BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

luni, 18 decembrie 2017

La vânătoare de nori prin Bucegi

A fost o excursie memorabilă. Asta mai ales pentru că pe un versant, la urcușul dinspre cota 1400 până pe vârful Furnica am avut condiții teribile, iar imediat ce am trecut de vârf și am coborât pe platou, am avut o vreme de vis. Un astfel de contrast nu am mai avut, sau cel puțin nu îmi amintesc. Poate doar după o vreme superbă să se strice brusc, asta da, dar invers, niciodată.

Până la cota 1400 am mers cu autocatul, nimic deosebit deci. Am început urcușul. Deasupra orizontului se vedeau niște mori negricioși, dar soarele își mai strecura raze pe sub ei, într-un mod foarte fotogenic.


Am continuat urcușul, pe jos era uscat, din când în când apăreau bălți mocirloase, dar în rest totul frumos. Apoi, tot urcând, am început să fim asaltați din loc în loc de rafale de vânt rece. Norii păreau tot mai amenințători și mai aproape. Apoi ușor ușor au început să apară urme de zăpadă... Apoi din loc în loc dădeam de zone ușor burnițoase. Apoi vântul rece a devenit prezent în permanență, iar zăpada a devenit și ea o constantă. Pentru că urma să pornim un urcuș ce părăsea drumul forestier, și intram în poteca marcată ce ducea spre cota 2000, am făcut popas pentru echipare. Ne-am înfofolit, blindat cu strășnicie și apoi am pornit în sus, intrând într-o ceață foarte densă și un frig accentuat de vântul puternic și tăios.

A fost o provocare să mergem aproape orbește pe o potecă ce parcă nu se mai termina. Am ajuns în cele din urmă la cota 2000, la telecabină, unde ne-am oprit să ne dezghețăm și să mai halim din provizii. Psihic, la gândul că toată călătoria va fi ca până acum, nu eram chiar veseli. Dar am pornit mai departe. Am urcat vârful Furnica - de la cotă până pe vârf era un fleac, am ajuns imediat și am putut admira sculpturile create de vântul rece pe releul păzit de un vajnic ostaș care ne-a interzis să pozăm. Am plecat mai departe, iar la câțiva pași încolo a fost un moment, câteva secunde, în care ceața-norul s-a împrăștiat spre piciorul pietrei arse și s-a văzut șirul munților. Apoi repede s-a ascuns la loc.
Am început coborârea de pe Furnica, panta aceea luuungă (îmi amintesc cum acum doi ani, prin ianuarie-februarie, urcam acea pantă la finalul unei excursii cu Terra, și a fost așa de solicitantăăăă!) până pe platou. Norii se disipau tot mai des, iar odată ajunși pe platou, nu ne-au mai deranjat nici ceața, nici vântul rece. Acum m-am apucat și eu să mai fac poze, că până atunci nici nu îndrăzneam să dau jos mănușa.





Am pers pe un pinten jnepenos de unde se vedea frumos priveliștea - loc de poze multe și frumoase și de o mică pauză de energizare.

Apoi am pornit coborârea pe piciorul Pietreu Arse, unde soarele ne-a însoțit până la poiana stânii regale.

A fost o coborâre frumoasă, nici măcar grea.
Și pâș-pâș am ajuns la poiana stânii regale.
Cum aveam timp vreo oră până la ora pla care aveam rezervare la restaurantul Cabana Schiori, am vizitat și stânca lui Franz Iozef, apoi am coborât pe poteca regală până la cabana Schiori.




Aici am mâncar gustos și bun - iar unii, din neatenție, și mult - apoi am purces spre București.

miercuri, 13 decembrie 2017

The day we give in...

Trăim niște vremuri tulburi și, dincolo de păreri, cei ajunși la guvernare schimbă legi în favoarea lor.

Ce înseamnă, ca implicații, asta? De aici încep speculațiile și scenariile și posibilitățile.

