BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

miercuri, 27 august 2014

Un concediu de pomină - ziua 5


Ne-am trezit când au venit muncitorii. Primul lucru pe care l-am auzit - îi ziceau paznicului "ai chiriaşi?". S-a pornit şi telescaunul, ne-am iţit şi noi de prin corturi să ne deşteptăm cu o cafea. Am pus de-o cafea, le-am dat şi nenilor muncitori (erau vreo 3 neni în vârstă). Baftă era tot umflat, dar ceva mai puţin. Era lumină, dar nu foarte soare. Cer cam plumburiu. Zorim să strângem corturile, nu cumva să vină vreo ploaie şi să fie nevoie să strângem corturile ude. Am avut noroc, am reuşit să ne strângem şi abia după aia a început ploaia. Nu cine ştie ce, dar ploaie totuşi. Ne-am înghesuit la loc în maşină claie peste grămadă. Am coborât ce-am coborât până la un cot al drumului unde stăteau în mijlocul drumului nişte cai frumoşi. Care nu aveau chef să plece din drum. Baftă le dă claxoane, caii însă aveau chef de joacă. Trei dintre ei, tinerei, încep a se hârjoni, ridicându-se cu copitele în aer, nechezând a joacă aşa ca băieţii care se caftesc aașa nițel, prietenește. În fine s-au potolit, iar noi ne-am continuat drumul.
Am ajuns în Petroșani, am luat micul dejun sub formă de sandwich de la o "mâncătorie", eu am luat țeapă cu șaorma, era cea mai proastă alegere. În timpul ăsta ploua, nu foarte tare. Apoi ne-am preumblat prin oraș, pe la farmacie pentru mușcăturile lui Baftă și nu numai, am luat Fenistil și un unguent cu arnică... Ne-am mai preumblat și prin sh-uri (la început n-am înțeles ce-i cu pasiunea asta a lor pentru colindatul sh-urilor, mai târziu mi-am schimbat părerea, m-am molipsit). Am vizitat și Muzeul Mineritului din Petroșani, destul de micuț, dar drăguț și interesant, în ciuda faptului că tănticile care tăiau bilete n-aveau chef șă ne facă vreun tur, oricum ne-am descurcat singuri. Am văzut multe chestii care mai de care mai interesante. A fost instructiv. Dar oricum, pe timpul vizitării ne-a lovit o moleșeală... În cele din urmă, obosiți, ne-am întors la mașini. Se oprise și ploaia, se făcuse zăpușeală.


Ne-am îndesat iar claie peste grămadă în mașină și ne-am continuat drumul. Am mers spre Hațeg. Nu mai știu prin ce orașe sau alte chestii am trecut. Am ajuns în Hațeg, în centru, ne-am parcat lângă Billa de unde ne-am făcut cumpărăturile pentru următoarele 2 zile, cât urma să stăm în Sarmisegetusa. Făcuserăm listă cu ce gătim și ce ne trebuie. Aveam pentru prima seară pulpe și cârnați la grătar cu salată de ceapă respectiv varză, iar pentru ziua a doua, fasole cu ciolan la ceaun. Ne-am luat și câte ceva de ciugulit pe loc. Apoi din piață am luat legumele necesare. Ocazie cu care am descoperit cele două ditamai sh-uri din piață, de unde evident ne-am luat câte ceva, dar cum nu prea aveam timp, a rămas să le vizităm altă dată mai pe îndelete.
Am pornit către Sarmisegetusa. Cum mergeam noi așa, era un drum lung, plin de meri ai nimănui pe margini. Ne vine poftă de mere, oprim și culegem de prin pomi mere, ba dintr-unul, apoi ia că din ăsta sunt mai gustoase, ba din ăla sunt și mai bune. Am strâns la mere cât pentru jumătatate de excursie.
Continuăm, ajundem în Sarmisegetusa, trecem pe lângă ruinele romane, îmi arată Baftă care-s și-mi zice că musai trebuie să mă duc să le vizitez - eu fuseseră fiecare de cel puțin 3 ori.
Spre capul satului intrăm pe o străduță și ajungem la Zamolxe, pensiunea atât de lăudată de ai noștri. Acum, atât o lăudaseră încât eu aveam niște așteptăti prea mari și am fost puțintel dezamăgită. Dar mi-a trecut repede. Cum am oprit mașina și am parcat în curte, cum s-a pus pe ploaie - era de așteptat, văzuserăm de departe norii de ploaie cum veneau dinspre munte. Ne-am refugiat în foișor, am stat acolo până s-a potolit ploaia, apoi am mai stat să se mai tragă apa în pământ. Între timp am făcut toți duș. Apoi am pus corturile și ne-am apucat de gătit. Mai mult băieții cu friptanele iar fetele cu salățile. Frumos, relaxat, o seară plăcută. Era destul de plină pensiunea și campingul, era o echpă de fotbaliști juniori în cantonament, precum și un grup de arheologi canadieni.
Liniștiți și sătui ne-am băgat la somn.

