BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

luni, 17 octombrie 2016

Sinaia pe străduțe și Grozăvești pe ploaie, pe nemarcate

Am avut un weekend mai dinamic, sort of, dar nu foarte.
Sâmbătă, conform celor stabilite cu mult înainte, ne-am văzut în gară cu Cristina și Maria & kids (Maria mică și David) pentru o călătorie cu trenul (regiotrans) până la Sinaia, apoi plimbăreală prin Sinaia, o telegondolă, cotă, un prânz apoi iar tren spre casă. Am fost plăcut impresionată de trenul regiotrans - nu am nimic de obiectat în afară de viteza de deplasare, deh, de tren personal.Iar la întoarcere ne-am copt de la atâta căldură câtă au băgat.













Am ajuns pe peronul de la Sinaia pe la 11:20. Nu foarte frig, cer acoperit și un pic de vânt. O pornirăm în sus, prin parc, către mănăstirea Sinaia. Am găsit castane fără număr, copii au fost fericiți, au făcut concurs de adunat castane... Apoi o luarăm în sus pe străduțe către telegondolă. Cum Cristina își printase harta Sinaia mare și frumoasă dar o uitase la birou... am luat-o mai la ghici, mai la amintire. Și am urcat, am urcat, copiii obosiseră, se plictisiseră, și se văicăreau. Când mai aveam puțin până la telegondolă... întâlnim o mașină care cobora de acolo, o dubă verzuie cu un nene care ne zice că e închisă tegondola, cică e în revizie de două-trei săptămâni. Dar se oferea el să ne ducă până sus cu „doar” 60 de lei. Nu mersi. Și apoi ne-am socotit pe unde-ar fi logic s-o luăm ca să ajungem la cabana Schiorilor, unde ne gândeam să poposim pentru prânz. Din cât ne aminteam din schema la care ne uitaserăm la urcare, o luarăm în dreapta, în ușoară coborâre. Copiii se plictisiseră grav. Noroc c-am ajuns repede la cabana respectivă. Foarte drăguță, și curtea, și interiorul. Ne-am așezat la o masă sus. Urma să vină un grup de 50 de peroane, așa că n-am putut obține un loc la geam, dar și al nostru, spre scară, a fost ok, mai ales că aveam și o fereastră de mansardă fix deasupra noastră. Am comandat. Mâncarea foarte, foarte bună! Ciorba de burtă - bestială. Chiar bună de tot. Și papanașul! Nota 10.
Între timp s-a ridicat ceața /norul și a ieșit soarele. Așa că am coborât în oraș pe soare, lumină... Peisajul arăta și mai frumos așa, în bătaia razelor de soare și pe fundalul albastru al cerului. Au cules frunze colorate, au țopăit... Prin parcul cu castane am făcut poze tare frumoase, inclusiv cu cazino-ul.
Am poposit pe lângă fântâna arteziană cât copiii au aruncat toată prade de castane în apă.
Apoi hop-țop la tren, în așteptarea căruia cei doi năzdrăvani au fugărit doi porumbei de i-au ameșit, până respectivii s-au săturat și au zburat aiurea. Drumul de întors sa fost foarte călduros, mergea încălzirea de ne-am fiert, în rest toate bune.
A doua zi, duminică, m-am trezit târziu, în fine, am ieșit la plimbare cu madre spre Herăstrău, dar când eram pe la Agronomie a pornit ploaia, întâi mai ca o bură-ceață, apoi tot mai deasă și mai insistentă. Când am ajuns acasă eram cam fleașcă pe geci.
Am avut timp să fac o megaomletă și s-o mănânc până să plec spre Quantic, unde era programată seara de folk cu gașca de drumeți terraniein-haihui. Mare noroc că vorbisem cu Claudia să ne întâlnim la gura metroului și să mergem împreună. Cât mă aștepta, apăruse și Cosmin, așa că am fost trei umblăreți rătăcitori prin ploaie. Eu eram sigură că Quantic era ăla unde am fost la concertul lui Elie, chiar lână gura de metrou de la Grozăvești. Doar că ăla era închis. Șoc și groază! Îi las pe ei să meargă, că ei măcar se uitaseră pe hartă. Am mers întâi pe cheiul Dâmboviței, spre Grădina Botanică, că așa era pe hartă, lângă Botanică. Cam prin dreptul intrării la CET Grozăvești zicem hai să ne uităm pe GPS. Oroare, ne arată că trebuie să ne întoarcem. Cum mă uitam, mi s-a părut că ar fi pe la Shorley. Ajungem pe străduța către încolo, sub streașina unui hotel. Cosmin se duce să întrebe. Ploua tare, eram deja uzi la șoșoni. Tipa de la recepție îi printează și o hartă. Mă chiombesc pe aia, încerc să îmi dau seama... Ți apoi pricep. Mai aveam de mers, și anume aveam iar de traversat, să ajungem pe Șoseaua Grozăvești și să mai mergem înainte naiba știe cât. Zis și făcut. La un moment dat ajungem în dreptul furnalelor sau ce-or fi ele de la CET Grozăvești și Cosmin îl întreabă pe nea paznicul, care însă ne îndrumă în bălării, cică s-o luăm înapoi, iar pe splai... Nu, nu îl vom asculta și vom merge înainte. Decizie inspirată, pentru că deodată, pe cealaltă parte a șoselei se vede scris mare Quantic. Victorie! Traversăm ilegal și gata suntem ajunși. O șandrama probabil fostă cantină sau casă de cultură, ceva. Intrarea 25 de lei, aia e. Concertul n-a început la 7 cum fusese anunțat inițial, ci la 8. Berea era scumpă, vin fiert n-aveau... Nota 5 pentru amplasament. Tot 5 pentru amabilitatea fetei de la barul din sala de concert, 8-9 pentru băieții de la barul de pe hol. La 8 a început concertul, primii, trupa Calendar, au fost antrenanți. După ei nenea Vasile Mardare, cam la tristesse, nouă nu ne-a prea plăcut, cu toate că voce avea. Magda Pușkas și Vali Moldovan au cântat super, mi-au plăcut și vocile, și cântecele. Andrei Păunescu ok, drăguț, el a cântat cu chitari electrice, deci a fost vorba de un alt sound. Emeric Imre a fost ultimul, a cântat tare frumos. Ei, și în concluzie cred că pe la vreo 12 s-a terminat concertul...