Consider că, în acest moment suntem deja așa de sictiriți de tot și toate că aproape nu ne mai pasă. Sau negăm că e important. Sau ne luăm lumea în cap. Sunt n variante.

Partea proastă e că toate astea nu s-au produs brusc, adică hop! au apărut ăștia, au votat și asta e. Cei 28 de ani de la schimbarea regimului au adus, pic cu pic, noi am adus pic cu pic situația în halul ăsta.

E exact ca atunci când vrei să fierbi o broască vie. Dac-o arunci în apă clocotită, o să sară și o să fugă. Dacă o pui în oală cu apă călduță și apoi aprinzi sub oală un foc mic, broasca nu se prinde, și, când simte că e nasoală treaba e pe jumătate fiartă. 

Așa că am impresia că noi suntem exact așa, pe trei sferturi deja fierți, duși, inerți, morți. Și nici nai prea avem cum să ne salvăm.

Pentru că i-am crezut pe unii sau pe alții. Pentru că am credut în democrație. Sau în social-nu-știu-ce-ism. Pentru că  ne-am concentrat pe micile noastre treburi cotidiene, pe micile noastre mizerii, pe deadline-uri, pe carieră, pe supraviețuire, și i-am lăsat pe alții - pe ăia care și-au dorit musia să facă asta - să ne conducă, pe noi ca națiune, pe noi, ca țară. Și n-am avut deloc grijă să fm exigenți cu cine-s indivizii. Ne-au făcut, ne-au păcălit, ba unii, ba alții.

Dar grozăvia e că... de fapt, cred că toți politicienii își doresc asta: să fie ei bine mersi, bogați, cu putere de decizie, să facă orice vor și nimeni să nu-i ia la întrebări sau să îi tragă la răspundere vreodată. Doar că în țări cu o societate și cultură civică mai dezvoltată e mai greu. Așa că se întâmplă aici. Și iată, nu doar aici.

Până acum vreo două zile credeam că doar la noi e posibil așa ceva. Dar nu. Ceva similar s-a întâmplat recent în Polonia. Nu sunt știri pe surse, e pe bune. Și cred că au mai fost niște țări unde legislativul a votat legi favorabile corupției și abuzului de putere, parcă prin Spania?! Nu aruncați cu roșii, dar carcă acum vreun an America îi soma să schimbe ceva de votasera ăia cam ca ai noștri. Pare a fi un trend. Probabil momentan e la nivel de experiment. Ba ici, ba colo, probabil pe diverse rețete. Vorba aceea perseverează, până îți iese cozonacul pufos.

Dar... dacă are succes... Mă tem că spre asta va aluneca lumea modernă. Visurile umede ale celor aflați la nivel decizional, de a fi mici (sau mari) regi... se vor materializa, mai devreme sau mai târziu. Dacă vor reuși să aplice rețeta de succes și broaștele nu vor reacționa decât prea târziu.

Iluzia noastră, cum că cei pe care îi alegem vor binele nostru, al țării, al lumii... că ce fac ei este spre binele și progresul nostru... se bazează pe premisa că ei ar fi niște oameni mai buni, mai deștepți, mai omenoși decât majoritatea dintre noi. Și, din păcate, se pare că realitatea dovedește că e exact pe dos: ei sunt mai proști, mai lipsiți de viziune, mai egoiști, mai hoți și mai psihopați ca imensa majoritate a omenirii. Și, normal, cu niște hoți idioți psihopați la cârmă, unde ne putem aștepta să ajungem?!


Dar... Ei au putere asupra noastră doar atâta vreme cât noi îi ascultăm și facem ce ne zic și impun ei.

There is no spoon. Ceea ce ne fac ei e să ne proiecteze, strop cu strop, în propriile noastre minți, colivii în care ne închidem singuri.


marți, 12 decembrie 2017

Suspans... cred ca iar n-am mai dat pe-aici de o lună-două?

Nu știu exact cum, dar văd că iarăși am uitat să mai scriu pe blog.

