BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

luni, 16 ianuarie 2017

Teorii

Azi nu știu cum s-a nimerit că iar am nimerit peste nește teorii nutriționiste. Cel mai tare ma amuză e că în general teoriile tind să se grupeze pe trenduri, care de altfel se bat cap în cap.
O să vorbesc aici doar ce cele ce s-au nimerit sa treaca prin feed-ul meu azi și vineri.
Un nene, Alexandru Popa, are, ca tot omul, o teorie. Atât cât am apucat să citesc, omul spune unele chestii de bun simț (cum că un corp de om care face sport poate să aibă același număr de kilograme sau mai mult decât unul ce nu face sport, dar mușchii vor fi tonifiați și va arăta mai bine), altele la inspirația proprie. Omul zicea cum că, pentru a slăbi, ar trebui la început să scazi drastic rău ce consumi (n-am ajuns încă să citesc până la care moment mai exact), iar apoi să începi să consumi din ce în ce mai mult, ca să nu pornească corpus să intre în alertă și să înceapă să facă provizii pentru zile negre. Aici trebuie să îmi pun cenușă în cap că n-am citit toată teoria, m-am întrerupt și nu am mai revenit. Asta a fost lectura de vineri.
Azi am dat mai întâi peste interviul cu dr. Simona Tivadar, care aduce o perspectivă nouă asupra unui subiect considerat pe scară largă ca un adevăr: detoxifierea. Și iată că doamna doctor ne dă cu firma-n cap și ne zice că nu există detoxifiere-minune, ci doar stil de viață sănătos versus stil de viață nesănătos și haotic.
Și încă o abordare, despre care încă nu mă pot pronunța, pentru că pare o chestie extremă iar eu nu iubesc extremele - teoriile d-nei Galina Șatalova - medic neurochirurg, dar care a abordat mai multe experimente în ce privește alimentația și necesitățile organismului uman. Nu am priceput cum a ajuns de la neurochirurgie la nutriție, dar oricum, a avut o viață palpitantă și a emis niște teorii interesante.
Pe scurt, dânsa afirma că pentru funcționare, supraviețuire și auto-vindecare, corpul uman trebuie să consume mult mult mai puțin decât susțin toate științele și opinia publică. Ba chiar că excesul în loc să hrănească suplimentar corpul, îl obosește și îl îmbolnăvește. Și că omul e vegan, frugivor, d-astea. Deci și puțin, și fără carne de orice fel, lactate și fără preparare prin foc. Și că 1 litru de apă pe zi, în condițiile alimentației propuse de dânsa este mai mult decât suficient, chiar în condiții extreme (ultramaraton prin deșert).
Well, deci ce să mai zici, ce să mai crezi? Ce vrei și ce te coafează, că oricum asta facem dintotdeauna. Rămâne însă interesant cum oamenii pot susține cele mai contrare teorii, și fiecare să se bazeze pe argumente. Dar care o fi adevărul... bună întrebare!

vineri, 13 ianuarie 2017

To change or not to change...

Din nou, alegeri... varianta A sau varianta B? Same shit, contexte diferite. O agenție sau alta? Ce-i mai bine pentru viitor? Greu de zis spre imposibil. Singulul posibil avantaj rămâne cardul de abonat la Medlife. Care de fapt nu e mare scofală, dar se face (ăla Business) doar prin firma angajatoare. Muma lor de decizii! Că stând strâmb și judecând drept, începe să conteze din ce în ce mai mult ce va fi cu angajatorul pe termen lung. Că devine din ce în ce mai tricky să faci balet printre firme cu cât te apropii de vârsta la care în mod normal te retragi din câmpul muncii. A, sigur, mai e, hăăăăt și se îndepărtează odată cu schimbarea lagislației muncii, dar... Mda, e nașpa. Că oricum, dincolo ce poți prevedea pe baza a ceea ce știi, întotdeauna poate să apară un factor X complet nebănuibil care să schimbe tot, absolut tot. Deci, în contextul actual, două firme locale, fără „spate” internațional multinațional... Frunză în vânt. Ceea ce uneori e bine, alteori rău. Mama lor de decizii!
Și na, în cazul ăsta ce mama naibii faci? Cum ziceam io de ani buni, cel mai bine e să te faci țigan. Șmecher, descurcăreț, cu ochii mereu pe oportunități, pe mici învârteli, la limita sau în afara legii, așa la graniță cumva, suficient cât să supraviețuiești fără să bați la ochi. Păcat că materia asta n-am învățat-o.

