BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

vineri, 28 august 2015

Garofița Pietrei Craiului, drumeția ploioasă și focul de tabără

În weekendul imediat după concediul cu munte și mare zisesem de muult că o să merg cu Terra incognita în excursia de două zile din Piatra Craiului, cu cazare la Garofița. Și încă spusesem că o să stau la cort. Și că mai aduc un cort, just in case pentru doritori de cort care n-au așa ceva. Numai că evident, vremea a fost ploioasă și s-a răcit... Și eu am răcit de-a binelea. Mă rog, un colț de răceală se prefigura încă de mai multă vreme, și nu mi-a trecut nici pe munte, nici la mare... Și s-a accentuat în săptămâna ploioasă. Am început să strănut dimineața câte 10 minute fără oprire... și în timpul zilei brusc, din când în când. Plus starea nașpetă aferentă. Așa că eram cât pe ce să renunț, noroc că mi-a dat prin cap să-l întreb pe Răzvan dacă aș putea, în caz de frig/ploaie/răceală să mă orientez spre locurile din cabană. Cum răspunsul a fost afirmativ, n-am mai renunțat.
Așa că m-am trezit cu noaptea-n cap și am pornit la drum. Am intrat prin Rucăr și imediat după, am luat-o spre Sătic. Și de unde ne-a lăsat autocarul o luarăm ușurel pe poteca forestieră către cabană. Am ajuns, transpirați temeinic, ne-am lăsat catrafusele, am halit cate ceva pe fugă iar cine-a vrut, (adică aproape toți) ne-am pornit, pe urmele lui Gabi, către Marele Grohotiș, peștera și cerdacul Stanciului. Poteca șerpuia printre ierburi și rugi de zmeur și mur, așa că ne-am ghiftuit cu zmeură proaspătă așa, din mers. Cu gândul că la întoarcere... ne ghiftuim și mai și.
Deja începuse să plouă. Mărunt, mocănește. Ploaie care ne-a însoțit ca un câine credincios tot drumul. Și acum regret că mi-am pus pelerina de ploaie... că am făcut saună. Cred că dacă mă ploua nu aveam cum să fiu mai udă decât de la sauna de sub pelerină. N-a fost ușor să urcăm așa, ca un grup de 35 de oameni, dintre care două fetițe de 7 și 8 ani. A fost solicitant - mi-am amintit parcursul și de tura trecută. Doar că acum nu ne-am putut bucura de priveliștea superbă a crestelor, totul era în ceață și în norul ploios. Dar a fost frumos oricum.
Ne-am întors pe la crucea grănicerului, făcând apoi o buclă ca să ieșim tot de unde începuserăm urcușul. A fost o adevărată fericire când am ajuns din nou la zmeură - ne-am făcut plinul cât am putut. Ajunși la cabană murați în suc propriu ne-am schimbat apoi ne-am apucat de bucătărit. Focul fusese aprins de cei puțini care nu urcaseră pe munte. Noi restul ne-am autorepartizat care la pregătit carnea pentru grătar, care la spălat legume, care la curățat ciuperci, toată lumea a făcut câte ceva.
Apoi ne-am plasat în jurul focului, în foișor, feriți de ploaie, mai la o țuică, la o bere, un suc, la o vorbă, la o socializare. Între timp se prăjeau pe marele grătar friptane fel de fel, mici, ciuperci, legume. Când au fost gata, ne-am aruncat hămesiți asupra bunătăților și ne-am savurat-devorat. O salată incredibil de gustoasă, fripturi mirifice, mici aromați, ciuperci suculente... Totul a fost perfect. Seara se tot lăsa, pe neobservate s-a făcut întuneric, iar focul ne hipnotiza cu flăcările-i jucăușe. Ne uscam haine și bocanci, ne cam prăjeam și noi când puneau lemne noi pe foc. Din hainele umede ieșeau aburi, era foarte distractiv. Între timp se oprise și ploaia. Am stat la foc până târziu.

