cunoaștere e rezultat al imaginației. Certitudinile noastre sunt iluzorii, la urma urmei. Și știința, și filozofia, și religiile, și... toate concepțiile minții omenești.
Dar se pare că așa trebuie, poate altfel n-am fi în stare să trăim, dacă ne-am gândi mereu la moarte, dacă am fi conștienți în permanent de faptul că degeaba croim planuri, degeaba visăm sa facem și să dregem, să devenim nu-știu-ce, să câștigăm, să întemeiem, să lăsăm, să aducem... să...ne trăim viața.

Mă întreb, poate băștinașii, aborigenii de prin colțuri de lume uitate de Dumnezeu, poate ei, cu concepția lor mai simplă despre viață și moarte, privesc lucrurile mai sănătos. Sau poate și la ei e tot aia, dar sub altă fomă. Oricum, pare-se că seninătatea în fața morții poate să ți-o dea credința. O credință puternică în ceva ce îți închipul că va fi "după". Fie că vorbim de rai-iad, de nirvana, de o oarecare lume de dincolo sau de sfârșitul absolut. Probabil de aceea suntem atât de dornici să găsim o structură, o logică, un sens vieții și implicit morții. Dar câți au, cu adevărat, o credință suficient de puternică pentru a nu se teme de moarte (de necunoscut, in fond)? Frica noastră instinctivă, ilogică, care pare a avea o existență proprie și se manifestă în cele mai felurite forme... iar la extrem, pe unii frica (implicit frica de moarte) îi împiedică să trăiască (mă găndeam la frațiorul unei prietene, care, stăpânit de frica de a ieși din casă, nu vrea să se ducă la școală, nu vrea să facă nimic care să implice ceva necunoscut, nefamiliar)...

De ce iar gânduri despre moarte? De http://pazniculdenoapte.blogspot.com/2011/11/inger-pistruiat-cu-aripi-de-piatra.html asta. Pentru că deși facem orice ca s-o ignorăm, să uităm de existența ei, moartea există, e... parte a vieții. Ca în natură. Frunzele nu plang după alte frunze. Pentru că n-au o problemă cu asta. Noi suntem oameni, avem conștiință, ne îndoim, existăm și ne temem (deși... numai cine a fost frunză poate garanta că o frunză nu simte, în felul ei). Și, pentru noi, e trist, șocant, de neacceptat ca cineva drag, sau cineva pentru care simțim o simpatie cât de mică, să moară, mai ales daca e tânăr. Ni se pare nedrept. Și chiar este, din punctul nostru de vedere.

Toamna... anotimp care ne aduce aminte exact de viață și de moarte, de trecere, de schimbare. Cred că nu trebuie să privim moartea așa cum o privim, cu ură și repulsie... Cred că e bine s-o privim ca pe ceva normal, fiecare dintre noi știm că oricine se naște va și muri la un moment dat, poate ar fi mai bine să nu facem atâta caz din asta - ușor de zis, greu de făcut, ce, doar n-o să pretind că eu nu sunt distrusă de moartea lui Alex, că nu mă afectază când aud de moartea cuiva... Doar că, poate, n-ar trebui să fie așa, poate ar trebui să trăim mai puțin încrâncenați, mai senini (nu senili) și mai puțin tributari tuturor lucrurilor pe care le-am învățat, sau primit fără să ne dăm seama, de la societate. Căci de trăit, asta e, trebuie să trăim. Și așa e scurtă viața, și așa sunt puține clipele cu adevărat frumoase sau fericite, de ce să le mai înveninăm cu frici, prejudecăți, egoisme și intoleranțe?

Azi-noapte l-am visat pe Alex. Arăta cam ca atunci când ne-am cunoscut, ras în cap, fără barbă. Stătea la calculator și se juca ceva. Eu eram în trecere, sau plecam, l-am pupat, mi-a zis ceva că-mi pute părul (îm vis îmi aminteam că fusesem în nu-știu-ce loc afumat și probabil de acolo...), i-am zis că mă spăl pe cap, el mi-a si ca ok, până vineri. M-am mirat, apoi ma gândeam ca da, ne întâlneam vineri... Ne-am mai pupat o data, am plecat, l-am mai pupat pe chelie la plecare... și ăsta a fost visul.

miercuri, 9 noiembrie 2011

Si totusi, toamna...


... toamna ramane preferata mea. Fiecare anotimp este frumos, dar toamna... e mai "pe sufletul" meu. Este și groaznic de contrastantă, de la zile mohorâte până la zile văratice, de la culori terne și moarte până la culori atât de vii încât te întrebi dacă sunt reale - dacă le-ai vedea pictate pe pânză, ai spune că pictorul exagerează, dar pe viu... poti doar rămâne fără grai. Sunt puține zilele cu adevărat frumoase, dar... acelea merită cu prisosință. Noiembrie a venit, până acum, cu două zile, cu două zile însorite de la cap la coadă. 4 și 8. Ca un copil prostuț, m-am bucurat că ziua 4 a fost luminoasă și colorată. Un mic cadou de ziua mea. Singurul pe care mi-l doream. Ei, ar mai fi fost ceva, să pot da timpul înapoi cu un an, poate... Deși, în definitiv, anul ăsta, mai mult ca oricând, am simțit că ziua în care îmi aniversez nașterea este de fapt o zi perfect obișnuită și normală... de data asta nu am mai simțit nici cel mai mic impuls să fac ceva deosebit, memorabil sau să serbez cumva. De fapt am băut seara un vin fiert printre cutiile care stau încă în mijlocul casei. Apoi am mai băut pe șestache, în dormitor ca să nu mă vadă maică-mea, și-o bere, din cele 5 strong rămase din stocul luat de Alex si uitat prin frigider. N-a fost chiar bine, m-am pilit, mi-am adus aminte de Alex, de fel de fel de chestii, am bocit... apoi în fine-am adormit.


Sambata m-am trezit cu capul greu (deh, beutura!). Era de mers cu gașca la moșie la Ottu, ne invitase în contul zilei lui. A ieșit super - aer, liniște, discuții, mâncare excelentă (fasole cu ciolan la ceaun), beutură, voie bună, vreme însorită în prima parte a zilei, m-am văzut și cu oameni cu care nu mă mai văzusem de doi ani.... M-am simțit foarte bine. Dar și un pic straniu, că-mi aminteam uneori de ultima adunare la care-am fost cu Alex la Ottu... Cum mai e și viața asta!

marți, 1 noiembrie 2011

Gata marea mutare

Cu multe peripeții, emoții, lucruri care nu merg când trebuie, amânări, nervi, stres... o făcurăm și pe asta. Ne-am cărat de la garsonieră, cu tot calabalâcul. Acum în casă e ca-ntr-un depozit dezordonat. Nici n-ai loc să te miști. Dar s-o rezolva și asta la un moment dat, încet-încet...

duminică, 23 octombrie 2011

Marea (per)mutare

Ultima sută de metri. Pe 1 noiembrie tre' să eliberez garsoniera. Așa că săptămîna asta va fi un mic infern. Mi-am luat și concediu ca sa fiu sigură că, de bine de rău, vom reuși să ne cărăbănim de-aici în proaspăt zugrăvitul vechi apartament.
Cîteva zile (sper că nu mai mult de două) o să mai am plăcerea să dau peste meșterii cei măieștri care tre' să repare ce-au făcut în doru' lelii.
Pe de altă parte, ba o să împachetăm aici, ba o să despachetăm dincolo, iar în ziua x, cînd vor fi disponibili băieții de la PP cu o mașină de transport mare o să cărăm și chestiile voluminoase/grele. O să fie o dixtracție maximă. Nici nu știu ce să fac mai întâi.
Dar vorba ceea: om trăi și om vedea. O să treacă și asta.

