BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

miercuri, 15 februarie 2017

Început de săptămână friguroasă

Luni Irina ne-a anuntat că gata, medicii o trimit în concediu prenatal mai devreme... Oricum, săptămâna asta intră în concediu  prenatal și cealaltă colegă de la creație, Ioana... Iar noua noastră CD va veni de la 1 martie... Până atunci va fi cam pustiu pe aici. Schimbări, schimbări!

Pentru marți primirăm un e-mail oficial cum că de la ora 13 până la 15 avem ședință. Ce să fie, ce să fie, o fi de bine, o fi de rău?  Ba s-a insistat să rămână și Irina, care venea doar să își ia niște adeverințe. Ei, și s-a dovedit a fi o ieșire la restaurant - vechea noastră cunoștință Passion Club, de pe vremea când comandam mâncare de la ei. Frumos, plăcut, un valentine's day inedit, de muncă fără muncă. A fost haleală bună, super bună, variată și multă, pe toate gusturile. Mai greu a fost după, să ne mobilizăm să muncim când ne-am întors la sediu, dar a fost ok.

By the way, văd că mulți colegi sunt născuți în perioada asta. Irinuca a fost joia trecută, Adi a fost luni, Andreea O. mâine, pe urmă Cătălina se serbează lunea viitoare. Multe zile de ghiftuială gustoasă!

A, și pe 1 martie mai avem o activitate cu toată firma - ieșirea la film la sala vip. O să fie tare mișto, chiar dacă filmul ales va fi unul de acțiune cu bătăi și sânge pe pereți.

Citesc de vreo săptămână Hermann Hesse „Lupul de stepă”. Ieri am ajuns la pasajul unde personajul principal ajunge în posesia unei broșurele care parcă i se adresează lui personal, direct, începând cu titlul. Aici se dezlănțuie latura filosofică a autorului și expune un întreg sistem de gândire referitor la destimul și rolul omului evoluat în societate, mi s-a părut foarte interesant și profund uman (de asta mi-a plăcut și primul roman de Hesse pe care l-am citit, „Narcis și Gură-de-aur”). Destimul artistului și al omului de geniu, procesele de evoluție prin suferință și lupte interioare....

marți, 14 februarie 2017

O intervenție

Duminică luasem bilete la o piesă nouă de la Teatrul Act. Ba le convinsesem și pe Cristina și Maria să vină. Aveam locuri în față de tot. Aveam oarece emoții că cine știe cum o fi piesa... Citisem ce scria în prezentare despre ea, dar... vorba aceea, vorba-i una, realitatea poate fi alta.

Ei, și chiar a fost o piesă intensă. Și actorii au jucat cu patimă (în special ea, Ana Ularu, care și avea rolul de așa natură), și piesa a atins niște coarte sensibile, făcând referire la situații cunoscute fiecărui om în parte. Căci oare cine să nu fi avut vreun prieten care, după ce s-a combinat cu o tipă nouă, brusc (sau treptat) a început să își uite convingerile, ba chiar să ajungă la convingeri diametral opuse, care în cele din urmă să decidă că nu mai are de ce să se ăntâlnească cu vechii prieteni, care-i sunt indezirabili și antipatici noii prietene, devenite între timp poate chiar soție? Sau cine nu se recunoaște măcar un pic în lașitatea comodă a „lui”? Sau cine nu a preferat să ignore, la un moment dat, un prieten care parcă alunecă tot mai adânc în alcoolism, după ce-a încercat tot ce credea posibil ca să-l salveze? Sau cine n-a avut la un moment dat vreo cât de mică părere pro-intervenție când mass-media arăta ce atrocități se întâmplă undeva, da, oamenii trebuie ajutați, să nu se mai omoare între ei... Când mass-media prezintă „băieții buni” care trebuie să salveze victimele de „băieții răi”... Sigur, „după” se dovedește că „băieții buni” au cam măcelărit și ei nevinovați, că au avut niște interese oarecare să „salveze” zona x, luând-o sub oblăduirea lor... Că imaginea mediatică cu supereroi nu se prea potrivește cu rezultatele apocaliptice de la fața locului...

E o piesă grea, pune probleme dureroase și universale legate în primul rând de prietenie... de adevăr... și apoi, în subsidiar, și de „o intervenție” (adică tot de adevăr și minciună și auto-mințire).