De dormit am dormit buștean, doar spre dimineață am mai auzit niște alarme de telefon sunând. Bineînțeles c-aș fi dormit până târziu, dar de la un moment dat am auzit lumea foșgăind prin cameră - eram în pod, camera cea mai mare.
După ce-am făcut ochi cu toții și ne-am adunat la foc - au reaprins focul ca să termine lemnele rămase de afeară - am savurat o cafea strong făcută de cabanierul Garofiței, un tip tare de treabă, apoi au venit proviziile pentru micul dejun. Iar o salată fabuloasă, brânză foarte bună, gem de câteva feluri plus ce provizii mai aduseseră câte unii. Așa că iar am halit ca sparții. Apoi ne-am strâns catrafusele și am pornit-o spre autocar. Clar mersul la vale a fost mai simpatic decât urcatul de la venire.
Ei, și apoi primul obiectiv de vizitat a fost Peștera Dâmbovicioara. Nu mai fusesem acolo, așa că m-am bucurat. Prin chei am impresia că am mai fost, cred că demult demult, cu Dog și o parte din gașcă. Frumoase cheile Dâmbovicioarei, foarte pitorești. Le-am bătut cu piciorul de-a lungul până la peșteră. Peștera, deh, nu cine știe ce, dar a fost amuzant ghidajul. Ghidul nostru a fost un copilaș cu căciulă de ursuleț.Am făcut o tonă de poze prin chei.

Apoi al doilea obiectiv a fost casa memorială Topârceanu, cu aceeași doamnă plină de viață și povești și poezii ca ghid.
Iar al treilea - Cetățuia. Exceptând satul minoritarilor conaționali care săreau pe noi cu cerșitul, drumul a fost frumos, spectaculos, bolovanii ăia cu forme diverse arucați așa spre poale... Frumos, mi-a plăcut.














https://www.facebook.com/edwardrazvan.iuhasz/media_set?set=a.825681450879619&type=3

marți, 25 august 2015

Un parcurs fulger Făgăraș - Eforie sau de la munte pân' la mare în fuga mare (4)

Și în episodul 4 ajungem și la ultima activitate de vacanță... Și acum e cu poveste. Prin iulie, ma intreaba Dani, prietena mamei Elenei, ne știam deja din excursiile lui Terra Incognita, ne simpatizam, dacă n-am chef de mers la mare cu fetele în weekendul 15-16 august + 17, ca sa fie 3 zile măcar. Îi zic că sună bine, dar nu știu cum o sa fiu cu concediul în perioada aia, că în funcție de când și câte zile pot să merg la munte, o să pot sau nu. Cu șanse mari să nu. Drept care subiectul a fost abandonat. Dar în săptămâna Parângului ratat de mine, cu frică să nu ratez și Făgărașul, calculez eu ceva haotic în minte și zic băi, chiar de-ar pica toate, măcar poate la mare să fie... Îi scriu lui Dani, ea e dispusă, super fericită, vorbim și cu Elena care a trebuit convinsă, apoi gata, am și luat bilete la autocar să știm o treabă. A fost o decizie luată într-o singură zi, în timp ce oricum nu știam daca o să ajung la munte - să fi fost joi?
Apoi pe parcursul zilei toate s-au clarificat oarecum, au crescut la 80% șansele să pot pleca, muntele îmi permitea să fiu acasă joi înainte de plecarea la mare de vineri la 7, fix cât să-mi fac bagajele liniștită.