joi, 12 ianuarie 2017

Dileme, trileme, dubii și întrebări existențiale sau Sănătatea-i mai bună decât toate

Mda. Ce se poate întâmpla când tot traficul și străzile sunt blocate de nămeți iar totul arată că mizeria se va prelungi mult încolo, până prin martie, poate? Păi multe. toate. orice. Și în momentul ăla îți blestemi toate zilele, lenea, comoditatea, îți reconsideri opțiunile, te întrebi ce mama naibii poți să faci...
Pe scurt, de ieri maică-mi i s-a umflat falca. De la unul dintre ultimii dinți pe care-i mai are. Așa că începem să ne întrebăm ce facem, cum procedăm. Primul impuls, să sunăm la dentistul nostru, e pensionat omul, dar poate o reșetă pentru antibiotice poate să mai prescrie. Doar că e târziu și nu e de sunat în toiul nopții, e pe dimineață de făcut operațiunea. Dacă doamne ferește o fi plecat din București, se cheamă că am îmbulinat-o. Că policlinica noastră e policlinica 10, de pe strada Washington - deci o călătorie superbă prin nămeți. Plus că nu ne-am activat mizeria aia de card de sănătate. Deci implicit trebuie să stăm la coadă la urgențe să prindem un doctor (ca puțin probabil să fie liber vreun alt medic fix dimineața când am ajunge noi cu taxiul prin nămeți) printre oameni gripați ca să activeze și cardul și să scrie o rețetă pentru antibiotic.
Partea bună e că dentistul nostru e în oraș. Doar că e depărtișor, pe niște străduțe troienite, se ajunge cu mai multe mijloace de transport, cu schimbare la Domenii. Aș ajunge acolo, dar după serviciu, ca să iau prescripția de antibiotic și apoi să îl și iau. O plăcere.
Și, desigur, în momentul ăsta nu pot să nu mă gândesc la cât de nașpa e să fii pensionar, la 76 de ani, frunză-n vânt, șubred... Și fix când e mai nasoală vremea ți se întâmplă chestii nasoale, iar sistemul e așa de user-friendly. Mă gândeam că poate opțiunea cu abonament la una dintre marile clinici private ar fi mai brează. Dar numai ce-am făcut un research pe net și mi s-a făcut părul măciucă - că taman abonat fiind ești mai prost tratat, ai de așteptat o grămadă până să îți facă vreo programare, multe chestii utile sunt „cu reducere” iar cele gratuite sunt mai rar accesate. Adică frecție. Of, fir-ar să fie!

luni, 9 ianuarie 2017

Pe gerul Bobotezei, la cabana Diham cu Terra Incognita

Din 2016 pusesem ochii pe excursia cu Terra, cu trenul, de pe 7 ianuarie, pe traseul Predeal - La Crăcănel - cabana Forban - cabana Diham - Poiana Izvoarelor - Gura Diham - Bușteni. Doar că de pe 1 ianuarie m-a pălit grav viroza, răceala, gripa, ce-o fi fost, de am zăcut vreo 2 zile fără să scot nasul din casă. Apoi marți mi-am făcut curaj să ies până la sală să mă dezmorțesc cu o mică biciclare și o saună - am profitat că nu era mai nimeni ca să nu contaminez oameni. Apoi back home ți zăcut în continuare. Abia pe joi am început să mă simt mai bine, iar vineri am fost sigură că e ok să merg pe frigul și viscolul anunțate în excursie.
Așa că sâmbătă cu noaptea-n cap eram la gară, unde era mai frig ca afară. Ne-am adunat vreme de jumătate de oră cu toți temerarii Terra și am năpădit trenul.