Vineri La mahala

După nici nu mai ştiu cât timp s-a întâmplat minunea să ne adunăm cu vechea gaşcă Pastel. Nici nu mai speram, mă temeam că gata, ne-am luat fiecare cu viața sa şi gata, s-a dus gaşca şi spiritul ei. Dar, slavă Domnului, nu a fost aşa, a fost temporar.
Şi iată-ne vineri seara la cârciuma La mahala, pe Covaci, itrând pe un gang imediat dupa 1001 beri. Cu ocazia asta am descoperit și unde e GeoBar. Dar să revenim, venisem cu Bobby direct de la serviciu, frigul era înțepător, ca să ajungem acolo coborâserăm la Piața Națiunilor Unite și am luat-o pe o străduță care ducea către strada Franceză, cred. Acolo se filma ceva, dar cred că erau în pauză sau ceva protagoniștii, că am putut trece fără să ne devieze nimeni. Erau oameni - actori, figuranți sau echipe tehnice buluciți pe la ușile diverselor bodegi de pe traseu. 
Am trecut cu bine, fără să ne ia la trei păzește nimeni, fără să ne filmeze, a fost ok. Am ajuns pe Covaci, am găsit gangul, apoi curtea interioară unde vara e cu siguranță o terasă mișto și am intrat La Mahala. Lume multă, gălăgioasă, atmosferă cu mese și fețe de mese ca în vechile crâșme de pe vremea lui Ceașcă. Aveam rezervată o masă ferită, în dreapta barului, acolo ne aștepta deja Clau. Bucuroși de revedere am trăncănit, am comandat de băut și începem să ne întrebăm unde-s restul. Apuc să studiez locul, comentăm, concluzia e că atmosfera și decorul sunt o combinație de crâșmă socialistă și de sufragerie a cuiva din aceeași perioadă. O mulțime de obiecte găsibile în mai toate sufrageriile, puse pe ici-colo prin locurile esențiale... Și tablourile.

Nu trece mult și apar Irinuca, Luci și Cip. Ne pupăm bucuroși, iar trăncănim care ce-a mai făcut ce-a mai dres, că deh, a trecut o bucată bună de vreme de când nu ne-a mai ieșit să ne adunăm.
Mai luăm de băut, mai comandăm și d-ale gurii - recomand călduros plăcinta cu varză acră dar și cartofii prăjiți.
Mai bârfim, mai facem miștouri, mai depănăm amintiri, apare și Panda într-un final... Și așa, plăcut, a zburat timpul de sa făcut târziu și ne-am cărat fiecare pe la casele noastre.

luni, 6 februarie 2017

O sâmbătă tristă

Era frumos, soare, făcusem ochi de curând și mă gândeam să merg la sală, să profit de ultimele zile de abonament. Când zbrrr! sună telefonul. Mă suna Șox. Șox care nu sună niciodată? Răspund. Veste rea. Pe filiera Gina-Marius-Jora, Șox a aflat că a murit Puiu. A fost un șoc. Fostul nostru coleg, atât de vioi și plin de viață... Chemare la arme, să ne organizăm, să ajutăm, să fim sprijin moral la priveghi la ceas de seară-noapte. Iau legătura și cu Mirela, vine și ea, cu Virgil.

Ziua a trecut, cam tristă... Am fost la sală, am ieșit un pic, preț de o stație de autobuz, cu maică-mea pe afară, ca să se readapteze la mersul pe afară, spre final a obosit foarte tare și evident a apucat-o deprimarea... Ne-am întors acasă, i-am gătit, am mâncat, ne-am uitat la un film... s-a făcut ora de adunare, m-a cules Mirela din fața blocului și am pornit spre casa din Dumitru Ruse, de care ne legau atâtea amintiri mișto, cu petrecerile de pe vremuri...

Am ajuns, erau acolo și Marius și Gina, și Șox cu Diana și încă o familie dintre prietenii Anei și-a lui Puiu, pe care-i mai știam de la ultima petrecere de acum... 5-6 ani (2009? 2010?). Casa, tristă, rece, cu igrasie pe pereții exteriori... Puiu, în sicriu, în locul mesei din bucătărie, măreț ca și în viață. Palid, tăcut și nemișcat - opusul a ceea ce fusese în viață. Cum stătem în jurul lui, s-au depănat amintiri, discuții mărunte, detalii din ultimii ani... Nu a fost un priveghi cu jale mare, a fost chiar ok. Păcat doar că ne adunaserăm cu acest trist prilej, așa ne-am gândit cu toții. Ana ne-a povestit diverse momente, mai triste, mai vesele - Puiu a fost, până în ultima clipă, o mare figură, un nebun frumos! Am stat la taclale până spre ora 3 noaptea, când ne-a răzbit frigul...

E trist când cei din generația ta încep să se ducă... Mă gândeam că mda, acum suntem la vârsta la care încep problemele... și de sănătate proprie, și cu părinții, și iată, cu înmormântările cunoscuților din gașcă... Nu-i foarte vesel... Dar n-ai ce face, toate astea sunt parte a vieții...

joi, 2 februarie 2017

Februarie în forță

Nu știu ce e cu februarie ăsta. E ciudat, și la nivel macro, și la nivel micro.

Macro, cu ordonanțele de urgență date în toiul nopții în sfidarea opiniei publice... cu urmările așteptate, de revoltă, de manifestații... Și mă gândeam aseară, la cum s-a aruncat cartoful fierbinte cu efectul scontat... oare se ascunde altceva în spatele acestei acțiuni? Să fie (și) o diversiune? Adică, în timp ce opinia publică stă cu ochii pe subiectul fierbinte, nu cumva... pe din dos se trec alte acțiuni sau legi pe șest? Ca la hoți - îți distrage atenția cu ceva și în timpul ăsta te face la buzunare? Naiba știe. O să aflăm eventual mai târziu...