Deci plecarăm din Azuga miercuri, după un somn liniștit, reconforant după tot drumețitul prin Făgăraș. Un pic mai devreme decât estimasem eu inițial, dar foarte ok. Seara bagaje, joi dimineața voiam să trag o alergare dar zău că nici nu mai știu dacă am apucat să fac asta sau am dormit ca un buștean până la prânz. Dar parcă nu, că aveam energie montană hi-quality. A, da, am spălat toate țoalele, cu gândul că în weekendul celălalt de după mare urma Piatra Craiului cu Terra.
Pe scurt, vineri dimineața am ajuns la autogara spre mare, pe lângă Gară. Am dormitat în autocar, dar s-a mers bine, șoferul aflase de la alți colegi că e accident după Cernavodă pe autostradă, așa că a luat-o pe drumul vechi de undeva de pe la Cernavodă și a ajuns la Constanța la timp. Ne-am aruncat în microbuzul spre Mangalia și am debarcat la Eforie Sud. M-am amuzat amintindu-mi că am fost cu Elena și prietena ei Denisa acum... x ani... 2007 sau 2008. 2007, spune blogul: http://liubagrecea.blogspot.ro/2007/08/soare-mare-nisip-scoici.html. Tot aici. Am recunoscut configurația stațiunii, doar că acum multe trotuare erau proaspăt săpate, parcă eram la București. Și, mergând, îmi dădeam seama că o să stăm exact la aceeași gazdă. Pensiunea Studentul. Aceeași gazdă cu zâmbet lapte și miere, ceva mai îmbătrânită. Am nimerit cred și exact aceeași cameră.
Ne-am despachetat, am halit micul dejun întârziat, ne-am echipat și am tulit-o pe plajă. Pe alei n-am putut să nu observ face-lift-ul caselor, multe devenite vile, pensiuni, hoteluri. Plaja lipsită de amenajări din 2007 s-a schimbat, acum aveam porțiune cu umbreluțe și șezlonguri și o zonă de Aqua chestii gonflate. Erau și niște unii cu scufundări, am văzut c-au tot avut clienți astea 3 zile cât am stat noi, erau alții cu ski-jetul. Lume multă, majoritat același public de data trecută, tineri și adulți burtoși și femei multilateral dezvoltate, puradei, comersanții de etnie bronzată natural, pensionari și semipensionari.
Marea, frumoasă, caldă, am prins cred cele mai calde zile din sezon, căci inclusiv seara, când de obicei se face răcoare, acum te puteai plimba îmbrăcat exact ca ziua. Ne-am bălăcit mult, deranjate doar de mulțimile din apă, că trebuia să faci un adevărat slalom printre capete mișcătoare imprevizibil ca să ai un oarece culoar de înot.
Multă plajă, am făcut plajă ca hapsânele, să strângem tot bronzul, tot soarele în trei zile. Nu ne-am pârlit, lucru demn de menționat. Am halit de la un împinge tava în prima zi, a fost ok, nițel cam scump mi-a rezultat, ciorba de burtă era cam subțire, dar, per total ok. A doua și a treia zi am mâncat chiar lângă plajă, la Capul Turcului, bune hamsiile, dar iarăși, cam scumpuț. Adică calitate-preț cam dezechilibrată balanța. But ok.
Seara, plimbare de-a lungul stațiunii, într-o aglomerație infernală, cu tarabe cu chestii, briz-brizuri, gablonțuri, suveniruri, țoale, papuci, bazar pestriț, made in china everything. Am băut o bere pe faleză și cam atât. A fost de relaxare, așa, oarecum de tratament. Mergea și nițel mai mult.
Păcat c-au fost acele discuții în contradictoriu de sâmbătă, dar... asta e.
A fost totul parcă prea scurt, n-am apucat să lenevesc destul, să mă satur de mare, nisip, aer, soare și valuri. Și pescăruși.

vineri, 21 august 2015

Un parcurs fulger Făgăraș - Eforie sau de la munte pân' la mare în fuga mare (3)