miercuri, 19 octombrie 2011

meșterii lu' pește

Sâmbătă, când m-am întâlnit cu șeful zugravilor&comp a fost vorba că luni fac ei micile retușuri (să facă să se închidă geamul cel mare din sufragerie și alte mărunțișuri dar care dădeau nașpa) iar marți trec, aruncă restul de gunoaie, aruncă și canapeaua cea terminată și-mi lasă un pat în stare bună (de la altă casă în renovare, unde proprietarii au decis să arunce tot). Azi m-am dus cu maică-mea, am lăsat-o să mai desfacă saci și să bage țoalele în dulapuri. Și... ok, canapeaua nu mai era și aduseseră respectivul pat (pe care cred ca n-o să-l păstrez, e cam nasol). Dar toate celelalte chestii promise - canci! Ba chiar era mai mizerie decât sâmbătă. M-am umplut de nervi. Meșteru' român tot ăla e, că-i plătești puțin sau mult, tot degeaba!
Acu' mi-e deja groază că, în cât a mai rămas din octombrie, n-o să reușesc să desfac sacii-cutiile, să aduc sacii și lucrurile mărunte de la garsonieră, ba să aduc și lucrurile mari (frigiderul, birourile...) și să le pun prin casă în așa fel încât măcar să ne putem mișca...

luni, 17 octombrie 2011

După una, alta

Vineri mă bucuram că am scăpat de nebunia Top 300, că se termină zugrăvitul și reparațiile, da? Ei, sâmbătă m-am simtțit groaznic, am și umblat puțin prin oraș, întâi ca să plătesc ultima tranșă pentru zugrăvit, apoi ca să prospectez piața canapelelor ieftine. Mă durea oarecum capu' și aveam o stare minunată de abia mă tâtâiam. Abia spre seară m-am lămurit: era de vină răceala, sau gripa sau ce-o fi aia. Așa că azi am cap-de-câlți, nas înfundat dar curgător și un gât opărit de nu se poate. Deci totul e minunat.

Văzând la știri accidentul lui Huidu m-am trezit retrăind accidentul nostru. Și mă gândesc... câți dintre noi am trăit un accident? Am impresia că mulți. La parastas, cum stăteam la masă cu rudele lui Alex de la Veștem, venind vorba de asta, am descoperit că dintre toți (8-9 inși), doar doi au scăpat până acum fără să fi fost implicați în vreun accident. Apoi, acum vreo lună m-am întâlnit cu Mireluța, fosta noastră secretară de la Corint... îmi povestea că acum un an au pățit-o și ei... Am impresia (sper să fie greșită!) că deja numărul celor care au trecut printr-un accident tinde să egaleze dacă nu chiar să depășească numărul celor care n-au pățit-o. Și atunci mă-ntreb... n-o fi oare mai bine că nu m-a tentat niciodată să îmi iau carnet? Sigur, uite că n-am carnet și tot am trecut printr-un accident, din care am scăpat ca prin minune, adică, metaforic vorbind, mi-a șuierat glontul pe lângă tâmplă. Da' mă găndesc, dacă cumva aveam carnet, dacă aș fi fost eu la volan? Dacă totul ar fi decurs la fel, aș fi fost moartă. Dacă aș fi scăpat cumva și atunci ca prin urechile acului, oare cum m-aș fi simțit? Iar dacă aș fi scăpat iar oricine altcineva ar fi fost accidentat sau ar fi murit, eu cum m-aș fi simțit?! Ca o criminală, cu siguranță. Așa că n-aș vrea să fiu în pielea niciunui șofer care-a trecut printr-un accident, cu victime mai ales, accidentate mortal eventual. Brrr!

joi, 13 octombrie 2011

Finalul încununează opera

Zugrăvitul / curățenia / remediarea micilor detalii se apropie de sfârșit. Dar și Top 300 la fel. Așa că, de luni încoace nu știu ce sa fac mai întâi să le rezolv pe toate. Munca- muncă, tot de la 10 la 10, plus că, apropiindu-se terminarea lucrărilor la apartament, am tot stat cu grija zilei în care trebuie sa mut mașina de spălat de la garsoniera în apartament, zi în care trebuia să aduc și un aragaz nou (adică să-l cumpăr și mort-copt să mi-l livreze în ziua fatidică pe care mi-o anunța șeful celor cu renovarea). Predarea lucrarii a fost stabilită inițial pentru miercuri, apoi pentru joi. Luni-marți am prospectat oferta de aragazuri, m-am agitat să aflu cum e cu livrarea gratuită, m-a ajutat Raluca, miercuri dimineața l-am cumpărat și am cerut să-mi fie livrat acasă, vestea bună a fost că mi-l aduceau azi, joi. Adică perfect. Mai rămânea să găsesc, printre prieteni, pe cineva cu mașină și disponibil să mă ajute la mutat mașina de spălat. Am găsit și asta, prin ajutorul conjugat al lui Dominic și-al lui Baftă.
Mai era de rezolvat un "mic" impediment: să ajung la apartament să iau cheia de la muncitori (ca abia îmi puseseră ușă nouă și n-aveam cheie, iar seara pe la 8-9 ei nu mai erau acolo). Am rezolvat-o și pe asta pe la ora 13. Apoi mă întorc la muncă. Dar abia de-aici a început să o ia razna planul. De ce? Pentru că, pe după-amiază, vine Chief și zice că tre' să predăm Top-ul în seara aia (adica azi-noapte). Mă gândesc ce sa fac, cum să fac, de anulat transportul nu puteam, că fusesem anunțată că joi venea instalatorul să instaleze tot, instalații sanitare, mașină de spălat, aragaz. Așa că singura soluție validă era să plec de la muncă, să mutăm mașina de spălat, eu să mă întorc la muncă. Mă rog, se anunțau complicații negândite, gen - dacă eu stăteam la serviciu peste noapte ca să terminăm topul și aveam o singură cheie... La cine să rămână cheia, la mine sau la mama? Ca eu veneam direct de la muncă, cu cheia proaspăt obținută și trebuia s-o am ca să deschid ușa, să bage-n casă băieții mașina. Dar după, ar fi trebuit să mă întorc direct la serviciu. si atunci cheia rămânea la mine. Or eu mă gândeam s-o trimit dimineata pe mama la apartament să aștepte livrarea aragazului. Dublură n-aveam unde să fac la ora aia, s-o trimit pe mama cu băieții și mașina mi-era nu-știu-cum, de încăput toți 4 + mașina de spălat era puțin probabil... A fost bine că s-a rezolvt de la sine... Baftă a venit cu mașina de serviciu, o hardughie mare, de transport, așa c-am încăput toți. Pe scara blocului era mare ședință mare, ceva cu schimbatul administratorului, n-am avut timp nici chef să văd ce voiau. Am reușit să debarcăm mașina iar Baftă ne-a lăsat pe care unde-a avut nevoie: pe maică-mea la 41 iar pe mine și pe Dominic la Victoriei. Am ajuns pe la 21:30 înapoi la serviciu... sincer, tare mă temeam că s-a schimbat modificarea și nu mai găsesc pe nimeni. ei, n-a fost chiar asa. Într-adevăr, se împinsese deadline-ul pe ziua următoare, la 6 (adică azi) Adică lucram ce lucram seara, cât să rămână mărunțișuri mâne și să plece la tipar la ora 6 (18). Pe la ora 23, suna Chief să vadă dacă terminăm. Evident, află că nu, atunci zice să plecăm acășile noastre și să terminăm mâine. Noi, știind că mai e de muncă la greu - bibileli și căutări + prelucrări de poze, am mai stat până pe la ora 1. Noroc că a fost drăguț Ovidiu și m-a dus până acasă. A, și-am uitat să zic că vorbisem cu șeful muncitorilor, care mi-a dat vestea "bună" că de fapt m-am agitat cam degeaba să aduct toate alea joi, că abia vineri se apucă instalatorul de partea lui de treabă.
Azi o nouă zi. Mama s-a trezit la 7 ca să ajungă la 9 la apartament. Evident că m-am trezit și eu, dar am mai zăcut o oră în pat încercând să prind curaj să mă scol. O stare de "bine" fantastică, un ne-chef de trezit și mers la muncă. Dar ce să faci, ce trebuie, trebuie. Am făcut un shake de fructe, o omletă, mi-am luat merindele în desagă și-am pornit spre apartamet să-i duc ceva de mancat și maică-mi, că avea e așteptat de la 9 la 2. După ce am ajuns acolo hop! sună și ăia cu aragazul, ajunseseră. Bun, deci s-a rezolvat și asta. Am zbughit-o la serviciu, că era cam târziu. Și aici, pune-te pe treaba! Un final fulminant pentru două proiecte începute cu greu, cu piedici...
Concuzia? Nu te stresa, totul se rezolvă.