La nivel micro, cu schimbarea de job, cu senzațiile amestecate de, cum bine zicea Bobby, bine-ai venit acasă, Liu... de nou și de vechi, cum deși parcă n-aș fi plecat, totuși am uitat o gramadă de chestii... și cu agitația cu cardul de sănătate (în final s-a deblocat sistemul informatic de sănătate) și cu consultațiile cu maică-mea la medic...Deja în astea două zile parcă au încăput două săptămâni.
Partea proastă e că după consultul și ecografia de aseară, se pare că nu infecția biliară a fost cauza febrei recurente timp de 4-5 zile a maică-mi. Am dus-o la analize și azi dimineață, așteptăm rezultatele și interpretarea.

marți, 31 ianuarie 2017

Stări amestecate

Parcă am frisoane când mă gândesc că gata. Când veneam dimineața spre Universitate, de la galeriile Orizont, mă gândeam cu jale că e ultima dimineață când vin în centru, când pot să îmi iau o cafea bună de la vreunul dintre cele 3-4 locuri plăcute de unde puteam să îmi iau cafeaua... Că iar o să treacă luni până o să mai ajung prin centru... Că străduțele și casele vechi, alternativele pentru șoselele aglomerate pentru când voiam s-o iau pe jos acasă nu-mi vor mai fi în drum... Că drumul în sine va dura mult mai mult... Că iar o să am mult stres, mult de muncă, haos...
Îmi stă pe creier și porcăria asta de sistem informatical asigurărilor sociale de sănătate care nu s-a reparat nici azi, deci nu am putut să o duc pe mama la medic nici azi... Și ea face febră în continuare...
Îmi strâng cu jale mărunțișurile adunate prin cutii, pe birou...
Și am emoții. Că de mâine începe o nouă etapă. Uf!

luni, 30 ianuarie 2017

Marele sistem informatic și sănătatea

După distracția de azi dimineață cu mers la policlinică, programat, sistem offline pentru activarea mizeriei de card de sănătate, cu alergătură până la registratură, apoi și până la casa de asigurări OPSNAJ, am tras concluzia evidentă și previzibilă: sistemul informatic corelat cu cel medical = dezastru.
So, chiar dacă faci parte dintre norocoșii care au primit cardul de sănătate, dacă ai o relativă urgență -bunăoară de 3-4 zile seara îți crește temperatura și mai ai și alte simptome legate de probleme renale și biliare - și te duci și tu ca omul, la policlinica la care ai fost arondat o viață, la medicul de familie să te consulte și apoi să îți facă trimitere, d-astea, aparent banale... dacă ai marele noroc să nu meargă sistemul informatic (lucru ce nu se întâmplă așa rar cum s-ar crede), pentru că ai card neactivat... nu poți face nimic, medicul nu poate face nimic, ești în rahat, nu exiști. Și poți doar să te rogi la Dumnezeu să se repare porcăria aia de sistem ca să îți activeze cardul și să poți beneficia de minunile sistemului medical de stat.
În plus, încercând activarea cardului, pentru că nu știam cum și ce, epopeea a fost așa: întâi la medicul de familie - sistem offline. Zice - încercați la programări, poate de la ei merge - sistem offline. Transmit informația și mi se spune, ca ultimă posibilitate, încercați la casa de asigurări OPSNAJ să activeze de acolo. Nu e departe de policlinică, la o stație de metrou, o las pe mama la policlinică, la cald, și mă aventurez eu. Strada Popa Savu, pe vreme de vară ar fi fost chiar o plimbare plăcută pe lângă Herăstrău. Acum e chiciură, cam friguț și mă stresează gândul că ne-am înecat ca țiganul la mal, că am cărat-o degeaba prin frig în loc să stea liniștită acasă... Ajung, intru. Două cozi mari la două ghișee, cald, sufocant, lume stresată. Ghișeul 2 pare a se ocupa de cardurile de sănătate, mă așez acolo. Ghișeul 1 prinea formulare de înscriere, adeverințe. A durat o grămadă până am ajuns la ghișeu, îi explic doameni, îmi spune să merg la colegul de la pază, să completez un formular. Acolo domnul mă lămurește că odată cu formularul trebuie să las și cardul propriu-zis. O sun pe maică-mea, îi explic, zice ok, lasă-l. Și așa așteptăm acum ca superbul sistem informatic să fie resuscitat ca să binevoiască să activeze cardul maică-mi. Acum desigur regret, pentru că am aflat că de fapt căcatul ăla de card putea fi activat și de la o farmacie, nu musai de la medicul de familie...
Per total, stăm foarte bine cu sistemul informatic și cu informarea publicului. Excepțional, chiar. Poți să și mori când nu funcționează, că aia e, nu funcționează, nu putem face nimic.

