BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

vineri, 30 iunie 2017

Căldură mare și quizz-uri

Temperaturi din ce în ce mai mari. Cald și la muncă. și acasă, pe stradă nu mai zic iar în transportul public e crimă și pedeapsă.
Am avut câteva zile în care rețeaua electrică de la muncă a făcut figuri, zeci și sute de căderi de tensiune și reveniri, au dus și UPS-urile cât au putut apoi și-au dat duhul - ieri a fost acea zi culminantă, când numărul de ordinul sutelor al căderilor și revenirilor de tensiune au dus la leșinul sistemelor de backup al energiei. A fost horror. Era ca în saună, că aerul condiționat n-apuca să meargă că iar pica curentul. Pe la 5 a fost o cădere mai lungă, când au căzut și ultimele ups-uri și în cele din urmă a pornit și infernala alarmă a clădirii.

Dar, în ciuda temperaturilor tot mai mari, recunosc că mă simt nițel mai bine decât la începutul săptămânii, sau ca săptămâna trecută, după ce abia venise vara asta toridă și timpurie. Atunci eram cam leșinată, acum sunt relativ ok. Sâmbătă am reușit să mă văd cu Elena, după destul de mult timp. Am profitat de evenimentele din oraș prilejuite de Sânziene și am făcut o mega plimbare pe jos, de pe la ora 15 până spre 20:30.

Am legat două evenimente (IEsc din parcul Circului + Grădina cu Artiști din Grădina Icoanei) și un traseu (Bucureștiul liniștit din aplicația Questo, pentru „Instawalk Bucuresti #UnboxYourCity”) și a fost puțin cam mult, dar frumos.

Am început cu Parcul Circului. Căldură mare. Ne întâmpină niște spații la umbră, cu diverse ateliere pentru copii. Cum mergem pe alee, iesim pe latura dreaptă a, circului (dacă-i pot spune așa unei părți a unei clădiri circulare!) spre parc. Aici o scenă, și, pe marginile pajiștii, niște mega coșuri de nuiele, cu câte o intrare fiecare, unde te puteai adăposti de razele directe ale soarelui. Foarte șmechere!
apoi tot felul de burger van-uri, ruloțele cu fresh-uri, sucuri sau înghețată. În dreapta și stânga față de scenă, pe gazon dar în umbră, două foto corner-uri simpatice, care îți puneau la dispoziție diverse accesorii - aici am văzut doi băieți care-și puseseră pentru poză ii și arătau tare fotogenic pe fundalul de colibă de țară al fotocornerului din dreapta.
Noi ne-am continuat preumblarea pe alee, pe lângă cele câteva stăndulețe dichisite ale artiștilor hand-made. Nu știai nici la ce să te uiți mai întâi, toate chestiuțele erau minunate. Eu m-am ținut tare, dar Elena și-a luat niște biju-uri drăgălașe.
tot depănând noi vorbe, amintiri și gînduri, am dar roată lacului, unde am văzut mulți boboci de nufăr, iar apoi, la o privire mai atentă, și broscuțe țestoase. Întâi am văzut una, apoi alta, apoi alte 3-4, apoi iar, pâlculețe de câte 2-4, micuțe și și mai micuțe.
Am terminat ocolul, am ajuns din nou la cușmele de nuiele pentru uriași, am găsit una liberă și ne-a băgat acolo să pozăm minunăția. Ne-am pozat și una pe alta, (poză de profil de fb).
Apoi am plecat din parc.



Am luat-o pe o străduță pe care nu o știam, ce ducea din Ștefan cel Mare spre zona Eminescu-Tunari. A fost plăcut, umbros, multe case faine. Am ieșit în cele din urmă la intersecția Tunari cu Eminescu, de unde am ieșit pe Dacia, și, de la Piața Spaniei, pe Dumbrava Roșie unde iar ne așteptau să le fotografiem o puzderie de case arătoase.



De aici am ieșit la Grădina Icoanei. Parcul era burdușit de artizani - de unde la IIesc erau 5-7, aici erau cu zecile. Numai minunății. Aici Elena și-a găsit o fostă colegă printre artiștii expozanți.
Am părăsit și acest parc, cu o pradă - plăcintă cu mere de la Mama Pan pe care am devorat-o parțial în parcul alăturat, parcul Ioanid. Aici mult mai liniște, doar câțiva bunici cu copii și câteva cupluri de adolescenți. Ne-am odihnit și apoi am pornit mai departe, către grădina Verona, unde era punctul de start al quest-ului „Bucureștiul liniștit” din aplicația Questo.

