micutze aberatzii

Alerg. E noapte și ninge. Fulgii iuți mi se lipesc de față, îmi intră în ochi. Dar e o atingere soft, nu e crivăț. Doar fulgi mărunței, dar fulgi. E 1 martie, București, Herăstrău. Sunt pe final de tură de lac. O idee creață neașteptată, să ies să alerg pe cea mai mohorât-deprimantă vreme, cu umezeală și lapoviță.  Și totuși! Una dintre cele mai frumoase zile, deși înnorată, cu precipitații, totul gri și ud. Alergând, am simțit că ninsoarea asta avea rostul ei, că viața are nevoie de ea, că iarna se mai joacă, își mai scutură plăpumile, are încă multă putere, dar... nu e în război cu primăvara. Crenguțele înmugurite, gata să se desfacă în frunzulițe sau flori primeau bucuroase fulgii care se topeau pe ele, transformându-se în picături de cristal lichid. Străluceau în lumina felinarelor.  O zi mohorâtă nu e o zi rea. Nu e deprimantă decât dacă o privim așa. E doar o zi. Și are rolul ei. E diferită, chiar dacă uneori pare identică cu o alta. Așa cum sunt și viețile noastre, ale oamenilor

 Războiul și refugiații și toate emoțiile pe care le trăim. Cum reacționează oamenii la tot ce se întâmplă acum... Atât de diferit. Unii (dintre cunoscuții mei, desigur, vorbesc de bula mea) se implică în diferite moduri de a ajuta. Puțini s-au adunat cu unu-doi prieteni, au pornit la strâns ajutoare și s-au și dus la puncte de trecere a frontierei cu ele sa le ducă personal. Și să ajute acolo ca voluntari. La polul opus cineva alege să se alăture unui grup care simte nevoia să se ducă chiar la Kiev, să participe activ la lupte de partea ucrainienilor. Ambele acțiuni vin din exasperarea de a nu putea face nimic că să oprim războiul. Și ca să scăpăm de această amenințare. Și fiecare alege o cale de a reacționa (nu doar cele două menționate, între ele și dincolo de ele sunt milioane de posibilități). Nu mă voi ocupa de străvechea opțiune de a lua arma în mână și a continua ideea de a opune rău răului. Mă voi ocupa de celălalt aspect, care îmi pare mai interesant. Ce am observat încă din