luni, 25 august 2014

Un concediu de pomină - ziua 4

Dimineaţa ne trezim noi ca nuşte prunci, bine dormiţi. Am ieşit din cort prima, m-am dus la lac, m+am limpezit pe faţă, am băut apa rece... au început uşor-uşor să mişune şi alţii. În cele din urmă se deschide şi cortul Baftelor. Baftă, cu ochii umflaţi, dar umflaţi rău, ziceai că e chinez sau ceva, Ginghis Han i-am zis noi. Ne-am alarmat, căci nu se ştia cît de grav e, dacă o să-i treacă sau o să se agraveze, dacă e o reacţie alergică la musculiţele infecte sau la betadină sau... naiba ştie la ce. Am stat, ne-am socotit, am decis că nu mai continuăm călătoria şi ne întoarcem fix pe drumul pe care am venit - adică urcăm în şaua Gruiul, apoi Parângul Mare, Gemănarea, Cârja apoi pe sub Parângul mic către telescaun. Cu menţiunea că am zis că dacă tot suntem aici, să mergem niţel mai încolo să vedem şi lacul Roşiile.
Am ţopăit pe bolovani până la Roşiile, ne-am pozat cu lacul, apoi înapoi spre tabără, ne-am urcat rucsacii în spinare, cu corturi şi toate cele. Şi dă-i urcare abruptă pe grohotişul mamii lui de grohotiş până în şa. Solicitant, dar măcar ne-am mişcat destul de repede. Spornic, vorba Verei.
Era întunecos, nor peste tot, ne mişcam cumva cu ploaia-n coaste. Oricum, ne-am bucurat că nu ne-a plouat pe urcare, ar fi fost chiar nasol de tot dacă mai şi alunecam pe urcarea aia. Ei, şi apoi urcuş către Parângul Mare, apoi mers pe creastă mult. Ne întâlnim cu un alergător montan care împingea la bicicletă pe creastă, intrăm în vorbă, el voia să ştie cum ar ieşi spre Transalpina, Baftă scoate harta, se consultă, ne povesteşte între timp că a participat la nuş' ce maraton montan prin apropiere, după care plecase cu bicla către încoace, dormise la un sătean... ne gândeam noi, ce viaţă, frate, să o ţii aşa într-o drumeţie... Mergem apoi fiecare în treaba lui. Noi zorim mai departe către Gemănarea, undeva în depărtare parcă s-auzeau tunete... Mai spre Gemănarea a început o ploicică. Acolo am mai văzut câţiva drumeţi, cu ăştia n-am mai interacţionat. Apoi ploaia s-a liniştit, noi am continuat, şi dă-i şi mergi, către Cârja. Iar am mers cele x vârfuri anonime până la Cârja. În partea stângă, nori cu forme hazlii, care care tunau nevoie mare.