vineri, 14 octombrie 2016

Tic-tac

Legat și de postarea anterioară... Disonanța timpurilor. Senzația ciudată că tu stai pe loc, sau te miști într-un ritm cu încetinitorul, iar în jurul tău lumea, toți oamenii gonesc nebunește, se construiesc și se dărâmă imperii, iar tu abia reușești să caști gura și să vezi ce se tot schimbă primprejur. Contrariul stării când lumea în jur staționează iar tu parcă ești într-o goană dementă. Ambele situații sunt stranii. Neconcordanța timpurilor. Probabil ca în gramatică.
Și? Ce-i de făcut? Păi nimic. Să-ți trăiești timpul tău propriu și personal, că de fapt doar pe ăla îl ai. Ori că se târăște ca melcul ori că intră în viteză warp, ăla e. Reperele exterioare se schimbă, la fel și cele interioare, până la urmă... O vorbă înțeleaptă ce nu îmi aparține: „Singurul lucru care nu se schimbă în viaţă este că totul se schimbă”.
Aș sta undeva în vârf de munte să mă uit doar cu binoclul dacă vreau să văd oamenii și să mă amuz de mișunarea lor nebunească. Sigur, idei tâmpite. Dar unde dacă nu aici e locul lor, în parcarea micuțelor aberații?
O ciocolată caldă, niște cântece folk cu trupa Calendar și Emeric Imre, o călătorie cu trenul spre Sinaia, Mă numesc Roșu. Frig și soare. Soare cu dinți. Dinți cu soare.

Sictireli de toamnă

Când e caldă, însorită și colorată, toamna e o minunăție. Nici gând de depresii ori gânduri negre.
Dar când o apucă ploile, frigul și cenușiul până la oase... e cu totul altă treabă.

Octombrie ăsta a venit cu mai multe zile întunecate, ploioase și reci. Separate doar de câteva zile frumoase. Iar de weekendul trecut, după nunta Cătălinei cu Vali, gripo-răceala care mă lăsase în pace vreo săptămână, s-a revigorat și m-a blegit.

Găuri în buget cât China după nuntă, plantari și Nisa. Și culmea, mizeriile alea de plantari au fost cei mai scumpi. Și, morții măsii, după ce că au costat enorm, cu ei nu încap decât într-o singură pereche de pantofi! Îmi vine să mă bat singură.

Trecând peste toate aceste bucurii de toamnă, și pentru că de-o vreme n-am mai călătorit, m-am aruncat la bilete la Festivalul național de teatru (Livada cu vișini jucată de ruși și un balet, Fresca, dansat de o companie franceză)... și pândesc drumețiile low cost.

Nu am chef de nimic, dar pe măsură ce gripo-viroza dă semne de plecare parcă începe să-mi fie mai bine. Dorm mai adânc, mă trezesc nițel mai puțin obosită... Iar miercuri seara am gătit (după nu știu câtă vreme) chiar cu plăcere, și încă două sortimente în paralel: varză (dulce+acră) cu carne la ceaun și cartofi dulci cu varză de bruxelles la cuptor.

M-am mai văzut și cu fetele pastelate (ne-am adunat toate!) la Nomad Skybar, cu vești super de la Irina și Dree, și apoi cu Irina și Mitzi în altă zi, când ploua torențial, la Tucano.

