BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

joi, 25 august 2016

O Bulgarie frumoasă - Cascadele Krushuna, lacul Iskar, Borovets, vârful Musala

Din seria ”nici un weekend în București”, nu c-aș fi vrut, că mie îmi place să mai am și pauze, s-a nimerit ca al patrulea weekend călător să fie în Bulgaria, cu TED Adventure. Am vrut Musala de când s-a anunțat, dar atunci s-au ocupat imediat locurile, n-am mai prins, mi-am făcut alte planuri, apoi s-au eliberat locuri dar n-aveam cum să mai schimb. A, pozele pe care le inserez nu-s ale mele, sunt ale colegilor de călătorie, le mulțumesc pentru frumusețea imaginilor captate.

Așa că a rămas pe weekendul 20-21 august călătoria pe Musala. Am apucat să văd doar cam pe unde e pe hartă Borovets, că e mai departe de Sofia... și cam atât. Am aflat ulterior că acest vârf Musala este cel mai înalt din Balcani și face parte din Munții Rila. Are 2925 metri.
Deci ne adunarăm dis-de-dimineață la metrou Izvor, plecarea la ora 7:30. M-am bucurat c-a venit în excursia asta și Mitzi. Deci am pornit spre Giurgiu, unde am ajuns repede. A durat ceva trecutul podului, dar nu foarte mult. În fine, suntem în Bulgaria. Am mers mult, am și pierdut șirul orelor, vreo 5 sau 6. Am avut oprire la cascadele Kruşuna, lângă Lovech. Le mai văzusem acum un an, cu Hai-Hui, atunci mai pe îndelete, acum mai pe fugă. Mi-a plăcut enorm de prima dată, cu zecile sau sutele de terase făcute de apa limpede-verzui-albăstrie, împrăștiate pe o suprafață destul de mare. De data asta n-am mai vizitat tot, doar cascada principală, n-am mai gustat întreaga frumusețe a parcului.
Am pornit mai departe, către lacul Iskar. A durat mult, spre 3-4 ore. Lacul, un del de Bicaz bulgăresc, e mare și foarte frumos și reprezintă sursa de apă potabilă pentru Sofia și alte orășele din împrejurimi. Mitzi, care a făcut o scurtă baie în lac, spune că avea gust de apă potabilă - adică n-avea gust sau miros. Am coborât spre lac pe lângă hotel-restaurant Camelot (mare, impozant și cam kitsch). Ne-am desfătat privirea cu orizontul liniștit, cu apa limpede și razele soarelui ce se gândea deja la apus.
A pornit mai departe și în scurt timp am fost la Borovets. Se vede că e stațiune, multe hoteluri mari, medii, mici și destul de multă populație turistică. Ne-am cazat la Borovets Gardens, un apart-hotel (așa se intitula el) adică hotel de apartamente. Două stele, condiții excelente. Am stat în apartament cupat dublu, am avut o bucătărioară perfect și complet utilată, finisaje atent realizate. Eu una am fost super mulțumită.
După instalare, ne-am strâns cu toții în fața hotelului ca să colindăm prin stațiune pentru cumpărături și cină. Am găsit prin centru câteva supermarketuri de unde ne-am aprovizionat apoi ne-am împrăștiat în grupulețe pe la restaurantele din zonă. Noi ne-am nimerit la Black Tiger, vis-a-vis de Hotel Rila, în curtea căruia era un concert în aer liber, o tipă cânta la niște corzi imense, o muzică foarte frumoasă. Am halit niște bunătăți locale, ceva ce nu mai încercasem, foarte, foarte bune - o ciorbă de miel și un fel pe bază de brânză, Gyuvetche cred.
A doua zi la 8 fără eram deja în fața clădirii telegondolei Yastrebetz, care pornea la 8:30. Și nu eram singurii, mai erau destul de mulți bulgari la coadă. La 8:30 fix s-a dat drumul. A mers repede. Drumul cu telegondola a durat ceva, spre 30 de minute, am urcat mult. Ajunși sus ne-am regrupat și am pornit spre Cabana Musala. Drumul lin, pe platou, abia dacă urca și cobora, poteca lată, printre jnepeni și flori roz fucsia.

Puteam vedea masivitatea acestor munți, cu deschideri largi, căldări pietroase și lacuri limpezi. Cer albastru, soare, și nori albi, care ușor ușor s-au impus și au cotropit cerul. Până la cabana Musala am avut mai mult soare decât nor, după aceea invers. La cabana Musala se așternea privirolor noastre un lac minunat și măricel. Și lacurile ne-au însoțit de-acum până la refugiul Everest. Între cabana Musala și refugiul Everest poteca devenea mai de munte, printre și peste bolovani - aici pot spune că Musala și împrejurimile sunt ca niște munți Retezat dar mult mai înalți.
Era multă lume care urca pe Musala, asta în afară de noi cei 50 de români.

Am ajuns la refugiul Everest, care are o formă și un design aparte, zici că e un OZN pitulat în munți. De aici a început să fie mai solicitant traseul. Din ce în ce mai stâncos, jnepeni mai puțintei, lacuri mai mici. A, în spatele refugiului Everest era un lac, numit Lacul înghețat, foarte limpede și rece, care e înghețat cea mai mare parte a anului - când am fost eu părea să nu mai aibă gheață, dar la tura anterioară ghizii noștri spuneau că avea încă gheață la suprafață. În poze nici nu observi acest lac, pentru că reflectă perfect, ca o oglindă, măreția vârfurilor de deasupra.

Deci ne-am continuat urcarea până la punctul unde traseul se bifurca în poteca de vară și cea de iarnă. Eu am luat-o pe poteca de iarnă. Foarte stâncoasă, avea stâlpi și cabluri continuu, până în vârf. La cățărare am folosit tracțiunea 4x4, adică 4 labe. Pentru că jos nu era hău nu era așa de înfricoșător. Doar dacă te uitai în dreapta puteai vedea abruptul și pericolul. Mi-a plăcut porțiunea asta care te punea la treabă. Doar că a fost scurtă și am ajuns pe vârf, la cabana meteo. Ne-am pozat fiecare pe vârf  mă rog, nu chiar toți, că mai erau și zeci de alți turiști dornici să facă același lucru...
Pe vârf am avut doar nor, priveliștea dinspre refugiu și cabană erau în nor, nu se vedeau, am putut poza doar cealaltă parte. Aceeași masivitate impunătoare și stâncoșenie și lacuri glaciare.


Am pornit-o înapoi, după ce am făcut și pozele de grup. Coborârea a fost ușoară, și, mulțumită sfaturilor lui Ștefan am evitat să mai țopăi și să-mi franjuresc genunchii. Totuși s-a simțit că a fost un drum lung, pe final. Și mai ales după telegondolă.
Apoi drum întins, cu pauze minime către casă, ca să ajungem cât mai curând în București. Dar tot spre ora 2 noaptea am sosit la Izvor...

marți, 23 august 2016

Descoperirea Slănicului

Pentru weekendul cu sântămărie fetele din gașca de la dansuri schimbaseră planul și-a ieșit Slănic Prahova în loc de Veliko. Inițial nu m-am prea bucurat, aveam o părere plină de dubii despre stațiunile românești. Dar ceva mai apoi mi s-a aprins un beculeț. Poate i-ar plăcea maică-mi să meargă?! Șovăi, că la cum a primit (a se citi respins) toate propunerile mele de câțiva ani încoace, mă miram să vrea. Dar hai c-o întreb. Și, minune mare, nu zice nu, e tentată. Îi zic că să nu își facă cine știe ce planuri, că depindem de fete cu transportul (căci microbuzele sau trenul necesitau transfer la Ploiești). La întâlnirea de iulie la piscina din Buftea le zic fetelor de ideea mea creață. Ca prin minune, totul se aranjează. Și fetele primesc ideea cu deschidere, se rezolvă și cu transportul, antamez și cazarea prin agenția la care au apelat fetele.
Timpul a trecut iute și iată c-a sosit ziua plecării. Cu toate emoțiile și temerile și maică-mea plină de frici, pe ziua cea mai ploioasă din august, ne urcăm în mașina Mariei la Obor.
Ploaie multă, măruntă, tot drumul până la Ploiești și după. Sosim la Slănic la ora 12. Peisaj oarecum rural, dar frumos, mulți meri, pruni peste tot, brazi argintii lângă calea ferată. Baia Roșie Resort, unde aveam cazarea, s-a dovedit mult peste așteptările mele. Chiar nu am nimic de reproșat, am doar cuvinte de apreciere. 
Cum am ajuns înaintea orei de check-in, ne-am instalat în restaurant, am mâncat care ce-a poftit, am băut o bere, a trecut timpul. La un moment dat, plictisiți de stat degeaba ne-am zis că hai să ieșim la o plimbărică prin împrejurimi. Când să ieșim, fata de la recepție ne-a oprit să ne dea și cheile. Așa că ne-am cazat întâi, apoi ne-am adunat pentru plimbărică. 
Când am ieșit, pe la 4 cred, ploaia se oprise așa că am pornit cu avânt spre centrul Slănicului. Dar n-am făcut mulți pași si ploaia a reînceput. Întâi mai slăbuț, ca o bură subțire, apoi tot mai deasă și mai serioasă. Mergând agale, am ajuns în centru, acolo am găsit o hartă și ne-am orientat cât de cât. Am pornit-o întâi către salină, cu gândul că poate o vizităm. Am mers, am mers, ploua, ploua... copiii se plictisiseră, protestau... Am ajuns și la salină. Acolo - surpriză - fiind vineri, programul era până la ora 16. Aia e, ne-am așezat pe niște băncuțe, ne-am odihnit, am făcut câteva poze, ne-am hăhăit apoi am pornit ănapoi, până la indicatorul cu hartă. De acolo am luat-o către Grota miresei și Baia Baciului. Drumul suia un deal, șerpuia pitoresc printre case cu curți verzi, cu mulți copaci și meri. Am urcat încetișor și am ajuns la complexul Baia Baciului. Am intrat printr-un restaurant cu tematică românească/vânătorească - restaurant Grota Miresei  - bârne, păsări împăiate, lumină slabă. am ieșit spre piscină și lac. Lacul sărat (ca și cel de la Baia Roșie) era amenajat, cu malurile acoperite de lemn, cu multe șezlonguri împrejur. Evident, pustiu în ploaia care cădea în continuare cu mici întreruperi. Am mers coborând către locul unde se aflase Grota Miresei - ne-a arătat Cristina unde fusese, din descrierea ei mi-am imaginat viu cum era locul... acum nu prea ai fi putut ghici cum a fost după ceea ce vedeai. De curiozitate, am căutat imagini vechi, am găsit asta:
Și încă un link, cu mai multe, dar parcă nu atât de sugestive: https://romanialainaltime.wordpress.com/category/slanic-prahova-mai-1997/