Alte gânduri care m-au frecventat zilele aste... oare va fi ceva pe 15 octombrie? vom avea o "revoluție"? Că mă gândeam că dacă o fi, premergătoarea ei, "marea revoluție socialista din octombrie", cum era numită în manualele de pe vremea lui nea' Nicu... ne arată cam ce ar putea ieși.
și... Certitudinea e că nu există nicio certitudine

marți, 11 octombrie 2011

Frumuseți efemere

The Aurora from TSO Photography on Vimeo.


The Mountain from TSO Photography on Vimeo.


The Arctic Light from TSO Photography on Vimeo.


Aceste trei filmulețe mă fac să mă gândesc la frumusețea și efemeritatea vieții. Mă gândeam, mai ales la cel cu muntele, când peste muntele neclintit și aparent etern treceau stele, sori, nori, anotimpuri... Că la altă scară a timpului, în milioane de ani, și muntele e la fel de efemer ca o floare. Totul depinde de scara la care ne raportăm... Dar așa efemere cum sunt, sunt frumoase. Viața în sine e efemeră, dar trebuie să îi găsim frumusețea, dincolo de rutină, de nemulțumiri, tristeți și alți "demoni". Că frumusețe există pretutindeni în jurul nostru. Doar că de multe ori n-avem ochi să o vedem, absorbiți fiind de propriile vieți, dorințe, frustrări etc.
Imaginile din cele trei filmulețe te rup puțin de cotodian și îți arată ceva ce ai putea vedea în fiecare zi, dacă nu te-ai mai grăbi să treci prin viață ca să... ce? viața e făcută pentru a fi savurată pe îndelete, nu alergată, grăbită, ca să faci cât mai multe și apoi la momentul x când vine finalul să te întrebi "dar eu? eu ce-am făcut? am fost fericit/ă? sau atât m-am grăbit să fac x chestii încât n-am avut timp să trăiesc, să fiu fericit/ă?"

luni, 10 octombrie 2011

mărunțișuri

Sâmbătă am fost la muncă... Dimineața am trecut prin cora să văd aragazul de care-mi spunea maică-mea... cam vai steaua lui, dar, dacă nu găsim ceva mai de doamne-ajută la un preț cât de cât acceptabil pentru noi în perioada asta, o să-l luăm pe ăsta. Mă rog, azi dimineața am trecut prin Carrefour unde am văzut altu' un pic mai ok. Rămâne de desis mai încolo.

La muncă, sâmbăta... am muncit pe rupte. De la ora 13 până la 22, când m-am tirat, aproape n-am făcut nicio pauză. Corecturi, modificări, printări, căutări de poze. Am zis că duminică nu mai vin.

Sâmbătă dimineață m-a sunat Petre... Născuse în sfârșit Diana, vineri pe la 9 seara, și erau bine, și ea și micuța Karina. A rămas că duminică merg cu el să le văd pe fete și-apoi dă o bere de bucurie.

Așa că duminică.... am dormit până la 12, m-am mai recuperat după oboseala adunată întreaga săptămână. Apoi am gătit, să avem ce mânca întreaga săptămână... Două feluri de mâncare de varză, unul de post, altul cu niște coaste plus o tavă mare de cartofi țărănești. Numai ce terminasem gătitul că sună Petre. Am mers la Diana, la spitalul Regina Maria, am trăncănit îndelung... ea arată bine, e ok. Am văzut-o și pe puștioaică, din păcate doar dormind la "solar", - tratament pentru icter. Apoi ne-am tirat către o cârciumă din Drumul Taberei, am băut beri și-am trăncănit câte-n lună și în stele cu Petre. Eu am băut trei beri negre, drept care azi dimineață mă cam resimțeam... cap greu și relativ dureros. Da' am băut o cafea cum ajunsei la muncă și-a trecut.

vineri, 7 octombrie 2011

hei-rup

Oare ce se poate spune, povesti, despre o săptămână de muncă de la 10 dimineața până la 10 seara? Și totuși, ieri m-am fofilat cu grație pe la ora 8 seara, tocmai când venea și pizza de joi de la închiderea ediției de Capital ca să ajung la ziua Danei, în Car. Evident c-a fost frumos, ca de obicei când ne adunăm în gașcă. O binevenită deconectare după atâta muncă.

În altă ordine de idei, nu știu încă când va fi reprogramat parastasul lui Alex, că nu am aflat în ce stadiu mai sunt lucrările la fântâna ce se construiește în memoria lui... Luni sau marți m-a sunat Laurențiu să îmi zică că atunci sau a doua zi se apuca de lucru a doua echipă de muncitori și că se lăudau că termină în 3 zile, că știu și terenul și au și instalațiile necesare. Cred că s-au făcut cele 3 zile magice... și nicio veste. În fine, nici nu mă grăbesc, că dacă nu terminăm Top 300-le nici nu voi putea participa.

Apartamentul arată din ce în ce mai bine (adică mai a casă de oameni)... Mai e de zugrăvit bucătăria... De adus geamurile de la geamgiu... de pus gresie în baia și apoi de montat instalațiile sanitare... și alte mărunțișuri.

luni, 3 octombrie 2011

Tehnoredactare humanum est

Da azi o saptămână-două o sa fie greu tare. Teoretic, în 5 zile Top 300 trebuie să fie gata. Adică trebuie făcut de la zero și parcurse iute toate etapele pentru a fi trimis la tipar vineri. Nu cred că e posibil ca în 3 oameni sa reușim asta (un art și doi tehnoredactori). Dar, cine știe. Oricum, probabil vom munci ca apucații de dimineață până seara, la ultimul metrou.

Ca de obicei când ai de lucru, mai primești. Băieții de la PP au nevoie să le paginez ziarul. Noroc că e simplu și am făcut cea mai mare parte în weekend, mai am mici ajustări. Și m-a sunat și Stere cel cu site-ul că vrea niște modificări... Pe el l-am amânat, că n-aveam cum altfel.

În altă ordine de idei, zugrăvitul merge bine. Avansează băieții, mai au câte ceva de finisat la camera mea și prin sufragerie. Mai au neîncepute bucătăria și holul. Băiatul cu instalațiile a schimbat țevile, mai are de montat obiectele sanitare. Per total, sunt mulțumită. Mai puțin cu banii, că am ajuns ca niciodată, să n-am nici măcar un ban de-un suc sau o bere sau o pâine, cum iau salariul cum îl dau pe zugrăvit... dar asta este, va trece și asta. Noroc cu pensia maică-mi, măcar avem ce mânca.
A, o fază tare. Mă sună joi șeful celor cu zugrăvitul. Mutaseră sacii și cutiile dintr-o cameră în alta. Și cică s-au pomenit muncitorii atacați de... purici! Amuzant e că în casa aia au fost gândaci căcălău, molii, gărgărițe de făină... țânțari vara... dar purici? Never ever! Și-acum brusc au apărut și s-au puit într-o veselie. Așa că voi avea o casă ca nouă, dar purecoasă. Victoria puricilor împotriva gândacilor. Cool!

vineri, 30 septembrie 2011

Încă o amânare a parastasului

Cum ma temeam, fântâna nu s-a terminat nici azi...

Așa că parastasul se amână. Din nou. De data asta băieții de la PP nu mai dau nici o dată, ca să nu ne trezim iar că trebuie să amânăm. Așteptăm să termine fântâna și abia după aceea mai stabilim data.

joi, 29 septembrie 2011

va fi sau nu parastas la Maicanesti pe 1 octombrie?