În tren cam friguț... De pe la Ploiești s-a mai umplut, parcă s-a mai și încălzit nițel. Era și un grup care a cântat în tren, apoi și un nene cu acordeonul care a cutreierat trenul.
De pe la Sinaia am văzut cum prin gară, pe peron, sufla vântul și viscolea zăpada... Ceea ce ne-a așteptat și în gara Predeal. Răzvan ne-a organizat și ne-a suit în taxiuri până la Crăcănel. Acolo ne-am regrupat și am pornit prin zăpada de poveste, într-un decor de basm, către Forban, baza de antrenament a clubului Steaua București. Am merg prin pădure, apoi, către Forban, am ieșit la lumină - a apărut și soarele printre fulgi.


În dreptul bazei de antrenament a clubului Steaua ne-am intersectat cu câțiva sportivi care își făceau alergarea de dimineață și cu o liotă de copilași care se dădeau cu săniuțele. Aici am văzut că grupului nostru i s-a alipit un câine negru foarte fericit să alerge prin zăpadă - ne-a însoțit până la Diham.
Am mers și am mers prin peisajul mirific mult și bine, am dat și de o porțiune unde ne-a suflat vântul strașnic, de ne-am blindat cât am putut dar tot ne-a mai înghețat una-alta (degete, nas, fund, după posibilități).




Am ajuns în jur de 12:30 la cabana Diham (ceva mai devreme decât estimase inițial Răzvan), dar ne-am suprapus cu ora de masă a copiilor aflați în tabără la cabană. Dar după am luat și noi prânzul. Eu m-am orientat spre deja știuta de data trecută ciorbă de burtă, un ceai și un sandwich din rezervele strategice. Răzvan ne-a anunțat că din discuțiile cu cabanierii aflase că în ziua respectivă nu venise nimeni de la cabana Poiana Izvoarelor, deci nu exista potecă făcută, în plus și cabana era închisă, așa că a renunțat la acest obiectiv, urmând să ne îndreptăm direct spre Gura Diham.


Am pornit pe traseul deja știut, dar arătând cu totul altfel față de acum o lună. Zăpadă, multă zăpadă, monom și mers ușor, ca să fie ok pentru toată lumea.
Am ajuns la Gura Diham pe lumină, la 16:20. Aici după discuții și parlamentări, unii au rămas la Gura Diham să mănânce, alții au plecat mai departe, în Bușteni, cu oră de regrupare în gara din Bușteni pentru tren. Am pornit spre Bușteni, în ideea să scăpăm de drumul viscolit până la Bușteni din prima și apoi să ne relaxăm la căldurică într-o bodegă oarecare din Bușteni până la tren.

Zis și făcut. M-am bucurat că am scăpat de viscoleala destul de puternică de până la Bușteni. Partea proastă a fost că vântul bătea tare și rece și în Bușteni. Flori își amintea de o bodegă cu recomandări bune, La Turcu, dar nu era sigură că era în Bușteni. Am intrat undeva într-un magazin să vedem pe telefon dacă e sau nu în Bușteni, verdictul a fost da, așa că am mers mai departe și la cinci pași mai încolo am văzut firma. Era o bodeguță obscură. Am intrat, am comandat. Mai era o singură masă ocupată și oamenii stăteau cam îmbrăcați. Inițial nu ni s-a părut foarte frig, că față de afară era ok, dar pe parcurs am văzut că era frig oricum, și niciun semn să ne încălzim. Aveau două calorifere dar la cele -17 grade cu vânt nu făceau față. Flori și-a comandat bragă și specialitatea casei - pastramă de berbecuț cu cârnăciori de berbecuț pe pat de murături si o mămăliguță. Eu, văzând 35 lei pentru asta, am preferat din meniu pastrama de berbecuț simplă, la 14 lei, mămăliguță, un vin fiert și o cafea turcească. Cafeaua și vinul bune, foarte bune. Pastrama mi-a plăcut, sosul usturoiat și condimentat cu mirodenii mi-a plăcut mult - mai puțin zgârciurile, noroc că nu toate bucățiile erau zgârcioase. Flori în schimb n-a fost deloc încântată, i-au plăcut cârnăciorii dar pastrama nu, braga, fiind rece și noi înghețate, nu i-a picat bine... Am decis că terminăm, plătim și fugim alături, la casa Ancuța sau cam așa ceva, să ne încălzim. Un aspect discutabil a fost la porții. Practic, eu cu pastrama mea am fost mult avantajată - am avut aceleați ingrediente și aproximativ același gramaj, mai puțin cârnații, și am plătit mai puțin. Și chiar dacă luai o porție de pastramă și una de cârnați ieșeai la 14+14lei, deci oricum sub cei 35 ai specialității combinate.
Am intrat la Casa Ancuței, unde din fericire era cald și bine. Am băut un vin fiert (aici mai scump și mai puțin gustos), dar ne-am încălzit suficient cât să ne simțim bine și să ne apuce somnul.
S-a făcut ora de plecare așa că ne-am împachetat pentru ieșit în frig și ne-am dus la gară. Am traversat pe una dintre pasarelele peste DN, am mai făcut câțiva pași și am fost în gară. Trenul n-a avut întârziere, a fost la fel de „bine” încălzit ca la venire, dar a fost ok.