 Am făcut poze, apoi ne-am întors în restaurant, unde am băut o bere/suc/ciocolată și apoi am tulit-o înapoi spre cazare.  La coborât a fost cu mult mai ușor. Maică-mea a fost ok, nu s-a plâns, a fost de folos cât o fac eu să meargă prin Herăstrău. Ne-am întors în camere, pe mama am lăsat-o să citească și să se odihnească. Unii au ciugulit una-alta, cu fetele ne-am adunat în camera Cristinei și-a lui Rali până ne-am hotărât să mergem la masa de seară în oraș. Ploaia se oprise, așa că a revenit semnalul la TV, iar maică-mea a rămas în cameră.
Noi fetele am pornit cătinel spre centru în căutare de un loc drăguț unde să cinăm. Cel mai aproape era un loc drăguț, cu o moară de apă, dar acolo Rali nu și-a găsit ceva să o inspire, în plus era afară și se lăsa frigul, așa că am pornit mai departe. Ne-am oprit la restaurant Roberto sau mă rog, ceva de genul. Am comandat toate legume la grătar și bere/cidru. Am petrecut o seară frumoasă acolo. Apoi o pornirăm spre casă.Din nou ne-am oprit în camera Cristinei, unde ne-am distrat până târziu jucând Activity. A fost tare amuzant.
A doua zi am avut noroc, ploaia a lăsat loc soarelui. Am avut soare cu nori, o vreme perfectă pentru plajă și bălăceală. După un mic-dejun tip bufet suedez foarte diversificat m-am amplasat la piscină pe un șezlong. M-am bălăcit întâi în piscina cu apă dulce, apoi m-am orientat spre Baia Roșie. Acolo m-am bălăcit muuult, cât am putut, cred că în două ture chiar. Mă așteptam să le văd și pe fete, dar ele aveau program de joacă cu copiii. Cum se făcea ora prânzului, le-am lăsat pe ele să mănânce (aveau demipensiune, eu luasem doar cu mic dejun), am mâncat cu maică-mea câte o ciorbă de burtă apoi am ieșit cu mama prin oraș, și ne-am plimbat destul de mult. Ne-am întors destul de târziu, pe la 5, cred, așa că n-am mai intrat în piscină. Am mai ciugulit din proviziile noastre.
S-a lăsat seara. Fetele se duseseră cu copiii în sala de conferinte, care era acum sala de joculete și activități pentru copiii mici și mari. Copiii erau captivați de jocurile TV (playstation sau ce-or fi fost că nu mă pricep), ceva cu dansat. Adulții noștri jucau biliard. M-am alăturat și eu acesti vesele adunări. A fost incredibil de haios, ne-am distrat de mai să ne tăvălim de râs, au participat și copiii care erau pe acolo, mai mărișori, că cei mici erau deja la culcare.
Apoi ne-am retras din nou la Cristina să continuăm cu un joc de Activity. Ne-am amuzat din nou copios, de astă dată jocul a fost mai echilibrat, dar cred că a durat mai mult.
Ultima zi a fost dedicată plajei și piscinitului. Mai puțini nori, soare mai arzător, am stat mult mai mult în apă, exclusiv în lacul cu apă sărată. Baia Roșie e ca un Techirghiol mai mic, foarte sărat, cu carcalaci plutitori și nămol. Acolo singura mea grijă era să nu mă răstoarne apa sărată cu fundul în sus și capul în apă. Mă mir cum de n-am făcut febră musculată de atâta înotat acolo.
Ne-am adunat de pe plajă abia spre ora 5 și țuști spre casă. Drumul a fost mult mai scurt la întors.

vineri, 19 august 2016

Cu Terra în Ceahlău la zi mare (2)

Când am simțit miroul de mâncare ce indica apropierea cabanei am fost cei mai fericiți oameni. Ajunși pe pajiștea din fața cabanei, ne-am oprit pentru planurile de grup, care au fost că avem liber până a doua zi dimineața. Cred că la 8 era planificată plecarea de la cabană.
Ei, și ăn aceste ore fiecare a făcut ce-a poftit. Întâi am mâncat și-am băut multe ceaiuri (a propos, aici am băut un ceai de plante absolut minunat!). Apoi ne-am asociat la o ieșire la umbră pe pajiștea din fața cabanei. Am găsit un locșor umbros unde-am stat, am lenevit până ne-a fugit umbra, moment la care am început să căutăm un loc nou... a durat ceva, dar până la urmă fetele au găsit un loc absolut minunat. Ne-am lăfăit o vreme și-acolo, până umbra l-a acoperit de tot și ni s-a făcut prea frig. Era deja spre ora 6, așa că ne-am retras spre cabană. Am decis să încercăm să vedem dacă mai e coadă la duș, nu mai era, așa că am beneficiat de un lux pentru o cabană - duș cu apă caldă! Apoi ne-am schimbat, ne-am întins la aerisit hainele purtate și am ieșit în curtea cabanei, la o măsuță. Am mai halit câte ceva, am mai băut ceaiuri ne-am întins la povești.
Și tot așa din vorbă-n vorbă s-a lăsat seara, cu povestiri despre punctul comun al multor drumeși din grup, și anume supranumitul Mistrețul și a sa școală de ghizi. Timpul a zburat pe nesimșite, a sosit discret apusul, de astă dată mult mai mascar de nori purtați pe aripi de un vânticel răcoros.
Seara n-am stat prea târziu, deși taman se încingea de-o petrecere dansantă, cabanierii lăsaseră boxele pe mâna dj-ilor din grup drept care bubuiau. Camera noastră intimă, de 12 persoane, era fix deasupra boxelor, așa că bubuia incredibil. Mă urcasem odată cu fetele din grupulețul ad-hoc, ele erau hotărâte să doarmă. Eu m-am spălat pe dinți că deh, nu strică, mi-am aranjat bagajul, m-am schimbat în „pijamaua de munte” - un deux piece termo de se poartă de obicei pe dedesubt la schi. M-am așezat și eu pe pat așa într-o doară, gândindu-mă că în 5 minute n-o să mai suport bubuitul și o să prefer să mă duc jos, lumina era apronsă, fetele butonau la telefoane... și m-am trezit peste ceva timp, pe întuneric, când câțiva întârziați veniseră la culcare. Am adormit din nou și m-am trezit la primul strigăt al ceasului ciuva (al meu nu apucase să sune).
Un-doi, shimbat, spălat, strâns bagaj și coborât direct la sala de mese. Haleală din traistă și cafea de la cabană și lumea e mai frumoasă. Afară nor și un fel de ceață. După o ultimă poză de adio cu cabana am pornit să coborâm. Bineînțeles coborârea nu e ca urcarea, și mai ales dimineașa pe răcoare, a fost o adevărată plăcere și mi s-a părut mult mai scurtă ca urcarea. În trăncănelile lui Ștefan și contrele vesele ale Lucreției nici n-am băgat de seamă c-am și ajuns la Durău. Tarabele închise încă, drumul pustiu. Am ajuns la autocar și tuleo că drumul e lung.
Obiectiv principal: Cheile Tișiței. Drumul mi s-a părut infinit de lung până la deja cunoscuta benzinărie de la Miercurea Ciuc, cu serpentinele lui până să iasă la liman. Apoi de la Miercurea Ciuc n-a mai fost prea departe. Am trecut pe lângă Lepșa și am luat-o undeva la dreapta și gata.
Cheile Tișiței au fost pentru mine o surpriză plăcută. Foarte variate, cu zone de potecă super lejeră, cu mers pe o potecuță lată de un pas pe lângă pereții de stâncă, sau pe poduri largi, pe beton, dar și pe podiști instabile de lemn, pe scări de lemn, pe stâncărie, pe sfărâmături mărunte de rocă (bazaltică?), printre buruieni, peste râu, decorul se schimba mereu. Drumul a durat mult, până la urmă am făcut 6 ore (sau chiar mai mult?). Tunelul și cele două treceri pe sub arcadele de piatră au fost antrenante - mai ales tunelul.
Apoi din nou autocar și mers mult, mult, mult. Și serpentine, și drumuri drepte, fel de fel. În cele din urmă am ajuns la Focșani - aici era deja clar că ajungem mai târziu decât se prognozase inițial. Cum strada din centrul Focșaniului pe unde o luaserăm duși de gps era temporar închisă am făcut fel de fel de ocolișuri, dar până la urmă am ieșit la liman.
După oprirea la benzinărie, cum tot se întuneca, s-a pornit o oarecare cântare cu chitara. Am mai și moțăit, am mai și cântat și iată, am trecut și de Urziceni, apoi eram în Voluntari și gata, București.

joi, 11 august 2016

Cu Terra în Ceahlău la zi mare (1)

De vineri până duminica trecută am fost, în sfârșit, în Ceahlău. După care, până acum, am avut o săptămână atât de full de mună de n-am apucat să scriu nici două  vorbe despre călătoria asta...