Aceasta e întrebarea... Și încă nu am un răspuns. Totul se decide maine. Adica în ultima clipă. Așa că, dacă va fi, habar n-am cum o să ajung acolo, cum să ajungă acolo mama lui Alex, cine o să vină, cum o să duc acolo hainele de dat de pomană... la e oră ar fi parastasul etc. Adică habar n-am de nimic.

luni, 26 septembrie 2011

DTP-ul se întoarce

Sucită mai e viața asta!
Timp de 15 ani am făcut tehnoredactare și DTP, uneori și ceva chestii de grafică pentru print (pliante, mape cu ștanță, flyere, cărți de vizită, sigle bannere și alte d-astea), iar în ultima vreme design pentru web (și realizarea site-urilor respective pe partea de html, în Dreamweaver; de animații în Flash se ocupa Alex). Iar de la începutul anului ăstuia, grație politicii de personal de la Capital, m-au trecut pe editare video. N-a fost ușor, că, deh, e o meserie nouă, cu care n-aveam tangențe. Dar ușor-ușor am învățat și, la nivel de ce se cere aici, ma descurc relativ binișor.
Booon! Deci se cheamă că pusei DTP-ul în cui. Mai ales că n-am mai avut nicio colaborare, niciun proiect pe tema asta. Am făcut webdesign, am reușit să fac grafica pentru două site-uri, care a fost și impementată, de mine și de Alex în copoducție (www.eucontabil.ro și www.hotel-cameliei.ro).
Ei, dar cum anul ăsta e sucit cât cuprinde și plin de neprevăzut...
La Capital, după plecarea mea la editare video și concedierea Cristinei și-a Silviei, rămăseseră trei tehnoredactori: Eugen, George și Sorana. Sorana le-a făcut tuturor o surpriză și a rămas însărcinată... iar de curând a intrat în concediu medical... La Capital au rămas doar Eugen și George, taman în pragul începerii lucrului la Top 300. Așa că... Deocamdata doar pentru ziua de joi m-am întors la DTP... iar când pornește Top 300 probabil nici nu voi mai apuca să mă ocup de editarea video.
DTP-ul lovește din nou! Și încă o fază haioasă, a sunat azi un băiat care-l căuta pe Alex pentru DTP pentru o broșură... poate o ieși vreo colaborare. Și dacă nu, tot e amuzantă coincidența...

miercuri, 21 septembrie 2011

Deasupra stelelor, deasupra curcubeului



Cântecul ăsta ne-a urmărit obsedant în ultima săptămână... L-am auzit și în drum spre stupi, și de la stupi spre casă, l-am mai auzit în drum spre și în drumul dinspre Petru Vodă.

Și îmi amintesc de dorința lui Alex, de multe ori spusă - de fiecare dată când vedeam împreună cerul nopții în afara orașului - de-a ajunge la stele, printre stele, de a vedea ce-i acolo... Aceeași dorință de-a fi departe, deasupra curcubeelor, norilor, stelelor...

Cândva ne vom întâlni... deasupra curcubeelor, norilor, stelelor...


"Somewhere over the rainbow
Way up high
And the dreams that you dreamed of
Once in a lullaby
Somewhere over the rainbow
Blue birds fly
And the dreams that you dreamed of
Dreams really do come true ooh ooooh

Someday I'll wish upon a star
Wake up where the clouds are far behind me ee ee eeh
Where trouble melts like lemon drops
High above the chimney top thats where you'll find me oh
Somewhere over the rainbow
Blue birds fly
And the dream that you dare to,why, oh why can't I?"


Camarazii de la PP i-au făcut un portret emoționant lui Alex... aici http://www.pentrupatrie.ro/acasa/11-ne-vom-intoarce-intr-o-zi/140-au-trecut-40-de-zile-alex-asmarandei-prezent



duminică, 18 septembrie 2011

39 de ani neîmpliniți

Azi, 18 septembrie, Alex (Alexandru Asmarandei) ar fi împlinit 39 de ani. N-a mai apucat, însă...

miercuri, 14 septembrie 2011

S-a amânat parastasul de la Măicănești

Pentru că lucrările la fântâna de la Măicănești au început de ieri să mearga mult mai greu decât se prevăzuse, există riscul major ca fântâna să nu se termine pînă pe 17, cum ne propuseserăm.
Așadar, ca să fim siguri că totul va fi gata și în regulă, amânăm data parastasului cu două săptămâni. Prin urmare parastasul va fi sâmbătă, 1 octombrie.

marți, 13 septembrie 2011

Agitație

Multe s-au întâmplat în ultima lună. Nimic nu a fost ușor, tot ce-am pornit a mers greu, cu peripeții. Dar, bănuiesc, toate se vor rezolva încer-încet, cu calm și răbdare.
Nebunia majora e legată de necesarul zugrăvit și reparațiile indispensabile de la apartamentul maică-mi.
Electricianul. Un nene angajat la firma care avea obligații la Doru. A venit, s-a uitat, a reparat duliile, a verificat prizele, a spus ce e de făcut, adică de schimbat tabloul și eventual de făcut un circuit separat pentru mașina de spălat. A zis că forele nu-i nevoie să fie schimbate. Și a zis cât costă materialele, că doar atât e nevoie să plătesc. I-am dat banii și-a rămas să vină în funcție de timpul lui disponibil. Între timp am vorbit cu Doru, i-am povestit toată treaba. Doru s-a supărat pe ei, că la câte favoruri le făcuse în timp, le zisese să nu ceară niciun ban. Și din clipa aia s-a stricat căruța. Nea electricianu' nu mai avea niciun interes să mai vină. Și atunci a băgat din top că e prea mizerie în casă, că sunt gândaci, că să vină după ce zugrăvim... În cele din urmă, sătulă de atâtea scuze penibile, i-am zis că dacă nu poate veni să rezolve repede, să nici nu mai vină. Și așa a rămas, că fac instalația electrică cu altcineva. Între timp aflu de la Doru că meșteru' îl mințise pe șeful lui (patronul care era direct obligat lui Doru) că vine în după-amiaza aceea (era vineri) și că schimbă tabloul electric și dă și banii înapoi. În schimb, sâmbătă dis-de-dimineață sună la ușă... cine? meșteru' cu ajutorul lui. Și s-au apucat și-au schimbat tabloul. Evident, n-a fost deloc ceva simplu, s-au chinuit puțin (a durat vreo două ore toată operațiunea). Iar după ce-au plecat, m-am trezt că lăsaseră și banii pe masa din bucătărie.
Zugravul. Aveam un nene din cartier, pe care mi-l recomandase d-na Kacso (Toni). Era un nene de treabă, ceruse un preț rezonabil, eram mulțumită. Dar chiar cu trei zile înainte de a veni să înceapă munca la noi la apartament a ridicat un calorifer, și, cum era în vârstă și mai avusese probleme cu spatele... a rămas imobilizat la pat. Și nici pe viitor nu mai avea voie să facă lucrări gen zugrăvit apartamente. Când am aflat, a început nebunia căutării de zugravi pricepuți și nu foarte scumpi. Am făcut rost de câteva nume de telefon, am sunat, niciunul nu era liber în acel moment, a rămas că mă sună ei când pot veni, ca să vadă ce e de făcut și să zică un preț. Dintre ăștia, doar unul, cel recomandat de Cristina m-a sunat și a ajuns să vină și să vadă și să zică un preț. Prețul lui era dublu față de cât ceruse primul zugrav, dar venea și cu un ajutor. Mai aveam și varianta de a apela la firma care le-a renovat casa Dianei și lui Petre, de care ei au fost extrem de mulțumiți. A venit și patronul firmei, arhitect, a văzut și, pentru tot ce ar fi fost de făcut la modul ideal (decapat, gletuit, vopsit, izolat unii pereți exteriori care aveau igrasie, reparat pereții pe unde au crăpături, schimbat toate instalațiile și obiectele sanitare, vopsit și îndreptat tocurile ușilor și ferestrelor, schimbat cele 3 geamuri sparte și rașchetat parchetul, pus gresie la baie, cărat molozul și făcut curățenie după) a dat, peste câteva zile, un preț maaaare. Dar a lăsat loc de întors, cu ideea că în funcție de buget se poate renunța la câte unele chestii care ar fi mai puțin importante.
Instalatorul. M-am gândit la Tudor, că el lucra în domeniu, și sigur trebuia să știe un instalator meseriaș. Am făcut rost de numărul de telefon, am sunat, omul a venit și a văzut. A rămas să vorbească să vină cu un ajutor și să-mi zică prețul a doua zi. Peste 3-4 zile i-am dat mesaj sa-i reamintesc. A răspuns că e plecat din București și se întoarce joi. De sunat m-a sunat luni și mi-a spus prețul manoperei, am aflat întrebând și cât ar fi și materialele. Prețul era ok, dar... cât te poți baza pe un om care promite ceva și apoi te lasă să aștepți o săptămână?
Am decis să pornesc treaba cu cei cu firma. Deși scump, chiar așa cu renunțat la una-alta, măcar ăștia ar trebui să îmi dea casa rezolvată și locuibilă, fără să îmi mai bat eu foarte mult capul cu curățenia de după, cu găsit tâmplar și geamgiu, cu coordonat instalatorii și zugravii. Dacă nu se întâmplă nimic care să dea iar totul peste cap, se va rezolva și asta. Săptămâna asta strâng lucrurile, mut mobilele îm mijlocul casei și o mut pe mama la garsonieră. Numai de-aș vedea odată că se poate începe treaba...
Mai am un motiv de agitație, ăsta apărut azi. Parastasul de la Măicănești. M-a sunat Florin de la PP că au uitat de o comemorare undeva în provincie, care ar fi tot pe 17. Și că dacă ar fi ok să amâne parastasul. Și să-l întreb pe Doru dacă ar putea sâmbăta viitoare. Lui Doru i-am trimis un sms. M-am gândit să îl sun și pe Laurențiu (Sile) ca să văd dacă pe el l-a anunțat cineva de treaba asta. Da, îl sunase și pe el Forin. Doar că lui nu-i era ok sâmbăta viitoare, ci fie acum, fie peste 2 săptămâni. A rămas că vorbim pe după-amiază să vedem ce se va stabili. Oricum, e ca curu'. Odată pentru că deja am anunțat că e acum pe 17, apoi că dacă ar fi să se amâne pe săptămâna viitoare n-ar mai fi acolo Laurențiu și atunci cine s-ar mai ocupa de toate cele... apoi indiferent că e acum sau mai încolo, nu știu cum o aducem pe mama lui Alex de la Piatra... și toți cei care au zis că încearcă să vină... anunță-i că poate va fi, poate se amână... Mie cu siguranță mi-ar fi mai bine săptămâna viitoare, că teoretic aș fi scăpată de stresul permutării de mobile și de pregătit apartamentul pentru zugrăveli... dar nu așa, nu în condițiile astea, când toate plutesc în incertitudine și nu se prevede o rezolvare bună.
A, și de unde ar fi trebuit teoretic să ne mutăm la garsonieră, ca să am loc liber pentru strâns chestiile în cutii și-n saci și pentru mutat mobilele, sună unchi-miu. Lucrează câteva zile pe săptămână pentru o firmă, face contabilitatea primară, și de obicei dormea acolo, la sediu. Dar fix acum acolo au pornit reparațiile și zugrăvelile și bietul meu unchi n-are unde să doarmă. Așa că o să stea la noi... S-a dus eliberarea de oameni a apartamentului. Asta e, ne-om descurca cumva și așa.