Pornind de la Verona, aplicația ne-a învârtit mult prin locuri deosebit de frumoase. Primul pas a fost biserica Anglicană, unde prinul quizz ne-a derutat puțin, dar l-am dovedit în cele din urmă. Apoi, către strada Icoanei, la Școala centrală de fete, la biserica Icoanei, la Schitul Darvari, apoi nu mai știu exact, pe străduțe vechi, pe Latină, pe Spătarului, la muzeul Theodor Pallady, și iar pe străzi străduțe pitorești, am descoperit multe case frumoase, altele foste măreții acum în ruină, multe pisici, copaci, peisaje, flori...




Chiar la finalul quizz-ului, pentru că se făcuse târziu, m-am grăbit și am interpretat greșit un indiciu și am luat-o pe altă stradă, care ne-a îndepărtat de finish, dar în cele din urmă, cu ajutorul hint-urilor, am regăsit calea cea bună și am ajuns la punctul terminus. Am făcut o grămadă de poze frumoase, am găsit locuri pe care nu le mai văzusem, iar în altele unde mai fusesem am observat niște detalii pe care alte dăți nici nu le băgasem în seamă. De exemplu, știți că pe strada Spătarului sunt mai multe clădiri cu câte două uși gemene? sau că pe o altă stradă din aceeași zonă există două case construite identic - probabil de către un comerciant bogat pentru cele două fiice ale sale, ca să le aibă aproape?



joi, 22 iunie 2017

Supercalifragi...


...listic?



M-am pornit de ceva vreme să citesc o carte de Vlad Zografi, „Infinitul dinăuntru”, pe care nici nu mai știu dacă eu mi-am cumpărat-o, sau dacă mi-a fost făcută cadou... Cert e că nu mă așteptasem să fie atât de deep. Deși chiar după acea cărțulie din seria de teatru de la All (Regele și cadavrul) ar fi trebuit să mă ducă mintea că omul gândește foarte profund.

M-a surprins că am găsit acolo niște gânduri înrudite cu ale mele... sau, să le zicem, teme de gândire comune...  Chestia aia cu faptul că ne hrănim cu povești, avem nevoie să fim mereu într-o poveste, că ne creăm mereu mituri proprii sau comune... Și parcă mai era ceva, dar acum îmi scapă... o să revin când îmi amintesc.
Lectura a demarat mai greu, partea cu lumea inteligibilă unei amoebe, ce operă literară/teatrală ar putea pricepe o amoebă mi-a fost mai îndepărtată de nucleul gândirii mele și probabil de asta mi-a fost oarecum indiferntă, deși era o perspectivă interesantă.
Apoi, pe măsură ce începeam să vorbim de clișee imagistice, de gândire ce devine tot mai mult o gândire în imagini, în tipare ușor recognoscibile, spre deosebire de gândirea în cuvinte.... interesul a început să crească.

Mi se pare fascinant cum, pornind de la abordarea teatrală, a regizorului, se ajunge, prin săpare pe filon, la cele mai variate și interesante abordări. Apropo de asta, mi-a plăcut mult cum a pus problema în ce privește explicațiile psihologilor din diferite unghiuri... Și da, oricând un psiholog ar putea explica totul și prin metafore filatelice... sau prin orice i-ar tuna lui, orice i-ar fi lui relevant.

luni, 19 iunie 2017

Gânduri

Observ că sunt perioade când n-am nici timp nici chef să scriu, totul aleargă, se întâmplă lucruri, dar parcă așa, în goana trenului, n-apuc să le diger, să trag concluzii, să gândesc pe îndelete.
A trecut ceva vreme de la ultimul moment când am cugetat mult și bine. Acum am mai mult crâmpeie de gânduri, unele sclipiri, unele întunecări, multe nesiguranțe și nehotărâri.