Concluzia e că lumea în jurul meu se schimbă, se mișcă, iar eu parcă am pus pauză, de unde contrastul între schimbările unora și stagnarea mea. Dar e și asta o chestie, pentru fiecare schimbarea vine la momentul său, eu am schimbat schimbări anul trecut grămadă, anul ăsta doar am călătorit. Și, mă gândeam, ce bine că m-am dus în martie cu gagicile la Barcelona! Acum, dacă Irina e pregnant, ciuciu excursiile pe care le mai visam noi. Bine c-a fost, că ne-am bucurat cât a fost de faptul că puteam merge și am și mers. Se pare că sunt ocazii și ocazii, iar pe unele te bucuri că nu le-ai ratat, pentru că... iată, conjuncturile se schimbă, oamenii își schimbă planurile, lucruri se întâmplă.

Oare ce ne mai rezervă viitorul? Asta e veșnica întrebare.

luni, 3 octombrie 2016

Preumblări de toamnă prin ploaie în București

Au fost primele zile reci și ploioase de toamna asta. Când a plouat continuu rece și antipatic nu m-a îmbiat ideea preumblării. Dar când ploile ba cerneau, ba stăteau m-a apucat așa un dor de ducă... Și gândit și făcut. Adică am ieșit de la muncă, am văzut că vremea e oarecum acceptabilă și mi-am zis ia hai să o iau pe jos până la Romană. Și am luat-o frumușel pe străduțe. Cer plumburiu amenințător dar nu foarte, frunze galbene căzute pe trotuarul umed, miros de toamnă. M-a îmbiat la mers mai departe. Prin Căderea Bastiliei am ajuns la Iancu de Hunedoara și de acolo pe Roma. Am văzut cu ochii mei că într-adevăr Administrația Finanțelor sector 1 nu mai era acolo - citisem că cică pentru consolidare. Aș! nu era nicio urmă de lucrări începute. Doar o clădire goală și neumblată. Am trecut apoi pe Londra, apoi... pe alte străduțe așa, la ia să vedem ce-i pe-aici, nu mai știu exact care-or fi fost ba la stânga, ba la dreapta etc, cert e ca la un moment dat am simțit că revin în lumea cunoscută când am văzut ICR-ul.
Și tot așa bălăurind încolo-încoace am ajuns și la Herăstrău... să-l ocolesc sau să îl traversez așa, în faptul serii?! Ia să-l traversez. Pe când se aprindeau felinarele eu treceam frumușel prin Herăstrău, sub o oarecare bură măruntă și neimportantă de ploaie. A, și era 19:30 când am ajuns, și marți pe deasupra pentru că se adunau la statuia lui de Gaulle cei de la 321 sport. Mereu m-am ofticat că nu reușesc să ajung și eu să alerg cu ei, că n-am timp să ajung acasă, să mă schimb și să ajung în timp util. Ajung cel devreme la 20, dacă scap la timp de la job.
Deci i-am privit cu jind dar am zis, ei, lasă, că și-așa am călcâiul defect și mai bine alerg mai ușurel și mai răruț până oi rezolva cumva acest călcâi al lui Ahile.
Am traversat parcul, am ieșit pe malul lacului și tot pe mal pe mal pe mal până spre 41. O mică concesie, am luat 41 fix 2 stații până la Cașin apoi perpedes până acasă.
Acum în amintirea mea cele 2 zile în care am trecut pe jos prin Herăstrău, fiind și în aceeași săptămână se cam amestecă. Știu că într-una ploua, în alta nu și era doar cerul întunecat, că o dată de pe la strada Londra am luat-o pe alt set de străduțe decât a doua oară, și că a doua oară am luat-o prin Herăstrău pe aleea skaterilor și pe la grădina Japoneză ca să ies la Arcul de Triumf-Cașin pe jos, fără amestecul tramvaiului. Și că o dată era marți iar altă dată... nu știu, poate vineri, poate joi...
Și ca să mă laud, duminica trecută (nu asta de 2 octombrie, anterioara) îmi fixasem eu așa, de-a naibii să alerg musai, fie ce-o fi, ploaie, ger, vânt, ninsoare. Și a fost să fie ploaie, dar din fericire mai slăbuță și pe zone. În turul meu în jurul lacului m-a plouat în câteva rânduri, dar erau locuri unde nici nu picura. Cum îmi era foarte cald, picaturile de ploaie se uscau destul de repede pe tricoul de merino wool. Și pot chiar să zic că, atâta vreme cât nu plouă torențial, ci doar picură, e chiar plăcut să alergi în jurul lacului pe vreme ploioasă. Și nici nu eram singura, mai alergau destui - nu știu dacă se antrenau pentru Maratonul Raiffeisen sau erau ca și mine, niște unii care așa își făcuseră programul.

Related Posts with Thumbnails