Ultimul concert pe 2015 - Adrian Naidin „DestiNatie”

Înainte de Crăciun nu știu cum, privind aiurea pe FB văzui o reclamă la concertul lui Naidin. Aflasem mai demult de acest interpret, prima dată de la Claudia Andreia, apoi și Dominic era la un moment dat extaziat. Deci de vreun an și jumătate. Văzusem la momentul respectiv cum cântă, mi-a plăcut, așa că de data asta de cum am văzut am vrut să merg. Le-am întrebat și pe fetele din gașca de dansuri daca vor, doar Cris putea atunci pe 26, a doua zi de Crăciun. Luat bilete și antamat treaba.

Și zău că nu mi-a părut rău. Mi-a plăcut foarte mult. Mult mai mult decât Mariza sau Irina Sârbu. Sigur, nu compar nici vocile, nici stilurile, ci felul în care m-am simțit eu personal la concert.



miercuri, 21 decembrie 2016

Zărnești, Curmătura, Prăpăstiile Zărneștiului, Stâna Regală, schitul sf. Ana

Și iată că până la urmă am ajuns din nou la munte. Avusesem probleme cu genunchiul agravate după Mălăiești și mi-era teamă de un traseu mai solicitant, așa că am mers pe varianta Curmătura. Inițial nu voiam, pentru că era de două zile iar eu as fi vrut de o zi, că aveam multe de făcut acasă și timp ioc, dar până la urmă am amânat iar toată treaba și... am fugit la munte.
M-am străduit să adun mai multă lume, ca să obțin reducere (la 3 persoane 50%, la 5, 100%), dar nu s-a putut, fiecare avea altele.
Cu Greenventure nu mai fusesem. Dar măcar dintre participanți știam doi, pe Sever și pe Flori - cu care de fapt complotasem pentru a merge în excursia asta și să obținem reducere dar nu ne ieșise.
Inedit era faptul că pentru prima oară de când am fost la Curmătura, nu aveam cazarea la cabana Curmătura. Ci la Gura râului, la marginea Zărneștiului, de unde începe drumul forestier  către prăpăstiile zărneștilor. Mi-era că o să dârdâim, că de câte ori trecuserăm în drum spre fântâna lui Botorog, lăsam mașinile în parcarea de la cabana Gura râului aveam senzația că e un loc cam geros și poțin populat. O dată țin minte că la întoarcerea de pe traseu am intrat la bar, să ne încălzim cu un vin fiert și ne-am înghesuit toți la o masă lângă un radiator.


Deci am pornit din București pe la 7 și ceva, pe frig umed, bucureștean, cu 3 mașini (eram 14 inși și nu meritase bătaia de cap a închirierii unui microbuz). Pe parcurs s-a făcut frumos, soare, chiar am avut noroc de o vreme superbă în ambele zile.Am ajuns la Zărnești, ne-am cazat la Gura Râului - trebuie să spun că am fost plăcut surprinsă că era curată, în camere era cald, cele două băi de pe hol (una pt femei, una pt bărbați) erau și ele curate, cu două chiuvete, un duș și o toaletă. Camerele erau de 2 paturi, micuțe, dar nici nu ne trebuia mai mult.


