BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

marți, 29 noiembrie 2016

La Mălăiești

La un moment dat am văzut pe fb - cred că de pe la cunoscuții din drumeții - că se organizează o excursie la Mălăiești pe 26-27 noiembrie. M-a tentat - de câți ani tot zic c-o să ajung pe-acolo... Toată gașca mea a fost de n ori la Mălăiești, au fel de fel de povești despre Mălăiești dar eu n-am reușit să ajung cu ei acolo. Parcă a fost un făcut. Ei, și cuget puțin, mai dau invite și altor cunoscuți munțomani... Dintre toți doar Flori a percutat. Era organizată de „Hai să socializăm”, cu ăștia nu mai fusesem, nu-i știam. Am plătit și pentru mine și pentru ea, the deal is done.
Am pornit de la Unirii cu noaptea-n cap, pe vreme închisă,răcoroasă și cu ceva vânt. Până la Câmpina am mers pe sub nori și cețuri, dar apoi, până la Bușteni am dat chiar de soare.
Am coborât la Cămninul Alpin și am pornit în sus pe-o vreme însorită și călduroasă, cam primăvăratică. Din toată lumea - circa 30 de persoane - n-o știam decât pe Flori și mai apoi am descoperit-o și pe Vera. În rest nimic. Aveam cu noi și un salvamontist cu prietena. Traseul ales, pentru că nu era prea multă zăpadă, a fost pe la Pichetul roșu - Prepeleac. Am mers mult prin pădure, la început pe pământ uscat, frunze... apoi au apărut porțiuni cu zăpadă... apoi și porțiuni de zăpadă înghețată. La început rare, puține. Am urcat și am urcat iar porțiunile de zăpadă deveneau mai dese, mai mari... Am făcut un popas într-o poiană largă unde ne-am încălzit minunat... Apoi am reluat urcușul. Din ce în ce mai multe porțiuni cu gheață și zăpadă. Au fost unele porțiuni unde cei neobișnuiți cu astfel de drumeții au fost nevoiți să-și depășească limitele. Am dat de tot mai multă gheață, care ne-a dat palpitații și încetineală la urcare. Am trecut și de lanțuri, ne-a prins și întunericul pe drum. O parte, mai iuți de picior și care o luaseră înaintea plutonului au ajuns mai devreme, încă pe lumină. Noi am sosit pe beznă, și a fost bine că a folosit și frontala mea la ghidarea unui mic grup până la cabană.
În cabană, în sala de mese -full. Erau unii din alt grup de vreo 20 care cântau de mama focului cântede de drumeție. Noi, veniți târziu, ne-am împrăștiat pe la două mese în colțuri diferite. A fost nașpa așa, că nu am avut cum să socializăm cu toții laolaltă. În general, cumva caracteristic acestui organizator și grup, deși se numea hai să socializăm asta nu se prea întâmpla. Ceva scârțâia. La fel și la împărțirea pe camere. La fel și la cântat. Noi aveam cu noi o cântătoare, cu chitară și cu voce, dar fără vână și volum. Și care nu ne lăsa să cântăm mai tare ca ea, drept care cântatul din camera cu multe paturi a fost, muzical vorbind, un eșec. Dar măcar am făcut un mega haz și ne-am pilit. A fost o idee bună să coborâm din nou în sala de mese, ca să cântăm cu ceilalți. Asta a fost ok, și în fine am cântat și noi ca lumea.
Deci cred că la Mălăiești e mișto să vii cu un grup cunoacut, cu care te simți bine. Buda o cataloghez la 4 muște, adică dacă poți să o eviți, mai bine. Mâncarea acceptabilă, bunicică - e drept că n-am mâncat decât o supă seara și o omletă dimineața și în rest vin fiert.




Peisajul însă, aerul dimineții - fantastice. Deci e de revenit, dar cu găști mai vioaie.
A doua zi am coborât pe Glăjărie. Fără mari probleme. Am apreciat mâncarea de la cabana Diham, ciorba de burtă excepțională, vinul fiert bun și ceaiul cu rom, precum și semnalul pe săturate.