luni, 12 septembrie 2011

Copii și povești

Acum câteva zile mi-a trecut prin minte un gând mai mult sau mai puțin ciudat. Că noi oamenii, oricât de bătrâni am fi și oricât de maturi sau deștepți sau inteligenți ne credem, faptul că în situații nasoale ne comportăm ca niște copii supărați că li s-a luat jucăria... sau că li s-a interzis ceva... sau că li s-a spus să facă ceva ce ei nu vor... denotă că nu suntem cu nimic mai maturi decât copiii.
De asta ne supărăm pe noi, pe alții, pe viață, pe Dumnezeu atunci când ne merge rău, când ni se întâmplă ceva neplăcut... Și de fapt nu putem înțelege nimic, pentru că... nu suntem capabili de a înțelege. La fel precum copiii. Și când nu înțelegem, inventăm răspunsuri care să ne mulțumească. Și așa am creat noi, oamenii, o lume de povești, mitologii personale. Și le perpetuăm din generație în generație... ca pe niște adevăruri absolute, adăugând unele povești, uitându-le pe altele.
În '41, o familie, un el, o ea, doi copii, băieți, preșcolari. Băieții se uitau pe geam și se întrebau unul pe altul diverse chestii, în legătură cu ce vedeau pe geam. Și unul dintrei ei, posibil puțin mai mare, inventa explicații și îi răspundea fratelui. Atunci m-a izbit încă o dată asemănarea cu oamenii "mari".
Cumva, m-am gândit, multe dintre chestiile care "scârțâie" în unele scrieri pe care suntem obișuiți să le luăm ca atare, dar care la o simplă analiză, se contrazic zdravăn... au fost scrise de oameni... care, pentru a completa cu răspunsurile pe care chiar ei le căutau, neputând înțelege acel ceva ce le-a fost transmis... au dat ei interpretarea lor, în ideea ca ceilalți oameni să aibă deja răspunsurile date, să nu se agite căutând alte ipoteze.
M-am gândit că asta ar fi o ipoteză care ae explica multele contradicții ce apar în scrierile sfinte. Și în cele științifice. Și în toate în câte s-a amestecat omul. Sigur, e numai o ipoteză. O altă mitologie personala.
Cert e că omul se înconjoară de povești, iubește poveștile... și de fiecare dată cînd e depășit de situație, găsește el o explicație. Una mai comuna sau una absolut personală... Omul are nevoie de explicații. Omul își pune întrebări. Omul nu înțelege. Omul e un copil care se crede adult și înțelept.
Dar oare își mai amintește cum se credea pe când era copil-copil? Eu una îmi amintesc. știu că mă credeam tare isteață, că numai eu am dreptate... cu toate că habar n-aveam de nici unele.
Și ce, acum c-am trăit pe lumea asta aproape 37 de ani, se cheamă că-s mai grozavă decât eram la 5 la 7 sau la 10 ani?
Cu cât aflu mai multe lucruri, cu atât îmi dau seama că știu mai puțin. Cu cât mai multe răspunsuri am încercat să aflu, cu atât mi-am dat seama că îmi pun întrebările greșite. Că tot ce consider clar, știut, e doar o iluzie. Certitudinile iluzorii ne ajută să uităm că nimic nu e sigur și ca viețile noastre sunt fum în bătaia vântului...
Mă gândeam la relația noastră, a oamenilor, cu Dumnezeu... Cum ne supărăm pe el, cum îl blamăm, cum îi punem în cârcă speranțele și nereușitele noastre, cum suntem, în fond, exact ca niște copii nerecunoscători și neascultători. Dar poate nici n-ar fi rău să fie așa... orice părinte își pedepsește copilul ca să-l îndrepte... dar mai presus de toate, îl iubește. Și niciun părinte normal nu și-ar condamna copiii la pieire veșnică. Dar cu siguranță le-ar spune povești care să-i sperie și care să-i împiedice să facă prostii și pozne...
Suntem niște copii care nu-și dau seama că-s copii, deși avem toate defectele copilăriei (calitățile îmi pare că le pierdem pe parcurs, din păcate). Creștem fizic, devenim "maturi"... dar tot nu înțelegem nimic, iar pentru a avea impresia că înțelegem ceva trebuie să ne înconjurăm de povești, povești familiare, liniștitoare, neliniștitoare, ciudate... sau de orice fel, numai să ne ofere explicații pentru multele lucruri pe care nu le înțelegem.
Dar toată chestia asta este doar o ipoteză, o altă mitologie personală.

sâmbătă, 10 septembrie 2011

La Veștem







Pentru cei ce au ținut la Alex dar n-au avut cum sa ajungă la înmormântare și la parastas... Dacă mergeți spre Sibiu, țineți minte că imediat după Tălmaciu II pe partea dreaptă e satul Veștem. Vă ia doar 10 minute să vă abateți din drum până la cimitirul din Veștem, să aprindeți o lumînare, să puneți o floare pe mormânt sau să vă gîndiți puțin la Alex și să vă rugați pentru sufletul lui.