O să reiau cu Maramureșul mai încolo, cred că mă și plictisisem să scriu sau nu știu ce, o să reiau firul călătoriilor maramureșene când oi avea mai mult timp (și chef).

Între timp am mai fost în divese călătorii mișto, pe la teatre, evenimente, chetii trestii și mi-e că dacă nu apuc să scriu acuș de ele o să le uit definitiv.

Deci ia să îmi adun mințile și amintirile și să trec în revistă ce-a fost și apoi oi vedea ce merită dezvoltat pe larg separat.

A fost festivalul național de teatru, unde, mulțumită Mariei (din gășcuța de la dansuri) care a avut timp să se informeze, am mers la două piese, Înaintea erei noastre la Green Hours și Rovegan la Replika.

Și, între cele două piese din FNT, cumva la inițiativa Iuliei am ajuns la concertul de la Sala Radio al lui Răzvan Suma, „Vă place... Beethoveen?”.

Tot așa - din inițiativa altcuiva - vorbisem cu Livia să mergem la un spectacol la un nou teatru independent, Apollo 111, Pulverizare se numește.

A, și mai înainte, în octombrie, fusesem cu fetele de la dansuri la Boema, la Operă.

Ca excursii, în noiembrie am fost „La vânătoare de nori prin Bucegi” cu Andinio (Călător prin România)... Iar de 1-3 decembrie, tot cu Andinio, la Cricova - Chișinău - Iași - Miclăușeni.

Așa, și încă una, înainte de ziua Raliței și de Halloween, în weekendul ala dinainte am fost la social dance party la Hobbydance, la sala lui Iustin de la Dimitrie Leonida.

A, și era să uit, la Teatrul Act, cu Marcel Iureș, spectacolul „Absolut!”.

Și cel mai de curând, mulțumită unui noroc chior, prin Pastel via centrul cultural al MAI, am prinit invitația la spectacolul AAA al G53 (în regia lui Chris Simion Mercurian).

Oi fi ratat ceva? Nu-i exclus. Da' în mare cam astea au fost noutățile de final de octombrie - noiembrie - început de decembrie.

Pseudo-cronicuță teatrală subiectivă

1. Înaintea erei noastre. La Green Hours. Așa, la prima vedere, așa, o comedioară de râsu'-plânsu'. Not bad, dar nici extraordinară. Personal, dincolo de situațiile amuzante care erau trasate cu tușe prea grosolane, dedesubturile triste ale unei realități prea realie chiar și astăzi... Dar dincolo de astea... un mesaj, un ceva mai profund... nu. De fapt cam asta e senzația cu care am rămas. Mai ales dacă te întreabă cineva cum era piesa despre ce... o rezumi într-o propoziție și în rest nu mai rămâne nimic, cade tot - culori, tușe, joc actoricesc.

2. Rovegan. La centrul cultural Replika. Un spectacol bun, dar profund și greu. Greu din cauza realității pe care o descrie, a fenomenului pe care-l abordează chiar dacă pentru digerabilitate e montat într-un cadru gen basm modern. Mie mi-a plăcut mult de tot. Iar dacă ziceam mai sus de primul spectacol că era prea subțirel ca mesaj, ăsta avea mesaj de să nu-l poți duce. Cum ar fi în zilele noastre basmul Capra cu trei iezi dacă protagonista, capra, ar fi din Vaslui, să zicem. Desigur, ar pleca să-și găsească de muncă în Italia ca să își poată hrăni iezii. Și de aici putem urmări destinul generic al atâtor familii aflate în situația asta. Și nu e de bine.

3, Pulverizare. La Apollo 111. Un spectacol bun, interesant, tot cu o tematică profundă și implicații venite din realitate. Mult mai metaforic, evident și în alt stil decât Rovegan. Corporatism, dezidividualizare, automatizare, golire de suflet și de conținut - boli ale societății contemporane, măști în care recunoaștem persoane cunoscute, situații știute, tendințe reale. Mi-a plăcut mult. A avut și varietate, poveștile celor patru personaje au sens și separta și împreună, totul ne creează un tablou mai larg, al societății de consum care ne domină.

