BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

joi, 13 iulie 2017

Milano, Genova, Torino în trecere - (3)

În tranzit am fost prin Milano de 3 ori. Când am mers cu Terra Incognia la Nisa, când ne-am întors de acolo și acum, când am mers către Cinque Terre. Am văzut mai mult zona din jurul gării centrale, câteva străzi dimprejur, câteva magazinașe cu chinezării ieftine, una-două cafenele-pizzerii, un supermarket, o gelaterie...Și cam atât.
Prima impresie: o mare de scutere. Multe parcate, multe circulând. Mulți africani. Mulți chinezi. Și cam atât.
Gara centrală e mișto. Mare, cu arhitectură frumoasă, amestec de vechi și ultramodern.





Genova. La dus către Cinque Terre am vizitat doar o străduță ce ducea la un market gen Mega de dimensiuni medii.

La întors, în ziua plecării, am vizitat mai mult și variat. De la gară am ieșit cumva pe un bulevard cu magazine de lux, cu clădiri vechi și frumoase, am traversat o piață mare și am ajuns în centrul vechi, către port.




În zona asta veche am văzut multe clădiri cu fațade zugrăvite în așa fel încât să pară că au, din desen, coloane și un fel de arcade - cum sunt clădirile din foto cu fântâna.

Portul - mare, variat, cu multe chestii super mișto, unii au făcut super poze acolo, eu n-am reușit, am pozat bucățele care mi-au ieșit și nașpa. Așa ca apelez la pozele celor care se pricep ca lumea la așa ceva.


După o pauza de o oră în care am avut liber să ne împrăștiem prin zonă, să bem o cafea, că halim ceva și să ne luăm chestii pentru următoarea perioadă de mers cu trenul, ne-am reunit și am pornit prin Genova pe străduțe către cealaltă gară, de unde urma să luăm trenul către Torino.

Ca observație - Genova e un amestec amețitor. Un oraș destul de înghesuit, cam murdar, cu excepția unor zone mai centrale. Dar plin de mici monumente de artă pe unde nu te aștepți: pe colțul unei case-bloc o statuetă a fecioarei Maria sau un Isus... Câte un basorelief care îți taie respirația... câte o biserică sau catedrală ce te lasă cu gura căscată.







Enorm de mulți comercianți de stradă ilegali și legali, africani, chinezi, pakistanezi și toate națiile lumii. Sunt convinsă că Genova merită mai mult timp pentru a-i descoperi părțile mișto. De exemplu, la un moment dat am dat de un bulevard pietonal (Via Garibaldi), mai larg, străjuit de case-palat renovate superb: Palazzo Rosso, Palazzo Bianco, Palazzo Tursi etc.

În fine, am străbătut Genova, de la gara Genova Brignole, cu pauza din port, până la gara Genova Piazza Principe. Pe n+1 străzi și străduțe, prin N piețe și piațete. Nu era prea mult timp, căci aveam un tren de prins către Torino.


Am ajuns la timp cât să ne mai luăm din gară o cafea, o apă. Și pentru că am văzut-o și  mi-a plăcut, am luat-o și pe ea:
Birra Nazionale, o bere artizanală locală - na, ca să nu zic că n-am băut și o bere artizanală italienească, de la mama lor. Bunuță!

Am mers ce am mers, la plecare eram doar noi în tren, apoi, pe măsură ce ne apropiam de Torino se umplea din ce în ce. Am mers o grămadă. În fine am ajuns și în Torino, gara Porta Nuova.

Din planul de alergătură prin Torino îmi amintesc cam așa (memorie ciupită de molii, deh!): am mers întâi pe una dintre străzile mari (probabil Corso Vittorio Emanuelle II), am ajuns în frumosul Parco del Valentino, pe unde ne-am plimbat pe săturate (e un parc mare).

Am admirat întâi Castello del Valentino, frumos și impunător, apoi ne învârtim pe alei - lume multă la plimbare, era frumos, cald, weekend... Am ajuns în preajma castelului medieval (Borgo Medievale), i-am dat târcoale, apoi l-am și vizitat, ne-am odihnit pe niște băncuțe în interior...



Treaba asta cu preumblatul prin parc a fost minunată. Dar desigur, a luat și ea sfârșit la un moment dat - am părăsit parcul tot cam pe unde intraserăm, apoi am luat-o pe diverse străzi, conduși pe meleagurile necunoscute de Dorin.