De când cu circoteca psd-ista cu demiterea lui grindeanu (nu e întâmplătoare scrierea cu litere mici a acestor denumiri) mi s-a reactualizat în minte convingerea că suntem cu toții, ca societate contemporană, pe un drum greșit. Dacă clasa politică, menită, la origini, să apere societatea și să vegheze la binele comun, a ajuns, folosindu-se de mecanismele dezvoltate în atâta timp, să deservească binele propriu și al celor cu mulți bani împotriva intereselor generale... e clar că această clasă politic a devenit o tumoare agresivă care se hrănește pe sine distrugând totul în jur, inclusiv ceea ce-o hrănește. Nu mai e nici măcar un parazit care să se facă util cumva prin simbioză, nu, este o molimă și atât. Iar molimele, tumorile trebuie oprite, extirpate, eliminate, ca să nu mai facă rău. Din păcate întregul sistem pare iremediabil corupt și infectat și mă întreb ce putem face ca să supraviețuim acestui rău omniprezent. Oricum, pare-se că de-a lungul istoriei într-un fel sau altul aceste căpușe conducătoare au existat mereu, sabotând binele și proliferând răul. Și na, încă mai existăm, în ciuda acestui fapt. Existăm, nu trăim, că au ei grijă să nu o ducem prea bine.

Așa, și? Concret, ce pana mea să fac eu în acest context? Naiba știe.

Altă gândire. O fi bine să îți faci planuri de „la pensie” sau ducă-se pe pustii, că oricum habar nu avem ce ne rezervă viitorul, ce crize, războaie, apocalipse sau dezastre sociale vor veni până atunci și vorba aia „vine valul îmi ia calul”, te trezești ca bieții oameni „chiaburi” peste care a venit comunismul și i-a lăsat în fundul gol? Garanții nu avem. Că doar Dumnezeu poate ști ce va mai fi. So, poate oamenii ăștia pe care acum îi vezi că se plimbă în fiecare weekend au dreptate. Sau nu. Sau cine știe?!

Pe scurt, oricum o dai, stăm bine, beton, conducătorii noștri iubiți ne duc cu surle și trâmbițe în prăpastie, așa vizionari cum sunt ei... iar noi, ca o turmă cuminte... Viitorul sună bine, sună minunat!




marți, 13 iunie 2017

Răsărit pe malul Dunării

Pe semitrezie așa, prin pâcla dimineții văd niște măguri păduroase plutind misterior prin cețuri albăstii - alburii, deasupra unui golf liniștit. Casc mai bine ochii să văr, apuc doar să mă gândesc că asta merită o poză, dar până să caut telefonul autocarul cotește, unghiul se schimbă, se îngustează iar priveliștea dispare. Poate a apucat s-o fotografieze cineva, mă gândesc. Dar deocamdată, dintre pozele puse la comun n-am regăsit imaginea asta.

Până cotim noi pe meandrele drumului și ajungem la Donji Milanovac, soarele s-a ridicat nițel, nehotărât, printre aburii de Dunăre.




Apoi, luându-ne câmpii către îndepărtata noastră destinație, am mers până în dreptul lui Moldova Nouă, pe malul sârbesc, cu o încercare de vizitate a cetății de la Golubac, apoi am intrat în interiorul Serbiei.

Ca o impresie fugară, satele par mai îngrijite, întreținute, toate câmpiile cultivate, iar majoritatea zonelor păduroase neatinse, nedefrișate, sălbatice. Mai puțin grandomania viloanțelor îngrămădite și fără curți. Căsuțe mai normale, cu acoperișuri de țiglă, multe flori, trandafiri mulți și mult mult verde.

luni, 12 iunie 2017

Lângă Dunăre și Sava, în cetatea teilor - Kalemegdan

Urcam spre cetate pe malul Dunării, pe promenada înțesată de lume. Localnici, turiști, toți ieșiseră să stea la aer sau să se plimbe, goniți de căldura zăpușitoare, cu mic, cu mare, cu cățel, cu purcel.



Soarele se apropia de apus, dar mai avea cam o oră și ceva până să se arunce înflăcărat în Dunăre.
Mirosul auriu de tei ne învăluia subtil și ne purta pașii spre monumenul învingătorului, loc de belvedere spre confluența Dunării cu Sava, spre insulă și spre Noul Belgrad cu edificiile sale moderne. De jos, de la poalele cetății, urca în valuri amețitoare mirosul crângului de tei de pe mal. Nici nu mai simțeai căldura toropitoare de atâta mireasmă.