Ei, și a venit dimineața. Mai pâcloasă, soare mai subțire, vânt mai puternic. Am ieșit din cort, ne-am învârtit, am luat apă, am halit, ne schimbarăm și apoi gata din nou de drum. Aici planul era să mergem cât mai putem încolo pe drumul către Plaiul Foii, iar la un moment dat, în funcție de oră, să începem să coborâm către vreunul dintre satele de pe partea nordică. Am pornit vioi, am ajuns destul de repede la Fereastra Mare a Sâmbetei, unde Dree a insistat să nu coborâm spre Sâmbăta, ci mai încolo. Ne uităm pe hartă și ne-am orientat către coborârea spre Breaza de Brașov. Ne uităm la semne, la traseu, suntem liniștiți, durata conform hărților e piece o cake, suntem foarte veseli și vioi, mai ales că deja am scăpat de vârfurile înalte și văile adânci, acum poteca șerpuiește frumos mult mai domol, o plăcere, o plimbărică. Și pornim mai departe foarte liniștiți. Mergem mergem, ne mai depășesc unii, un grup ce mergea încă două zile ca să ajungă la final în Plaiul Foii, mergem, trecem prin șaua Mogoșului, ajungem undeva de unde se vedea frumos de sus lacul Urlea, iar ne chiombim pe hartă dar nu foarte mult că bătea un vânt rece tare pe culme... se făcea un traseu de coborâre spre lacul Urlea, pe harta noastră nu aveam acel marcaj, ne gândim ne socotim și nu coborâm pe acolo, o luăm pe culmi, spre vârful Iezer. Cert e că, făcând așa, ne-am depărtat de varianta scurtă a traseului. Ne-am trezit ajunși pe la ora 3-4 la Curmătura Zîrnei, de unde vedem pe hartă că mai aveam niște ore bune până la cabana Urlea și respectiv până la satul Breaza. Calculăm și ne iese că am ajunge pe la 9-9:30 la civilizație. Lui Ioa (și mie) ne era frică de întâlniri prin păduri cu ursul. Dar ce mai era de făcut? Am citit în cărțulia Munții noștri de pe vremea lui Ceașcă descrierea traseului, am băut apă, am mâncat niște batoane și am purces la drum. Am făcut ceva până la refugiul de la Curmătura Zîrnei, unde am găsit grupul de băieți ce mergeau spre Plaiul Foii. Am poposit, am mai citit traseul și am pornit iar.

Partea asta de traseu, partea lungit-semirătăcită a fost cea mai exotică. Am luat-o pe o coastă de munte pitoresc, printre tufe de afin amestecat cu rododendron și alte ierburi pe o potecă puțin umblată. Mai urca, mai cobora, a fost lung în orice caz. Am ajuns apoi la un câmp ierbos, care în carte era menționat ca zonă mlăștinoasă, la început n-am reușit să pricepem de ce... Apoi ne-am dat seama că sub ierburile de savană ce se simțea așa moale nu era doar iarba, era pământul îmbibat de apă - ne-am prins doar când am ajuns la un fel de șănțuleț unde Dree a băgat așa de bontrol bățul de trekking și a văzut cât s-a înfundat de adânc în nămol. Ei, și pe zona aia de savană cu toții ne-am simțit cumva ca în Jurassic Park, peisajul și atmosfera erau parcă din altă eră geologică, te așteptai să apară oricând un dinozaur ierbivor sau chiar poate un T-Rex. Și savana asta a durat parcă o veșnicie, soarele ieșise din norii de până atunci și ardea cu putere, ne bătuse ăn cap, eram și deshidratați... Așa că, odată ajunși la râu - pe hartă zicea ceva de pârâul Calului - am poposit, băut, halit un baton, ne-am umplut toate sticlele de apă și parcă ne-am relaxat nițel.