Am mers, am trecut printr-o piațetă unde se desfășura un târg al producătorilor locali, și de unde, de pe măsuțe, ne zâmbeau îmbietor halci de prosciutto crudo, roți de parmiggiano și alte specialități, vinuri, tot felul de nebunii de îți lăsa gura apă. Unii și-au luat chestii, eu am reușit să mă țin tare și să nu iau nimic (deși mi-aș fi luat de toate!).

Apoi tot umblând așa am luat masa în oraș la o pizzerie ce vindea pizza la felie, ieftină și extrem de bună... Am ajuns apoi undeva în centrul vechi, într-o piață centrală, numită Piazza Castello, unde ne-am învârtit o bună bucată de vreme. Pe una dintre laturi am descoperit Opera, unde oamenii tocmai intrau la Manon Lescaut (conform afișului).
Am colindat magazinașele de suveniruri, am luat la pas toate laturile pieței, am pozat și castelul din centrul ei, apoi am ajuns în cealaltă parte a pieței, dominată de Palazzo Madama și străjuită de Palazzo Reale di Torino.

 
 
 
 
În fața Palatului Madama, la statuie, ne-am adunat și am pornit-o mai departe pe alte străduțe, la ceas de seară.



Am mers o grămadă și în cele din urmă am ajuns la altă gară. Ne-am luat bilete, ne-am înghesuit pe peron și am luat trenul ce ducea spre aeroport.
That's all folks!

luni, 3 iulie 2017

Valea Albă din Bucegi sau frica și adrenalina


Cum-necum, mai mult pentru că nu îmi imaginam cum e de fapt, m-am avântat cu gașca veselă de terranieni (că acolo ne-am cunoscut cu toții) la o excursie de o zi mai greuță. Și-a fost Bușteni - Valea Albă - crucea Caraiman - brâna Caraiman - cabana Caraiman - Jepii Mari - Urlătoarea - Bușteni.

Prima porțiune, de cum am intrat în pădure și până aproape de poiana „La vedeață” a scos untul din nou, un soi de panta prostului cu mici zone de plat sau coborât. Ne-am cam făcut încălzirea, ca să zic așa. La intrarea în traseu i-am văzut pe cei de la Hai să socializăm, care mergeau la Mălăiești, adica aveam o vreme traseu comun. Cu avânt am depășit un pic punctul unde trebuia să o luăm la stânga, noroc că ne-am întâlnit cu niște băieți care mergeau la Coștila și ne-au atras atenția că trebuie să ne întoarcem puțin ca să întrăm în traseul de Valea Albă. Am regăsit traseul (nemarcat, da, e primul meu nemarcat din ultimii 10 ani, de când m-am apucat să merg mai mult prin munți). În cele din urmă am ajuns la poienița de vis, despre care am aflat de pe blogurile altor călători că s-ar numi „la verdeață”.
Ne-am uitat fascinați în sus, spre valea bolovănoasă și cu zăpadă... și în jos, spre vale, spre Bușteni... și în stânga și în dreapta la versanții munților... Totul era fantastic de frumos. Și crestăturile adânci ce brăzdau versantul din stînga (Caraimanul) ne impresionau cu unghiurile lor ascuțite.