Am mers puțin mai departe și ne-am reunit cu grupul. Ne-am așezat la o poză de grup. Aici a fost o fază haioasă. Cum ne pozam așa, apare un grup de chinezi pensionari. Ne-am amuzat că aveau ca ghid un nene cu steguleț albastu, să nu-l piardă, care avea cea mai tristă față din lume. Ghidul se grăbește să nu ne strice poza, dar ai noștri îl cheamă, come with us. Omul nu așteaptă altă invitație, poză, apoi așa, luați de val, îi chemăm și pe ceilalți și așa facem poză și cu chinezii pensionari din Hong Kong ce se plimbau prin Belgrad. Sa-au amuzat și ei, ne-am amuzat și noi.






Apoi ne-am continuat plimbarea, am ajuns pe undeva mai jos, după frumoasa terasă-bar, lângă o bine ascunsă biserică ortodoxă (Ružica) sub iederă, după un turn și un zid al cetății. Mi s-a părut cel mai retras și tihnit loc din cetate.

Ne-am continuat plimbarea pe lângă cetate, trecând pe lângă grădina zoologică - de data asta am reușit să văd niște papagali, niște lame...


Pe acoperişul Bosniei - vârful Maglić

Ieşind brusc din nori şi cețuri în mijlocul pădurii am intrat în colimatorul soarelui. A fost ca şi cum am fi trecut printr-o uşă invizibilă dintr-o cameră întunecată şi înnegurată în alta inundată de lumină.

Verdele proaspăt al vegetației dese lucea umed şi fraged. Am luat o curbă strânsă şi am rămas cu gurile căscate de uimire. Am văzut masivul pe care urma să îl asaltăm, conturat semeț pe cerul albastru, trăgându-şi puterea din poienile verzi şi pline de flori de la bază.
Duba zdroncănea din toate încheieturile pe drumul poate cel mai prost din Bosnia şi am ratat pozele cu priveliştea care ne tăiase respirația. În cele din urmă i-a căzut şi toba.
Am ajuns în altă curbă, largă de astă dată, unde erau deja parcate primele dube (eram 6 în total). Ghidul ne-a spus că e de văzut o cascadă, aşa că am pornit pe urmele primilor sosiți. 

Am mers printr-o pădure frumoasă până am ajuns la un loc de belvedere, printre pini. Cascada, care era undeva sub noi nu se vedea - dedesubt era ceață. În schimb, deasupra mării alpine ce strălucea ca zăpada în lumina soarelui se ridicau crestele semețe, necunoscute nouă, ale Alpilor Dinarici. Era o privelişte de stampă japoneză.


Ne-am întors pentru continuarea drumului la maşini şi ne-am redistribuit în aşa fel încât să fim în 3 maşini cei pentru vârful Maglić şi restul tot în 3 pentru lacul Trnovačko Jezero.
Am mers până într-o poiană. Ne-am grupat sub conducerea celor 2 ghizi locali, Zoran şi... nu mai ştiu cum se numea al doilea. Zoran mergea primul, celălalt încheia plutonul şi făcea poze.
Ritmul a fost deloc rapid, pe indicator scria că avem 3 ore, ghidul a estimat 4, dar la final s-au dovedit 3 fix.
Am început cu un urcuş lejer prin pădurea de fagi sau frasini, am ajuns apoi la conifere şi în scurt timp am ajuns la jnepeniş.


Am ajuns în poieni alpine pline de floricele viu colorate, galbene, albastre, mov, roz, fel de fel. Soarele lumina cu putere crestele gri oțelit ale masivului ce se rifica semeț de printre poieni, flori şi jnepeni. Pe umeri purta nori fugari.
Pauză înainte de asaltul vârfului, mâncăm din pachețelele pregătite de gazdele noastre, preferatele noastre au fost napolitanele Cici sau ceva de genul ăsta.
Am pornit. Urcuşul a devenit destul de repede solicitant şi foarte curând am ajuns la porțiuni cu lanțuri. Ca aspect şi dificultate aş zice că se compară cu Piatra Craiului.


Pe măsură ce urcam, priveliştea ni se dezvăluia, amețitor de frumoasă. Pe versantul pe care urcam vederea nu ne era obturata de niciun alt munte înalt. Vedeam până hăt departe, spre masivul din Muntenegru ce poartă cel mai înalt vârf muntenegrean (pe care îl escaladau, în aceeasi zi, alți români din grupurile călătoare).
Se vedea impresionant cum se cască brusc un hău, canionul Piva, şi întinderile verzi şi păduroase ale ținuturilor bosniace şi muntenegrene. Nori grăbiți şi tot mai consistenți şi amenințători se fugăreau peste tot acest peisaj, împestrițându-l cu pete de lumini şi umbre.