Râul evident era în valea dintre muntele cu aspect străvechi, din altă eră geologică și care nu semăna deloc cu ceilalți frați ai lui de Făgăraș, și alt munte, ierbos. Se urca destul de accentuat. O luarăm în sus pe marcaj. Au apărut șerpișori - da, erau chiar niște viperuști, cu romburile lor zigzagate pe spinare, mai maronii, nu ca cele cenușii dein Cheile Nerei. Noroc că n-aveau gânduri rele, au fugit și s-au ascuns. Deci urcăm, urcăm muntele ierbos până ajungem la o vale pietroasă între muntele ăsta și altul. În carte spunea ceva de muntele Moșu și Moșuleața. La început părea chiar simpatică, nu prea abruptă și parcă nici cine știe ce lungă. Daaaar nu a fost așa. Am urcat valea pietroasă plină de grohotiș de-am crezut că acolo ne dăm duhul. Nu se mai termina... la fiecare pas ziceam „hai! încă unul! hai că poți! încă un pas”. Când am ajuns în sfârșit în șa, eram zob, nu ne vedea să credem că gata, am terminat de urcat. Eram în Curmătura Moșului (șaua Calului), de unde Dree l-a sunat pe taică-său să vină diseară în Breaza de Brașov să ne ia, să ne salveze. Îl cam luase din oală, că omul se aștepta să îl chemăm pentru dimineața următoare... dar ce era să facă... doar nu era să ne lase pe-acolo.
Cu psihicul mai refăcut dar presați de timp (cred că era ora 6) am pornit către fosta cabană Urlea. Aici chiar a fost frumos, drumul pe platou pe lângă vârful Moșuleața, iar pe lângă refugiul Moșuleței erau doi băieți cu motoare enduro care făceau acrobații... Apoi, sub presiunea timpului, am început coborârea spre Urlea. Prin jnepeniș și afiniș am mers o grămadă. Se tot lungeau umbrele, noi mergeam prin afiniș și ne gândeam la urși, era locul perfect pentru o întâlnire de genul ăsta. Așa că am început să cântăm, dacă n-am tooot cântat de când am început coborârea până la Urlea... Am adaptat „un elefant/se legăna...” în „un bolovan/Se rostogolea/spre cabana Urlea/și pentru că/nu reușea/a mai chemat un bolovan...” undeva pe la 20 și ceva am găsit în potecă un ditamai rahatul, clar de urs care a mâncat muuulte afine... pe urmă Dan a avut gluma proastă cu ursul de era să murim de inimă... Am resetat cântecul și numărătoarea și-am luat-o de la capăt... până la Urlea am ajuns pe la 88 de bolovani.

Ei, și am ajuns la Urlea... Se vede că a fost o cabană faină, mare, făcută cu cap... Acum într-o stare jalnică, fără uși, fără ferestre, devastată în hal fără de hal. Te doare sufletul când o vezi.
Aici o ultimă pauză de masă, cu toată frica de urs. Ne uităm la cele două variante de drum până la Breaza, alegem cea pe drum forestier și-o luăm din loc.
Ei, și o luăm pe drumul forestier. Care era ceva inimaginabil de distrus, cel mai groaznic drum ever - după un timp ne-am explicat și de ce - drumul era în refacere. Am depășit un grup de muncitori la drum care spărgeau piatra pentru a nivela viitorul drum.

Pe coborârea asta pe drumul distrus ne-am făcut praf genunchii și tălpile, și nu se mai termina, era infinit și trebuia să fii atent la fiecare pas pe bolovanii ăia ca să nu-și spargi capul taman la sfârșitul excursiei...
Și la un moment dat... tana-nana! încep să se audă tunete. Hopa! E groasă! Mai mergem ce mai mergem, cat de accelerat puteam în condițiile date. Și începe ploaia. Dintr-aia de munte, bruscă, tare și multă. Abia ne-am pus pelerinele, când de sus coboară drumarii cu un TAF (un tractor cu ceva atașat pentru căratul buștenilor. Erau și ei unii agățați de portiere, care pe unde. Opresc și ne întreabă: „Need a ride?” Ne cocoțăm care pe unde a apucat. Și începe cea mai tare și mai periculoasă călătorie motorizată ever. Ne-a hurducat în ultimul hal, am crezut de 1000 de ori că o să-mi scape din mână bara de care mă țineam, dar instinctul de conservă a funcționat, chiar dacă nu-mi mai simțeam mâinile, încleștarea a rezistat, am rezistat cu toții, n-a căzut nimeni sub roți, în ciuda drumului, a zdruncinăturilor de 1 metru și a drumului care nu se mai termina, era nesfârșit. Într-un târziu, când mă întrebam daca n-o să-mi cadă mâinile din umeri cu totul, am ajuns în Breana, în dreptul mănăstirii, unde ne aștepta tatăl lui Dree. Salvați! Uraaaa!