De pe Cârja deja totul era foarte ameninţător, norii se stăteau în ceafă, dar câţiva omuleţi stăteau bine-mersi pe vârful Cârja, făceau poze, n-aveau treabă. Ne mai întâlnim cu un cuplu care urcau către Parângul Mare... Noi coborâm Cârja, destul de neplăcut şi coborâşul ăla, era şi cam umed în urma ploii... În fine, ajungem la Refugiul Cârja, ne oprim, întindem masa mare (în zilele astea de drumeţie am luat mereu prima masă pe drum, cumva mai târziu decât prânzul în mod normal, adică doar pe la 3-4... Halim cu poftă, mătrăşim conserve ca să mai scăpăm de greutate. Între timp, norii ne-au invadat. Din spate, peste Cârja, a venit un nor şi l-a acoperit, venind dinspre versantul cu Vale Jiului. Apoi, către finalul mesei, ne înconjurase norul, că acoperise şi partea dinspre Parângul Mic... A început iar o ploicică, ai noştri insistau să pornim repede, eu tot ziceam hai să mai stăm un pic... Şi-odată începe o răpăială straşnică, ne ascumdem rapid în refugiu... Şi a fost o ploaie sănătoasă, o aversă zdravănă, ne gândeam la săracii ăia care erau pe vârful Cârja, şi la cuplul ăla care pornise încolo şi n-aveau decât un rucsăcel minuscul... Bun refugiul-peşteră la aşa ceva. Tare bun! Să le dea D-zeu sănătate ălora de l-au construit şi celor care-l întreţin, că bună faptă au făcut!
Ei, şi trece ploaia, ba chiar se mai răreşte şi norul-ceaţă. Acum e momentul! Am zbughit-o ca din puşcă. Am mers către Parângul Mic pe versanţi înnoraţi... tunetele se mutaseră din stânga în dreapta... Ne temeam că ne cuprinde ceaţa şi nu mai vedem drumul... din fericire am tot avut noroc, pe măsură ce înaintam ceaţa fluctua, am avut vizibilitate... Am ajuns şi la puntul unde se bifurca traseul către Parângul Mic, ân sus, pe unde venisem, şi spre telescaun, în jos, şuntând vârful... Am luat-o pe jos, am scăpat şi de nor, ba chiar a ieşit soarele. S-a făcut cald, prea cald, zăpuşeală, ne dureau picioarele de atâta marş forţat, dar dacă stăteam ne atacau iar musculiţele criminale. Pe astă ultimă bucată ne-am cam târâit, deja se resimţea oboseala. Am trecut pe lângă o turmă de oi şi printr-o ceată de căluţi înşiraţi pe versant. .
Am ajuns la indicatorul de pe pârtie. De acolo a fost cel mai greu, parcă, tălpile obosite simţeau fiecare pietricică. Pe parcurs ne-au sărit în cale un pisoi negru urmat de-un pui de saint-bernard, tare dornici de joacă... În fine ajungem şi la cabana telescaun, unde ne trântim pe băncuţele de pe terasă, sub razele unui apus superb, auriu... Îl sunăm pe Şox, cu întârziere de o zi de lamulţiani... Bem o bere şi ne scoborâm la maşină. Ne punem cu satisfacţie corturile, de data asta avem companie - nişte copilaşi, o fetiţă şi un băieţel, şi paznicul şantierului de la telescaun. În cele trei zile de când plecaserăm lucrările avansaseră, acum pe mijlocul drumului era ditamai şanţul pentru cabluri electrice... Am stat până târziu la poveşti cu paznicul, un băiat de treabă, cu bun-simţ şi multe de povestit (iarna lucra la salvamont, vara ca paznic, ce apuca şi el). Luna aproape plină ne-a vegheat şi noaptea asta. Baftă n-a vrut să se ducă la salvamont să-l vadă ce-i cu muşcăturile şi ochii umflaţi. Mai în noapte a venit o ambulanţă, chemată de undeva de mai sus, iar el tot s-a încăpăţânat să nu se ducă să întrebe. Apoi am dormit liniştiţi.