vineri, 27 ianuarie 2017

Liniște agitată

Tema zilei, pornind și de la recentele suferințe ale maică-mi, și de la compilarea cu alte momente, de astă dată ale mele, mai vechi, ar fi cât de mult influențează gândurile și trăirile noastre corpul nostru fizic. Din câte am citit, more or less medicalo-științific, s-ar numi somatizare,

Ai o perioadă mai nasoală, nu e nici soare afară, e frig, întunecat, nici nu prea poți să te plimbi... Te mai doare una-alta... ai oarece tendințe depresive. Și începi să acumulezi gânduri negre, pe care poate le reprimi în fața altora, poate nu, eventual te mai trezești cu câte o replică acidă care îți pică rău... Și începi să te simți mai rău și fizic. Și cu cât mai multe gânduri negre îți faci, cu atât mai puțin bine te simți. Și azi așa, mâine așa... Și începi chiar să ai simptome că ceva nu e bine. Că e cauză sau efect, numai Dumnezeu știe. Cert e că gândurile noastre ne influențează mai mult decât credem și vrem să credem. Iar uneori ne chniuim de-a dreptul singuri. E greu când e vorba de altcineva, de cineva drag, pe care nu știi cum să-l/o ajuți, cum să-l/o ajuți să își schimbe modul pesimist de-o viață de a gândi... Și cum să faci să nu mai contribui și tu involuntar, cu cine știe ce vorbă proastă, la norul de gânduri negre care oricum apasă pe umerii săi...

Îmi amintesc de vremea neagră a pastel-ului când mi-am dat seama că ce se întâmplă e de căcat, perioada în care Ioana își creștea lupii la umbra firmei, îi înfometa și-i asmuțea... Ți când mi-am dat seama că e musai să plec, să fug, dar nu găseam nimic, niciun job și eram din ce în ce mai furioasă, mai tristă, mai ca în pușcărie. Din fericire, cum-necum mai cu un sfat de la Irina, mai cu ieșirea din iarnă, am început să schimb paradigma, mi-am zis că e musai să rezist până găsesc ceva, să mă adaptez, chiar zâmbindu-le celor care-mi generau sentimente întunecate și negative. Și ușor ușor încrâncenarea a slăbit, dușmaii nu m-au mai perceput ca ceva ce trebuie mușcat, ci ca un sort of aliat... mi-am făcut viața un pic mai suportabilă, m-am forțat să schimb gândurile negre când mă năpădeau, să le întorc pe dos, să le albesc. Iar când mi-am dat seama că de fapt nimic nu mă ținea acolo în afară de frica mea, că nu exista nicio altă pușcărie decât cea din mintea mea... Chiar atunci madam exploziva și-a revărsat veninul în memorabila ședință cu dacă nu vreți să faceți de vreau eu, plecați... și, coincidență sau nu, au apărut și anunțuri, și feedback-uri că piața a început să miște... Încât m-am simțit eliberată de frica aia care mă strângea de gât, frica de nou, de eșec, de schimbare... și mi-am dat demisia, chestie care sunt sigură că a surprins-o pe madam.

Da, e greu, e tare greu să ieși dintr-o bulă neagră pe care ți-o creezi, ți-o clădești singur/ă, cu sau fără ajutor... E chiar o luptă, și nu e deloc ușoară. Lupta cu tine însuți/însăți e grea și... cumva e permanentă. Dovadă că într-un fel, ne mințim și ne păcălim singuri foarte des, fără să ne dăm seama. Dar apoi un debușeu, o chestie, un fel de exces de ceva (de mâncare, de băutură, de shopping, de cine mai știe ce) indică cum că iar te minți cu ceva.
Că nu ți-e bine, chiar dacă rațional ești convins că îți e bine... că ceva te macină, te deranjează, dar nu vrei să te gândești la asta, ignori...

joi, 26 ianuarie 2017

Lumea în care trăim

Dincolo de zbaterile personale ale fiecăruia dintre noi, care ne ocupă tot timpul, se petrec lucruri de care habar nu avem, dar care ne pot influența dramatic (în mod rău sau bun) viața.

Bunăoară corupția, draga de ea. Cum-necum cu voia sau fără, fiecare am avut de-a face într-un fel sau altul cu ea. Pornind de la un banal copiat, sau o șpăguță, o atenție, o măslină ca să meargă osiile aparatului de stat mai ușor (la o administrație financiară, la un doctor sau asistentă, un cadou învățătoarei, mărunțișuri...) Ne-am obișnuit cu ea. E un rău știut, cu care ni se pare firesc să conviețuim. Ne lamentăm, ne plângem și... ne conformăm. Sigur, sunt și excepții, dar, vorba aceea, ești excepție până îți ajunge cuțitul la os, atunci te mai gândești, ori faci scandal monstru (cu riscurile aferente), ori strângi din dinți și... faci o excepție. Doar de data asta, că ești în corzi.