Voiam de muuultă vreme să ajung în Ceahlău. Nici nu mai știu exact de când. Poate chiar din vremea legendelor legate de munți din copilărie, sau poate de la povestirile lui Alex și alor săi, pietroi-nemțoii...
Și iată că văd într-o zi că Răzvan (terra incognita) anunță excursie în Ceahlău și ne promite că o să vedem și piramida pe se poate vedea doar într-o scurtă perioadă de pe Toaca.
În secunda următoare am rezervat loc. Evident, pe urmă am aflat că organizau și alții excursii în Ceahlău în perioade apropiate, dar dacă am antamat o treabă n-o mai dau la întors. Și au trecut săptămâni, chiar luni, și a venit și data excursiei.
Am pornit din București de la gară, la ora 7. M-am bucurat să văd destule figuri cunoscute. Drumul a fost lung, cu doar două opriri - la Curtea de Argeș și la Miercurea Ciuc.
E de remarcat benzinăria plină de flori și verdeață de la intrarea în Curtea de Argeș, acolo e clar că-i cineva cu mare grijă la detalii și care iubește verdeața.
Apoi drum întins până la Miercurea Ciuc. Pit stop de juma' de oră, apoi dă-i înainte spre Durău. Pe lângă Miercurea Ciuc sătuce frumoase, cu case îngrijite, de oameni gospodari, cu mulți pomi, multă verdeață, mi-a plăcut mult zona. Gps-ul ne-a dus de două ori pe drumuri cu porțiuni neasfaltate, a trebuit să ne sucim să ocolim, dar măcar am văzut zone foarte frumoase.
După niște serpentine vitejești, am ajuns la Durău. Localitate frumoasă, pensiuni arătoase, mușcate la ferestre, aer curat. Când am ajuns, vineri pe la 4, era plin de tarabe cu chestii de vânzare. Am aflat că era mare sărbătoare, zilele Ceahlăului, plus hramul mănăstirii de la Durău și al schitului de lângă cabana Dochia.
Am stat puțin până a ajuns și ghidul local, apoi am pornit urcușul spre cabana Fântânele. Cu rucsacii de două zile n-a fost chiar floare la ureche, că e urcare continuă. Dar odată ajunși ne-am bucurat enorm de priveliște, de cabană,  de ciorbă și de bere. Am prins un apus superb, mult pozat.
Am mai stat la o tacla până nu prea târziu pentru că aflaserăm că aveam de plecat pe traseu la... 3 noaptea. Am dormit rapid și scurt, e drept că reușisem performanța să mă trezesc de două ori, odată când au năvălit la somn ultimii petrecăreți și încă o dată din cauza berilor ce își terminaseră circuitul prin corp. Apoi a început o mare foșgăială, toată lumea trebăluia de zor mai la spălat pe dinți, mai la un pipi dinainte de plecare, care cu îmbrăcatul. Și la 3 și un sfert am pornit.
Spre mare mirarea noastră, am constatat că nu eram deloc singurii nebuni porniți spre Toaca cu noaptea-n cap. Era poteca aia plină ca o autostradă. În afară de grupul nostru de patruj'ceva de oameni, mai erau niște grupuri la fel de numeroase de tineri, ca vârstă undeva între final de școală și început de liceu. Plus alte grupulețe mici de 3-5 de oameni de vârste diverse.
Am urcat la frontală poteca, urcuș aproape continuu, cu popas la „la morminte“. Nu pot vorbi de peisaj, că deh... Abia când am ajuns pe platou a început să dea o geană de lumină spre răsărit.
Aici am început a mai zări ceva. Jnepeniș, potecă... o căsuță - cabana meteo... apoi profilat ca o turlă, Toaca. Un urcuș serios. Și zeci de oameni de toate felurile urcau. Care cu bascheți, care cu te miri cu ce haine sau încălțări. Uimitor, toți au urcat și coborât cu bine.
Ajungem și noi nu fix pe vârf că acolo era full ciorchine. Ne luăm o poziție strategică pe o coamă a muntelui și aștrptăm răsăritul și formarea piramidei. De unde răsărea soarele, peste lacul Bicaz se formase o mare alpină care a persistat. S-a lăsat frigul, ne-am pus toate straturile posibile pe noi. Mi s-a părut o eternitate rece până a început să se vadă că soarele chiar răsare. Și, deodată am văzut umbra vârfului Toaca ca un triunghi albăstui-movuliu. Se conturase, nici nu băgasem de seamă când.
Am mai stat un pic, apoi am coborât pe platou. Am mers ceva până la Dochia. Am găsit, prin jnepeniș, și afine... am tot ciugulit până la cabană. Dochia - mare, frumoasă, în renovare. Era full, coada pt comandat ceai sau mâncare era enormă așa că am renunțat la idee și am halit batoane și apă. Ne-am odihnit la soare, apoi am pornit mai departe.
Am mers către schitul de pe platou, unde era slujbă și zeci de oameni veniseră acolo în pelerinaj, și încă tot veneau, ne-am intersectat cu ei tot traseul de întoarcere, familii cu copii, cu bunici... mulți, mulți.
Am tot coborât până la cascada Duruitoarea. Într-adevăr impresionantă, deosebită, cu cele două căderi înalte de apă.
După pozele aferente ne-am continuat drumul către cabana noastră, Fântânele. Porțiunea asta ne-a obosit, ne-a măcinat nervii, a fost mult mai lungă decât ne așteptam. Mai ales că a un moment dat am dat peste indicatorul care arăta că mai avem o oră, iar după ce mai merseserăm vreo juma' de oră alt indicator ne arăta că tot o oră am avea... ce mai, ne-a cam demoralizat.
Dar tocmai când eram mai terminați a apărut cabana.

marți, 2 august 2016

Crâmpeie caniculare

Soare tropical. Cer topit, încins, gălbui-bejuliu-rozaliu. Aer parcă ușor coagulat, cețos, tulbure.
Pe umerii arși de soarele Făgărașului rochia s-a încins prima și parcă zgârie, arde (s-a încins înaintea corpului) - așa e la ieșirea din aerul condiționat în plină amiază fierbinte.
Vine tramvaiul. Merge încet, abia se târâie.
Între stațiile Batiștei și Maria Rosetti văd o firmă de cârciumă. Neagră, scris cu alb „La trei bețivi”. Pe poarta deschisă se vede curticica minusculă cu fox trei mese - mai multe nu încăpeau. Super firmă!
Imediat după intersecția Ștefan cel Mare cu Lizeanu, pe Lizeanu, la casele dărăpănate, un grup de trei puradei - 2 fetițe și 1 băiat. 40 de grade afară, stăteau în plin soare, băiețașul în pielea goală, dar țanțoș în cizmele albastre de cauciuc lungi până la genunchi.
Aer fierbinte, nemișcat, greu de respirat.
În autobuz, pe la piața Dorobanți urcă un nene solid, în cămașă galbenă. Strigă pe geam spre terasele de Dorobanți „Vive la France” apoi se foiește și se așază. Pe traseu a mai mormăit câte ceva și tot bea dintr-o sticluță aparent de Cola. Coboară la Cașin și abia atunci îmi dau seama că-l mai văzusem frecvent pe-acolo, stând pur și simplu până târziu și fumând în zona stațiilor de autobuz/tramvai.
La Domenii din nou așteptare în stație. Cerul tot ca o tigaie încinsă, poleia aerul în culori calde. Când traversam strada spre casă culorile cerului, lumina, îmi aduceau puțin a scenele din filmele cu mexic sau cu sahara, doar că acum aici aerul era mai prăfos, mai tulbure.

luni, 1 august 2016

Din piscină pe Făgăraș

Iar am avut un weekend 2 în 1, cum îmi place, constat. Sâmbătă am fost cu fetele de la dansuri la piscină la Buftea - la Baza Turistică Buftea. A fost cu un pic de peripeție la sosire, pentru că fix la câteva sute de metri până să ajungem dăm de accesul interzis temporar, era în plină desfășurare Triatlonul Buftea, de care nu știam nimic. Am făcut astfel o ocolire prin Crevedia, dar ne-am descurcat și am ajuns bine deși fuseserăm cât pe ce să ne rătăcim la un moment dat - mulțumim domnului poștaș din Crevedia care ne-a scos din impas.

La piscină chiar frumos și am avut noroc că n-a fost foarte aglomerat. Lumea civilizată, muzica de fundal plăcută, mâncarea bună - doar timpul de așteptare mărișor, dar nu m-a deranjat - berea rezonabilă. Lacul se vedea frumos încolo, la venire am văzut de la distanță un ditamai stolul de nu știu exact ce, poate cormorani, că erau de culoare închisă, care se agitaseră și zburaseră de pe lac.
Ne-am bălăcit, copiii s-au distrat și ei copios, am stat și pe șezlong la umbră, am băut beri - poate cam multe, că după aia seara am avut capul cam mare - am mâncat păstrăv... și ziua a zburat pe nesimțite. După masă moțăisem pe șezlong și nici nu știu când s-a făcut ora 6. Ne-a gonit ploaia - venise un nor care peste lac părea că dădea cu ploaie mai serioasă, la noi ajunseseră câteva picături. Toată lumea s-a strâns, s-a adunat și cam gata, asta a fost.
La întors am luat-o pe varianta normală, așa am văzut de fapt cât am ocolit la venire, ne-a plouat mai serios prin Mogoșoaia, în București de-abia picura. Obosită ruptă am apucat s-mi pregătesc băgăjelul pentru ascensiunea de duminică.
La 5 dimineața bănănăiam prin casă, surprinzător de lucidă, ca să fiu sigură că nu uit nimic important și că plec în bună regulă. Am ajuns la timp la Victoriei, țuști în autocar, am stat în spatele Dianei și Liviei, strategic, aproape de ușă și am avut și mega baftă să stau singură pe două locuri - ceea ce garantează un somn mai confortabil. Până spre Curtea de Argeș am cam tras la aghioase, după pit-stop-ul de la benzinărie mi-a zburat somnul. Apropo, de menționat frumoasa benzinărie Petrom de la intrarea în Curtea de Argeș, plină de verdeață, de flori, cu zonele verzi aranjate cu grijă și gust.
Apoi am mers și-am mers o grămadă până spre Bâlea Lac. Unde începea traseul spre Valea lui Stan era o mașină salvamont Argeș, ne-am gândit că o fi ceva, o fi închis traseul sau cine știe ce - dar am văzut că cei de la Green Venture, cu care au mers și dintre cunoscuții noștri din drumeții, și care au pornit tot din Piața Victoriei dar probabil un pic după noi, au făcut traseul, am văzut pozele lor. La Bâlea - puhoi de oameni și mașini, a fost o peripeție în sine să intre autocarul în parcare. Aici ne-am echipat și dă-i bătaie pe poteca spre șaua Caprei. Urcușul solicitant, cum îl țineam minte - dar totuși infinit mai ușor cu un rucsăcel de tură față de cum am fost anul trecut cu Dree , cu rucsac de 4 zile în spinare... Am avut baftă și de nor pe urcare, că și-așa transpiraserăm cu toții într-un mare fel. În șaua Caprei, mai către lacul Capra, popas, haleală, poze. Apoi pornirăm voinicește mai departe, către vârful Vânătoarea/Vânătarea lui Buteanu. Până la un punct am impresia că drumul era comun cu traseul spre creastă - sau dacă nu, semăna foarte tare. Ei, și când s-o cotim la stânga spre Buteanu... desigur, abrupțel, cățărat și coborât pe stânci. Am ajuns pe vârf, păcat că spre Moldoveanu ceața/norul nu ne lăsa să vedem mai nimic. Oricum, pe toate părțile norul ba se închega într-o perdea lăptoasă, da ce risipea în franjuri fotogenici, soarele și norii se tot jucau de-a v-ați-ascunselea. Ne-am pozat, am pozat și ne-am întors. Coborârea de pe stânci a fost un pic mai palpitantă, dar a fost ok, mai ales cu ghidaj din partea antemergătorilor. Apoi mers întins până spre șaua Capra, unde ne-am regrupat, din nou pauză, poze, dar cum de data asta norul era călare pe noi și vântul rece ne dădea fiori pe tricourile ude am poposit mai puțin și am luat-o în jos spre Bâlea. Coborârea a fost 99% pe nor și ceață.
De la Bâlea am pornit iar pe Transfăgărășan, mers îndelung până la Poenari. Am avut ceva emoții că nu ne lasă să urcăm că se închide, dar a fost ok. Am urcat cele o mie și câte-or fi de trepte, cei ce nu mai fuseseră înjurau.. în fine, la Poenari poze poze și apoi țuști în jos iar pe scări, motivați și de masa care ne aștepta la restaurantul de la poale. „La Cetate” se numește. Pentru rapiditate, comandaserăm dinainte, aveam de ales între 4 feluri. Mâncarea a venit repede, oamenii fiind pregătiți. Cu mici bâlbe organizatorice am reușit performanța ca într-o oră și 15 minute să fi mâncat și 2 feluri, să fi plătit, fumat țigări și urcat deja în autocar. Am ajuns în București rezonabil, cât să prindem metroul - chiar și eu care am trei schimbări de metrou. Din nou frântă, am apucat să fac un duș și-atât, am dormit buștean până la primul cântat al telefonului.