vineri, 22 august 2014

Un concediu de pomină - ziua 3

Am deschis ochii cu chiu cu vai după noaptea vântoasă, cam cu sictir... S-a diluat după ness-ul la primus. Ne-am dezmorţit, am strâns bagaje şi corturi şi p-aici ni-i drumul! Pe poteca de întoarcere în şa. La un moment dat am greşit poteca, am făcut greşeala papucarilor, am urmat poteca, uitând de marcaj... Ne-a costat cam jumătate de oră abaterea asta, bine că n-a fost mai mult. Am ajuns în şaua respectivă în cele din urmă, acolo am găsit un nene şi o tanti din Petroşani cu un baiat de 17 ani de prin Suedia (sau Norvegia, am uitat!), ne-am pus pe vorbă cu ei, nenea era umblat prin lume, lucrase prin Suedia sau Norvegia, rămăsese în relaţii foarte bune cu cei de-acolo, şi în vacanţa asta îl primiesră pe băiatul ălora şi-i arătau din locurile frumoase din zonă. Ne-a povestit o grămadă de lucruri interesante, şi de prin străinătăţuri, şi din tinereţile lui pe munte...
L-am rugat pe băiatul nordic să ne facă o poză cu telefonul lui Baftă, ca s-o punem pe FB. Apoi am halit, am strâns şi ne-am pus pe mers.
Am pornit-o către Cârja. Tipul cu nepotul din ziua precedentă ne spusese să ne aşteptăm la un urcuş destul de abrupt pe grohotiş către Cârja, aşa că ne-am pregătit sufleteşte. Şi mergi, şi mergi... Ce mi s-a părut oarecum naşpa e că pe hartă doar câteva vârfuri aveau nume. Dacă te luai după hartă, ajungeam direct pe Cârja, apoi Gemănarea şi Parângul Mare. Când colo, tot urcai şi coborai vârfuleţe anonime de te săturai. Din spate ne gonea un nor de ploaie, cred că după Cârja l-am văzut. A, şi cumva neaşteptat, pe sensul nostru de mers am găsit refugiul Cârja înainte de vârful Cârja.
Refugiul e clădit din pietre, iar pe interior e cumva ca o peşteră, rece, umed, nu prea e de dormit înăuntru - doar dacă te prinde vreo nenorocire de vreme şi n-ai încotro... Dar a fost bun la întoarcere, o să vedeţi de ce...
Pornim mai departe, norul tiptil în spatele nostru, noi târâş-grăpiş pe 100 de vârfuri intermediare anonime (exagerez, evident, n-au fost 100). De pe fiecare vârf ne uitam către căldarea Mija să vedem lacurile, doar-doar om vedea Lacul Îngheţat, care ne obseda... Nu cred că l-am văzut, sau poate o fi fost unul dintre alea multe... Am reuşit să identificăm doar lacul Verde, care chiar era verde-turcoaz. Am văzut şi porţiuni de zăpadă netopită pe ici pe colo. Glucoza a căpătat un nou fan pe munte - Vera, căci i-a dat avânt după Gemănarea, când era obosită. În fine ajungem şi pe Parângul Mare, moment în care norul ne ajunge din urrmă, brusc se face şi frig, bate şi vântul de am îngheţat bocnă. Baftă, ajuns primul, a prins în poză un corb care stătea pe indicator. Am stat preţ de două poze şi am coborât urgent. A fost un coborâş destul de solicitant la câr eram noi de obosiţi şi îngheţaţi. Căutam cu înfrigurare unde apărea marcajul pentru lacul Roşiile - cabana Groapa Seacă şi parcă tot nu apărea. În fine, ajungem într-o şa (şaua Gruiul, am aflat ulterior) de unde începem să vedem marcajul. A fost groasă treaba, groasă rău, un coborâş abrupt, pe grohoriş, cu greutatea în spinare... Ne-am luat inima-n dinţi şi am coborât. Mai cu teamă, mai cu atenţie, o făcurăm şi pe asta. A fost abrupt, dar măcar scăpai repede. Spornic, cum zice Vera.
Lacul Mândra ne-a ieşit în faţă dintre bolovani, de jos arăta cu mult mai mare şi mai impresionant decât de sus, de pe creastă.
Am ochit, de pe porţiunea de jos a coborârii un loc de campat. Ajunşi acolo, nu ne venea să credem! Prea frumos să fie adevărat! Întins ca-n palmă, o porţiune între bolovani, cu nisip, fără prea multe pietre pe jos, loc cât pentru 4 corturi, adăpostit cu pietre anti-vânt pentru corturi... A fost fantastic! Doar musculiţele negre ucigaşe ne-au chinuit, în rest totul a fost perfect.
Am halit, ne-am benoclat pe hartă să plănuim ce trasee mai facem, în ziua următoare trebuia să ne trezim de dimineaţă, să urcăm iar pe creastă şi apoi să ajungem la lacul Gâlcescu şi să ne întoarcem la baza de campare de la Mândra.
Liniştiţi, ne-am băgat la somn. De unde cu o noapte înainte vântul ne terorizase cu rafalele şi vuietele sale, aici a fost o linişte parcă prea profundă.
PS. Seara, Baftă, ciubulit de frunte de către musculiţele ciupitoare nebune, s-a dat pe frunte cu betadină.