Abia în jur de ora 12 am început drumeția. Am mers cu mașinile până la Fântâna lui Botorog și de acolo per pedes pe traseul arhicunoscut mie. Era frumos tare, cu multă zăpadă,  iar la un moment dat a și nins de pe copaci. S-a urcat încetișor, ca sa fie ok pentru toată lumea, inclusiv pentru cei neantrenați. Am ajuns la poiană. Pe moment o ceață deasă, nu se vedea nimic împrejur. Dar pe măsură ce ne-am adunat și am pornit mai departe, valurile de ceață s-au dat la o parte, ca o perdea trasă de cineva și ne-a dezvăluit priveliștea crestelor Pietrei Craiului. După pozele de rigoare ne-am continuat drumul spre cabană.





Aici era aglomerație, lume multă în trecere, am văzut că a mai apărut o pisică, una roșcovană, blănoasă. O ciorbă, un vin fiert, un ceai, astea au fost alimentele perfecte pentru mine.
Spre ora 3 și ceva am ridicat ancora, și după pozele de grup, am pornit să coborâm pe Prăpăstiile zărneștiului, pe marcajul bulină galbenă, care ne-a dus la un moment dat pe niște costișe înzăpezite, superbe, ca din poveste. Și am tot coborât prin pădure până s-a lăsat înserarea, iar când am ajuns la drumul forestier prin Prăpăstii era deja beznă. Am mers pentru prima dată prin prăpăstii pe noapte, pe zăpadă. Foarte frumos și așa! Pe drumul ăsta ne-a dovedit frigul, am ajuns la mașini ușor înghețați.

Am votat să mâncăm în Zărnești, nu la cabană, așa că n-am mai oprit la cabană ci am mers direct spre centru. Am ajuns la Jimmy's Corner, un bistro-pizzerie recomandată de unul dintre ghizi pentru pizza cu ciuperci de pădure.

Tocmai când să ne ia comanda, a picat curentul în tot cartierul. Ospătărița ne-a spus că pe parcursul zilei mai picase curentul în alt cartier. Cuptorul era electric, așa că am început să ne gândim la variante alternative. Tocmai când eram gata să ne încercăm norocul în altă parte hop! se făcu lumină! Așa că nu am mai plecat, am comandat pizze și ceaiuri (nu aveau nimic alcoolic). Pizza a fost super, și ceaiul de fructe Sweet November fantastic. Ciocolata caldă n-a strălucit prin nimic, era de plic.
Sătui și mulțumiți ne-am îndreptat cu mașinile către cabană, unde-a rămas că după ce ne schimbăm, ne vedem cu toții în sala de mese, la un vin și o cântare - aveam o chitară, o mandolină și o vioară.
Seara de cântare a pornit mai greu, până s-a dezmorțit lumea. Combinația celor trei instrumente suna nu chiar impecabil, uneori mai bine, alteori fiecare separat deși laolaltă. Ușor-ușor s-a rodat treaba, vocile au mai prins ceva putere și, cu ajutorul alcoolului, s-a cântat destul de mult. La pauză a avut loc um moment tensionat, sub influența alcoolului, dar care s-a dezamorsat până la revenirea publicului. S-a cântat mai departe până spre ora 1 și ceva cred, apoi ne-am retras cu toții.


Dimineața am luat micul dejun în sala de mese, și am suplimentat oferta cu ce mai aveam prin desagi.
Apoi se pare că la un moment dat s-a discutat despre alegerea între surprizele 1 și 2. Se pare că varianta 1 era sa mergem să ne bălăcim, iar a doua, să facem un traseu scurt. Se pare că s-a votat drumeția, că mulți nu-și luaseră costumul de baie deși fusese menționat. Eu am aflat tardiv. Ei, asta e, am rămas fără bălăceala la care sperasem.
Ne-am adunat de prin camere și am pornit spre Sinaia. Obiectivul nostru erau stâncile lui Franz Josef. Am oprit în parcarea de la Penny și au apărut iar discuții, dacă să mergem la stânci sau cu telecabina până pe platou - era cineva pe care-l durea genunchiul. S-a ales să mergem spre Stâna Regală și stâncile lui Franz Josef.




