BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

miercuri, 5 aprilie 2017

Recuperare la Muntele Roșu

Acum două weekenduri trebuia să merg cu gașca noastră la Muntele Roșu - Silva. Planurile erau făcute, ne împărțiserăm și pe mașini când viroza ce mă pândea din weekendul anterior, cel din Cinque Terre, m-a lovit în plin. Tuse nasoală, muci fosforescenți și o stare generală nasoală. Am anunțat că nu mai ajung, mai ales că se anunța și vreme cu vijelie și frig. Simțeam și o oboseală groaznică, aș fi zăcut juma de zi. Ceea ce am și făcut de altfel sâmbătă. Doar că după aceea am socotit eu că nu mai am când și în ce fel să fac să ajung până la ziua lui Mitzi la cei ce se lăudaserăm că îmi pot grava pe brățare-cadou mesajul de la Maria. Nu îmi funcționa prea grozav mintea, așa că nu m-a dus capul să mă uit exact ce mă duce acolo decât abia când eram deja în 300. Evident exista varianta mult mai scurtă cu 105 la casa presei și de acolo 2 sau 3 posibile autobuze care m-ar fi lăsat chiar în față la Feeria. Așa că am mers la Romană, acolo am așteptat 131. cred că am făcut vreo 20 de minute în plus așa sau poate chiar 30... cine știe. În fine, am ajuns, a fost ok, doar că m-am trezit că oamenii ăia când au văzut pe bune brățara mi-au zis că nu o pot grava... dar văd că am deraiat și am ajuns să zic altceva decât ce îmi propusesem.
Deci să revenim la Muntele Roșu. Claudia m-a surprins acum vreo 2 săptămâni cu frumoasa inițiativă să ne organizăm pe cont propriu noi cei ce călătorim oricum cu fel de fel de gruputi organizate și să facem o drumeție dezorganizată în Ciucaș. Cu cazare la Muntele Roșu și traseu până la Cabana Ciucaș, apoi la Răscruce, vârful Gropșoarele și coborâre spre cabana Muntele Roșu, la cazare. Cum în cele din urmă am devenit mai amestecați decât se crezuse inițial ca nivel de pregătire, traseul a fost ajustat la fața locului.



Acum am avut o vreme superbă, soare puternic, zăpadă topită, cer albastru, ghiocei, viorele, brândușe. Am pornit din București mai devreme decât am fi vrut pentru că pe la Cheia era raliu și de la ora 10 se închidea șoseaua. Așadar am făcut ce am făcut și am ajuns cu toții înainte de 10. De fapt, la 10 am pornit în traseu. S-au discutat diverse variante, unii erau dornici de alt traseu decât Ciucaș, în cele din urmă am pornit cu toții pe varianta Cabana Ciucaș - vârful Ciucaș, iar cei dornici au mers apoi și către La Răscruce, (am înțeles că nu au ajuns pe Gropșoarele) de unde au coborât la cabană.
Grosul trupei a urcat nițel mai încet către cabana Ciucaș, astfel încât când noi ne luam de mâncat sau băut primii plecau deja spre vârf. Noi am plecat ceva mai târziu, în două valuri și ne-am reunit pe parcurs. Fetele care au urcat greu au rămas la cabană să se odihnească, relaxeze, să facă poze și apoi să se întoarcă la Muntele Roșu când doresc.






Noi cei mulți am atacat vârful Ciucaș pe varianta cunoscută, cea prin horn. A fost cea mai ușoară urcare, pentru că era zăpadă prietenoasă, fără gheață pe dedesubt... Pe la Babele la sfat ne-am întâlnit cu grupul Terra, care și ei făceau Ciucașul în aceeași zi. Noi urcam, ei coborau. Ne-am salutat cu cei cunoscuți, apoi am continuat.







Am ajuns pe vârf, aici bineînțeles că bătea vântul, am stat să facem poze, să admirăm peisajul, să ciugulim câte ceva. Ciucașul era extraordinar de fotogenic, cu stâncile ce se iveau printre peticele albe de zăpadă, cu cerul albastru și norișorii albi, lumini și umbre, un spectacol superb. Toată lumea a făcut poze superbe, dar chiar și așa, realitatea era și mai frumoasă.





Iar super tare a fost traseul de coborâre, prin Tigăile Mari. Frumos, pitoresc, nu foarte ușor dar cu priveliști superbe în lumina auriu-portocalie a soarelui ce se apropia de apus.

Ne-am întors la cabana Ciucaș, unde am halit ca să ne revenim după efort. Din nou, Grupul fruntaș a plecat când am sosit noi, în ideea să ajungă pe Gropșoarele.
După haleală am început coborâșul pe același traseu de la venire și am ajuns la cabană fix după ce soarele apusese.

A urmat o seară ce cântări la chitară și din gură, frumos, relaxant... un paghar de vin...
A doua zi ne-am răsfirat care încotro, unii au plecat spre Brașov, alții, cu mașina defectă, s-au tirat cu varianta salvatoare la București... Noi am zăbovit până după prânz la soare, la o bere, la o ciorbă, am gustat și bucatele de la cabana Silva...
În concluzie, ne-am întors acasă cu toții bronzați, sau mai bine zis ușor arși de soare.

joi, 30 martie 2017

Milano, Genova, Torino și Cinque Terre primăvara (2)

În a doua (și ultima) zi de vizitat Cinque Terre am vizitat celelalte 3 terre: Riomaggiore, Vernazza și Corniglia.
Plecarea din aceeași gară a noastră mică și am mers cu același tren personal până la cea mai îndepărtată stație de noi - Riomaggiore.