miercuri, 7 septembrie 2011

Cuvinte

Alex.
copil mare
filosofie, metafizică, samurai, filojaponez, naționalism, idealuri,
muzică, My Dying Bride, Jim Morrison, Bob Dylan, rock, metal, clasică instrumentală, Adagio, veche, lăutărească, populară, de pahar, chitară
țuică, bere, vin, mămăligă, tocană, friptură, sarmale, cozonac, nucă,
beție, distracție, lacrimi, veselie, glume, joacă,
bunătate, iubire, altruism, încăpățânare
idei, antimisandrism, drepturi, anticircumcizie, activism, naționalism, dreptate
blog, internet, e-mailuri, știri, calculator, laptop, televizor, dvd, gadgeturi,
portocaliu,
calitate, exigență, minuțiozitate, răbdare, nerăbdare, agitație, grabă,
pofticios, gurmand, rafinat, țărănesc, gust,
caș, capră, albine, stupi, miere, roiuri, mătci, planuri, porci, fermă, găini, pui, mălai, făină, tărâțe, rachiu, lapte, pepeni, pește,
site-uri, clienți, dispăruți, proiecte, Flash, Maya, mentalRay, Dreamweaver, Cs3, css, animații, butoane, degeaba,
PP, național, legionar, băieți, Alex, Florian, Florin, Gabi, Laurențiu, Vlad, ședințe, mitinguri, Roșia Montană, Sâmbăta de Sus, Petru Vodă, Țigănești, Moreni, fântână, Măicănești,
rapiță, sărmani, Liești, Bucești, Yoda, țigani, palate, India, salcâm, tei, pădure, Siret,
credință, necredință, revoltă, întrebări, amalgam, budism, creștinism, islamism, Dumnezeu, final, moarte, naștere,
bărbat, femeie, familie, viitor, luptă, greutăți,
trecut, frustrări, facultate, drum, aiurea, orbecăială, nave, bărci, ceasuri, bijuterii, băutură, cazino, bursă, bani, pierderi, sărăcie, nesiguranță, instabilitate,
căutări, zbucium, luminiță, tunel, perspective, speranțe,
naturist, natural, murături, zacuscă, vinete, conserve, legume, fructe, afumături, pomana porcului, șuncă, cârnați, slănină, brânză, apicultură, sănătos,
casă, țară, pivniță, pod, porc maroniu,
schimbare, România, gânduri, idealuri, asemănare,
împlinire, vise, speranțe, viitor, lumină, posibil, agitație, multe, timp, scurt, treburi, grămadă, drumuri, mașină, tren, miere, sat, concediu, trei, Sâmbăta, Transfăgărășan, oboseală, peripeții, stupi, cal, căruță, centrifugă, miere, faguri, albine, polen, multicolor, Piatra Neamț, vizită, Petru Vodă, părintele Iustin, măicuțe, fân, greble, greieri, lăcuste, insecte, plante medicinale, șopârle, scânduri, muncă, Bistrița, Ștefan cel Mare...

... și alte cuvinte... le adaug și le voi tot adăuga la fiecare recitire... portret incomplet în cuvinte

miercuri, 31 august 2011

Parastas

Vor fi două parastase.
- Primul, pe 8 septembrie, organizat de familie, la Veștem (lângă Sibiu) - unde a fost înmormântat Alex.
- Cel de-al doilea - la Măicănești (acolo unde se construiește fântâna), pe 17 septembrie.