Dar dincolo de asta, adunată și cumulată și coroborată cu inconștiența și nepăsarea, corupția, când cumulul ăsta depășește orice limită... poate deveni crimă. Nimeni nu e de vină, dar fiecare are partea sa de vină. Primul și cel mai recent exemplu este Colectiv. O șpagă la verificări și autorizații, o economie la nu știu ce, o gafă, un loc periculos, cu ieșirea incredibil de proastă... un mare ghinion... și gata tragedia. Și parcă nu era destul, după, pentru că obiectivul presei era pe răniții și muribunzii din tragedie, a explodat bomba corupției în spitale și a substanțelor dezinfectante egale cu apă de ploaie, a infecțiilor de spital mortale.
S-a făcut vâlvă, s-au întâmplat lucruri, dar nimic nu s-a schimbat. A fost un mic face-lifting de imagine, dar corupția a rămas la locul ei și face același lucru. și la protecția contra incendiilor, și la spitale. Banul să trăiască!

Acum am găsit pe biziday un reportaj (dintr-o serie, de care evident că nu știam) care trage un mare semnal de alarmă legat de autostrada Sibiu-Orăștie. E cutremurător! Și da, există clar un mare pericol. Și puțini știu de el, și autoritățile le zic că bateți câmpii, totul e în regulă, dormiți liniștiți. Asta până la momentul Z, când se va fi întâmplat vreo tragedie, Doamne ferește! Când vor ieși la iveală incompetențe, inconștiențe, corupție și alte minunății. Citiți și.. dacă puteți, evitați porțiunea ăn cauză - la Aciliu, la traversarea dealului Bucium. Just in case. Că nu se știe când o s-o ia masiv la vale.

Și din gama despre Corupție, am mai găsit un articol interesant, care pune punctul pe un i explicând de ce corupție, de ce ne bălăcim atât de până în gât în mocirla asta oriental-șpăgărească-coruptă și nu mai ieșim din ea. Mi se pare chiar o explicație pertinentă. Probabil nu e adevărul absolut, cum nicio teorie nu e, dar aruncă o lumină puternică asupra subiectului.

Suntem, există, trăim într-o lume, într-un context, într-o epocă, tributari unor scheme și cutume, unor modele de gândire, unor comportamente de grup și individuale. Probabil nu e o lume mai coruptă ca mai demult, poate doar altfel (să ne gândim bunăoară la feudalism, la fanarioți, la boieri...) nedreptăți au fost mereu, aceleași sau altele... Ce s-a păstrat, pare-mi-se, e atitudinea supusă a omului în fața nedreptăților și a opresiunii. Capul plecat sabia nu-l taie. Și așa opresiunea, nedreptatea, triumfă mereu, de secole... Cei puțini îi conduc pe cei mulți după voia lor, și sungura speranță a celor mulți e ca cei puțini să fie oameni buni, cu viziune, care să urmărească nu doar binele propriu, ci și binele general. Ghinion!


Indecizii, noi perspective

Asta ca să parafrazez titlul uneia dintre primele cărți al cărei titlu m-a amuzat în vremea editurii All din Carol Knappe - „Depresii - noi perspective”. Când să zic eu ok, lucrurile sunt tranșate, am decis cutare, hop! varianta A zice stai așa, că m-am gândit să mai cutare cutare... Iar indecizii, iar așteptare.
În plus, cred că mă paște iar o răceală viroză mama ei de viață și am o stare minunată... Maică-mea s-a simțit nu prea bine aseară, cu puțină febră, i-a trecut, dar oricum... se pare că colecistita ei cronică nu dă semne de îmbunătățire, crizele biliare se întâmplă cam des... Numai de-ar trece vremea asta nasoală ca s-o duc la consultații, analize etc.
Oricum, azi mi-am dat deadline pentru indecizii, la finalul zilei o să știu când și cum și unde. În rest, Doamne-ajută!

Update. The deal is done. Să fie schimbare! Permutare la depărtare.

miercuri, 25 ianuarie 2017

Căciulata și băile termale

Mulțumită, grație, datorită articulațiilor care s-au gândit ele că ce-ar fi să scârțâie, ba o durere de călcâi, ba niște dureri recurente la genunchi (la genunchiu' ăl bun, culmea!) apărute netam-nesam fără niciun motiv plauzibil, care reapar de câte ori fac efort mai consistent (alergare, coborâre mai lungă și mai solicitantă în drumeții, d-astea) , m-au făcut să optez pentru excursia la băile termale de la Căciulata în loc de avantajoasa zi cu lecții de ski pe care mi-aș fi dorit-o.





Ei, și ajungem în Căciulata, la Hotel Central. Un hotel frumos, cu arhitectură care îi atestă vechimea și rangul, renovat frumos, păstrându-i farmecul. La recepție, buluc de lume (cazarea sa făcea începând cu ora 14, și era încă ora 12:30, dar lumea era deja pe metereze). Noi ne îndreptăm către restaurant, o sală spațioasă, amenajată clasic pentru hotelurile „de stat”. Ambianța suficient de plăcută, ospătarii școliți pe stil vechi, dar eficienți și serviabili. Prețurile mici, mâncarea acceptabilă (unele feluri mai gustoase, altele mai fără personalitate), porțiile nu prea mari. Se respectă gramajul din meniu, adică dacă la șalău la grătar scrie 100 de grame, atât vei avea în farfurie.