4. Absolut. La teatrul Act. Un one man show delicios. Ivan Turbincă e Ivan Turbincă, cine a citit povestea de Ion Creangă știe despre ce e vorba. Aici totul e dat de contextualizare, și, mai ales, de jocul lui Iureș. Ce a spus le Liternet Dan Boicea e mai mult decât mi-a trecut mie prin cap, dar e exact în spiritul a ce gândesc și eu despre această piesă și Marcel Iureș.

5. A.A.A. #AtractieAdmiratieAtentie. Jucat în deplasare, până viitorul teatru Grivița 53 se va construi. Un spectacol foarte bun, interesant, cu multă substanță, tratând o temă eternă într-un context actual - iubirea și relațiile. Mi-a plăcut foarte mult. Dificultatea și chiar imposibilitatea de a relaționa, de a face iubirea să dureze sunt obstacolele cele mai des întâlnite în calea unei iubiri și relații de durată. Cei trei A (Atracție Admirație Atenție) sunt cei trei magici care dau consistență și durată, contracarând forța centrifugă a cursului vieții.

Impresii muzicale

Vă place Beethoveen? cu Răzvan Suma și Daniel Goiți. La sala Radio. A fost minunat. Deconectant, relaxant, pur și simplu frumos.

Boema. La Opera Română. Operă clasică, fără surprize moderniste, frumoasă, cursivă. Parcă aș fi obiectat ceva la volumul vocii lui Rodolfo la început, pe parcurs parcă s-a mai încălzit și a recuperat decalajul față de alte voci. Dar poate doar mi s-a părut mie. Sau o fi avut solistul o zi mai grea, cine știe.


Despre cele două călătorii o să scriu separat, că merită din plin, fiecare dintre ele.

miercuri, 8 noiembrie 2017

Cică

Anul ăsta, începutul de noiembrie cu ziua mea cu tot mi-a fost foarte neclar și haotic. Ca și vremea de afară, cețos.

Cea mai mare zăpăceală și stare contradictorie am avut-o din cauză că fix de ziua mea, care pica sâmbătă, fix atunci s-a găsit Irina să își facă nunta. Cu scuzele de rigoare și cu anunțat din timp, așa că, deși nu mi-a plăcut deloc, am decis să merg.

În plus, colac peste pupăză, și Cătălina, care se serba și ea pe 2 noiembrie și-a organizat party-ul de ziua ei tot pe 4 noiembrie.

Pentru că știam că merg la nuntă și naiba știe când apar și eu, nu m-am combinat la organizare. așa că de ziua mea am fost la nunta altcuiva și la party-ul de ziua altcuiva.

A fost un pic nu știu cum, adică nu m-am simțit chiar ok. Și în străfundurile întunecate ale spiritului de scorpion, am fost chiar pissed off. Și încă mai sunt. Ceea ce mă pune pe gânduri în ce privește dacă nu o fi fost mai bine să îmi bag picioarele și să fac cu totul altceva, cumva ca anul trecut, să plec naibii undeva departe, ceva doar pentru suflețelul meu. O să meditez la treaba asta și poate la anu' o sa fac ceva și n-o să mă mai simt așa dedublată - the good me, care se bucură și nu se simte ofticată că alții și-au adjudecat ziua mea, și the bad me, care ar înjura și-ar băga picioarele sau ar face fițe ținând să fiu eu aia care se simte bine și în centrul propriei mele atenții.

Cică stăm bine, ca nație. Și avem o conducere beton. De aia simțim cu toții că ne ia mama dracului, pentru că viitorul sună bine.