vineri, 29 iulie 2016

Pe bune

Mă enervează review-urile elogioase false. Da, înțeleg, blogger-ii scot bani din asta, nu dă bine să zică și partea nașpa a produsului/serviciului căruia-i fac review, că nu le mai dă nimeni nici apă la moară, nici produse, nici banuți, eventual.
Dar să lămuresc de ce arunc acum cu vorbe grele în review-urile plătite într-un fel sau altul.
De vreun an citisem niște review-uri excelente pe Diva în bocanci, parcă, la S-Karp Feline. M-am bucurat enorm că există și o firmă românească care face bocanci de munte și ghete de alergare montană de calitate. Și am gândit ca tot românul, ia să văd și cât costă. Am intrat pe site-ul producătorului - frumoși, frumoși, dar scumpi. La fel de scumpi ca salomonii și alții. Îmi zic lasă, nu-i musai acu, mai vedem altădată. Între timp, lupta de guerillă pentru imagine a celor de la S-Karp dădea roade, pe grupurile de alergare începea să se vorbească despre ei, Restivan le-a făcut și el un video review în engleză, toată lumea avea numai lucruri bune de spus. Și în martie mă decid să fac marele pas financiar și să cumpăr o pereche de Feline. Las și un comment că nu sunt sigură de mărime, dacă să iau 38 sau 39, pentru că în review-uri se spunea că nu e cazul să îți iei mai mari pentru că au calapodul și talpa mai mari. Am fost plăcut surprinsă că foarte repede, în câteva ore m-a și sunat o fată de la ei, m-a lămurit că așa e, calapodul e mai mare și un 38 îmi va fi tocmai bun. Bifasem culoarea albastru că pe site portocaliul apărea ca epuizat, dar fata s-a uitat în depozit și mi-a găsit portocaliul 38, am fost super fericită. Și au mai și ajuns foarte repede. Aici nota 10 cu felicitări la relații cu clienții și livrare. A doua zi după ce făcusem comanda văd o postare la ei pe fb cu anunt de reducere 20% cred pentru doamne si domnisoare intre 1 si 8 martie (adică exact perioada în care făcusem eu comanda), dar nu văzusem anunțul înainte... Oricum, cert e că le-am scris pe fb dar comentul mi-a fost șters. Iar când am primit coletul, era la preț neredus (normal, de vreme ce nici pe factura online nu apăruse). Aici pun un minus pentru netransmiterea ofertei în curs celor direct implicați - adică sunt sigură că domnișoara care mă sunase și m-a ajutat operativ nu era la curent cu ce postaseră cei de la comunicare de la ei pe Fb. Sigur aici e un hop, o gâlmă în comunicarea internă.

Bun, deci am devenit fericita posesoare a unei frumoase perechi de Feline nr 38 portocalii. Măsura e cum s-a spus, perfectă, minunată chiar și pentru piciorul meu lat și cu platfus. I-am făcut o mică probă la următoarea alergare de seară - un tur complet de Herăstrău. M-am simțit bine, totul e minunat. Eu i-am luat în speranța că voi participa la un trail run, dar până acum nu mi-a ieșit, am fost de fiecare dată plecată când au fost primprejurul Bucureștiului, iar la alea mai departe de București cu n-am mașină nici 100 de prieteni cu mașină și alergători... n-am ajuns.
Drept care m-am hotărât să îi iau în drumeții montane mai ușurele și de nivel mediu. Concret, i-am purtat la o urcare din Greci pe Țuțuiatu (munții Dobrogei), apoi în Cozia urcare din Călimănești la cabana Cozia + coborâre și încă o dată în Dobrogea, pe culmea Pricopanului.

Și ce-mi văzură ochii vinerea trecută, când i-am încălțat pentru un banal cros prin IOR? În dreptul degetului mare, acolo unde mesh-ul intră sub partea ce cauciuc neagră, partea de mesh colorat s-a... rupt! Adică găurelele pentru aerisire au fuzionat câte 3-4 și au creat o breșă. Nu vă imaginați că îmi iese degetul pe-acolo, nu, că mai există un material negru dedesubtul mesh-ului colorat... dar totuși! La 4 purtări, și nici măcar la o alergare de trail de j-de kilometri să facă așa ceva! Și la acest preț! (290 lei!). Am niște ieftinături de alergare din Lidl, alergați de 3 ori pe săptămână a câte 6-8 km odată timp de vreo 2 ani și care n-au făcut așa! Ălora li s-au tocit striațiile de pe talpă, dar mesh-ul e ok, intact! Deci minus pentru mesh.

Și o constatare după crosul din IOR (Bucharest after9Cross), cu urcarea a două pante și respectiv două coborâri... La coborâre picioarele îmi veneau în vârf și era un chin să alerg în coborâre cu degetele chircite și chinuite. La a doua tură i-am legat mai strâns, ca pentru coborâre, dar degeaba, la fel. Așa că zău nu știu cum spun oamenii că aleargă la trail cu feline d-ăștia și n-au unghii negre sau plângeri! Eu una nu i-aș mai lua vreodată la alergare cu coborâri! Oi fi eu zuză și puii mei, dar parcă totuși ceva e în neregulă. Să fi început oamenii, în stil românesc, să scadă calitatea pe măsură ce au crescut producția?!

miercuri, 27 iulie 2016

Bucharest After 9 Cross în IOR

Pentru că weekendul ăsta mă înscrisesem de ceva vreme la After 9 cross nu m-am mai dus pe coclauri, am petrecut un weekend călduros în București.

Asta cu cross-ul de vineri seara a fost ușor peste mână. Socotisem eu că nu prea am timp să plec de la muncă, să ajung asacă, să mă schimb și să ajung la timp pentru start. Așa că mi-am luat echipamentul și cele necesare pe/cu mine. Bineînțeles că nu știu cum s-a întâmplat că de astă dată aș fi putut pleca mai devreme, dar cine putea ști dinainte?!

Ei, deci pe la un 18:30 m-am pornit încet spre parcul IOR. Am descoperit că exista un autobuz și încă și un troleibuz care mă duceau fix acolo. Am așteptat ceva, dar nu mult și a venit ze troleu. Am făcut o lungă călătorie prin zone necunoscute, pe străzi de care mai auzisem dar pe care nu fusesem niciodată, precum Delea Veche și Delea Nouă, mă rog, am vizitat Bucureștiul pe arșiță. Am ajuns la intrarea în parc dinspre Câmpia Libertății - aici toate fix ca-n google maps. Surpriza a fost că de fapt startul și anexele nu erau unde îmi dădusem eu cu părerea uitându-mă pe schemele organizatorilor - aici le dau un minus, că pentru cine nu știa zona, ca mine, nu era deloc clar unde mama naibii trebuia să vii la start.

Așa. Deci startul nu s-a dat pe malul lacului IOR, ci pe malul lacului Titan (conform google maps). Cum tot picasem mult prea devreme în parc, nu m-am alarmat ci am luat-o la pas pe malul lacului ca să găsesc startul și apoi să vizualizez traseul. Da, startul era după pod. Când am ajuns eu tocmai erau chemați pentru un mic exercițiu voluntarii-sanitari, în rest mai bântuiau pe-acolo niște jandarmi, vreo doi fotografi și organizatorii. Am băut un pahar de apă și m-am lansat în turul la pas al lacului.

Am descoperit un lac frumos, plin de rațe și lebede, bine asfaltat, mult circulat și destul de lung, așa pe contur, mi s-a părut. Când am sosit din nou la start, după ce încheiasem turul, era deja forfotă - era 20:10. Am mai mâncat o banană, am mai băut un pahar de apă, mi-am luat accesoriile luminoase. Am vrut să mă pozez la spider, dar nefiind preo personalitate și nici grup nu m-a băgat nici naiba-n seamă așa că am decis să las pozele altor iluștri alergători iar eu să mă duc la pictat pe față. Am stat ceva la o mică coadă, în cele din urmă m-am ales cu o decorație orientală drăguță, majoritar cu portocaliu - mi-a plăcut, păcat că n-am nicio poză cu ea pe lumină.
Apoi am lăsat rucsacul la cortul mare MPG, că se anunța încălzirea.

A fost fun încălzirea, cei doi de la worldclass făceau pe nebunii. În orice caz curgeau apele pe noi, era clar că ne-+au încălzit din plin. Apoi îmbulzeala la start, așteptarea...

În fine, start și pentru plutonul nostru de 9,5 km. Am pornit ușurel să nu mă împiedic pe-acolo cum am obiceiul. Am alergat în ritm redus, nu eram în cea mai bună formă, mă depășeau toți pe prima tură. Apoi am depășit eu mulți la reahidratare. Aici, pe al doilea tur mulți dintre cei ce porniseră prea tare au trecut la mers la pas. Eu mi-am menținut ritmul de alergat încet.
Am încercat să mai bag viteză, dar simptomele ce apăreau destul de repede mă avertizau că azi nu e o zi în care să mă dau vitezomană. Am redus iar ritmul cât să mă simt iar ok. Deja alergătorii pe traseu erau mai răsfirați. La trecerea pe sub pod din apropierea liniei de start/finish am băgat de seamă că pe partea cealaltă, la intrarea sub pod de pe malul celălalt era ceva un incident, n-am văzut prea bine, personal mi s-a părut că un tip îi căra altuia niște pumni și se sttriga tare pe câteva voci, vreo două masculine și una feminină care părea că vrea să potolească pe cineva. Despre acest incident n-a răsuflat nicio veste, nu s-a plâns nimeni pe fb pe pagina organizatorilor. Mă rog, nu știu ce-o fi fost.

Mi-am continuat cursa de melc zburdalnic, am mai trecut o dată de linia de finish, acum mi-am permis să beau un pahar de apă, apoi dă-i înainte.
Ultimul tur a fost bizar, aveam impresia că numai eu mai alerg și încă doi-trei în concurs, în rest plimbăreții invadaseră la loc aleile, bicicliști vitezomani n-aveau nicio treabă să meargă mai pe margine. La jumătatea traseului auzeam că MC-ul anunța deja finisherii pentru tura de 6 km, și probabil și pentru fruntașii de la 9,5... Mă rog, de-acolo am alergat cu impresia că-s ultima pe traseu. Nu eram, dar așa se simțea. Voluntarii din punctele mai neimportante începuseră să se care. Ei, și în cele din urmă ajung și la finish, mă botează ăia cu-n steag de finish în cap, iau medalia, mă duc să beau apă că mor, apă de izvor. Aici dă peste mine Corina, colega Cristinei de la Corint, trăncănim, ne facem poze cu telefonul ei - apropo, trebuie să i le cer - și papa. Eu mai stau mai halesc o banană, o felie de lămâie, un măr, îmi iau rucsacul și casc puțin gura la festivitatea de premiere. Văd că e târziu - da, trecuse de ora 11! - și cu harta pe telefon mă îndrept spre ieșirea cea mai apropiată. Mi-am chemat un taxi și am ajuns rapid acasă, cu toate accesoriile strălucind. Alea au tot strălucit încă vreo 2 zile.
N-am scos un timp prea grozav, e drept că nici nu mă așteptam, la ce pas alergător am avut. Dar nici febră musculară prea grozavă n-am avut. Dar sâmbătă, pe chestia asta, am dormit ca un lemn până pe la 12 și se pare că m-am refăcut.