Am continuat drumul până la Gura Diham, unde am ajuns cu genunchii cam obosiți.
Per total, o drumeție frumoasă, cu vreme incredibil de bună, soare, cald, fără ploi, iar duminică dimineața cu câțiva fulgi la Mălăiești.

Cântări - 3 stiluri în 2 zile

Da, pe 18 și 19 noiembrie am avut program muzical intensiv. Mă tentase concertul din Spice, Emeric Imre și Jimmy El Laco. Nu eram sigură dacă ajung sau dacă o să am chef. Dar pe parcursul zilei am decis că vreau să merg. Am dat cu întrebarea, am descoperit că și Claudia merge așa că ne-am stabilit între noi să ne vedem în fața Spice la ora 20.
Taman în ziua aia la muncă toți au rupt ușa la program, așa că am găsit ca loc unde să-mi petrec timpul până la concert la Muzeul Municipiului București, la Șuțu, unde, de la 19:00 era anunțat recital de pian Marius Vernescu (nu-l mai ascultasem, dar auzisem în timp multe lucruri de bine). Zis și făcut. N-a fost foarte multă lume, ca la concertele totla gratuite, dar a fost un public avizat.
M-a șocat puțin apariția din culise a lui Marius Vernescu - a venit la 19:15 din dreapta, din birourile muzeului, un domn mărunțel, soliduț, cu o figură comună, cu un sacou albastru peste o cămașă, dacă nu s-ar fi așezat la pian aș fi zis că e un contabil sau funcționar, și încă unul destul de supărat, după privirea severă pe care o avea.
Prima melodie era cam agitată, mi s-a părut că nu sună prea grozav și mă gândeam of, dacă așa o fi tot... Dar apoi totul a sunat bine, parcă și dl Vernescu și-a mai descrețit fruntea, publicul aplauda cu plăcere, și timpul a trecut în zbor, mult prea repede. Începeam să îmi fac probleme că o să întârzii la întâlnirea cu Claudia, dar am zis că n-are rost s-o șterg înainte de finalul concertului. Și bine am făcut, am asistat și la bis, interpretul, care a cântat minunat, absolut minunat, a terminat cu zâmbetul pe față și a promis că va mai cânta în decembrie, tot la Șuțu.
Bine dispusă, am mers în pas alert spre Spice, Claudia nu ajunsese încă, o pricopsiseră cu mașină de serviciu și avea probleme cu găsitul locurilor de parcare. A sosit în 5 minute, a mai apărut încă o amică de prin călătorii, Alina, pe care n-o mai văzusem de la Gura Portiței. Am urcat tustrele, acolo mai era un amic de-al Claudiei, care ocupase o masă. Ne-am așezat. Era deja 20:30 și Emeric abia începea să cânte. Jimmy, care avea lansare de carte, întârzia. Ne-am luat câte o bere și am savurat concertul. Pe parcurs au mai tot venit oameni din gașcă. Reta ne-a dat țeapă și de data asta, ca și la Quantic.
Emeric a cântat frumos, cum cântă el. A început cu cântece mai puțin populare. La un moment dat vine din public un tip, se salută și Emeric îl prezintă - tot din gașca lor de folkiști, un vechi prieteni, am uitat cum se numea. A și urcat pe scenă și au cântat împreună două-trei cântece macedonene, a fost tare mișto. Apoi Emeric a cântat iar singur o bucată de vreme, tot așteptându-l pe Jimmy și a început să cânte și din melodiile mai vestite. Într-un târziu a apărut și Jimmy și au cântat, foarte frumos, împreună hiturile. Bineînțeles, la final, Nebun de alb.