Cică am chef. Da, poate de dormit și de făcut orice altceva în afară de a merge la muncă zi de zi.


marți, 7 noiembrie 2017

Călătorie spre Maramureș

Pe 21 septembrie, cu noaptea-n cap, adică la 5:15, pe aripile taxiului, am ajund la punctul de întâlnire de la Izvor. Era imediat după „alarma” de furtună care s-a dovedit un fâs. Era cam răcorică, iar până să plecăm a început să și picure. Se pare că au fost unii care s-au speriat de alertele meteo și au renunțat.
Autocarul a ajuns mai târziu, pe la 5:30 (dacă știam nu mai luam taxiul și veneam cu metroul, dar na, nu poți ști niciodată cum e). Nu era nicio figură cunoscută, doar parcă ceva vag, din vedere. Așa cum era figura colegei de bancă - Denisa - pe care s-a dovedit că o știam din vedere de prin excursiile cu Terra (și ea pe mine).
În cele din urmă a sosit și autocarul, ne-am suit, am pornit. Ziua avea următorul plan de mers: Ploiești, Brașov, Sighișoara, Ungheni (unde am luat masa la un mare împinge tava, Darina se numea), Târgu Mureș, Bistrița, Năsăud, Moisei, Borșa.
A fost lung drumul. Dar și interesant. Am prins niște nori luminați de soare și petice albastre de cer de toată frumusețea. Iar la Ungheni, unde am făcut popasul pentru masa de prânz, am putut să și fotografiem cerul.



Acest restaurant pe sistem autoservire avea mâncare ieftină și bună. Iar după masă am văzut că avea în spate diverse acareturi: un iaz, niște țarcuri unde am descoperit niște căpriori și niște ponei și parcă și niște păsăreturi.
Apoi ne-am urcat iar în autocar și iar am meeers până la intrarea în Maramureș, unde iar am făcut o oprire scurtă, la un popas în stil rustic maramureșan.

Apoi am pornit mai departe spre Borșa. Am mers prin orășele, sate, comune - și peste tot m-a uimit abundența de viloaie și de șantiere de construcții și de depozite de materiale de construcții. S-a dus pe apa sâmbetei imaginea mea despre Maramureș.
În cele din urmă am sosit în Borșa. Am mai prins un pic de lumină cât să ieșim puțin prin oraș înainte de masa de seară, să o luăm puțin pe-un drumeag ce pornea la dreapta și urca printre dealuri.





 Am găsit chiar și un mic monument al eroilor. Am mai urcat un pic, dar s-au înmulțit lătrăturile și câinii , s-au rarefiat casele și ființele umane, așa că nu ne-am avântat mai departe ci ne-am întirs la șosea continuând până spre minimarketurile de unde urma să ne luăm apă și care ce mai dorea.

 Fix vis-a-vis de supermarketul de unde ne-am luat apă era un alt magazinaș-bar, unde mi-au plăcut cei trei bătrânei ce stăteau la bere sub îndemnul reclamei de coca-cola „Deschide și savurează fericirea”.
Mai aveam timp doar de întors la cazare, să ne lăsăm achizițiile și să coborâm la cină.
Cina a fost bună, consistentă și extrem de binevenită, cu supă, friptură și desert. Am stat la palavre până mai târzior... alții și-au continuat seara și la un joc de ping-pong sau biliard - exista o sală amenajată în acest sens la subsol.

luni, 30 octombrie 2017

Maramureș plai cu flori... și cu betoane

Da, e frumos Maramureșul.
Doar că prezența atât de multor căsoaie viloaie, toate de beton și complet nerespectând frumusețea și tradiția zonei m-a surprins (neplăcut). Cumva mă așteptam să vie, dar nu în așa măsură. Și nu așa de-a... ca mucii-n fasole. Când ai așa o frumusețe  - pentru care e renumită zona, vin turiști etc etc... adică alții apreciază... tu lași ce ai frumos în paragină și construiești lângă (sau în loc de) o măgăoaie de beton, mare, cât mai mare, că de, să fie modern. Aproape că-mi părea rău că ăia o duc bine muncind prin străinătățuri și au bani să își facă viloanțele alea stricând aspectul tradițional al satului transilvănean.