miercuri, 20 august 2014

Un concediu de pomină - ziua 2

Ne-am trezit relativ devreme, dar nu chiar cu noaptea-n cap, ne-am moşcăit pe lângă corturi şi maşină ca să facem bagajele pentru mersul pe munte, adică am lăsat în maşină tot ce nu era strict necesar. Am făcut o cafea de încurajare, ne-am pus rucsacii cu tot cu corturi, izoprene, saci de dormit, ţoale, mâncare şi apă. Adigă greu, frate, greu.

Am pornit târâş-grăpiş, cred că cel mai greu a fost urcuşul până la capătul telescaunului, iar apoi insuportabil urcuşul pe panta pârtiei către vârful Parângul Mic.

Apoi parcă a fost mai uşor. A, şi de pe Parângul Mic am văzut doi parapantişti, care s-au ridicat de undeva din zona telescaunului şi au zburat în cercuri concentrice şi s-au înălţat, s-au tot înălţat spiralat până mult peste noi, peste vârfuri. Foarte frumos!
Am mers pe creastă până în şaua de unde se despărţea traseul către lacul Mija, apoi pe potecuţa pitorească către Mija. Încărcaţi cum eram, a părut destul de greu. Pe traseu ne tot intersectam cu un tip cu nepotul, amândoi din Petroşani, mai schimbam o vorba... De fapt asta e una din chestiile frumoase când mergi pe munţi şi văi, te întâlneşti cu oameni, fiecare cu povestea lui, cu unii vorbeşti mai mult, cu alţii doar te saluţi... E un soi de camaraderie de călători, o chestie mişto.
Conu a bombănit tot traseul, pe Vera o dureau gambele de nu se poate, aşa c-am pus corturile înainte de lacul Mija, pe vale, pe+un tăpşan ierbos, lângă unul dintre cele două râuleţe, pe lângă băncuţa de popas. . Loc frumos, răcoros, cu briză permanentă (în restul zonei nu bătea aproape deloc vântul, aspect care se va dovedi important mai încolo...). Am ajuns acolo destul de devreme, am fi putut merge până la Cârja sau la... nu mai ştiu unde zicea Baftă exact..., dar obosiţi fiind, am decis camparea acolo. Singurele neplăceri ne-au fost cauzate de insecte, de nişte musculiţe negre care ciupeau, preferabil de frunte, urechi, gât... Ne-am baricadat cu căciuli, chestii, cât am putut şi noi. Am halit şi-am cules cimbrişor din care am făcut şi un ceai.