marți, 26 iulie 2016

Cheile Râșnoavei, escalada, echitația și cortul

Desigur, am făcut ce-am făcut și n-am apucat să țin pasul scrisului cu evenimentele. E drept că am și fost bombardată cu munci de nu știam pe unde să scot cămașa, pe toți îi apucaseră urgențele și doleanțele.
Așa, deci să revenim la escaladele noastre. Mă tenta să merg la escaladă. Și cum cei de la TED Adventure (am aflat. TED = Ture, Escalade, Drumeții) anunțaseră o tură de escaladă și relaxare în Cheile Râșnoavei, cu cortul, m-am băgat în seamă, le-am zis că pot să vin cu cortul meu, că escaladă am mai făcut o singură dată acum 10 ani (teambuildingul cu McCann), mi-au zis că am loc și că să vin. Zis și făcut.
Așa că pe 16-17 iulie am ajuns în Cheile Râșnoavei. S-a mers cu mașinile personale - mare noroc c-au fost destui șoferi - și am ajuns la pensiune, după un pit-stop la Mega Image din Bușteni. Ne-am lăsat la pensiune proviziile de haleală, bagajele nu, și ne-am pornit spre zona pentru escaladă. Am recunoscut locul - era fix aceeași stâncă de acum 10 ani. În plus, acum era construit un foișor unde ne-am lăsat rucsăceii, apele - aici erau întinse și câteva hamace(hamacuri?) în care mai târziu m-am atârnat și eu și m-am odihnit. Din prima s-a nimerit să merg la coborârea în rapel. Mișto, dar tot destul de solicitant. Și evident, uitasem tot de-acum 10 ani. Încetișor, tiptil-tiptil am coborât. Apoi m-am pus la coadă să prind și o escaladare - erau două trasee. După o lungă așteptare am ajuns și eu, am urcat pe cel care cică era un picuț mai greu. Aici cel mai greu a fost să pornesc de jos - primul pas. Apoi, greu-greuț, cred că m-am mișcat încet. A fost un punct când nu prea găseam prize suficient de sigure pentru confortul meu psihic, dar în cele din urmă am găsit o alternativă și nici nu mi-am dat seama când am ajuns la capătul traseului. A fost mișto și datul jos. Odată ajunsă pe pământ mi-am dat seama cât efort făcusem - îmi tremurau toate cele. Am băut apă, am halit un baton proteic și am ochit un hamac liber. Am lenevit în hamac - era foarte plăcut, adia și vântul și mă legăna... Mai târziu am mai făcut o coborâre în rapel, apoi m-am distrat și la trasul cu arcul. Nu e prea ușor nici ăsta, dar e suficient de distractiv.
Ușor ușor s-a apropiat ora de plecare, am mâncat și pepene cu toții apoi ne-am strâns toate cele și ne-am dus la pensiune.
Acolo ne-am pus corturile, undeva mai departe de pensiune, cumva peste drum, la vecini. Apoi ne-am apucat să pregătim toate cele pentru grătar+salată - lucru care s-a gătat neașteptat de repede. Apoi ne-am împrăștiat prin curtea pensiunii distrându-ne fiecare cu ceva. Unii încercau să meargă pe slackline - nu e ușor deloc - alții jucau badminton, se jucau cu discul etc. Alții grătăreau. Era târzior, spre ora 10 când a fost gata tot grătarul și ne-am întins la masă. Apoi după masă, lângă zona corturilor am avut parte și de un foc de tabără acompaniat de-o cântare cu chitară pe multe voci. Foarte frumos. Era lună aproape plină pe cer și din când în când câte un nor. Apoi, când s-a stins și focul, s-a terminat și berea ne-am retras la corturi - cei cazați la pensiune se retrăseseră deja mai devreme.

A doua zi pe la 6 m-a trezit o ploicică care bătea darabana cu degețele mici pe cort. Apoi s-a oprit. Mă gândeam că probabil a picat escalada de ziua a doua, așa că nu m-am mai stresat să mă trezesc la nu știu ce oră. Dar m-am trezit oricum de la o a doua repriză de ploaie. M-am apucat să-mi strâng rucsacul. Între timp ploaia s-a oprit, apoi a re-pornit mai tare. Și s-a oprit iar. După ce s-a oprit iar am ieșit din cort ca să caut prin frigider proviziile, să-mi fac un 3 în 1 și să văd ce mai e noi pe la pensiune. Acolo lumea era trează, mulți deja luaseră micul dejun, alții ca mine mai întârziați abia se pregăteau. Am ciugulit ce-am putut, ba m-am ales și cu o bucată de omletă de la alții - mii de mulțumiri! - așa că până la urmă a ieșit de-un mic dejun de-a dreptul copios. A mai tras o rafală de ploaie cu soare de data asta. Apoi vremea s-a stabilizat spre luminoasă cu accente de soare plin. Am profitat de asta ca să strâng cortul și să-l întind pe gard să se usuce. L-am mai ajutat și eu cu șervețele și-am reușit să-l strâng în bune condiții.
Am pornit apoi cu mașini cu tot spre zona de escaladă - de astă dată mai înaintea peretelui din ziua precedentă, cu trecere peste pârâu. Erau mai grele decât cele de sâmbătă, am stat, am analizat și-am zis lasă, deocamdată e destul. M-am uitat la primul traseu, la al doilea, unii se cățărau ușor, alții cu chiu cu vai, alții au renunțat când le-a fost prea greu. Atunci m-am dus mai întâi cu fetele în sus, către zona de escaladă de sâmbătă, ba chiar mai departe. Am descoperit că Alina nu-i așa de enervantă precum o văzuseră fetele Terra, ba e chiar ok. Am cules mentă și coada șoricelului de pe marginea drumului pentru viitoare ceaiuri de iarmă. Ajunsă înapoi dau de-un minigrup care se ducea să încerce să facă echitație. Era o herghelie ceva mai departe de locul unde se făcea drumul spre pensiune. Am mers pe jos, iar din față veneau niște nori amenințători, foarte foarte amenințători. Am avut incredibil de multă baftă, vântul i-a dus într-o parte, spre pensiune, iar noi am scăpat cu bine. Am ajuns la herghelie, am făcut o plimbare de jumătate de oră pe căluți - interesantă senzație - ești în primul rând foarte sus, în spinarea unui animal frumos dar cu voință și reacții proprii și nu pot spune că am simțit cine știe ce siguranță. Calul meu se numea Coca, apoi erau Stela și... am uitat cum se chema calul, iar ultima era iepșoara micuță și albă numită Zaraza.
Ne-am întors pe jos, cu ploaia pe urme, am avut noroc că ne-au cules mașinile care deja porniseră spre casă din drum, n-a trebuit să facem chiar tot drumul până la chei încă o dată.
Apoi am făcut popas în Predeal, la Vatra Regală, unde am mâncat bine, repede și foarte gustos. La Predeal era răcoare bine, și nor jos, dar spre București răcoarea ne-a părăsit, și-am revenit la căldura de câmpie de toate zilele.

Străluciri, stăzi, case, povești

La un moment dat, într-o zi oarecare, când deja era cam cald, nu știu ce m-a apucat, aveam chef să merg pe jos, așa că am pornit de la muncă pe jos, pe străduțe. Inițial mă gândisem să ajung până la Romană, apoi la Victoriei, după care am zis dacă tot sunt aici ia să merg până acasă, dar trecând prin Herăstrău.
Era după 18:30, soarele lumina încă cu putere, dar străduțele lăturalnice - am evitat bulevardele - mă acopereau cu umbrele caselor vechi și frumoase. Am mers pe mai des circulata de mine zonă Tudor Arghezi - Dionisie Lupu - Lahovary - și am ajuns pe la ASE, unde am tăiat-o neinspirat prin spatele ASE-ului, unde-am dat de o străduță înfundată care m-a îndepărat de intrarea în Căderea Bastiliei, dar după un mic ocol am găsit Căderea Bastiliei și am intersectat Iancu de Hunedoara/Ștefan cel Mare și-am cotit-o pe Londra.
Mergând eu pe străduțele alea umbroase cu nume de capitale mă gândeam că uite, pot spune, dacă mă sună careva, „unde ești” „la Londra/Paris/Roma/Washington etc” și să fie adevărat.
Apoi m-a frapat atmosfera emanată de case. Unele renovate, făloase, reci, altele renovate, cu flori, cu sunete de locuitori răzbătând dinăuntru, altele cam părăginite, plângându-și fosta glorie de odinioară, acum populate de zarvă de copii săraci și părinți asemenea, unele case plăcute, calde, altele parcă prea sobre... unele pulsând de viață, altele parcă lipsite de orice semn de viață - în afară de viețile vegetale. O pisicuță alb-neagră se strecură concentrată, privind fix și pășind cu grijă, pânditor, abia târziu m-a observat de concentrată ce era... Pete de soare se strecurau printre frunze. Un nene grăsuț, în vârstă, se răcorea, stând contemplativ la bustul gol la fereastra de la etaj a unei case frumos decorate. Mă uitam și vedeam case interesante pe străzi interesante, într-o atmosferă de altă epocă, cu reminder că nu suntem, totuși, atunci din cauza mașinilor parcate pe margini. Câte povești! Câte povești trebuie să aibă fiecare dintre aceste numeroase case ale cartierelor vechi... Și mi-a mai trecut atunci prin minte și atmosfera din Animalul inimii de Herta Muller, de duzii cin curți și din obrajii oamenilor... Aici nu erau duzi. Mai mult tei. Altă treabă.
Aceeași idee.
Și mergeam mergeam prin căldura umbrită pe străzi și străduțe, mă ghidam în primul rând după umbră. Așa din aproape în aproape am ieșit din zona capitalelor pe aleea Modrogan, privind cu ochi întristați decăderea clădirii fost sediu PD, actual nu știu ce, tot sediu de ceva partid pare, dar cam lăsată în paragină. Am mai mers apoi spre Herăstrău, l-am traversat cât de scurt posibil, pe aleea cu locul pentru skateri și băieți cu biciclete BMX, tăind-o apoi spre casă pe la Cașin. Zona asta, Cașin, e și ea plină de istorii, începând de la toate numele de aviatori ale străzilor, dar respiră puțin un alt aer decât capitalele. Cred că și din cauza arhitecturii, a caselor nițel mai depărtate. Care oricum multe-s modernizare, refăcute de nu mai seamănă cu ce-a fost.
Culmea culmilor, pe la mijlocul străzii Al. Constantinescu dau nas în nas cu-n fost coleg de la Capital-EVZ, Dinu Boboc. Schimbăm câteva vorbe, mai aflu de la el cine-a mai plecat de-acolo, cine-a mia rămas apoi ne vedem fiecare de treaba lui. De la Domenii merg în continuare pe Mihalache - n-a fost nevoie să traversez pe partea cu umbră, făceau destulă umbră copăceii. Și nu știu cum cădea la momentul ăla lumina, ce particule erau în aer, cert e că, văzut din perspectiva mea, aerul strălucea auriu pe acolo unde-l atingea lumina apusului ce urma să vină. Străluciri discrete, de aur topit ce se cerneau peste stradă, peste mașinile în mers, peste oameni, peste și printre frunzele copacilor cu frunze mari și teci lungi subțiri, verzi și multe.
Și lumina asta aurie avea aer de mister, de povești vechi, noi, ad-hoc și înfrumuseța cu mult geometria cenușie și netă a străzii, a cartierului.




luni, 4 iulie 2016

Dobrogea, mon amour

Știam de la geografie că Dobrogea așa și pe dincolo, nu mare lucru. Considerasem că doar Delta e pe-acolo mișto și musai de vizitat, restul îmi imaginam că-i o mare de pietroaie și praf plicticoasă și deșertică. Și nu mică mi-a fost surpriza când, după prima tură în Măcin cu TED Adventure, în loc de tărâmul deșertic din imaginația mea am găsit niște dealuri și munți pline de vegetație, flori, păsări, insecte, niște locuri neașteptat de pitorești și apropiate sufletului meu. Sigur, căldura e căldură și te cam topește, dar merită oricând efortul.
Așa că, după prima excursie în zonă, mi-am propus foarte serios să mai merg cel puțin încă o dată. Și iată că n-a fost nevoie să aștept prea mult. Weekendul ăsta s-au organizat, în grupurile prin care mă învârt eu, două (2)!. Prima, cu cortul, cu Andrei Ionel geograful cu Arhiva de geografie, a doua cu Andrei Cătălin Călător prin România. Prima propunea campare cu cortul la Fântâna de leac și multă hoinăreală prin zonă și informații de tip geografic, a doua oferea cazare la Murighiol, hoinăreală și prin Dobrogea dar și prin Deltă pe canale. Printr-o serie de împrejurări, deși inițial mizasem pe excursia cu cortul, am ajuns să merg în cealaltă.