Practic, îmi dau seama că am ajuns prea târziu în Maramureș, e așa, ca „la steaua care-a răsărit”: azi o vedem și nu e. Așa și cu frumusețea satului maramureșan - pe când era autentică și nealterată n-o vedea nimeni, acum, că e trâmbițată și vin turiștii s-o vadă, s-a compromis.
O imagine despre fenomenul ăsta am găsit-o la proiectul „Mandrie si beton”, care cumva explica mentalitatea ce sta in spatele fenomenului. M-am bucurat mult cand am descoperit, mulțumită colegilor de la muncă acest site care mi-a limpezit mirarea și confuzia legată de noul Maramureș.

Ce mi-a plăcut și într-adevăr mi-a redat imaginea despre cum a fost și ar fi trebuit să fie Maramureșul tradițional a fost Muzeul Satului Maramureșan. O bucățică de Maramureș autentică și frumoasă.

Dar ca să punem lucrurile într-o ordine oarecare, să stabilim: am fost în Maramureș la vreme de toamnă, în perioada 21-24 septembrie (deci puțin după vârful sezonului), într-o perioadă ploioasă, la câteva zile după furtunile devastatoare din vestul țării și după alarma falsă de mare furtună de la București.
Am avut vreme bună, ne-a plouat într-o singură zi și am stat cazați în Borșa, chiar la intrarea în localitate, la o pensiune-viloaie de beton.

Despre ce-am văzut însă... într-un episod ce urmează.

vineri, 27 octombrie 2017

Ultima Vamă (în cazul meu prima și ultima pe 2017)

În septembrie, weekendul cu numărul 2, (9-10 septembrie) gașca noastră mocăită pusese la cale o iețire de sfârșit de sezon în Vamă. Conu știa pe cineva care închiria o vilă întreagă pentru weekend și trebuia doar să ne adunăm destui cât să renteze pe cap de locuitor afacerea asta. În stilul nostru caracteristic ne-am adunat, socotit, calculit, calculot de în final eu personal abia dacă aveam habar câți suntem.
Am plecat din București vineri noaptea, abial la ora 21 am reușit să ne adunăm la Sălăjan la statuie și s-o pornim. Ultimul întârziat a fost Clona, după ce-a ajuns și el o pornirăm.
Călătorie de noapte la ceas de miazănoapte pe sub luna cu aripi de nor străveziu și schelet de vânt. Am ajuns în benzinăria de la Constanța la 12 noaptea, a trebuit să stăm vreo 5-10 minute pentru că se făcea casa, ma rog, d-ale aparaturii electronice.
Apoi am ajuns în Vamă la scurt timp. I-am găsit pe cei veniți mai devreme (mașina lui Iulian) la masă pe verandă deja abțiguiți de vișinată și ce-or mai fi consumat. După ce ne-am despachetat și instalat prin camere am și tras o mică plimbare prin vamă la ceas de noapte, cu dănțuială la Stuf, shoturi de jagger și apoi beri la terasa de rockeri motocicliști.
Dar cum îmi picau ochii în gură de somn am abandonat oamenii mai petrecăreți în favoarea somnului.
Dimineața nu mai știu când am făcut ochi, nu foarte devreme, dar nici foarte târziu. Mai erau câțiva treji și după un soi de mic dejun plus o cafea am pornit spre plajă - un grup mic, minuscul.
Am mers spre așa-zisul Magheru din Vamă și apoi la plajă. Ne-am întins catrafusele. Apa era mai recișoară și cu ceva valuri. Eu m-am distrat făcându-mi alergarea de dimineață  întâi înspre bulgari, apoi înapoi și încă un pic mai departe de locul nostru și retur.
După ce am alergat nu mi s-a mai părut așa rece apa, m-am bălăcit până a început să îmi fie mai răcoare. Ți cum stăteam să mă usuc, pac, văd parcă niște siluete cunoscuteȘ Flori?! zic eu și tipa se întoarcem era chiar ea, cu Mihai. Știam că urmau să vină, antamesem să se cazeze în aceeași vilă cu noi, dar habar nu aveam cum o să facem să ne și găsim.