Pentru că Ștefan stătuse la coadă pentru noi ca să putem lua camerele fără să mai stăm fiecare individual, ne-am cazat rapid în camerele noastre. Camere frumoase, curate, unele mai mari, altele mai mici, cu toate cele necesare, prosoape, foehn, nimic de reproșat. Un hotel cinstit și decent.



Ne-am lăsat bagajele și ne-am luat doar cele necesare bălăcelii de la Cozia Aqua Park. Am ajuns acolo cu autocarul. După cum arăta parcarea mi-am dat seama că va fi aproape la fel ca astă vară, adică full-full. Măcar de astă dată nu ne-au mai zis că nu sunt locuri și să dacă vrem să intrăm ok, dar nu ne garantează șezlongurile. Am găsit inițial două, unde ne-am instalat prosoapele și cheile de la vestiare și apoi ne-am făcut curaj să intrăm din prima în piscinele de afară, din aer liber - două la număr dintre cele 3. A fost minunat, aer rece și apă caldă, termală. Piscina din dreapta era mai puțin adâncă, bună și pentru copiii mai înăltuți, iar cea din stânga mai adâncă, de îmi ieșea doar capul afară. Lume suficient de multă cât să nu prea reușești să înoți fără să atingi pe cineva. Am stat ce-am stat pe-acolo până mi s-a udat părul, moment ăn care m-ar retras în partea acoperită a Aqua Parc-ului. Deja se mai eliberaseră șezlonguri, ne-am desfășurat și ne-am împrăștiat care pe unde, prin toate piscinele, jacuzzi-urile, toboganele de pe cuprinsul spațiului. Am mai întotat câte puțin prin piscina acoperită mare - soră cu cea descoperită doar că și mai aglomerată. În rest am făcut oarece gimnastici aqua-fitness-gym-ceva care mi-au trecut prin minte.

S-a făcut ora de plecare, oricum deja mă cam plictisisem și de jacuzzi și de piscinele aglomerate, ne-am uscat-schimbat și ne-am tirat. Sweet hotel Central... am atacat direct sala de mese (că restaurantul avea program până la 21 maxim) și iar și-a luat fiecare ce-a poftit. Nemaifiind disponibile supele, am optat pentru șalău (de asta știu că dacă 100 gr. scrie în meniu, frate, atât vei avea în farfurie și pe nota de plată) cu un pahar de vin și o apă plată. Și deși părea puțin în farfurie, după ce l-am mâncat pot spune că m-am săturat.

După masă am făcut o grupare spontană ca să mergem la cumpărături pentru d-ale gurii în supermarketul Anabella și plimbare. Eu m-am rezumat la cumpărături - d-ale băuturii, pentru că seara se anunțase că ne adunăm într-una dintre camere să jucăm board games. Doar că în loc de ora 21 anunțată inițial a fost de fapt cam ora 22, răstimp în care deja tindeam către somn. Dar am făcut un efort și ne-am dus - eram mai mare jena era și la două camere de noi. Jocul care se juca, de care nu mai auzisem, se chema anti homo sapiens și era cam porcos, un fel de anti dixit. Am râs cu lacrimi de câteva ori, am consumat vinul, a fost bartai aglomerația în antecamera cu măsuța, stăteam care așezați pe jos, care în picioare, după posibilități și ordinea sosirii. A fost o adunare veselă.

Dimineața, cum micul dejun se servea între 7:30-9:30, iar piscina hotelului se deschidea la 9, am făcut ochi la 8, iar la ora 9 eram deja la piscină, profitând că majoritatea erau încă la masă. Am fost super încântați de piscinele cu apă termală, iar cea care comunica cu exteriorul avea apa chiar foarte caldă. În sfârșit aveam loc să și înot, am înotat pe săturate, am stat și în jacuzzi-ul foarte cald, cred că vreo două ore aproape nu am ieșit din apă. Iar când am ieșit eram frântă. Dar într-un mod plăcut.
Cum check-out-ul era la 12, ne-am încadrat la țanc cu dușul uscatul și făcutul bagajelor, ba chiar am fost gata mai devreme.

Am pornit cu autocarul spre mănăstirea Cozia, unde am avut 45 de minute de vizitat, așa că am văzut mai tot ce se putea vedea și vizita în împrejurimi, am coborât până pe țărmul Oltului, unde era gheață subțire la mal, și un fel de ceață ușoară în depărtări...




