BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

vineri, 30 iulie 2010

talmeș-balmeș


de vară, lejer... nimic deosebit, zilele seamănă între ele și fug cu repeziciune ținându-se de mână... săptămâni calde și înăbușitoare și săptămâni tropical-ploioase plus bonus câteva zile mai răcoroase. borș. ciorbe crude. ba evenimente buluc, ba pauză completă. veverițe, rațe, diverse bâzdâgănii. nori albi și pufoși pe un cer albastru. dileme, trileme. bani tot mai puțini. ce e de făcut să fie mai bine? zbateri de pește pe uscat. plăcintă cu fructe. lapte crud de la Ferma de lapte via Naturalia. Drepturi de autor. salata de vinete. iarba plantata cu mare hei-rupism în preajma zilei mediului în herastrau se usucă într-o veselie, ajutată de udatul (inundatul) excesiv cu furtunul, cu presiune maximă. o ciocănitoare. țoale hippy. informații. moșulică mi-a dat cu dedicație cartea la care am muncit în primăvară, în sfârșit a ieșit de la tipar. ne gândim să refacem site-ul. o înghețată eșuată. amici care nu se țin de cuvânt. prin birouri au început invazia de vară gândăceii misterioși (oricum, vara asta au fost muuult mai puțini față de anii anteriori. poate și din cauză că intre timp s-au construit și finalizat 2-3 clădiri de birouri în imediata apropiere). o libelulă. o terasă apărută aproape peste noapte în herăstrău, numită „fără fițe“ probabil inspirându-se de la fosta „la fițe“, căzută eroic în așa-zisa campanie de demolare a teraselor ilegale din herăstrău. au demolat 4 terase, apoi s-au construit 10 sau mai multe. în special după ce s-a dat legea care permite construirea pe spațiile verzi. talmeș-balmeș.

vineri, 23 iulie 2010

vineri 23


O zi banală. Cald de dimineață ca de obicei în ultima săptămână, cald și umezeală. M-am întâlnit cu mama pe la gara, ca sa cautam editura de la care voia ea să cumpere o cărțulie, Bucătăria fără foc. Ajungem pe strada respectivă, nici un semn ca ar fi vreo editură. Case, curți, o mașină de poliție parcată la umbră lângă un zid părăsit, un cățel slăbănog dar jucăuș... și ajungem rapid la capătul străzii. Să ne lăsăm păgubașe... să mergem la autobuz? pornim încetișor către stația de autobuz când îmi sclipește o idee salvatoare, adică să-l sun pe alex, să se uite pe net la adresa exacta a editurii. Cu ocazia asta am constatat că mi-am uitat telefonul acasă. Dar încă o idee salvatoare: sun de pe telefonul maică-mi pe al meu, într-un târziu răspunde alex, îi explic ce și cum. Se rezolva, numai sa aștept câteva minute, că era pe budă. Până să sune, ii zic maică-mi hai sa mai mergem pe strada aia și să ne mai uităm... ea parcă își amintea că era la numărul 5, și eu tot așa... ajungem acolo, ne uităm... o curte cu gard gri înalt, poartă închisă și nimic altceva. Dar avem noroc, iese o tanti cu o mătură și-o intreb daca știe de editură, zice că e acolo, intrăm, luăm cartea, totul minunat.
Ajunsă la serviciu întâi și întâi văd că e cam pustiu pe la noi în redacție, dar oamenii nu erau nici în sala de ședințe... îmi amintesc că la 12:30 cei de la EVZ fuseseră anunțați că o sa fie o ședință cu Claudiu despre drepturile de autor. Peste ceva timp apar oamenii și aflăm că iar o să ne trezim cu mai puțini bani, în urma trecerii banilor din drepturile de autor pe cartea de munca și impozitarea în consecință. cică între 8 și 15 la sută. personal mi-e frică să calculez și să văd cu cât o să mai rămân...
A, și să nu uităm, de unde era cald, zăpușeală și nori puțini, acum jumătate de oră, pe la 3 și-un pic, a venit iar o mare furtună, cu vijelie și ploaie zdravănă.
Și încă o chestie, de unde abia așteptam să ieșim cu Maria și Tudor la o bere, a picat planul...