 Problem solved, de găsit ne-am găsit, și-au pus și ei lucrurile lângă noi. Au mai apărut pe parcurs și mulți de-ai noștri, dintre cei ce dormiseră mai mult. Am stat mult pe plajă, practic nu am mai ținut cont de orele de pauză de soare, că totuși e toamnă... ca atare a doua zi mi-au apărut dunguțe albe sau roșii noi. Mai pe la prânz (late prânz) am votat să mâncăm în oraș, dar ne-am împărțit, grosul găștii s-a dus la „Povestea ceaunului”, iar eu cu Flori și Mihai am mers la cherhana, că tot nu mai fusesem acolo.
Mi-a plăcut mâncarea, gustoasă și proaspătă. Dacă erau și porțiile nițel mai mari (cum fuseseră mai demult, am aflat de la Flori), era beton.
 Am profitat de priveliștea pitorească și am tras niște poze prin zona aia.


 Am găsit și niște cățeluși la vârsta aia când sunt ca niște butoiașe jucăușe, doar că ăștia erau odraslele unui dulău solid, așa că moșteniseră dimensiunile mari de la taică-su. Mihai i-a hrănit cu un sandwich, mai apăruseră niște băieți care ziceau că vor să-i ia acasă, etc.
Apoi ușor ușor ne-am îndreptat spre locul unde făcuserăm plajă. Nu am găsit pe nimeni dintre ai noștri, dar ăn schimb am găsit șezlonguri părăsite de lumea care se săturase de plajă, mai ales că soarele era deja spre apus și răcoarea începuse să se facă simțită. Am stat ce-am stat până ni s-a făcut răcoare, moment în care ne-am retras către terase, unde, culmea, nu bătea vântul și deci era mai cald cu câteva grade. Pe aici am mai găsit fragmente din gașcă, stăteau pe prosoape.
  După ce-am ciugulit niște porumb copt și am făcut liste de cumpărături din Kaufland (Iulian zisese că urma să meargă să facă cumpărături) ne-am strâns și am pornit spre cazare. Apusul arăta foarte frumos, fiecare și-a făcut pozele sale, mie cele dinspre mare nu mi-au ieșit cine știe ce, dar cele cu apusul propriu-zis, da...
 Apoi după ce ne-am făcut duș și ne-am schimbat am ieșit din nou în oraș ca să dansăm, să mâncăm și să bem. Am țopăit iar la Stuf, am mai băut niște shoturi, de astă dată mi-am ales ceva mai necunoscut, cred că bob marley se chema shot-ul, bun, foarte bun.
Apoi după o vreme ne-am retras, care când a fost doborât de somn.
 Duminică dimineașă am reușit să mă trezesc mai devreme, drept care am și ieșit mai devreme la plajă, de astă dată am ieșit la mare mergând pe străduța noastră (Pescărușului) și am constatat că am ieșit la mult pozatul „acolo” pe care tocmai de asta l-am pozat invers,

Ne-am întins lucrurile, iar eu am tras din nou o alergare, de astă dată mai lungă, adică tot ca în urmă cu o zi, doar că în partea dinspre 2 mai am alergat până după cherhana, când am observat că alerg printre nudiști bătrâni, moment în care am făcut cale întoarsă.
 Am stat la plajă până pe la 12-1, nu mai știu exact, în orice caz, parcă pe la 2-3 ne-am urnit - după ce ne-am mocăit după bunul nostru obicei.
 
 Plecând din Vamă ne-am oprit însă pentru prânz în 2 mai, la Dinamo, unde am halit pe cinste, ca de obicei - bun și mai ieftin.
Apoi drum întins până la București, fără evenimente deosebite.

joi, 26 octombrie 2017

Prin Munții Grohotiș (ați auzit de ei?) sau Octombrie colorat

Spre rușinea mea, eu una nici nu știam că există. Oi fi învățat la geografie? Posibil, dar clar că denumirea nu mi-a lăsat nicio sclipire printre neuroni. De pasul Bratocea da, ăsta suna cunoscut, desigur că habar nu aveam unde e, dar măcar suna familiar.