Am pornit pe poteca pietruită acoperită de zăpadă, luminați de soarele amiezei - un peisaj mirific, o potecă pitorească, zăpadă multă... A fost foarte frumos. Și iată că așa am ajuns și eu la Stâna Regală, despre care tot auzisem de mai bine de-un an dar habar nu aveam unde anume era.
Am ajuns în poiană, la Stâna Regală, ne-am oprit pentru odihnă undeva aproape de căsuța paznicului și de țarcul căprițelor. Soare, zăpadă de un alb orbitor, Bucegii cu crucea Caraiman - vedere de pe cealaltă parte decât cea clasică, de la șosea, un cer albastru...




Apoi am urcat până la punctul de belvedere construit pentru împăratul Franz Josef pe stâncile pitorești și ne-am putut arunca privirea până hăăăăt departe. Se vedea în toată splendoarea Sinaia, Valea Prahovei și apoi Munții Baiului, ca un zid de piatră sprijinind bolta cerească în fundal. Domnul Lucian, cu vioara sa ne-a încântat cu câteva melodii ce au sunat minunat în acest loc.



După ce ne-am săturat de frumusețea priveliștii am pornit înapoi spre poiana stanii regale, dar un câine mare și blănos, foarte prietenos, ne-a deturnat, căci era musai să ne jucăm cu el sau să îl pozăm.
După o mică pauză de sandwich am pornit ănapoi spre Sinaia, dar de astă dată pe partea cu drumul, ca să ajungem și la Schitul Sf. Ana. Pe partea asta nu mai aveam soare, deci ne-a fost mai răcoare. Poate și de asta drumul mi-a părut lung. Schitul Sf. Ana e foarte pitoresc și, conform ghidului nostru, este primul așezământ monahal de pe Valea Prahovei, de la 1453.


Am mers apoi mai departe pe șosea până am dat de locul unde lăsaserăm mașinile când începuserăm urcarea pe Poteca Regală. De aici nu mai sunt multe de spus, ne era foame și frig, așa că am mers puțin mai în jos și am luat masa la Popasul Haiducilor, unde mâncarea era bună, vinul fiert de asemenea, aveam și brad și decorațiuni drăguțe de crăciun, deci totul a fost minunat.