Apoi am pornit spre Râmnicu Vâlcea, la restaurantul OK Pub, ca să luăm masa de prânz. Restaurantul e ok, frumușel, cu gust făcut, mâncarea bună, a fost, la masa noastră cel puțin, o problemă cu așteptatul felului 2 (ceilalți au comandat și ciorbe, eu doar felul 2, o plachie de crap). Ospătărița ne-a spus că plachia mea nu e gata, și din cauza asta au așteptat și ceilalți. Nu știu ce să zic, pentru că ultimele sosite la masă au fost două porții de ciuperci gratinate, dintre care una nu arăta a fi făcute decât foarte superficia. Cert e că plachia mea a fost gustoasă și multă, iar ciupercile celorlalți puține și unele nefăcute. A, da, și ciorbele lor erau doar abia călduțe. Deci plusuri și minusuri, probabil că un grup de 30 de inși, chiar cu rezervarea făcută din timp, a depășit capacitatea optimă a bucătăriei.


Cum plachia mea era multă, am rămas ultima la masă, că mi-era milă să o las, mai ales că era extra-bună... Mi-era că o să fiu ultima, și stă tot autocarul după mine, dar s-a dovedit că mai erau și alții. Ei, și de-aici am mers întins până aproape de București, spre km 60, unde am făcut popasul de rigoare. Am ajus în București un pic mai devreme decât fusese estimarea inițială, not bad at all, că abia așteptam să trag un pui de somn zdravăn.

vineri, 20 ianuarie 2017

mărunțișuri

Am învârtit roata, încă se învârte... Habar n-am unde o să se oprească.

În ultima vreme am mai citit „Eu și ai mei” de Jerome K. Jerome. Mi-a plăcut mult. Același umor fin, autoironie, ironie (și drag) în portretizarea copiilor, soției și cunoscuților... Situații, gânduri, filozofări, toate în cheie amuzantă.
Acum am sărit la „Povestiri din Sevastopol” de Lev Tolstoi. Un ochi critic, lucid ațintit asupra tranșeelor de la Sevastopol, a societății din oraș, mai mult ofițerești dar nu numai, câteva cugetări stârnite de faptele relatate (Tolstoi chiar a fost un om ce și-a pus multe probleme, în ciuda statutului său de moșier, mărturie stă Jurnalul său - „Spovedanie”, carte care pe mine m-a făcut să pot arunca o privire asupra omului Tolstoi, un om frământat, mereu în căutarea sensului existenței, prin toate căile pe care le-a întrezărit - științe exacte, filosofie, religie... și a observat, de fiecare dată, că niciuna cu oferă răspunsuri satisfăcătoare, dacă ești lucid și nu vrei să închizi ochii în fața contradicțiilor) și descrieri plastice asupra multor aspecte (de ex un câmp de luptă după o bătălie, cu grămezi de cadavre putrezind printre floricele albastre de primăvară... sau tranșeele și drumul către bastionul 4... sau o seară cînd s-au purtat lupre grele...). Mă gândesc, ce diferență de viziune și de interpretare între Armata de cavalerie (Isac Babel) și Povestiri din Sevastopol (Tolstoi). E drept că sunt și epoci diferite, cu tot cortegiul lor de mentalități, dar și de abordare. Babel, cu o viziune oarecum jurnalistică, Tolstoi, ca un filosof, căutând adevădul de dincolo de fapte și manifestări.

Am descoperit că pilatesul îmi face bine, articulațiile care s-au trezit să-mi facă probleme anul trecut dar și anul ăsta se simt imediat mai bine după o oră matinală de pilates. Legat de asta, trebuie musai să vorbesc cu d-na podolog despre plantarii ei care m-au costat enorm dar se dovedesc de nepurtat în încălțările mele. Evident, regret că am făcut acestă cheltuială, că degeaba mă chinui să-i înghesui în pantofii de alergare sau în bocanci, că e de rău, mă chinui singură aiurea. Și, atâta vreme cât nu-i pot adapta nevoilor mele, degeaba i-am mai făcut. Sigur, ea zicea să-mi iau alte ăncălțări, dar degeaba, am probat cu 1-2 numere mai mari, mi se bălăbăne piciorul în ei dar la monturi mă apasă, așa că... scuze. It's not me, it's you.

Mi-am luat un costum de baie nou de pe net, mai ieftinuț de pe net, nu e rău dar nu-i dublat prin părțile esențiale. Ăsta prevăd că va avea o viață scurtă, față se eroicul costul cumpărat de pe vremea Quelle.

Săptămânile astea cât a avut maică-mea probleme cu dinții și a fost și nașpa pe afară (și troiene, și vânt sau frig) am tot gătit chestii diverse, să fie hrănitoare dar și moi, ca pentru oameni dințless. Am făcut pentru prima dată perișoare din carne de pui, care au ieșit gustoase dar cam tari că am adăugat eu făină că-mi păreau prea moi-lichide... iar la fierbere s-au făcut strong.

Am luat bilete pentru mine și fetele din gașca de dansuri la o piesă la teatrul Act, mi-a plăcut descrierea - pare o piesă despre prietenie - sper să nu plecăm smulgându-ne părul din cap de nervi.

Aș vrea să mai trag de unii sau alții să ne mai vedem dar nu știu de ce pe de altă parte nu-mi vine... Aș vrea să ne mai vedem cu foștii colegi de Pastel... cu gașca mocăită... cu Elena și fetele de la master... dar nu știu cum o tot amân, că zilele astea am de făcut nuștiuce și tot așa.