Am plecat devreme (nu chiar așa cum pleacă Terra, dar destul de) de pe la Nicolae Grigorescu - aici pentru orientare mi-a prins tare bine recenta vizită la noua casă a Irinei - și am mers întins București - Drajna - Slobozia - Pod Giurgeni - Horia - Macin - Fântâna de leac, cu un singur popas. Am coborât la bisericuța Izvorul Tămăduirii unde ne-am grupat/regrupat, au sosit și călătorii din Tulcea, iar cei din Brăila mai apoi, ne-au ajuns pe traseu. Ne-am dat cu creme solare, am pus litri de apă în rucsaci și am pornit-o. O porțiune scurtă a fost prin pădurice, unde ne-a și întâmpinat o broscuță țestoasă chiar în potecă, în zona izvorului. Apoi am luat-o în sus pe pietre. Traseul era Fântâna de Leac - Vf. Caramalău - Vf. Piatra Râioasă - Șaua Șerparu - Vf. Sulucu Mic - Vf. Sulucu Mare și apoi coborâre oarecum spre Fântâna de leac, dar de fapt mai încolo, că ne-a venit autocarul în întâmpinare și ne-a mai scutit de niște kilometri prin soare.

Deci o pornirăm în sus. Buruienile, vegetația ni se agăța de picioare cu degete ascuțite și gheruțe mii. Avantajați au fost cei cu pantaloni lungi. Restul ne-am bucurat de multe microzgârieturi usturătoare. Acest prim urcuș a fost greuț bine. Și pe la jumătatea lui am înțeles și de ce - pornisem în sus înaintea traseului și ne-am cățărat de-a dreptul, astfel încât am reușit să ratăm vf. Carmalău. Am ajuns, după un urcuș greu și zdravăn prin soare fără umbră, pe vârful Fântâna de Leac, care avea în vârf o cetățuie inexpugnabilă de stânci, pe care însă am cucerit-o și am ajuns la crucea din vârf, ornată și cu un steag tricolor. Poze fel de fel, acolo era și foarte bine pentru că bătea vântul, ne-a aerisit după zăpușeala și arșița urcușului. Apoi, cu greu ne-am dat coborâți de unde ne cocoțaserăm. Din nou s-a dovedit valabilă treaba cu picioarele lungi - cine are craci lungi urcă (și coboară) mai ușor pe cataroaie decât cine are craci scurți. Ne-am continuat drumul spre Piatra Râioasă. Cobori, apoi iar urci. Pietrele din vârf erau acoperite cu mușchi-licheni gălbui, de unde probabil că-i vine și numele acestui vârf. Desigur iar poze, apoi pornirăm mai departe. Am mers ce-am mers, iar la un moment dat am trecut printre niște pietre cu forme interesante, pe dreapta era sfinxul dobrogean, pe stânga o piatră ce aducea cu un pumn cu arătătorul ridicat, parcă spre a atrage atenția.
Apoi am coborât și am ajuns într-o vale ierboasă - Șaua Șerparu - deloc umbroasă, unde se afla loc de popas cu băncuțe și măsuțe. Aici a fost popas de luat masa, dar cum soarele ne bătea direct în creștet nu ne-a ars de zăbovit prea mult. Pe tot drumul vegetația ne însoțea, ba cu floricele, ba cu chestii țepoase și zgârietoare, ba mai mică, ba mai mare. Iar rocile străvechi străjuiau zona permanent, cu ochii pe noi. Ne-am reluat drumul, tot așa, urcuș-coborâș, urcuș-coborâș de nici nu mai știu de câte ori am urcat sau coborât. Soarele ne mușca cu raze arzătoare, ierburile revărsau spre noi aburi calzi iar noi transpiram și gâfâiam. Doar pe vârfuri era bine, acolo bătea vântul și era o cu totul altă viață. Ne simțeam în al nouălea cer când câte un nor se milostivea de noi și acoperea puțin soarele dobrogean. Am ajuns apoi pe vârful Sulucu mic. Apoi iar urcând și coborând de multe ori, am ajuns și pe Sulucu Mare, ultimul vârf de cucerit tura asta. Ne pozarăm într-o veselie și ne-am așteptat unii pe alții să ajungem cu toții acolo înainte de-a începe coborârea.

Și apoi am început coborârea. Și am coborât și am coborât pe soare, printre alte buruieni, pe alte pietre, cu scurte treceri prin semi-pădurici scheletice și mărunte. Arșiță de sus, aburi de jos. Ne-am înâlnit și cu păianjeni gigantici ce-și întinseseră pânzele solide deasupra cărării. Am încercat să nu-i deranjăm și ne-am strecurat printre ei. La un moment dat am dat și de-un pârăiaș, apoi am ieșit pe drum drept, la poalele muntelui, complet descoperiți, cu pielea pradă soarelui necruțător de ora 3 spre 4. Am mers ceva pe drumul ăsta, până ne-a venit în cale autocarul salvator. Numai că și acolo era saună. Ajunsă în autocar am băut iute 0,5 l de apă cu izotonic. Mi-era încă sete. Și am mai băut, în reprize, până spre Murighiol încă circa un litru. Asta în plus față de cei aproape 2 l din punga de hidratare din rucsac pe care-i topisem pe traseu.
Am ajuns cu toții la autocar, cam leșinați și am pornit-o. În primul sat dotat cu minimarket ne-a lăsat să asediem locul și să ne aprovizionăm cu ape reci, beri, sucuri, fiecare cu ce poftea. Eu mi-am luat un 2 litri de apă plată și un Ursus cooler, doar că din neștiință l-am nimerit pe cel în varianta fără alcool. Dar a fost bun că era rece. Dar am constatat, a doua zi, că mi-ar fi plăcut mai mult un schweppes clasic și rece.

Apoi ne-am continuat prin căldură drumul spre Murighiol. Cu toții așteptam ca pe Dumnezeu piscina pensiunii (pensiunea Sorin), ne visam plonjând în ape răcoroase și plutind serafic pe valuri. A durat ceva până să ajungem, am fost acolo în jurul orei 19. Piscina nu era atât de mare cât ne-o crease imaginația noastră însetată și înfierbântată, dar s-a dovedit a fi suficientă. Ne-am cazat, ne-am răcorit la duș apoi ne-am echipat de piscină, unde ne-am bălăcit până spre opt și ceva, că la 8:30 ne aștepta masa.

Acum fac o mică paranteză, o digresiune pe tema servicii turistice, pensiuni și România. În țărișoara noastră, mai ales în zonele turistice sau cu potențial turistic se ridică pensiuni. Proprietarii stau, se gândesc, fac calcule și în cele din urmă folosesc materiale cât mai ieftine, finisaje la fel, contează mai mult să dea bine, să arate agreabil de la distanță. După care, după nu foarte mult timp, lucrurile se dau în vileag: ba dușul nu prea curge, ba se ițește rugina pe ici pe colo, ușa se închide într-un mare fel, apa băltește în baie pentru că scurgerea nu a fost făcută pe înclinația potrivită, în piscină plutesc chestii neidentificate, de pe fund se ridică oarece vălătuci dubioși etc. Mici (sau uneori mari) amănunte și care denotă un pic de neglijență și de lasă-că-merge-și-așa.
Cred că pe oriunde am fost prin țară la pensiuni cu pretenții și tarife piperate am văzut această discrepanță între pretențiile arborate și grija pentru amănunt. Desigur, nu am fost niciodată la super-lux, vorbesc de mediu și mediu-plus. Comparativ, în cele trei maxim patru dăți când am fost pe-afară - Atena, Veliko+Sofia, Istanbul și Barcelona, la cazare de 2-3 stele asemenea detalii neglijate nu am văzut. În fine. În concluzie, dacă e să merg pe cont propriu în țară, prefer să merg direct la o pensiunică fără pretenții, la gazdă, la cabană sau cort, undeva unde nu se afișează false condiții bune și unde prețul e în concordanță cu ce se oferă. Sigur, poate sunt și eu prea pretențioasă, evident este greu să ai grijă de o pensiune și să te îngrijești de toate detaliile... Dar nici nu te obligă nimeni s-o faci mai mare decât știi că poți întreține, la o calitate care să fie ireproșabilă. Intenția e bună, dar implementarea deficitară. Gata, am închis paranteza.

Masa am luat-o în restaurănțelul pensiunii, aranjat chipurile tradițional-rustic. Fără nimic anti-țânțari, cu un aparat de aer condiționat care mergea la maxim dar nu răcorea nici cât un evantai. Farfuriile-suport ușor obosite. Bieții chelneri erau băieți tineri de prin localitate, fără vreo școală de ospătari la activ, dar amabili și săritori. Mâncarea bună însă m-a făcut să iert toate micile scârțâieli și amănuntele despre care vorbeam în paranteza de mai sus. Plachia de cap a fost senzațională. Desigur, nu cred că-și merita cei 28 de lei (din punct de vedere al gramajului), dar măcar am mâncat-o cu maximă plăcere. Plăcinta de 9 lei iar, nu făcea nici 4, dar măcar, în completarea plachiei a stins foamea. Cine s-a limitat doar la pește cred că a mai simțit foame după masă.

După masă era vorba să mai stăm, unii să se uite la meci, alții să jucăm ceva jocuri, Dixit, cărți ceva, dar cum lumea era cam obosită, au rezistat mai mult doar cei interesați de meciul Italia-Germania.