Un parcurs fulger Făgăraș - Eforie sau de la munte pân' la mare în fuga mare (2)

Dimineață ne propuseserăm să ne trezim pe la 8 și să plecăm pe la 9 - 9:30. Dar cum lumea din cameră (eram două camere unite, fiecare cu vreo 8 paturi) s-a trezit, a foșgăit, vorbit, trântit vânturat pe ușă... ciuciu somn dulce. De la 6 încolo a fost mai mult un chin de-a ațipi la loc. M-aș fi sculat, dat n-aveam loc nici să mă schimb nici să nimic. Așa că toată dimineața am fost în toane proaste. În fine, multa lume s-a cărat, a ieșit afară, s-a dus pe trasee, treaba lor și am avut în fine loc să mă schimb, să fac duș cu șervețele și să fac bagajul. Mic dejun, unde am halit de toate de la toată lumea - toți și-au adus de mâncare ca disperații, au cărat de le-au sărit capacele - și apoi p-aici ni-i drumul.

Din nou, cel mai greu a fost să pornim și să urcăm până pe marginea căldării Podragului, de unde începea traseul către Moldoveanu. Măgărușii cabanei ne acompaniau din când în când cu răgete tunătoare, de ziceai că zbiară dinozauri. Odată ajunși în șaua Podragului o luarăm ușor-ușor către Moldoveanu. La vremea aia nici nu se vedea, am ajuns să-l zărim muuult mai încolo pe el, faimosul trapez Viștea Mare-Moldoveanu. Și am mers, am mers până la un moment dat am început să-l vedem. Apoi am ajuns în șaua fix de dinaintea Viștei Mari, unde făcurăm popasul de revigorare. A urmat apoi un urcuș destul de pieptiș până pe Viștea Mare. Aici grupul de cu o zi înainte, care plecase înaintea noastră cu vreo oră, ne-a intersectat - ei coborau deja, se întorceau tot la Bâlea. Noi am urcat urcat urcat până în creștetul lui Viștea Mare. Ne-am lăsat acolo rucsacii grei și am luat-o pe creasta către Moldoveanu. Tare frumos se vedea de acolo! Și au fost și câteva porțiuni mai dificile, unde ne-am felicitat c-am lăsat naibii rucsacii. Ei, și în jur de ora 1-2 am ajuns în vârful Moldoveanu. Poze, poze, multe poze, era și soare, frumos, vânt nu foarte tare, o vreme minunată. Am zăbovit pe-acolo ceva timp și a fost tare mișto. Doar că ne gândeam că musai să ajungem pe lumină la obiectivul de campare - refugiul din Fereastra Mică a Sâmbetei. Așa că, în cele din urmă, am plecat.