După un popas nu foarte scurt ca să ne tragem sufletul, să prindem puteri și să ne pregătim psihic, timp în care am găsit și un fluture neînfricat ce s-a lăsat fotografiat, ne-am făcut curaj și am pornit-o în sus printre bolovanii Văii albe. Începutul e mai puțin abrupt, suficient cât să ne facem încălzirea pentru cățărările ce urmau. Încep bolovani mai mari, mai mici, puși care mai de care.
Urcăm, urcăm, ne cocoțăm, pe unde ne e prea greu ne mai ajută băieții să ne urcăm. O vreme reușim să evităm limba de zăpadă/gheață, mergând prin dreapta ei... dar la un moment dat ne dăm seama că asta e, trebuie să o luăm pe zăpadă. Ne-a cam tremurat fundul până am ieșit de pe zăpadă.
La câteva minute după, când mergeam pe margine, un bolovan a căzut chiar pe mijlocul limbii de zăpadă și s-a rostogolit mai departe la vale. Am încremenit și atunci ne-am dat seama că e periculos și că toate pietrele astea nu-s neapărat așezate și la locul lor... Și ce noroc am avut că apucaserăm să ieșim de pe zăpadă, altfel ne-ar fi luat ca pe popice.
Cum n-aveam ce face, doar să mergem mai departe, asta am și făcut. Am dat de prima săritoare, numită Săritoarea Cârnului, un mare bolovan, înalt de vreo 10 metri, unde am găsit cablul, prin stânga, și am reușit să ne cocoțăm pe ceafa bolovanului, unde am poposit nițel ca să ne regrupăm. Aici ne-au depășit două grupuri de câte doi până ne-am adunat toți cei 7 temerari.
Am continuat ascensiunea pe bolovanii de toate mărimile, prin grohotiș, prin zone cu pietre instabile, unde ne era frică să nu dăm pietre peste cei din grup mai din aval... Se vedea deja următoarea săritoare, Săritoarea Mare. Întâi micuță, undeva sus, apoi tot mai mare. Ne-am cocoțat și ne-am cățărat de ne-a venit acru și am ajuns apoape. Din ce țineam minte de pe bloguri, varianta de ocolire era prin stânga, și da, a fost ok. Cu un pic de teamă la un moment dat.



Am trecut deci și de Săritoarea Mare, și am reușit cumva să evităm coborârea pe o nouă limbă de zăpadă, pentru că am mers pe pietre și iarbă prin stânga. Am mai avut de urcat, nu se terminase aici, dar, în cele din urmă, chiar am ajuns în șa - șaua Văii Albe. Aici a început să sufle vântul tot mai tare pe măsură ce ne apropiam de zona descoperită a platoului Bucegilor. Ne-am adăpostit după un fel de mal ierbos până ne-au ajuns din urmă toți. Am mai mâncat câte ceva, am mai băut o gură de apă, s-a mai discutat ce variantă de coborâre să alegem...
Stăteam cu fața către Valea Albă, pe unde tocmai veniserăm și nu ne venea să credem cât am urcat (și unde pui că e și puțin curbată, nu se vede totul până la poale). În stânga aveam releul Coștila - nu-l văzusem niciodată atât de aproape, iar în dreapta - Caraimanul.

Am pornit pe Caraiman, către cruce. Vântul sufla incredibil de tare, m-am felicitat că-mi luasem în rucsac gecuța de iarnă cu puf de la Decathlon, pot spune că m-a salvat. Am ajuns și la Cruce, dar acolo sufla atât de tare că n-am stat decât câteva minute, era să mă ia pe sus ăn timp ce încercam să fac trei poze amărâte.


Am fugit mai departe, duși de vânt, pe brâna mare a Caraimanului către cabana Caraiman. Vântul sufla tare, iar imaginile erau spectaculoase. Dar cum mă zbura vântul, nu prea reușeam să fac poze. Mi-ar fi plăcut să pot filma cum spulbera vântul, în valuri, ca pe-o mare agitată, iarba verde.


Ieșind de pe brână și coborând spre Caraiman am dat de niște rafale de vânt și mai puternice, care chiar m-au mutat mai încolo, a trebuit să mă las în jos și să mă proptesc solid de sol să nu mă ducă-n râpă. Am ajuns cu chiu cu vai și în cabană, unde am ras două ceaiuri, ce mi-au părut divine. Am mâncat, ne-am hodinit și apoi am pornit pe platou, spre Jepii Mari.

Pe Jepii Mari cred că fusesem prima dată pe munte cu Jorică, de el zburda și eu abia mă târam... Acum, la ceas târzior, spre ora 18, cred, nu era nimeni pe Jepi. Poteca a fost a noastră. Genunchii mei, obosiți de atâta chinuială, de unde la cățărare nu ziseseră nici pâs, acum au dat semne de supărare, aproape de la prima sută de pași coborâți. Am suferit și-am strâns din dinți, am coborât încetișor ca să nu-i abuzez și mai tare și să nu mă trezesc cu vreo buleală.

Am ajuns și pe la Urlătoarea, poze, apă, în final apăăăă! și țuuuuști spre Bușteni. Am încheiat apoteotic în Bușteni, cu o pizza și o bere neagră această aventură.

Related Posts with Thumbnails