Zile negre de august

După accident tot ce s-a întâmplat și se întâmplă îmi pare un vis urât, atât e de mare diferența între "înainte" și "după". Încă mai sper să mă trezesc și să fi fost totul doar un terifiant coșmar.
Cum am spus, aveam speranța că Alex va fi bine. Nu m-am gândit absolut la moarte. Cu atât mai mult cu cât aflasem că la internare era conștient. Am adormit încercând să-mi focalizez gândurile la el, încercând să-l simt cumva, să-l încurajez, dar nu am reușit.
Pe holul spitalului horcăia un bețiv care încercase să se ducă la baie. Într-un târziu a venit o asistentă care l-a dus în pat și l-a potolit. Oricum, cineva sforăia din greu de undeva dintr-un salon.
Dimineața am deschis ochii văzând că se crapă de ziuă. Am stat în pat, încercând să stau în așa fl încât să mă doară cât mai puțin coastele. Timpul se târa ca un melc. Nimeni nu mă suna, deși mulți îmi promiseseră că mă sună să-mi dea vești despre Alex. Mă cam temeam de tăcearea asta, dar mă gândeam, pe de altă parte, "no news, good news". La ora a venit o asistentă, alta decât cea de aseară m-a întrebat cum mă simt, dacă s-au produs schimbări de vreun fel, mi-a luat sânge, apoi m-a condus la radiologie. Acolo era coadă... mai mulți oameni necăjiți, fiecare cu problema lui... o băbuță, un nene, bețivul de aseară, care și-acum era mereu pe cale să pice din scaunul rulant... A venit rândul meu, mi-a făcut o radiografie (dar nu pe film) pentru coastele dureroase, mi-a zis că nu e nimic rupt. Apoi asistenta m-a dus înapoi în salon. Peste 5 minute, ducând rezultatul la medic, acela a zis să mi se facă și o radiografie la cap. Din nou coborât, stat la coadă, de data asta era lume puțină, doctorul dispăruse, rămăsese doar asistenta de la radiologie, mi-a făcut ea radiografiile. Dar medicul specialist nefiind, au rămas necitite. Înapoi în salon. Când m-am întors, asistentele m-au mutat în alt salon, unde mai erau internate două femei în vârstă, mi-au făcut un algocalmin... Aici era mai animat decât în salonul gol. Am profitat de ocazie ca să întreb de unde pot să îmi iau apă, am aflat de un bufet aflat la parter... m-am dus, am luat apă și hârtie igienică (cine-ar fi crezut că în asemenea situații hârtia igienică poate deveni un lucru atât de important pentru confortul minim?). Abia apucasem să beau puțină apă și să merg la wc că vine iar asistenta. Mă trimiteau pe mine și pe încă un băiat la Focșani, cu ambulanța, ca să ne vadă neurologul. Băiatul era și el accidentat, îl lovise o mașină când mergea pe motocicletă. Băiatul de pe ambulanță ne-a întrebat diverse date, ca să completeze fișa... eu nu aveam buletinul (nu l-am primit nici până în ziua de azi de la poliția Bacău) și nu-mi știam codul numeric personal (veșnic încurcam ultimele cifre). I-am povestit că eram din accidentul de aseară, știa despre ce era vorba... și atunci am auzit pentru prima dată că se spunea că exista și un mort. Dar sparam că nu era de la noi din mașină, sau că informația e greșită.
Am ajuns la Focșani, la spital. Am fost duși la etaj, la neurologie. Acolo sala de așteptare era plină-ochi. Multă lume stătea pe banchete, scaune, și cine n-a apucat, stătea în picioare. Cineva mi-a dat locul. Am stat acolo până am simțit că-mi vine cu amețeală, la propriu, era cald și nu era aer. N-am mai răbdat, m-am ridicat și m-am dus câtre singulul geam ce se putea deschide nițel. Nici nu știu cât am stat, dar a fost de nivelul orelor. Au mai intrat în față câteva cazuri posibil mai grave (bătrâni care căzuseră și se loviseră la cap), în rest nimic. Într-un târziu, o doctoreasă tânără, blondă și cam nepăsătoare m-a primit, mi-a făcut un mini control al reflexelor și cu asta basta. La fel și pentru băiatul celălalt. Apoi, bucuroși că am scăpat, am coborât și-am ajuns la ambulanță. Ne-am îmbarcat, iar am mers ce-am mers până la Adjud. Ajunsă în salon, tocmai se făcuse ora mesei. O soră a adus câte o ciorbă de fasole, o felie de pâine și parcă încă ceva, nu mai știu. Am început să mănânc, a fost binevenită mâncarea. Atunci hop! apare și medicul. Vine, se uită la vânătăile mele, întreabă de rezultate, apoi zice că trebuie să fac și o ecografie abdominală, mâine dimineață, pe nemâncate. Adică trebuia să mai stau o zi în spital - ultimul lucru pe care mi-l doream. Mi-a fost ciudă că n-a venit puțin mai devreme, că doar până cu 10 minute în urmă nu mâncasem absolut nimic. Între timp, nici o veste, chestie care mă cam îngrijora. A apărut o asistentă care auzise ce spusesem când fusesem întrebată unde lucrez. Fiica ei intrase la facultate la jurnalism, la București, și era foarte mândră, mai ales că n-o meditase deloc. Am mai vorbit noi ce-am mai vorbit, s-a mai spart gheața și cu celelalte două femei din salon, și iar am primit un semnal alarmant despre ce s-a întâmplat în urma accidentului... când le-am povestit cum am ajuns acolo, una dintre ele a spus că s-a dat la știri accidentul... și că parcă era și-un mort... dar zicea ea, cum sunt ăștia la știri le înfloresc, poate nu-i așa.
Am mai stat, a mai venit în salon întâi o băbuță amărâtă care căzuse și-și dizlocase șoldul, săraca se văita mereu, îi puseseră și ploscă... Apoi a mai venit o femeie, bătută de soț... povești triste, oameni necăjiți.
Apoi brusc se deschide ușa salonului și nu-mi vine să-mi cred ochilor când îi văd pe Diana, Petre și Doru intrând. Primul gând: ce surpriză frumoasă mi-ați făcut că ați venit! Apoi mă uit la fața Dianei și-am înțeles că e de rău... M-a luat în brațe și mi-a zis că Alex nu a supraviețuit. Am plâns cu toții grămadă. A fost groaznic.
Apoi m-au întrebat ce e cu mine, le-am spus, m-am externat pe proprie răspundere, rămânând ca mâine dimineață să fac ecografie la Piatra Neamț. Am plecat cu ei către Piatra Neamț ca s-o anunțăm pe mama lor de nenorocire. În drum am oprit în Bacău, unde au aranjat cu o firmă de pompe funebre ca a doua zi să se ocupe de cele necesare și să-l ducă pe Alex la Veștem. Am ajuns la Piatra pe înserat. Acolo ne-am întâlnit și cu Mirel și Mirela. Nici nu vreau să mă gândesc cum s-a simțit biata femeie când ne-a văzut pe toți la ușă. Primul ei gând a fost că Alex și-a luat viața. Apoi a aflat adevărul. Au fost clipe cumplite... La început a fost distrusă, apoi văzându-ne pe noi așa de distruși, a încercat să ne consoleze, să fie tare pentru noi.
Printre lacrimi am apucat să-i povestesc ce și cum... Așa i-am povesti de mersul la Petru Vodă, de munca pentru mănăstire, de binecuvântarea părintelui Iustin... Pentru ea, toate astea au însemnat o mare alinare. Pentru că cea mai mare durere a ei era că Alex se îndepărtase de credință. Pentru ea, asta a însemnat cumva că Dumnezeu l-a iertat și l-a luat. Și cred că a ajutat-o mult. S-a făcut târziu, ne-am culcat cu toții. Nu m-am așteptat să adorm, dar am dormit. A doua zi, Diana cu Petre și Doru s-au dus la Bacău ca să rezolve cu poliția și cu actele. Eu m-am dus cu Mirel și Mirela și cu tanti Ana (mama lui Alex) spre cimitir, pentru ca ei să rezolve cu deshumarea tatălui lui Alex, gropari, preot etc., iar eu am rămas la o clinică de prin zonă să îmi fac ecografia. Am făcut-o, totul în regulă.
Apoi ne-am regăsit, s-au rezolvat toate cele necesare... ne-am întors la tanti Ana, ne-am făcut bagajele, le-am lăsat la Mirel și Mirela în mașină, apoi ne-am dus din nou la cimitir, unde ne aștepta preotul. S-a făcut slujba de deshumare... Apoi am așteptat îndelungă să ajungă mașina mortuară de la Bacău, ca să ia și micul sicriu cu oseminte... Apoi ne-am îndreptat către Sibiu-Veștem. Și-așa au călătorit împreună, pe ultimul drum, tatăl și fiul, amândoi Alexandru...
Drumul a fost lung și greu, drumul destul de prost pe o porțiune, cât am trecut munții a plouat, a plouat torențial, cerul plângea în hohote. Acum încerc să îmi amintesc pe unde am trecut munții... erau niște chei spectaculoase, un peisaj măreț... doar că ni-mi aduc aminte cum se numeau. În fine, am ajuns la Sibiu seara, am nimerit greu Veștemul... După care totul mi se cam amestecă în minte... ne-am oprit la cimitirul din Veștem, era lume adunată, multă, rude, oameni din sat care l-au cunoscut... Am plâns cu toții care mai de care, apoi a sosit mașina mortuară și au adus sicriul în magazia de lângă biserică (neavând capelă)... Am stat o vreme de veghe, ne-am schimbat unii cu alții pe parcurs... în cele din urmă m-am dus la culcare... camera care ne găzduise pe mine și pe Alex de două ori (cand au avut nunțile băieții din familie) era neschimbată... dar tristă, prin lipsa lui. Am dormit agitat, cu mii de treziri, am fost fericită când s-a făcut dimineață. Am mâncat puțin și ne-am dus către cimitir.
Veniseră și băieții de la PP. Au stat de gardă lângă Alex, a fost foarte frumos. A urmat slujba... Eu care urăsc dintotdeauna înmormântările pot spune că am fost impresionată, că mi-a plăcut și că mi-a adus liniște... Și ceremonia de la punerea în groapă a fost frumoasă... Băieții de la PP au cântat Imnul legionarilor căzuți... toată lumea a fost impresionată... S-au depus multe coroane... A fost foarte frumos... deși n-aș fi crezut niciodată că voi putea spune că o înmormântare ar fi frumoasă. Dureroasă, dar și frumoasă.
Am mai stat la Veștem până a doua zi... A fost bine, că eram printre oameni și nu eram acasă ca să bocesc în neștire.
Apoi am ajuns în București. Și-a început epoca "după Alex". Tristețe, revoltă, zbucium sufletesc, căutări... dar și destul de mult echilibru între toate stările astea. Mă așteptam să fiu mai rău. Cert e că habar nu am de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat, dar vreau să cred că există un motiv pentru toate, chiar dacă noi nu-l putem ști. Și sper să fie totul bine, până la urmă, oricât de aberant ar părea, și pentru Alex, și pentru noi cei rămași.

marți, 30 august 2011

De Sf. Alexandru

Mă gândesc cu drag la Alex și mă bucur că ne-am cunoscut. Nu regret nimic din ce a fost între noi. Am trăit frumos. Au fost doar trei ani și jumătate, dar au contat cât o viață. Dumnezeu să te odihnească în pace, dragul meu!

joi, 25 august 2011

Accidentul - 31 iulie 2011

Pentru că multă lume s-a întrebat ce s-a întâmplat, cum... scriu aici, separat cum a fost accidentul, așa cum l-am văzut și simțit eu.