Aura se decisese să renunțe la restul excursiei și să coboare singură prin Valea Rea până la drumul forestier unde urma să o recupereze Dominic. Curajoasă sau disperată, nu știu. Am coborât până la Portița Viștei Mari unde am făcut iar un popas de masă - era deja ora 3:30 - 4, ultimul până să ajungem la punctul de campare. După o masă copioasă ne-am despărâit, Aura coborând pe Valea Rea, noi mergând către refugiul Viștea și apoi spre Fereastra Mică a Sâmbetei. Am tooot urmărit-o cu privirea pe Aura până n-am mai văzut-o. Și apoi am tot urcat și coborât șiruri-șiruri de culmi și văi, Valea rea, Galbenele, Gălășescu, Răcorele... Am ajuns tot pe înserat la Fereastra Mică a Sâmbetei, unde i-am găsit pe cei doi nemți. Ei se instalaseră în refugiu, dar cum pe noi nu ne-a încântat foarte tare, am decis să punem marele cort pe care-l căraserăm ci toții pe bucăți. Zis și făcut. O chestie amuzantă - ceva mai sus, la câțiva zeci de metri, se instalase un nene cioban. Iar mai pe seară a venit și turma. Așa că practic am dormit lângă stână. Nu era niciun țarc sau ceva, pur și simplu acolo alesese ciobanul loc de înnoptat.

Și a venit noaptea. Ne-am băgat toți 4 la somn în marele cort. Mă așteptam să adorm buștean la cât de obosită eram. Dar ciuciu. Și mi-a fugit somnul de tot pe la vreo jumătate de oră de la stingere când oile s-au speriat, au luat-o la fugă și pământul a început să duduie de parcă era cutremur. Ioa a fost singura care nu adormise și a auzit și ea panica turmei. Pe urmă a început să mai fâlfâie și vântul. Ciobanul tușea de ziceai că moare undeva mai încolo. Pe urmă s-au auzit dintr-o parte de lângă cort niște chițăituri. Câinii lătrau, mai departe, mai aproape, ciobanii au adunat iar oile la loc, una rămăsese răzleață și behăia... După o vreme iar s-au speriat și au luat-o la goană. După care cred că aâipeam, mă trezeam, mă întorceam pe altă parte, iar auzeam ciobanul tușind, tălăngile sunând în apropiere sau cortul fâlfâind sub vânt. Cred că doar în noaptea de pe valea de la lacul Mija din Parâng să fi dormit atât de prost, atunci când a fost vânt cu rafale puternice, de îmi lipea cortul de față, vânt care urla învârtindu-se prin căldarea de piatră.

joi, 20 august 2015

Un parcurs fulger Făgăraș - Eforie sau de la munte pân' la mare în fuga mare (1)

Am visat de ceva vreme să fac o creastă de munți serioși, Piatra Craiului sau Făgăraș. Inițial un vis fără acoperire, vis și atât, pe vremea când nu eram în vreo formă fizică mai ca lumea. Dar de doi ani, de când m-am apucat și de alergat, am și mers cu gașca noastră cu cortul în spinare pe trasee nu chiar ușoare, de atunci am prins curaj în propriile-mi forțe, în faptul că pot să mă descurc ca lumea pe munte, că pot să îmi car singură toate cele necesare și că nu o să cad epuizată fizic sau psihic înainte de finish.

Ei, și anul ăsta gașca mea, în formulă restrânsă, a decis perioada tradițională, 1-8 august, cu Retezat 2 zile și Parâng 6. Partea nașpa a fost că, tot schimbând furtunos joburile, era big problem cu concediul.

Am avut o campanie ce trebuia dată pentru mock-up și tipar fix în săptămâna aia... așa că n-am putut merge cu ai noștri.