marți, 20 decembrie 2016

Uneori lucrurile merg șnur

După cum sunt zile în care tot ce îți propui se duce naibii din diverse motive care mai de care mai neașteptate, sunt și zile în care deși nu ți-ai propus musai să faci cutare și cutare, lucrurile, dacă le pui în mișcare, curg de la sine.
Așa a fost duminica trecută. Vorbisem de principiu cu Livia, mă întrebase daca vreau să merg la expoziția de ii de la MȚR, ca vorbise cu Dani și Elena și de principiu ar fi mers. Am zis da, vin și eu, se stabilește să ne vedem la ora 4. Apoi îmi zice că tot duminica, seara de la 7:30, ar fi un concert de colinde cu intrare liberă la catedrala Sf. Iosif. Mai zic și eu că la MȚR, de la 5, e și seară de teatru, primisem invitație pe facebook de la Cristian Fofirca ca joacă chiar el în piesa respectivă. Livia zice ok, depinde cât durează, ca să aibă timp să ajungă la concert. Apoi tot restul săptămânii a fost liniște, ne-am văzut fiecare de treburile sale, abia vineri am mai dat cu întrebarea, am întrebat-o și pe Elena dacă vine, a zis că vine la ii, dar la teareu și la colinde parcă nu, dar poate stăm în loc de asta la o cafea la o parolă. Ok zic, hai că vedem acolo.
Și s-a făcut duminică, zi și de votare pentru alegerile parlamentare. Știind că am activități, m-am trezit mai devreme decât m-aș fi trezit în mod normal într-o duminică casnică. Am ieșit târzior din casă, cam fix cât să ajungem la votare și de la secția de votare în pas de plimbare mai vioi până la intrarea în Herăstrău. Aici maică-mea și-a continuat plimbarea în parc, iar eu m-am îndreptat per pedes către MȚR pe Kiseleff. Am mers destul de relaxat, că aveam timp, m-am bucurat de razele soarelui, chiar cu dințișori cum erau. Am ajuns prima, apoi Dani, apoi Livia. Între timp mă sunase și Flori, îi povestisem și ei de planul nostru și a rămas că sosește și ea după ce termină cu preumblările prin Decathlon.
Noi, cele trei care ne adunaserăm am pornit să căutăm expoziția. Întâi era să intrăm pe la cinema, apoi ne-am întors spre intrare și am intrat la clubul țăranului. Băieții de la bar ne-au spus că nu-s siguri, dar s-ar putea să fie pe ușa din stânga, cea mai spre geam. Am văzut și afișul, deci suntem ok, pe drumul cel bun. Urcăm scări, vreo două etaje. Ne învârtim prin expoziție - foarte, foarte frumoasă și interesantă, mai trăncănim, între timp sună și Elena că ea abia atunci terminase de votat și urma să ajungă în vreo jumătate de oră... Flori apare direct, pozăm tot ce ne place, ne pozăm și pe noi, ne mai învârtim puțin apoi coborâm să căutăm sala unde se joacă piesa.






Din nou ne arată băieții de la bar direcția - acum era fix în direcția opusă expoziției, în capătul culoarului din dreapta barului. Găsim, găsim și locuri, ne așezăm mai la margine, în caz că durează să poată pleca fetele fără să deranjeze.

Avem timp chiar și să bem un vin fiert (scump, dom'le, scump! 10 lei!). Apoi începe piesa. Care era de fapt două. O scenetă mică prima, apoi piesulica propriu-zisă. Prima, jucată slăbuț, deh, de amatori. Dar onorabil. Apoi, după o scurtă pauză, a început ce-a de-a doua, Insomnia. Cum a început mi-am dat seama că am mai văzut piesa. Într-un iulie, cred, la BackYard, când s-a nimerit să fie și ziua Anei Ureche. Doamna care juca rolul nevestei cam exagera, Cristi era destul de natural. A fost plăcută piesa, ne-am amuzat, nici nu a durat prea mult, astfel încât ne-a mai rămas și timp să mâncăm ceva înainte să pornim spre concerul de colinde. Trăiască MBS-ul!
La masă s-a vorbit mult, toate despre tot, apoi s-a făcut vremea să plecăm. Ne-am îmbarcat în mașini (Livia și Flori erau șoferițele noastre) și am ajuns rapid la catedrală. Dar a durat o grămadă găsitul locului de parcare. Cât le așteptam pe fetele din mașina 2, am tras și o fugă la expoziția de lucrușoare handmade de la palatul Știrbei și să ne întoarcem. Fetele intraseră deja, ceea ce am făcut și noi. Am reperat-o pe Elena și apoi am mai înaintat. Concertul a fost frumos, unele colinde mi-au plăcut mai mult decât altele, dar statul în picioare și-a făcut treaba și au început să ne doară una-alta, să obosim, așa că am decis să mergem undeva să bem un ceai cald, ceva. Le-am sms-uit pe Dani și Livia, care prinseseră cumva loc pe scaune că mergem la ceai.





Noi am luat-o pe Calea Victoriei, și am mers până mi-a picat fisa că am fi aproape de Camera din Față. Am luat-o înspre ea, și, mare surpriză, am găsit și o masă liberă (cineva făcuse rezervare dar nu mai venise). Am luat loc în colțișor și ne-am delecat cu atmosfera și cu ceaiurile. Apoi ne anunță feltele că vin și ele. Am reîntregit gașca și am petrecut încă vreo oră și ceva tihnit, cu delicioasele ceaiuri, cu trăncăneli plăcute despre câte în lună și în stele. O seară foarte, foarte reușită!

Related Posts with Thumbnails