Am plănuit o excursie în Cinqueterre și alta în Bosnia-Herțegovina-Muntenegru și Serbia... și ar cam trebui să mă opresc aici cu ieșirile în afara țării și să mă concentrez pe obținerea creditului pentru locuință. Dar și pe ăsta, tot amân momentul când să merg la BCR să vorbesc cu un el consultante să-mi facă simulări și ce mama naibii fac ei ca să știu exact ce și cum...


miercuri, 18 ianuarie 2017

Viața e ciudată

Nu încetez să mă mir de cum se schimbă uneori situațiile, lucrurile. Și ce dezvoltări ulterioare poate avea un fapt nesemnificativ. Voi detalia în altă zi asta.
Valabil și opusul, adică uneori se întâmplă lucruri nasoale, grave (gen Colectiv), urmate de un fel de cutremure și dezvăluiri, iar apoi, după un timp - iată, un an și un pic - totul se duce pe apa sâmbetei, corupția triumfă și țopăie și râde peste cadavre. Și descoperim că noi, cei rămași, ne dovedim a fi niște cadavre vii. Da, când sistemul însuși e corupt până în măduva oaselor, e logic să putrezească totul iar bietele celule albe care se zbat și încearcă să vindece, să repare, sunt neputincioase. Asta se întâmplă când lupul ajunge paznic la oi.

La dracu' cu sistemul lor! Păcat numai că nu prea avem ce alt sistem să punem în loc. Păcar că oamenii sunt atât de limitați până la limita propriului nas ăncât nu pot gândi puțin în afara propriei persoane și bunăstări cu orice preț. Pentru că aici nici măcar nu e vorba de legea junglei, pentru că acolo e vorba doar de legea celui mai puternic, or la oameni, e vorba de legea celui bogat. Pe care altfel unul mai solid l-ar călca în picioare și ar șterge cu el pe jos. Or banul nu e egal putere DECÂT pentru că așa credem noi și pentru că ne închinăm lui...

luni, 16 ianuarie 2017

Teorii

Azi nu știu cum s-a nimerit că iar am nimerit peste nește teorii nutriționiste. Cel mai tare ma amuză e că în general teoriile tind să se grupeze pe trenduri, care de altfel se bat cap în cap.
O să vorbesc aici doar ce cele ce s-au nimerit sa treaca prin feed-ul meu azi și vineri.
Un nene, Alexandru Popa, are, ca tot omul, o teorie. Atât cât am apucat să citesc, omul spune unele chestii de bun simț (cum că un corp de om care face sport poate să aibă același număr de kilograme sau mai mult decât unul ce nu face sport, dar mușchii vor fi tonifiați și va arăta mai bine), altele la inspirația proprie. Omul zicea cum că, pentru a slăbi, ar trebui la început să scazi drastic rău ce consumi (n-am ajuns încă să citesc până la care moment mai exact), iar apoi să începi să consumi din ce în ce mai mult, ca să nu pornească corpus să intre în alertă și să înceapă să facă provizii pentru zile negre. Aici trebuie să îmi pun cenușă în cap că n-am citit toată teoria, m-am întrerupt și nu am mai revenit. Asta a fost lectura de vineri.
Azi am dat mai întâi peste interviul cu dr. Simona Tivadar, care aduce o perspectivă nouă asupra unui subiect considerat pe scară largă ca un adevăr: detoxifierea. Și iată că doamna doctor ne dă cu firma-n cap și ne zice că nu există detoxifiere-minune, ci doar stil de viață sănătos versus stil de viață nesănătos și haotic.
Și încă o abordare, despre care încă nu mă pot pronunța, pentru că pare o chestie extremă iar eu nu iubesc extremele - teoriile d-nei Galina Șatalova - medic neurochirurg, dar care a abordat mai multe experimente în ce privește alimentația și necesitățile organismului uman. Nu am priceput cum a ajuns de la neurochirurgie la nutriție, dar oricum, a avut o viață palpitantă și a emis niște teorii interesante.
Pe scurt, dânsa afirma că pentru funcționare, supraviețuire și auto-vindecare, corpul uman trebuie să consume mult mult mai puțin decât susțin toate științele și opinia publică. Ba chiar că excesul în loc să hrănească suplimentar corpul, îl obosește și îl îmbolnăvește. Și că omul e vegan, frugivor, d-astea. Deci și puțin, și fără carne de orice fel, lactate și fără preparare prin foc. Și că 1 litru de apă pe zi, în condițiile alimentației propuse de dânsa este mai mult decât suficient, chiar în condiții extreme (ultramaraton prin deșert).
Well, deci ce să mai zici, ce să mai crezi? Ce vrei și ce te coafează, că oricum asta facem dintotdeauna. Rămâne însă interesant cum oamenii pot susține cele mai contrare teorii, și fiecare să se bazeze pe argumente. Dar care o fi adevărul... bună întrebare!

Related Posts with Thumbnails