Și totuși, norocul fraierului, Dree a antamat cu ai ei o drumeție tentantă și fulminantă pentru a doua săptămână din august, creasta Făgărașului. Nici aici nu am fost 100% sigură că pot să merg până în ultima zi. Dar, printr-un miracol, s-a întâmplat. Și iată-mă joi spre vineri fericită, radioasă. Asta doar până vineri spre seară, când s-a ridicat o problemă logistică [m-am apucat să scriu articolul ăsta la întoarcerea de la mare, în autocar... scrisesem deja despre prima zi de Făgăraș când m-am prins că nu aveam rețea... și așa că o grămadă s-a pierdut. Și pe urma m-au apucat nervii și n-am mai avut chef - dar nici timp - să mai re-scriu peripețiile]. Nu aveam destule locuri în mașină pentru noi 5, bagaje și un șofer care să ne ducă la Bâlea și să se întoarcă cu mașina. Am stat cu inima cât un purice, parcă mă și vedeam eșuând înainte de a începe, în cel mai lamentabil mod cu putință. Am fost chiar semideprimată până în clipa plecării.
Nu știam mai nimic despre traseu, că avusesem mult de muncă și la job, dar și acasă, de la Aramis, eram obosită și cu nervii la pământ. Din prevedere, investisem banii din primul salariu de la Aramis într-o pereche de bocanci ca lumea. Apucasem doar să îmi iau ca mâncare niște batoane Redis și câteva pachețele de cârnăciori uscați, dar bagajul mi-l făcusem, just in case. Ei, și iată c-a fost să fie. Cu tot sunatul lui Dominic îngrijorat de soarta Aurei și cu deprimările adăugate, am plecat. M-a mai ridicat cu moralul Aura. Am luat bilelete de tren, ne-am urcat în trenul spre Azuga, fără să știm adresa bunicilor lui Dree, ea nu răspundea... Ei, totul s-a rezolvat. În ultimul ceas ne-a sunat, ne-a dat și adresa, iar în cele din urmă ne-a așteptat cu Dan în gară... Am dormit la Azuga iar la 5 5:30 am plecat spre Bâlea, se rezolvase și problema transportului.

Și am plecat din Azuga când abia se ivea la orizont o nuanță mai deschisă a nopții, am prins răsăritul pe drum - sau ne-a prins răsăritul pe noi - și am ajuns la Bâlea pe la 10. Și așa a început marea aventură de trei zile full în Făgăraș.
Am urcat din prima în șaua Caprei, primele poze, primul popas, primul dialog cu alți drumeți. Primul urcuș din nesfârșitul șir de urcușuri și coborâșuri. Ne-am împrietenit cu un grup, cu care de altfel ne-am reîntâlnit la Podragu, iar Ioa i-a dat unui băiat (care săracul era terminat pe acest prim urcuș) din acel grup o pastilă de magneziu ca să se refacă... Și ne-am distrat la culme că după asta, pe traseu, băiatul respectiv era primul din grupul lui, ne-a depășit în viteză, trecuse pe viteza turbo și îi tot mulțumea lui Ioa că l-a salvat.
Apoi lungul drum spre Podragu. Am luat-o pe varianta mai lungă și mai spectaculoasă, prin Fereastra Zmeilor și La trei pași de moarte. Mai greuț cu rucsacii mari și grei (cred că toți aveam greutate de 10-15 kg în spinare), dar ne-am descurcat. Nici nu mai știu câte vârfuri, câte văi am urcat și coborât, știu doar că lumina se schimbase a apus când am ajuns la Arpașu Mare. Coborârea pe grohotiș spre lacul Podul Giurgiului ne-a solicitat serios genunchii și tălpile obosite. Dar știam, odată ajunși jos, că nu mai e mult. Dar tot a mai durat destul... întâi urcarea până pe creasta căldării dinspre valea în care se afla plasată cabana Podragu, apoi coborârea până la cabană, care ni s-a părut fără sfârșit.
Cu genunchii ca de gumă și tălpile dureroase am ajuns în fine la cabană, acolo am reîntâlnit grupul din șaua Caprei... N-o să uit în veci paturile de metal suprapuse - am avut loc sus la cucurigu, mi-a cam fost teamă să nu cad din pat în somn, că eram ca-n pod, așa de sus eram... La masă ne-am împrietenit și cu doi nemți veniți să facă creasta Făgărașului, ne-am adunat în jurul hărții, ei au zis ce-au mers până acum, ne-au întrebat noi pe unde o luăm, s-a vorbit de trasee, dar și cum au ajuns ei aici, tare drăguț.

Related Posts with Thumbnails