Sus, tot mai sus... Am trecut de toate lanțurile, am intrat pe grohotiş, la limita dintre stânci, grohotiş şi zăpada devenită gheață. 
Am trecut şi de grohotiş, a urmat oarece pământ lutos cu ceva iarbă pe el, dar care ud fiind de la ploile din ultimele zile, aluneca extraordinar.

Peisajul devenea tot mai amețitor iar norii tot mai amenințători. A şi dat un stop de ploaie.

Am ajuns în şaua care ducea la vârf. De aici se vedea şi în cealaltă parte, dar nu cine ştie ce, acolo era perete compact de nori şi cețuri. Am putut vedea însă că toată partea de platou şi creastă era presărată de circuri glaciare mărețe, cu ceva urme de zăpadă pe ici pe colo. Ceața se ținea scai de vârful Maglić şi ne-am temut că nu vom vedea mare lucru de pe el.

Am pornit pe creastă şi în câteva minute am fost pe vârf. Ceața dansa, dar măcar spre partea dinspre poienile de unde am urcat se vedea minunat. A fost un scurt moment în care fix pe vârf s-a ivit soarele, preț de 3- 4 poze apoi ceața şi norii s-au bulucit iarăşi și au cucerit definitiv locul.





Planul inițial era să coborâm pe celălalt versant, spre lacul în formă de inimă - Trnovačko Jezero - unde se aflau cei din grupul 2. Dar cum norii erau tot mai sumbri și se auzeau tot mai des tunete, iar ghizii noștri bosniaci ne-au spus că în cam o oră o oră și ceva vine ploaia și ne-au recomandat să ne întoarcem tot pe unde am venit... după o scurtă dezbatere, s-a adoptat tacit întoarcerea pe același drum, mai abrupt, dar mai scurt.

Drept care nu am mai lungit-o pe vârf ci ne-am luat picioarele la spinare și am tulit-o în jos. Iar lut, iat grohotiș, iar lanțuri. Am terminat cu lanțurile puțin înainte de a porni potopul. Un prim grupuleț ajunsese în poienița dintre jnepeni unde făcuserăm popasul mare dinaintea asaltului muntelui și am dezbătut că e frumos să îi așteptăm și pe ceilalți.

Fix atunci ploaia s-a năpustit spre noi, metru cu metru, ca o perdea deasă și udă, de nu se mai vedea la 10 metri în față. Ne-am adăpostit pe sub jnepeni în așteptarea celorlalți. Eram ca niște fantome colorate, ca niște ucenici vrăjitori așa împelerinați.

La um moment dau s-au auzit niște glasuri apoi au apărut de-ai noștri. Nu toți, dar destui. Au zis că ceilalți sunt mult în spate... decidem să plecăm și să ne așteptăm poate mai încolo, poate la mașini...

Restul călătoriei s-a desfășurat pe ploaie, apa șiroia pe noi, pe jos era aproape o baltă continuă, am lipăit într-una până la mașini. A tunat, a fulgerat, parcă întreg universul curgea în jurul nostu...

Am fost fericiți când am ajuns la mașini și am reușit să mai scăpăm de chestiile ude. Cum-necum, cu tot cu salomonii cu goretex și cu parazăpezi tot am avut apă la șoșoni. Bag de samă că goretexul ăla n-o fi chiar așa durabil, puii mei.

Cei din grupul 2, culmea, au ajuns după noi, cu toate că la ei drumul era de 2 ore dus și tot 2 întors (la noi 3 cu 3). Au avut și ei peisaje superbe, pun aici poze cu lacul... dar tot murați (poate chiar mai murați ca noi) au ajuns la cazare.


vineri, 9 iunie 2017

Barca pe valuri. Pe Tara


Am băgat piciorul în apă şi mi-am dat seama că minunatul costum de neopren nu te izolează de apă, nu e impermeabil cum credeam. Asta e, dă-i înainte, intră în apă până la genunchi, trage de barcă cât să ajungă toată în apă fără să se raşcheteze de pietre. Toată lumea la bord! Ne cocoțăm cu chiu cu vai în barcă.
Carlo ne zice că treaba noastră e să vâslim normal când zice Forward şi invers când zice Back, go back.
Plutim frumos, lin, soarele străluceşte puternic, e cald, râul lat şi lin, strălucește turcoaz (ca Beiul de la noi).