Pe înserat, înainte de cina la primus, am întreprins o mică excursie prin dreapta căldării lacului Mija, în căutarea misteriosului Lac Îngheţat la care jandarmii montani ne-au sfătuit să nu ne ducem, că e periculos de ajuns. Evident că nu am găsit, însăăăăă.... am văzut ceva foarte tare: o turmă de capre negre (care erau maro toată ziua), vreo 10 la număr, cu doi pui! Alergau, se jucau pe versantul abrupt al căldării exterioare a lacului Mija, cam cum am ţopăi noi pe-un tăpşan plat.
Ne-am întors la corturi încântaţi, şi ne băgarăm la somn - cum se întuneca nu prea mai aveai ce face pe afară, mai ales de răul muştelor vampiroaice. Şi obosiţi cum eram, ne aşteptam la un somn dulce şi profund. Dar n-a fost chiar aşa. Vântul a început să bată, întâi mai tare, apoi din ce în ce mai tare şi mai tare. Cam pe când s-a întunecat complet au început şi nişte rafale care făceau corturile să scârţâie din toate cele şi să le strâmbe în fel şi chip. Se zguduiau corturile de ziceai că acuş se rup beţele şi că zboară naibii cu noi cu tot! A fost o noapte horror. Am pus ancorele de vânt, dar ce mai, senzaţia era aceeaşi. Mai moţăiam, mai venea o rafală d-aia care aducea tavanul cortului la 1 mm de nas iar pereţii cortului se fâlfâiau ca nebunii, mă trezeam şi tot aşa. Abia spre dimineaţă, spre 6, rafalele duşmane s-au rărit şi atunci am adormit şi eu ca lumea.

luni, 18 august 2014

Un concediu de pomină - ziua 1

A fost frumos. Și greu. Și cu multe de povestit.
Am plecat în forță, 5 oameni într-o mașină cu bagaje pentru 2 săptămâni sâmbătă dimineața. Am stat ca sardelele, dar cu buna dispoziție și chef de ducă. Baftă, Vera, Mimi, Conu și eu. Din prima ni s-a deviat traseul, că traficul era oprit între Pitești și Vâlcea, am ocolit spre Curtea de Argeș și apoi pe Valea Jiului. Frumos, verdeață, pomi fructiferi. Pe Valea Jiului ne-a speriat cineva că e traficul oprit pe timpul zilei, dar fiind weekend se putea circula, cu multe stopuri pe porțiunile în lucru. N-a luat destul de mult să ajungem în Petroșani, dar am ajuns. Am întrebat în parcarea ului supermarket cum ajungem spre telescaun, de bine de rău am ajuns. Am urcat spre Hotel Rusu, și băgăm de seamă că drumul forestier se continua, întrebăm un nene în vârstă, care ne zice că putem urca liniștiți cu mașina până la telescaun sus. Zis și făcut. Hop-țop printre gropi și pietroaie, mașinuța ne-a urcat bine-mesi. A, bineânțeles că de unde până atunci fusese frumos și senin, din Petroșani tocami se adunase grâmadă pe munte nor negru și urât care mai și tuna. Iar noi am urcat fix spre el. Am lăsat mașina unde se cam termina drumul forestier, pe un tăpșan unde-și aveau muncitorii de la telescaun gherete și materiale ceva mai încolo. Ne-a plouat fix când am ieșit din mașini, băieții s-au dus la o căsuță sub streașină, era și un nene de la salvamont care stătea acolo s-au întins la taclale. Noi, fetele, temerare, am zis că mergem să urcâm până la capătul telescaunului, să mergem așa frumos în recunoaștere. Am ajuns, ne-am învârtit pe acolo, că erau multe chestii de văzut, cabana salvamont&jandarmi, izvorul - punct strategic, zeci de pensiuni, un cățel, păsărele, o veveriță în fine, de-astea. Am văzut la telescaun cabana telescaun, unde era și un bar-restaurant cu terăsucă, ne-am oprit să bem o cafea, apoi o bere, apoi i-am chemat și pe băieți, care harnici (se oprise ploaia între timp) deja puneau corturile. Au venit și ei, ne-am pus pe băut bere, am ieșit pe terasă că deja se făcuse frumos de tot, soare, cald, plăcut, au intrat în vorbă cu alți băieți care măncaseră și ei acolo și tot așa din vorbă-n bere se cam lăsa seara, noi fetele am coborât la corturi băieții au bromis că mai beu o bere și vin și ei și bineânțeles că au venit peste vreo două dacă nu trei ore și evident au fost certați... Ne-am băgat la somn, un somn cam în pantă, baieții puseseră corturile cam înclinate.

sâmbătă, 2 august 2014

Venim, venim...

Parâng, fii o gazda primitoare și nu ne primi cu ploi furtuni și alte asemenea...

Ce-o fi o fi. Sper sa fie bine.

Related Posts with Thumbnails