La insistențele publicului, numeros și entuziast, a mai făcut două bisuri, dar nu s-a putut lungi mai mult pentru că de la ora 23 aveau concert cei de la Blue Motors, care așteptau să-și regleze instrumentele etc. A fost o seară foarte mișto.
 Pe 19, sâmbătă, aveam bilete luate încă din vară la Mariza. Dacă era să merg eu și doar eu, n-aș fi luat bilete la Mariza, fado-ul îmi pare puțin cam prea trist pentru un concert întreg. Dar cum eram cu fetele dansatoarele, am zis că merge. Am ajuns pe fugă, cu emoții că poate nu mă mai primesc la intrare. Dar a fost ok.
Mariza a început cu o primă parte mai tradițională a concertului, timp în care a fost îmbrăcată cu o rochie gri cu negru. Aici și-au avut locul fado-uri mai triste. Apoi s-a stins lumina, am avut niște jocuri de lumini și de instrumente, apoi Mariza a reapărut în rochie roșie și a cântat alt tip de fado, mai modern, fuzionat cu alte stiluri, și cu percuție adăugată. Aici a cântat melodii de pe noul ei album, pe care-l promova în actualul turneu - MUNDO. Mi-a plăcut, a fost antrenant, variat, cu efecte lumionase diverse, show, ce mai încoace și încolo.


Chiar dacă nu-i neapărat genul de muzică care să-mi placă mult de tot, pot spune că mi-a plăcut mult de tot concertul. Desigur, la altul nu m-aș mai duce, dar asta se dovedește valabil și pentru Metallica, de exemplu.

luni, 28 noiembrie 2016

Călătorii de toamnă. Timișoara și Belgrad (3)

Ziua 3 - 6 noiembrie. Începem ziua tot așa de dimineață, și cu o cafea bună și un mic dejun la Koffein. Cei care-au vrut să mai exploreze, au căutat alt local pentru dimineață, cu mențiunea ca la oră fixă să fim toți în fața Koffein ca să pornim în peregrinările către cartierul Zemun.
Ca să ajungem acolo trebuia să trecem Dunărea și să mergem destul de mult, așa că Dorin a optat pentru folosirea autobuzului. Stația era în fața pieței. Nici n-a trebuit să așteptăm cine știe ce că a sosit. Am invadat autobuzul, ne-am așezat și ne-am bucurat de călătorie. Am trecut Dunărea pe pod, apoi am mers în amonte, prin zone noi, moderne, aerisite, cu clădiri moderne, mari parcuri și spații verzi - Noul Belgrad (Novi Beograd). Am mers ceva stații până am intrat într-o zonă cu case vechi - destinația noastră: cartierul Zemun. Pe vremuri fusese un orășel separat, limitrof, dar dezvoltarea metropolitană l-a transformat într-un cartier al Belgradului.


Am coborât lângă poștă și am luat-o în jos, pe o străduță, către faleza Dunării. Ne-am oprit într-un părculeț unde ne-am regrupat și Dorin ne-a dat tema zilei - un sârb adevărat și libertatea să ne îndreptăm care încotro. Apoi am coborât spre faleza Dunării. Aici era tare frumos, multă lume ieșită la promenadă, sute de lebede, rațe și alte păsăreturi de apă, care veneau la mal când li se arunca ceva comestibil. Cer ușor cu ceva soare dar și ceva nori, multe ambarcațiuni...



Apoi am urcat înapoi în cartier, în zona cu bătrâneii care vindeau vechituri și mărunțișuri unde ne-am învârtit o grămadă cu ochii la toate nădrăvăniile pe care le vindeau oameniii, la străzi, la case...
Apoi am depășit zona respectivă și am început să luăm străzile la rând, am trecut prin piața țărănească - foarte bogată și unde ochii mi s-au oprit pofticioși la niște murături umplute cu brânzeturi.
Și am mers și am tot mers pe fel de fel de străduțe





Din aproape în aproape, am ajuns să urcăm pe dealul pe care era Millenium Tower (Kula na Gardošu). Un turn construit cu scop memorial, spune wikipedia. Urcăm ce urcăm, ba trepte, ba străzi și ajungem.