A două zi aveam micul dejun la ora 8. La 8 aveam și bagajul făcut, l-am dus și la autocar apoi m-am înființat la masă. Micul dejun avea cele câteva feliuțe de chestii tradiționale, a fost gustos și suficient. Apoi ne-am încolonat la autocar să plătim transportul cu barca și taxa de Deltă. Ne-am transportat până la pontonul pensiunii, de unde am luat bărcile cu motor. Am mers pe un cănăluț din Murighiol până în brațul Sf. Gheorghe, apoi pe Sf. Gheorghe, pe canalul Uzlina, pe lacul Uzlina, apoi cumva pe Isăccel, Isac și nu mai știu exact dacă am ajuns sau nu în Gorgova. Cert e că pe unde ne-a plimbat a fost foarte frumos, o invazie de nuferi, albi, galbeni... Păsări nu prea multe, la câtă vânzoleală de bărci cu motor era... Numai noi eram cu 4 bărci. Dar mai erau și mulți mulți alții. Abia după ce a murit bateria aparatului foto au început să iasă la vedere pelicani, pescăruși de toate soiurile, cormorani, lișițe, egrete. Și cred că am zărit și-un corcodel și un stârc. A, totuși lebăda cu puii i-am văzut înainte. Poate or fi ieșit și-n poză - n-am apucat să descarc nicio poză din lipsă totală de baterie, le descarc diseară.

Per total, a fost minunat. Dar, din nou, foarte cald. Pe ultimul lac înainte să ne întoarcem am făcut o pauză iar doritorii s-au bălăcit cu sau fără veste de salvare, după competențe.

Apoi o luarăm înapoi. De la debarcader direct în autocar și-apoi spre cetatea Enisala ni-i drumul. În drum spre Enisala, departe pe stânga, pe Razim norii păreau a lăsa o mare ploaie. Norii cucereau încet-încet teritorii de cer mai mari. Cât vizitam Enisala a început să tune dinspre Razim. Un băiat cu aparat foto puternic a avut și noroc să vadă și să pozeze o vulpe sau pui de vulpe care se ascunsese printre zidurile cetății dar își ițea capul curios să vadă ce facem. După ce am cucerit și Enisala ne-am îndreptat printre câmpuri agricole colorate divers spre Jurilovca, la restaurantul Casa Lotca. Aici bieții oameni au fost depășiți numeric de cei 41 de flămânzi, dar totul a fost bine odată ce-a venit mâncarea - bună și multă! Eu m-am limitat la borșul de pește dar am ajutat colegele de masă să dovedească bucățile imense de saramură de crap - incredibil de gustoasă.

Apoi am mers să găsim un magazinaș de unde să ne mai luăm o apă, o înghețată sau un suc. De-aici mi-am luat schweppes bitter lemon care a picat nemaipomenit de bine și răcoritor - pentru că și în restaurant și în sat era foarte cald, căldură din aceea de dinaintea furtunii. Când am plecat cerul se acoperise complet.

Autocarul nostru a prins iar să zburde pe câmpiile agricole dobrogene, printre eoliene, printre nori și sori. Cum am făcut și-am dres, noi ne-am strecurat printre ploi. Am ajuns în cheile Dobrogei după terminarea unei ploi zdravene se pare judecând după bălțile din satul Cheia. (da, au și acolo o Cheia). În cheile Dobrogei ne-am dat jos din autocar și ne-am cocoțat sus, de unde puteam admira panoramic priveliștea. Și mulțumită ploii, nu era lume cu grătare etc cum se pare că ar fi în weekendurile însorite și fără ploi. Ne-am minunat de peisaj, iar poze etc și gata, cam atât a fost.

Am pornit spre București ieșind spre Medgidia, către Autostrada Soarelui. Aici pe la kilometrul 155 spre București - adică aproape imediat după ce-am intrat - am dat de blocaj. Faimosul blocaj de două ore de care s-au bucurat gratuit cei ce se întorceau pe înserat dinspre mare spre București.

vineri, 1 iulie 2016

Cozia reloaded + bonus

Cum munții Cozia mi-au plăcut tare de la prima întâlnire (un 1 decembrie acum ceva ani, să fi fost 2007, cred), am făcut și-am dres de-am mai ajuns pe acolo când s-a mai ivit ocazia și aveam cum să merg și eu. Gașca noastră a mai mers de câteva ori la cabana Cozia de vreo 3-4 ori, din care eu am reușit odata sau maxim de două ori să merg cu ei. Dar iată, în compensație, am mers weekendul trecut fără ei. Am mers cu o agenție-asociație despre care mai auzisem, am văzut c-au mai fost cu ei câțiva din grupul călător. Asociația Oxigen. Florina și Cristian au fost de nota 10.
Așa, deci am plecat la 6 din București, pe răcoare. În ciuda codurilor de tot soiul am avut vreme bună, perfectă pentru drumeții pe munte, adică soare cu nori. Am inaugurat pe drumul spre Pitești o benzinărie care abia se instala, dar era deja funcțională. Apoi la benzinăria de Căciulata, pe valea Oltului am făcut un popas sănătos înainte de a porni pe traseu. Autocarul ne-a mai dus nițel apoi, până în parcarea de la mănăstirea Turnu.

Acolo ne-am luat bagajele și am pornit-o în sus. Drumul până la mănăstirea Stănișoara era mai spălat de ploile recente, parcă era cumva diferit pe prima porțiune față de ce-mi aduceam aminte. Apoi soarele și-a făcut simțită prezența prin aburii pe care-i degaja pădurea, iarba... Din cauza aburilor și a căldurii urcușul mi s-a părut mai greu față de amintiri - e drept că am mers acolo ba la început de iarnă, ba toamna... Am constatat că pe alocuri fac confuzii cu traseul spre piatra mare - of, bătrânețile astea! și iată, multe călătorii într-un timp scurt nu permit amintirilor să se fixeze atât de clar ca mai înainte, când dacă reușeam să merg pe munte de trei-patru ori pe an era mare lucru... A, și a fost amuzant că a venit în excursie Alexandra lui Virgil. Dar cum nu m-a recunoscut n-am ținut să-i zic hei, eu te știu de la dansuri, ce mai faci, ce mai face Virgil? dar copiii? mai ales că mai auzisem de la Rali că au avut la un moment dat o perioada mai puțin bună.
Așa, dar să revenim la traseu. Cozia e un munte spectaculos, pitoresc, fotogenic. Are din toate câte puțin și te solicită, cei veniți pregătiți doar de-o plimbărică prin pădure au cam luat țeapă, a trebuit să urce serios. Am ajuns la Stănișoara. Popas de reumplut sticlele de apă, poze și alimentare. Sub un soare torid ne-am reluat ascensiunea. Care a durat destul de mult. Și mai spre final am dat și de niște lanțuri, de care uitasem complet, pur și simplu nu îmi aminteam să fi urcat pe ele. Poate de astă dată oi ține minte. Partea cu lanțuri a fost de altfel cea mai spectaculoasă și interesantă. Oricum, faptul că am urcat prin pădure a fost bine gândit, altfel cred că ne ofileam de tot de căldură. Ca marcaje, de la Turnu la Stănișoara am mers pe bandă albastră, iar de la Stănișoara la cabana Cozia pe bandă roșie. Spre vârf se alăturau și alte marcaje benzii noastre roșii. De pe la zona cu lanțuri soarele și-a tras o perdea de nori peste față, să tragă un pui de somn probabil, așa că ne-am mișcat mai vioi. Mai ales când ne-am văzut pe platou, unde mai bătea și-un vântișor rece peste tricourile noastre fleașcă. Am stat să ne adunam, timp în care ne-am pus pe noi toate țoalele grose și tot am dârdâit ceva. Apoi trei pași până la cabană, ura, să vină berea, mâncarea, că merităm.
A fost o gașcă veselă, oameni faini și de treabă. Am mai trăncănit la o ciorbă, la o bere până spre ora 10, când pe mine m-a luat somnul. Aveam paturi suprapuse în cameră și am prins loc doar la cucurigu. A fost palpitantă urcarea nocturnă în pat, dar m-am descurcat.Am dormit lemn până dimineața, când m-a trezit întâi soarele, până să sune alarma la ora 7. Am luat un mic dejun cu omletă și cafea și a fost perfect. Până ne-am adunat toți cu bagajele făcute a mai durat ceva, timp de poze multe. Apoi, cu 15 minute întârziere doar față de program am ânceput coborârea pe bandă roșie. Aici mi-am amintit ceva mai bine zona, cu trecerile prin diverse poienițe pitorești. A fost și coborârea asta solicitantă și presărată strategic cu urzici uriașe. A fost frumos, n-am ce spune. În cele din urmă am ajuns și la intersecția bandă roșie cu bandă albastră - am ieșit în drumul care mergea de la Turnu la Stănișoara. Cu o pereche accidentată - soția lui Silviu primise o piatră în gleznă, iar Silviu, probabil atent la ce se întâmpla cu ea n-a mai fost atent la coborâre și s-a împiedicat, plonjând pe burtă. Din fericire n-a fost nimic grav. Am mers ca vântul și ca gândul apoi prin pădure pe poteca ce acum ni se părea de-a dreptul șosea față de ce fusese până atunci și am sosit destul de iute la mănăstirea Turnu. Aici am regăsit autocarul, care însă avea oarece probleme, nenea șoferul meșterea ceva pe-acolo, ceva nu pornea. Până ne-am adunat toți s-a rezolvat așa că pornirăm spre benzinăria de la venire, lângă care se afla și restaurantul Dada, unde am luat masa de prânz - o ciorbă de burtă din categoria nereușite. Dar berea a fost bună. Apoi în fine ne-am cocoțat în autocar. Semnale de alarmă - la piscina (Aqua Park Cozia) unde aveam planificat să mergem era cică plin. zicem că oricum ar fi încercăm. Autocarul pornește... și vede șoferul că lăsase baltă de ulei unde a stat. Sună la firmă, raportează ce și cum, treaba e clară, o să îl lase în parcarea de la Aqua Park și o să ne trimită firma alt autocar.
La parcare probleme, nu voiau să ne lase, că nu e loc la piscină e totul full, durează ceva până vine un nene de la aqua park, parlamentări, în cele din urmă intrăm în parcare, lăsăm autocarul cu bagajele undeva să nu încurce circulația și pornim spre piscină. A fost cam enervant acolo, ne-au lăsat să intrăm dar fără loc pe șezlong (dar prețul desigur, întreg). Dar odată intrați ne-a mai trecut nervozitatea și ne-am bălăcit pe unde am putut. Cam aglomerat, dar deh... a început să fie mai bine taman când trebuia să plecăm, că plecau toți. Ei, am mai stat juma de oră până a ajuns autocarul nou, dar apoi totul a mers strună și-am ajuns la București foarte bine, la timp pentru metrou.
Luni aveam programat să vină cele trei comode pe care le comandasem. Mi-am luat liber - înțeleaptă decizie! Au fost de cuvânt, au venit în jur de ora 12-1, au cârâit puțin că trevuie să le urce până la mine la etajul 1, dar s-a rezolvat. Ei, și-apoi a început partea mea. Am scos toate boarfele din vitrina cu corpuri de depozitare, am dat jos vechiul televizor defect și-am început munca de dezasamblare. Aici mi-a fost de mare folos experiența din copilărie, de strică-tot. Am reușit s-o fac bucăți. Mai nasol a fost cu scosul afară a părților mari, care erau grele. Am făcut munca de cărăuș pe o căldură mare monșer, dar în cele din urmă am izbutit. Bineînțelec că am avut apoi febră musculară, dar asta e. Și am reușit să fac și ordine și o relativă curățenie până la ora 6, când trebuia să plec ca s-ajung să mă văd cu fetele din gașcă la terasa Monteoru. A fost relaxant, am băut o limonadă și-un cidru și am plecat în jur de 10, când abia se făcuse plăcut și răcoare. Am luat un 300 și-am sosit rapid acasă, unde mă aștepta și vechiul televizor pe care trebuia să îl elimin. L-am cărat și pe ăsta afară unde trec dimineață mașinile care adună fix chestiile lăsate pe margine. Deja nu mai rămăsese nimic din ușile și plăcile de mobilă dezasamblate.