Ne-am dat jos din tren, am trecut dintr-o parte a satului în alta printr-un tunel (foarte frumușel, aici niște studenți îl decoraseră cu diverse ciobulețe creând diverse modele pe toată lungimea lui)
și am ieșit în partea cu zona plină de bărulețe, magazinașe etc. Aici ne-am împrăștiat, fiecare în căutare de o cafea bună și (eventual) un mic dejun. Cu Ioana, colega de cameră, ne-am învârtit, strada principală era încă umbrită și am fi vrut să fie mai luminos... în cele din urmă, am dat de-o mică cafenea cu vedere - fix în golfulețul central. Și era un espresso super bun și foarte ieftin. Ne-a impresionat domnul barista, cu mustața lui gen Hercule Poirot asortată la niște brațe foarte interesant și îmbelșugat tatuale. Și cum savuram cafeaua și priveliștea, numai ce-am văzut la intrare o bulină roșie pe care scria că e un local inclus în ghidul Michelin.
Cum se făcuse ora de adunare, ne-am îndreptat spre punctul stabilit. Văzând că ăncă nu erau toți, am calculat că merge să fug la doi pași unde se vindeau oarce chestii de haleală, și am luat o chestie cu făină de năut (cred?) pe nume Farinata - foarte bună de altfel.
Apoi Dorin ne-a plimbat pe străzi de-am ajuns iar în golfuleț, doar că de astă dată am mers mai departe, pe faleza stâncoasă, să facem baie de soare. Căci aveam soare, un soare cald, minunat, ce se asorta fantastic cu cerul albastru, marea azurie și stâncile negre, împestrițate de casele terasate,  multicolore.



Am avut jumătate de oră sau chiar mai mult răgaz să dormităm la soare ca niște foci leneșe pe stâncile negre. Apoi din nou ne-am adunat pentru a începe ascensiunea pe dealurile pitotrști către Vernazza. Dorin ne-a avertizat că avem de mers mai puțin ca în ziua anterioară, dar mai abrupt, toate treptele adunate la un loc, și vom avea un coborâș mai denivelat.
Așa, deci o pornirăm în sus. Trepte, trepte, infinite trepte, întâi doar ca să ieșim din Riomaggiore, abia apoi pe drumul către Vernazza peste deal.





A fost într-adevăr solicitant, dar am ajuns mult mai repede în vârful dealului, de unde se putea vedea și spre Riomaggiore, și spre Vernazza. Am mers printre măslini și terase pentru vița-de-vie. O potecă romantică. Coborârea a fost mai aiurită. A, și să nu uit, la Riomaggiore, când am trecut de pe o parte pe alta a dealului ce despărtea cele două bucăți, cea cu gara și cea cu portul... a fost o priveliște deosebită să vezi de sus gara, iat puțin mai încolo, stâncile înspumate.
Bun, deci am coborât din vârful dealului în Vernazza. Aici n-am luat-o de-a dreptul în jos, ci pe ocolite, pe curba de nivel ce ocolea orașul de la stânga la dreapta, trecând printr-o piațetă cu o biserică lângă care înflorea o magnolie roz
și apoi am mers mers mers până în partea opusă a orașului, unde exista amenajată o frumoasă promenadă, ușor sălbăticită. Un cimitir, cu biserica aferentă, un părculeș în capătul promontoriului, de unde se vedea minunat priveliștea orașului.




Aici ne-am împrăștiat iar, ca fiecare să poată vizita ce dorea, să poată mânca ce și unde îi place... Am vizitat întâi părculețul, apoi am coborât spre stâncile din port, apoi ne-am învârtit căutând ceva de halit, am optat pentru inele de calamar prăjite, cam scumpe, dar bune, apoi am coborât din nou spre mare, spre stânci și am zăbovit din nou, leneși, la soare. Cum deja soarele era în declin, nu mai era atât de arzător.Așa că răcoarea începuse să se insinueze.
La ora convenită ne-am adunat lângă gară, ne-am suit în tren și am ajuns în câteva minute în ultima localitate din cele 5, și anume Corniglia. Aici am ajuns special cât să prindem apusul. De la gară am urcat din nou trepte, multe... Lumina devenea aurie, blândă... Am ajuns pe platoul orașului ți ne-am aventurat pe străduțe, către mare, călăuziți de Dorin.







Am găsit un punct de belvedere de unde se vedea frumos apusul. Inspirată de alți oameni, care priveau apusul cu un pahar de vin în mână, am căutat sursa, am găsit bărulețul-sursă și mi-am luat și eu un pahar de vinul casei. A dat într-adevăr savoare apusului colorat. Diferența era că ei aveau câte un pahar de vin alb, doar eu eram cu vinul roșu. Dar ce bun a fost!
Cum s-a ascuns soarele, s-a lăsat răcoarea. Aveam de făcut cumpărături pentru masa de seară, dar aici nu prea aveam mare varietate și diversitate, două magazinașe, cu câteva chestii...Apoi ne-am adunat și am coborât multele trepte către gară. Din nou trenul până la Moneglia, drumul nocturn printre case și apoi printre măslini, apoi cina... rămăsese să încercăm o mini-petrecere, să ne adunăm toți la noi în apartament, că aveam cel mai mare spațiu în living... dar n-a apărut nimeni, așa că ne-am băgat la somn.


Related Posts with Thumbnails