Mă enervau diverse obiecte care intrau în poză - ba un stâlp de iluminat, ba un cablu, ba un gard, așa că n-am insistat prea mult cu pozele.
Apoi am coborât, pe altă parte decât urcaserăm. Am dat de-o micuță prăvălie cu mărunțișuri handmade adorabile, de unde m-am abținut cu greu să nu cumpăr ceva.

Cu greu ne-am dat duși de acolo. Am coborât înapoi în Zemun căutând fiecare un loc care să-i placă unde să halească ceva. În această căutare am ajuns din nou în zona pieței. Am găsit o patiserie, lângă care era, stradal, un concert al unui cvartet de coarde. Foarte frumos cântau, arii diverse. Cât stăteam noi la terasa patiseriei, am văzut că se alăturase publicului de gură-cască și un motan meloman. Și a stat ceva acolo, de unul singur. Apoi unii și alții au început să îl mângâie și în cele din urmă a șters-o englezește.


Cum se apropia ora de adunare stabilită inițial, am pornit-o către primul părculeț unde ne opriserăm, locul de regrupare. Odată adunați ne-am dus spre stația de autobuz către Belgrad. Am mers de data asta mai înghesuiți. Am coborât înainte de stația unde ne urcaserăm la venire, la o stație imediat după ce-am trecut podul peste Dunăre. Am luat-o pe străduțe admirând grafitti-urile și am trecut pe sub pod, ajungând pe malul Dunării din partea cu Belgradul.







Am poposit o vreme pe mal, apoi am luat-o în sus, pe cal, către dealul Kalemegdan, pe care se găsește fortăreața din Belgrad. De la o vreme s-a fotat să urcăm pe-o scurtătură, ca să prindem apusul de la fortăreață.


Și am urcat și am tot urcat! Și la un moment dat seama că, față de hostelul nostru, Dunărea era, pe scurtături, foarte aproape în jos, iar fortăreața, cu parc cu tot, la câțiva pași în sus, peste drum. Dar de urcat era ceva. Pe măsură ce ajungeam mai sus, priveliștea și apusul erau tot mai frumoase.






Am savurat pe îndelete priveliștea, apoi am pornit pe urmele lui Dorin să ne învârtim prin fortăreață. Am văzut numai o mică parte, dar a fost oricum foarte frumos.




Apoi am coborât către grădina zoologică, unde ne-am regrupat și am pornit iar hoinăreala pe străzi. Planul era să mergem la cazare, apoi mai târziu cine vrea să iară în oraș, ok, cine nu, să se pregătească pentru plecarea de a doua zi.
După aceste rătăciri, era cazul să mâncăm. Am pornit după Dorin, să găsim tot așa ca în ziua anterioară un restaurant-cârciumă mai puțin turistic dar cu specific local. Am mers am mers și iar am mers până am ajuns pe strada pe care veniserăm în prima seară de la gară. Am traversat și am găsit. O cârciumioară bodeguță - Sloga pe numele său.



Aici am stat preț de-o bere (din nou Jelen) și de multe parlamentări cu dat din mâini, pentru că șefii nu știau decât două-trei vorbe în engleză, iar noi cu sârba... canci. Pe scurt, era problematic cu tradusul meniului dar mai ales sa aflăm ce anume mai au. Nu mai aveau nimic pentru cei 4 vegetarieni din grup, în rest, doar feluri cu carne. A, avem cartofi! Vine cineva din bucătărie - nu, nu avem cartofi. Și tot așa. Așa că ne-am rezumat la bere ca să nu zicem că le-am făcut capul calendar și n-am luat nimic. În cârciumă erau doar obișnuiți ai locului, care-ți beau bericica cu prietenii și mai mâncau un fel de meniul zilei. A fost monumental momentul în care la masa de alături, plină de neni rubiconzi, a venit comanda: pe un megaplatou, un ceva înfășurat, ceva grandios în orice caz. Era ciolan ănvelit în varză acră. Ne-am delectat cu mirosul, am râs și am primit cu uale priveliștea, au râs de râsul nostru și destinatarii ciolanului, a fost o mare veselie. Flămânzi totuși, am decis să mergem înapoi pe străduțele pe care veniserăm și să intrăm în alt restaurant care ne face cu ochiul. Sorții l-au ales pe Walter, restaurant cu mâncare tradițională dar mai luxos.