First rapids. Ajungem la prima învolburare, suntem praf, dăm cu vâslele slab şi haotic, ne ciocnim în vâsle...
Apoi mai vin încă vreo două, parcă le prindem gustul. 

Vine una mare, Carlo ne zice că e periculoasă, cu stânci, pare și el destul de agitat... Am oprit puțin spre mal ca să ne aşteptăm între noi, cele 6 bărci de la Tri Vodenice. 

Şi am pornit, cam cu morcovu'.
De unde pluteam lejer, juuuuup am simțit cum ne trage curentul, zice Forward Carlo, fast, și începem să lopățim cu disperare, n-am luat-o noi pe cea mai bună traiectorie, ne-am mai rașchetat de câte o piatră, ne-am mai prăvălit într-un gol între valuri, ne-a sărit valul în față de zici că eram în mașina de spălat și în montaigne rousse în același timp, dar am ieșit cu bine.

  Apoi a fost un moment straniu - am tras la mal, Carlo ne-a zis că o barcă are probleme şi ne-a lăsat acolo. Am stat ce am stat cuminți, bărcile care mai erau acostate au plecat şi am rămas singurei pe mica plajă. Ne-am dat jos. A apărut o barcă cu nişte băieți veseli care au acostat şi ei. Doi au sărit din barcă şi au înotat spre o stâncă. S-au cocoțat pe ea şi s-au aruncat în apa de la baza stâncii de la înălțime. O fată mai îndrăzneață din barca noastră a intrat în vorbă (în engleză) cu ei să-i întrebe dacă au văzut vreo barcă cu probleme, că șeful nostru de barcă s-a dus să ajute, oamenii au răspuns că nu au observat... Nu mai știu cum a decurs treaba, au întrebat parcă de unde suntem, a, Romania, nice, dar voi? Belgia... super! Băieții trag la mal și scot artileria grea din apă - aveau scufundată în apă, la rece o sacoșă cu beri. Ne întreabă și pe noi, noi mai câr mai mâr, luăm una s-o bem cu toții că deh, ne gândeam... drumul mai e destul, două trei ore în față, noi în costume de neopren... în mijlocul râului... iar berea, cu efectul ei diuretic... 

Băieții, dacă au văzut că bem, ne-au mai dat, să avem la drum și o sticluță de 0,5 cu rakia. Care s-a dovedit cea mai tare treabă spre finalul călătoriei noastre pe apă, o să vedeți de ce.

Cum ne veseleam noi așa, mai cu bere, mai cu belgienii care săreau în apă de pe stâncă, apare și barca salvată, condusă de Carlo - erau tot ai noștri, intraseră pe niște pietre și nu reușiseră să iasă, mai ales că al lor șef de barcă nu știa engleză.
Carlo zice să-i păstrăm și lui o bere pentru la final, belgienii îl aud și ne pomenim că ne dau un six-pack de beri.

Pornim mai departe. Belgienii au luat-o înaine dar ne-am tot intersectat cu ei pe râu până la locul de popas de la jumătatea traseului.

Trecuserăm de ce-a fost mai greu, cică mai era una așa mai periculoasă mai spre final, dar până acolo fără probleme.
Dar asta nu înseamnă că la alea multe fără pericole nu ne-au făcut varză valurile... ohoohoo! Ba din stânga, ba din dreapta, nici nu te așteptai decât când era inevitabil să faci baie. 

Carlo se relaxase și am început să glumim, să povestim, să cântăm una-alta... ne-a făcut să intrăm într-o vâltoare cu spatele, altă dată ne-a făcut să ne învârtim în cerc, în alt moment ne-a băgat cu barca într-o cascadă... pozne d-astea. Ne-am distrat pe cinste.