miercuri, 22 iunie 2016

contraste, contrarii

Viața reală. Fb. Să alergi pe malul lacului într-o zi fierbinte, simțindu-te cam ca un rac la fiert în aburi. Să dai click-uri pe fb. Să înceapă televizorul să scoată pârâieli ciudate gata să explodeze. Să citești părerile unora sau altora pe mail. Să faci ceva ce-ți place. Să stai la serviciu cu ochii în monitor 8-9 ore pe zi. Să cauți soluții la probleme reale când vezi că procrastinarea nu mai are rost. Să zaci pur și simplu.
Weekendul ăsta prelungit a fost... pașnic, casnic. Pentru că era ziua maică-mi. Care însă n-a avut niciun chef să fie sărbătorită, nici s-oscot la o prajitura sau cafea sau suc. Foarte recalcitrantă. Da, și nici să plec pe-aiurea (erau multe excursii interesante weekendul ăla prelungit cu rusaliile) n-a vrut să mă lase. Și am avut parte de căldură mare, monșer, toate zilele alea. Dar cel mai nașpa a fost chiar sâmbătă. Căldură mare - prima zi infernal de caldă - dublată de aer aburos și vânt lipsă. Dimineață am tras o alergare prin Herăstrău - dar n-am reușit să ies pe ușă înainte de 10 jumate. Ofticată pe RunKeeper care mi-a tot făcut figuri la înregistrarea track-ului prin gps, am trecut la Endomondo, dar am depistat că și ăsta e bou. Și în plus nici nu mai poți modifica ce s-a înregistrat. Acum practic mi-a „uitat” vreo 2 km de alergare de la mine până la cele două foste Expoflora din parc. Asta e, în viziunea lui am alergat 5 km într-o oră și ceva - că de, timpul l-a ținut mine, dar distanța nu. Am alergat greu, din cauza aburului din aer respiram greu. Transpiram dar nu puteam să mă răcoresc ca de obicei pentru că era atâta umezeală încât transpirația nu se evapora ci staționa bine mersi pe piele. Am tras o tură obosită și apoi am recuperat-o pe maică-mea care venise și ea în parc. Am stat pe bancă pe-o alee umbroasă și m-am hidratat, am mâncat o banană... Ba am luat și o frigăruie de la tarabele pregătite pentru serbările de Rusalii. Apoi go home cu metroul. Acasă cald. Aprind televizorul, ne uitam la știri sau ceva de genul când trosc, pleosc, pâr pâr face ăsta niște figuri de am înghețat de spaimă. Ceva în tinterior a făcut scurtcircuit, scântei. M-am repezit la priză, am apăsat întrerupătorul și pe urmă am și scos totul din priză, și TV și mediabox. Televizorul mortus est. După faza asta am mai băut un ceai și m-am dus la culacre - total ămpotriva obiceiului, că de mică eram dintr-ăia care nu dorm la prânz. Și chiar am dormit vreo două ore. Când am făcut ochi am decis cu maică-mea ca după 8 încolo când s-o mai răcori să ieșim iar la o plimbare în parc. Și vorbind noi așa, decidem să scoatem de la naftalină (adică din dormitor unde devenise suport de haine) televizorul moștenit de la Alex. Ditamai hardughia de 60 de kile noroc că e pus pe o măsuță pe rotile și putem să îl manevrom. Deci planul e așa - o să folosim acest big tv cu măsuța aferentă. Dar va trebui să aruncăm vechea vitrină din sufragerie, pe care stă răposatul televizor. În locul ei, pentru depozitarea țoalelor și lenjeriilor de pat care se aflau în lateralele vitrinei, ne vor trebui două comode cu sertare. Cum maică-mea văzuse într-o vreme la Cora ceva în genul ăla, zicem că mergem pe la 8 cu metroul la Lujerului, intrăm la Cora, ne uităm la mobilă și pe urmă luăm 41 până în Herăstrău. Planul de-acasă se schimbă nițel pe parcurs, în sensul că am plecat mai târziu, pe la 9 eram de-abia în drum spre Cora. În fine, ajungem, deși noapte deja era cald oribil, la cora bineînțeles că nu găsim ce căutam, era o comodă dar scumpă și într-o culoare ca nuca-n perete printre ce mai avem noi prin casă. Și vedem că nici nu se oferă servicii de montaj. Așa că ne luăm rapid tălpășița. Luna se vedea ușor împâclită. Ajungem cu 41 la Cașin, unde era o mare de lumină de la nocturnă, stadionul de rugby plin, meci în desfășurare. Căscăm gura în trecere, ajungem în parc, ne învârtim puțin, mai bem apă de la cișmea - era tot foarte cald și irespirabil. Trecem din nou pe lângă stadion, meciul tocmai se terminase, lumea pleca valuri-valuri... și deodată încep artificiile. Cu ocazia asta am avut parte de un spectacol de artificii gratis. Și foarte frumos și neașteptat. Am căscat ceva vreme gura apoi ne-am reluat mersul spre casă. Luna era deja abia vizibilă, de unde concluzionăm că au apărut oarece nori. Și pe alocuri se simșea și bâte un pic de briză prin aerul gros și neclintit, irespirabil. Ajunse pe la Domenii devine clar că undeva departe, în spatele norilor, erau fulgere. Din când în când câte un nor îndepărtat, cam pe direcția casei noastre, se lumina de parcă-i aprindea careva un bec în burtă. Tunete - nu. Ne-a fugit de sub nas un tramvai, așa că insist să mergem pe jos până acasă. Mergem. A fost mai plăcut, cu câte o briză adiind câteodată, cam când ajungeam la vreo intersecție... Norii sclipeau tot mai des. La un moment dat ne întrebam dacă nu cumva ne-o prinde ploaia sau furtuna. Pe stradă era liniște și nici țipenie. Din când în când trecea câte o mașină să mai tulbure liniștea. Și câte un tunet - da începuseră să se audă și tunete. Dar eram deja aproape. Și nu ne-a prins nicio ploaie. E drept că a plouat ceva mai târziu, dar asta după ce au trecut norii cu fulgere și tunete, care au făcut un spectacol magnific.
A doua zi, duminică, am respectat programul de plimbare dimineața și plimbare seara, de data asta fără alergat și fără Cora. În pauza de după-amiază am ciugulit câte ceva apoi maică-mea a tras un pui de somn. De astă dată nu m-a luat somnul, eram vioaie, așa că am citit țn continuare Eleganța ariciului. După plimbarea de seară am târât televizorul din dormitor în sufragerie ca să văd dacă funcționează. Funcționează. În concluzie am avut de șmotruit - șters praf, reorganizat haine prin dormitor etc.
Luni am început iar cu o alergare - de data asta mi-am băgat picioarele în endomondo și-n toți gipieșii măsii și am alergat pur și simplu. A mers mai bine, pentru că aerul nu era atât de irespirabil ca sâmbătă. Apoi iar am făcut joncțiunea cu traseul maică-mi iar la întoarcere am trecut prin Lidl de unde ne-am întors destul de încărcate cu prostii. Eu am fost foarte fericită c-am găsit o pereche de nădragi de alergare trei sferturi, că taman constatasem sâmbătă că vechea și credincioasa mea pereche de nădragi de sport luați acum 3 ani a cedat fizic pe ici pe colo fibra elastică s-a dus de râpă și în concluzie se răriseră rău de tot. Seara iar plimbare și asta a fost vacanța.
Cert e că m-am cam odihnit, am recuperat ceva din deficitul cronic de somn. Apoi mi-am dat seama cât timp îți fură inutil televizorul. Caști ochii, te captivează ceva și hop, gata ziua s-a terminat și tu n-ai făcut nimic.
Ieri și azi am dat pe net peste niște gândiri ale unor altor oameni. Unul e despre procrastinare, altul despre diferența dintre sport și „sport”, care mi-au remintit niște adevăruri, mai bine zis mi le-au adus în față. Da, o viață avem dar ne tot chimuim să uităm că doar atât avem, o trăim de parcă am avea cel puțin 100 de vieți...

vineri, 17 iunie 2016

People are strange when you're a stranger

La locul ăsta de muncă, la un an (fără câteva zile) de când m-am angajat pot spune că e primul meu job unde n-am reușit să stabilesc o conexiune cu restul colectivului. Mai vorbesc câte ceva cu câte unul sau altul, dar dincolo de asta nu e nimic. Parcă n-aș face parte dintr-un colectiv. Sunt a stranger. Nimănui nu-i pasă că sunt acolo sau nu, decât în momentele când arde ceva ce trebuie dat în tipar. În rest, sunt un fel de omul invizibil. M-am ofticat o vreme, pe urmă nu mi-a mai prea păsat. O vreme am încercat să go with the flow, să ies cu ei la țigară, să merg la masă la vreo cantină indigestă cu ei... Să fiu și eu acolo. Dar dijaba. Atunci i-am lăsat în plata domnului, mereți voi pe drumul vostru, că oricum eu nu fumez iarbă ca să-mi fac viața suportabilă, prefer în loc de asta să merg în excursii, în drumeții pe munte, să beau beri cu prietenii. Trist e însă faptul că acest timp alocat muncii la birou e un timp lipsit de empatie, de prietenie, e un timp sec și alienant. E drept, aici nu mai am mega problema din timpurile pastelate cu lipsa de timp cronică - de fapt ăsta e marele câștig. Plătit însă cu însingurare. Mda, pe o parte câștigi, pe alta pierzi....
O constatare recentă: oamenii se schimbă, năravurile rămân. Din cei 7-8 câți am fost când m-am angajat, acum mai sunt aceiași doar trei, cu mine patru. Dar atmosfera e neschimbată. Marea schimbare a fost acum de curând când au plecat aproape simultan doi oameni din creație și în loc a venit unul. Same shit. Different faces, same thing. Și tind să cred că o firmă e oarecum oglinda lui cappo di tutti cappi. De aia Pastelul Ioanei era agitat, bipolar, cu asmute-i pe unii contra celorlalți, de aia Pastelul Danei e haotic, de aia Armada lui Tibi e oarecum misogină și schismatică...

Acum brusc, printr-o fractură logică, trec la „Eleganța ariciului”. La a te hrăni cu frumusețea lucrurilor mici, cum ar fi frumusețea unei cești de ceai din porțelan, savoarea unei cafele, sau a unui ceai, din frumusețea unui copac, cu frumusețea unei cărți - a unei lumi imaginare, a unui gest, a unei poezii, a unui cântec... O concluzie cu care-s de acord, și pe care am auzit-o prima dată de la Dominic, care și el a preluat-o de prin alte cărți. Da, ca să reziști cotidianului anost, ai nevoie de mici pete de frumos cu care să te salvezi de la deprimare, frustrare sau întristare.

Related Posts with Thumbnails