Mâncarea, la fel ca și cu o seară în urmă, foarte bună, gustoasă și proaspătă. Eu tot la d-ale lor m-am aruncat, de astă dată un cevap simplu - era tot un fel de pleskavița dar vârâți într-o lipie despicată, ca într-un portofel. Stins cu încă o bere, de astă dată Niki-ceva (Nikšićko) neagră, care mi-a plăcut tare mult.
Apoi, sătui și mulțumiți, ne-am întors la hostel, să ne facem bagajele, că dimineața la ora 6 trebuia să plecăm către gară.

Și ca să n-o mai lungesc cu încă un episod, luni dimineață ne-am trezit la 5, am reușit să fim toți gata în timp util. Afară ploua cu găleata. Ne-am pregătiti toți cu pelerine sau umbrele și am ieșit. Am mers cinci pași în susul străzii iar ploaia a început să slăbească din ce în ce. Până la cafeneaua nonstop din drumul nostru aproape s-a oprit de tot, de-abia mai picura nițel. Aici ne-am luat care ce și-a dorit, și în ideea să scape de banii sârbești.
Apoi am pornit mai departe, pe străzile ude, spălate de ploaie și destul de pustii la ora aceea. Până am ajuns la gară s-a luminat de ziuă, norii aveau fel de fel de forme zdrențuite pe cer. Am așteptat puțin trenul, timp în care câțiva au zis să spargă ultimii bănuți sârbești în cârciuma de lângă gară, drept care am făcut chetă, fiecare a scăpat de ultimii bănuți.
Apoi făcurăm deja știutul drum, dar în sens invers, iar acum, pe lumină, parcă a fost mai lung până la Vrsac. Acolo ploua. ne-am dat jos din tren și ne-am pus pe așteptat trenul spre România. A venit și acela într-un final. Iar a durat o grămadă verificatul actelor și la ei și la noi. Într-un final, am ajuns și la Timișoara. În tot timpul ăsta, ploile veneau și treceau.
La Timișoara nu ne-a plouat, a fost vreme închisă. S-a stabilit locul și ora de întâlnire ca să ne adunăm și să prindem autobuzul spre aeroport, apoi fiecare și-a ales pe unde să se plimbe sau pe unde să își petreacă timpul până atunci.
Eu și Oana, fani împătimiți ai Suppa Bar, am decis să supăm acolo. Dar acolo nu mai aveau decât un singur fel de supă. Am luat-o și am savurat-o pe îndelete. Apoi ne-am apucat să ne mai învârtim prin piața Unirii a lor, ne-am reîntâlnit cu Dorin și Diana, a mai trecut vreo jumătate de oră - cei de la Suppa Bar spuseseră că mai au în preparare un alt sortiment de supă, ultimul pe ziua respectivă, așa că ne-am întors ca s-o degustăm și pe aceea. Foarte bună și picantă (avea ghimbir, porumb și morcov). Apoi ne-am dus la punctul de întâlnire. A fost o mică peripeție, în sensul că acolo nu aveau de vânzare bilete pt autobuzul nostru și a trebuit să mergem voinicește pe jos vreo două stații zdravene până la un chioșc care era deschis și vindea respectivele bilete.
Am ajuns la aeroport cu destul timp înainte, dar încet încet a trecut și timpul. Avionul a avut ceva întârziere la venire, dar în final la București am ajuns cu 15 minute mai târziu, doar atât.
Și din nou, am venit înaintea ploii. Abia după ce-am ajuns și m-am băgat în pat a început și ploaia.

Related Posts with Thumbnails