Am ajuns și la popasul de mijloc de excursie, am tras la mal - aici belgienii iar se cățăraseră pe stânci si săreau,și beau bere și se hăhăiau... Și locul era plin de toți turiștii veniți la rafting în ziua aia, cu care ne călcaserăm pe picioare la locul de pornire. Vreo două bărci doar cu rusoaice, mai erau și alte multe bărci mixte cu ruși, unguri, noi cu cele 6 bărci, belgienii, pana mea, eram mulți!
A început să se înnoreze, bărcule venite mai devreme au început să se care rând pe rând. În cele din urmă am pornit și noi, sub amenințarea norilor care tot veneau.

Am mai avut parte de destule rapids care iar ne-au făcut fleașcă, doar că acum nu mai era soare și a început să ni se facă frig. Aici ne-a salvat rachia primită de la darnicii belgieni, mai toți am apelat la ea. La un moment dat Calo ne-a arătat în spate că vine ploaia, a estimat el că în vreo jumătate de oră...
Și da, se vedea venind de peste versantul muntelui, în spate, un fel de perdea albă - deja cunoșteam look-ul ăsta din ziua trecută, văzuserăm cum arată venirea ploii în munții bosniaci și sârbești.
Am început să dăm mai vioi la vâsle, mai ales că și în spate două bărci de-ale noastre începuseră să facă competiție care ajung primii la duș.
Până vâsleam mânați de ploaie Carlo ne-a mai povestit cum trece Tara prin Muntenegru și acolo pe unde eram noi ne aflam practic pe granița de pe apă dintre Muntenegru și Bosnia, apoi am depășit și zona cu podul, unde trecuserăm la venire granița în Muntenegru... Am trecut de mai multe alte tabere de rafting din Muntenegru, unde se retrăseseră mulți dintre cei de dimineață, de la pornire.
Apoi am ajuns la locul unde în Tara se vărsa râul Piva, loc de unde râul ajuns în Bosnia își schimba denumirea în Drina.
Ne-a ajuns ploaia, tot o torențială frumoasă ca toate torențialale de după-amiază din excursia asta, care a durat vreo 2 ore... Am dat la vâsle cu putere, deja ne descurcam excelent, devenise aproape o mișcare reflexă, nu mai aveam nici vâltori de când se vărsase Piva în Tara... Am ajuns la locul de acostare, ne-am dat jos și am târâit barca cu chiu cu vai până sus...
Oricum, o experiență fantastică, iar ploaia a fost un fel de cireașă de pe tort.

PS. Mulțumesc pentru poze colegilor de excursie și fotografilor oficiali pentru pozele minunate.


joi, 8 iunie 2017

Prin nori, prin Bosnia

Un drum lung printre ploi... Am intrat pe un drum forestier și ne-am pomenit în ținutul cețurilor și al norilor. Eram ca în twilight zone.

Am mers așa intrând parcă în altă dimensiune, sau într-o poveste. Cețurile se luminau și ba se adunau, ba se răsfirau în jurul nostru, pe vale.

Într-un târziu am văzut indicatorul cu Rafting Centar Drina-Tara, cu mai multe indicatoare pentru diferite campinguri și am coborât în parcare. Ne-am năpustit din autocar pe urmele lui Andrei trecând printr-o poiană verde cu copaci pe margini, cu multe flori... și am intrat într-un mare foișor protejat de ploi cu geamuri. Nu ne-a venit să ne credem ochilor ce frumos era!

Parca am ajuns într-o poveste! Lavițe de lemn acoperite de covorașe de lână țesute de mână, tradiționale, în jurul unei vetre pentru foc... alte multe mese de lemn, rustice, cu băncuțe acoperite cu cergi de lână... ne-au primit cu shot-uri de rakia (rakija de mere) care ne-au încălzit și înveselit instantaneu.

Suntem în Bosnia-Herțegovina, provincia Srpska, pe malul râului Drina, în satul de vacanță Tara-Drina, la campingul Tri Vodenice.

Ploaia a stat, din vale, de pe versanții măgurilor verzi ce străjuiesc Drina se ridică nori şi cețuri proaspete. Ciripesc diverse păsărele, rândunicile țiuie ascuțit şi intră în foişor, unde au un cuib cu pui ascunși vederii.

Totul e verde, plin de viață. Campingul rustic e autentic, probabil are o vechime mai mare decât celelalte campinguri vecine din satul de vacanță. După foişorul central ce adăposteşte sala de mese se întinde o mare poiană străjuită de căsuțele ordonate, ca nişte santinele de jur împrejur. 







Related Posts with Thumbnails