31 iulie 2011
(...)
Drumul spre casă era lung, se făcuse mai târziu decât ne-am fi dorit noi (în jor de ora 5, cred). Alex ne-a dus, la ieșirea din Piatra, pe alt drum decât veniserăm, ca să vedem și ală parte a orașului. Mi-a rămas oricum amintirea unui oraș plăcut, curat și destul de viu. Și-am mers ce-am mers, am ajuns la Bacău, ni se făcuse foame... am oprit într-un centru comercial de la marginea orașului să ne luăm ceva de halit... Voiam un sandwich, ceva, dar erau cam dubioase, iar unde arăta bine avea un sos despre care vânzătoarele n-au vrut să spună ce conține. Așa că am luat niște pachete de pufuleți. 2 Gusto și 2 Tip, ca să vedem care-or fi mai buni.
Ne-am urcat și-am început să devorăm la pufuleți. Haliserăm câte o pungă din fiecare când Alex, uitându-se la oră, ne-a întrebat cum vrem să ajungem, repede sau nu contează? (Cred ca comentasem eu că s-a dus baia de seara...). Alex 2 a zis ca da, dacă e, vrea să ajungă la nevastă acasă repede... Florian a zis și el că da... Băiatul de la Brașov - Andrei, a zis că pt el nu contează, el e de acord cu majoritatea... iar eu, deși voiam evident să ajungem repede, nu eram neapărat pentru viteză mare... am zis "whatever". Alex: "whatever n-avem". Eu: "Dacă n-avem ar trebui să cumpărăm". Vorbe. Vorbe fără rost... Dar cine putea ști ce urma să se întâmple?!
Alex a accelerat. Mergea repede, bine, că-i plăcea mersul sportiv, drumul era bun, deși destul de circulat... Am depășit multe mașini... La un moment dat dăm de-o șină de cale ferată și fiind cu viteză n-am reușit să trecem ușurel de ea, ne-am hurducăit... Zice Alex: iar i-am dat la roată... Tot la aia... (în ultimele drumuri ne hurducăiserăm prin diverse gropi și într-adevăr, mai luaserăm câteva gropane... sigur, habar nu am dacă erau la o singură roată și care era aia...)
La un moment dat, în zare am văzut fum... și mă întrebam de unde fum? Am ajuns destul de repede la o miriște căreia îi dăsuseră foc... mă gândeam cât de inconștienți sunt cei ce i-au dat foc, ca în stânga și-n dreapta era grâu necules sau baloți de paie... Și mă uitam cum fumegă miriștea, mă uitam la flăcărui... Am trecut de miriște...
Apoi s-a întâmplat.
În fața noastră era un camion. Alex văzuse că nu era de depășit pentru moment și stătea în coada lui. Dintr-o dată, dinspre stânga față s-a auzit (și simțit) un fel de dâg-dâg-dâg-dâg. Alex se încleștase cu mâinile pe volan. Apoi, ca-ntr-un vis, mașina a luat-o spre stânga. Am văzut, necrezându-mi ochilor, cum ieșeam de după fundul camionului, am văzut contrasensul și o mașină grena foarte aproape, în viteză... apoi cumva n-am mai văzut-o, parcă vedeam ceva alb și un crâmpei de cer, posibil să fi fost albul capotei mașinii noastre sclipind în soare... apoi am simțit o bușitură în mașină, undeva înspre partea lui Alex (tot stânga față), care mi s-a părut cumva ușoară și înfundată. Apoi mi s-a rupt filmul.
Am deschis ochii și am văzut cum pe maieu îmi picura sânge. Mi-am dat seama că din nas. M-am mirat. Pentru mine trecuse doar o clipă, în realitate habar nu am cât a fost "lipsa" mea. Vedeam oameni speriați, pe drum, și în stânga și în dreapta mașinii, care întrebau dacă a anunțat cineva salvarea și descarcerarea... Simțeam că mă doare rău burta și coastele, pe partea stângă, sub centura de siguranță care mă strângea. O femeie într-o rochie neagră cu bulinuțe albe, speriată, încerca să-i țină capul lui Alex, ca să cu sufere ceva leziuni cervicale... Am dedus că avea pregătire medicală... Alex era inconștient, scotea niște suntele ca niște gemete - el care conștient n-ar fi zis nici pâs. I-am apucat mâna dreaptă, i-am strâns-o cu putere... n-a reacționat... așa mi-am dat seama ca nu e conștient... i-am zis "Fii tare, Alex", că altceva mai bun nu mi-a venit în minte în momentele alea... Portiera mea era blocată, parcă cineva încercase s-o deschidă și n-a mers... La fel și pe partea lui Alex... Am simțit agitație în spate, m-am întors ușor... Alex 2 și Andrei nu mai erau în mașină și niște oameni încercau să îl scoată și pe Florian, pe portiera din dreapta (cea din spatele meu). Florian era întins pe banchetă, avea sânge pe față, și cum îl trăgeau să-l scoată, zicea "atenție la picior, că e prins".
Apoi iar nu mai știu nimic. M-am trezit întinsă pe iarbă, era deja seară, parcă, și cineva, un polițist mă întreba cum mă cheamă, cum îl cheamă pe Alex... Cred că m-a întrebat mai multe chestii, dar nu mi-e clar, deși știu că eram lucidă și răspundeam prompt. La un moment dat, cineva, Alex 2 cred, după voce, a strigat de undeva din spate: "Alex e conștient și întreabă de tine. Spune-i că ești bine, vrea să te audă." Parcă am strigat "Alex sunt bine". Sper că am strigat și m-a auzit.
Apoi m-au urcat în ambulanță. Mă uitam la asistentă de pe ambulanță, foarte de treabă... și vedeam pe geamuri lumini, umbre... Am ajuns parcă repede la spital.
Eu, Florian, Andrei și Alex 2 am fost duși la Adjud. Am întrebat unde l-au dus pe Alex și am aflat de la personalul de pe ambulanță că la Bacău. Un medic a venit și m-a consultat, mi-a zis că nu pare grav, dar că trebuie să rămân sub supraveghere, și orice schimbare intervine să anunț imediat. Aveaam cu mine rucsacul. Am luat repede telefonul, am anunțat-o întâi pe mama de ce s-a întâmplat și că sunt bine. Apoi am sunat-o pe Diana, sora lui Alex ca să îi spun ce s-a întâmplat și că Alex este la Bacău. Diana a zis că îl sună pe Doru (celălalt frate), care are pe cineva la Bacău și încearcă să afle cum e Alex. Și că mă sună când află. Apoi m-au dus într-un salon al spitalului. Apoi nici nu mai știu... Am vorbit și cu Forin pe la PP, care și el a spus că trimite pe cineva de la Bacău să se intereseze de starea lui Alex... Apoi cumva am aflat că Florian și Andrei vor fi mutați la Focșani, iar Alex 2 va pleca cu ei. Am vorbit și cu Ovidiu, șeful meu, să știe că n-aveam cum să apar luni la muncă...
În salon... salonul gol, a avut grijă de mine o asistentă, de treabă, de altfel. Coastele și burta mă dureau rău. Mi-au pus o perfuzie cu ceva incolor. M-a întrebat dacă vreau un calmant, dar n-am vrut. A fost mare distracție cu mersul la budă. Ce vrei, condiții de buget tăiat... wc-uri murdare, hârtie igienică ioc. La un moment dat pe telefonul lui Alex sună unu' (în rucsacul meu erau și telefonul lui și-al meu, ambele portofele și actele. Mai puțin buletinul meu, cineva îmi zisese că s-ar putea să fie la poliție). Era unu de la tractări, care voia bani pentru că a luat mașina din drum și a dus-o la poliția Bacău. Zisese ceva de 50 de lei... știam că aveam atât în portofel... A zis c-o trimite pe nevastă-sa să-i ia, că cică e la spital în curte. am zis ok. A apărut individa. Numai că, surpriză! Asta zicea ceva de 350 de lei. I-am zis că n-am de unde... au urmat parlamentări complicate, a rămas că să-i dau acum 50 de lai iar când mă externează să îi sun și să trec pe la sediul lor ca să plătesc diferența și să îmi dea factură.
Cam când terminasem cu asta, apar băieții din a doua mașină. Ei erau undeva în urma noastră pe drum, și când au trecut pe lângă locul accidentului și-au văzut mașina noastră... s-au îngrozit. Și au venit după noi. Au trecut întâi pe la mine, să îmi țină puțin de urât, apoi se duceau la Florian și Andrei. Unul dintre ei mi-a lăsat și o carte, să am ce citi până/dacă adorm. Apoi au plecat și ei.
Între timp mă sunase Diana. Aflase de la prietenul lui Doru de la Bacău că Alex ajunsese la triere a Bacău, că era conștient și că a fost trimis la chirurgie-ortopedie. Așa că mă simțeam liniștită în privința lui... Am mai stau încercând să citesc... gândurile îmi vuiau haotic prin cap, totul îmi era neclar. Mi-era somn dar nu aveam somn. Într-un târziu am reușit să ațipesc, un somn aiurit, obositor, întrerupt.

Related Posts with Thumbnails