 Când colo, erau aici, la îndemână. Pe drumul de Cheia treci de cheia și mergi până la pasul Bratocea. De acolo am înțeles că dacă o iei într-o parte ajungi în Ciucaș, iar în cealaltă, ajungi în Munții Grohotiș.
 Tocmai pentu că nu mai fusesem aici, dar și pentru că era într-un moment ok, când aveam și bani și nici nu eram prea obosită, m-am băgat să particip la această excursie organizată de Andinio Travel (Călător prin România). A fost pe 15 octombrie, într-o duminică.
Am lăsat autocarul în pasul Bratocea și am pornit-o pe marcajul cu bandă roșie. Am urcat susținut prin pădure, și încă de aici ne-am dat seama că o să avem de furcă cu vântul. După această porțiune împădurită care ne-a făcut să gâfâim am ieșit într-o poieniță, de fapt era începutul golului alpin. Aici în sfârșit am avut o vedere de ansamblu . Mai ieșea și câte un pic de soare, mai cețos de fel.
Apropo de soare cețos. Pe când urcam dinspre Cheia am văzut vârfuri de munți acoperite de un fel de cușme transparent-translucide de nori, rotunjite probabil de curenți. Iar noi acum eram sub o astfel de cușmă. Din păcate în poze nu mi-a ieșit clar acest fenomen, nu i-a ieșit nimănui.
 După o pauză de poze am pornit mai departe pe potecă, pentru că drumul era lung și am toot mers pe coline ierboase rotunjite apoi după un timp am dat de tot mai multe porțiuni cu zăpadă - weekendul anterior ninsese zdravăn în Bucegi, iar ce vedeam noi erau doar rămășițe, dar era clar că fusese groasă treaba.
 Norii și soarele se tot jucau pe cer creând figuri și forme fantastice care luminate, care umbrite.


 După un drum lung pe aceste culmi domoale și rotunjite am ajuns la vârf. Deja de ceva vreme ne bătea un vânt dur, rece, ascuțit, tăios care ne-a făcut să ne înfofolim cu toat ce aveam și să ne blindăm pe cât se poate. După vârf era o vălicică unde ne-am ascuns ca să mâncăm ceva și să facem poza de grup înainte de a porni să coborâm.
 Am mers din nou o grămadă, drumul nu era greu dar era foarte lung, presărat cu fâșii de zăpadă, mocirluțe, smocuri obositoare de iarbă și însoțit de vântul cel neprietenos.
De la răscruce am pornit-o pe altă cale decât urcaserăm, pentru că urma să ajungem direct în Cheia. Am ajuns din nou la limita golului alpin cu pădurea. Un mic popas de recrupare, apoi am intrat în pădure.
Aici copacii înați, cu frunze galbene tremurătoare vuiau înspăimântător sub biciul vântului supărat.

 Cum mergeam înainte pe cărare, vântul apleca trunchiurile drepte în așa fel încât aveai uneori senzația că ești într-un port arhiplin cu veliere, cu catarge pe care valurile le înclinau mereu care încotro, parcă era ceva fluid iar frunzele galbene păreau a fi un model straniu de pînze ale acestor catatge cenușii. Iar vuietul era incredibil, nu semăna cu nimic și era mai amenințător decât orice vuiet auzisem până atunci.


Aici se termina coborârea, a apărut primul acoperiș de casă din Cheia. Ne-am luat la revedere de la pădurea colorată și am continuat pe plat până la restaurant.
La restaurant am prins un apus senzațional, n-am mai ieșit afară că era frig și bătea vântul turbat, dar pentru o poză făcută prin geam chiar a ieșit bine.




Related Posts with Thumbnails