luni, 19 iulie 2010

vederi, revederi, beri, hâc... pe care l-am băut

un sfârșit de săptămână plin de evenimente, așa de multe că n-am avut încotro și-am ratat două. prima chestie, de pre-uichend, a fost anuntul fox-ilor cu căsătoria și invitatia de ieșire în baricade pe joi seara. cum joia a fost din nou cea mai lunga zi de munca, terminată pe la ora 11 noaptea, am zis pas. a doua zi, două evenimente: primul anunțat și de mult așteptat, vizita lui Pisi și adunarea cu Mirela și Virgil cu Pisi și cu prietenul ei cel neștiut de noi până atunci, Guillaume, în Herăstrău; al doilea, invitatia Mariei și-a lui Tudor să ne scoată la o bere cu ocazia zilei lor, în Piranha... din păcate nu se putea și colo și colo, așa c-a trebuit sa aleg, și ne-am dus la Pisi, că și-așa vine o dată pe an sau mai rar, iar Tudor și Maria sunt in București și ne-om mai putea vedea... ei, și deci ne-am dus, ne-am întâlnit, ne-am distrat, am văzut-o și pe Irina cea mică câteva minute, și-apoi la terasa, la bere, am trăncănit de toate pentru toți îndelung, de nu ne mai dădeam duși... am constatat că eu una m-am pilit bine de tot. iar sâmbătă, din cauza botezului Mariei cea mică a Cristinei, ne-am trezit la 8 jumate, cu capetele cât casa și-o mahmureală pe măsură, ne-am mișcat cu încetinitorul, am ajuns în fine acasă la Cristina unde-am mai stat vreo jumătate de oră așteptând diverși invitați întârziați, apoi am pornit spre biserică unde Alex a filmat iar eu am făcut poze (sper să fi ieșit și câteva mișto, că rateuri știu c-am dat vreo câteva), o biserică nouă, doar cu zidurile gata, „la roșu“ cum se zice, cu un preot tinerel și destul de simpatic, care știa sa se poarte cu copiii (zicea că are și el 3 acasă). prin curtea-șantier a bisericii mi-am rupt un toc în vreme ca ma străduiam să pozez pe toată lumea. și-n tot timpul ăsta ma simțeam oribilo-mahmuro-somnoroasă. la fel și alex. în fine, ajungem și la restaurant, unde scap și de tocul rămas. ne așezăm și dă-i și luptă, eu cu ape plate, alex cu ballantine’s-uri, și-apoi desigur, desfășurarea obișnuită, trăncăneli, antreu, trăncăneli, felul 1 etc... ajungem acasă pe la nouă seara și gata, cădem lați și recuperăm somnul lipsă până a doua zi spre amiază. duminică-zi de recuperare.

luni, 5 iulie 2010

Consolidarea... consolidării

De ceva vreme, de fapt de câte ori trec prin pasajul Lujerului (adică zilnic), îmi zic ia pune mâna și scrie, nu de alta, dar macar să te răcorești, despre măreața “consolidare“.
Care va să zica, acum destulă vreme au început lucrările. adică, la început, niște muncitori au pus niște pietre și alte rahaturi pe marginile pasajului, suficient cât să îngusteze substanțial pasajul subteran. și așa a rămas câteva săptămâni. după o vreme, au început ceva mișcări. Muncitorii au zgâriat superficial pereții pasajului, i-au hârșâit o țâră. Pe urmă iar a rămas așa câteva săptămâni. Bun, și-apoi începe consolidarea. Adica astuparea zgârieturilor de ei făcute. Din loc in loc au cimentat cate o mică suprafață, aleator aleasă. Și asta a fost consolidarea. Mi-am zis „poate ca or fi făcut și ceva ce nu se vede, nu trebuie să mă pripesc cu judecata“. Dar peste (iar) câteva săptămâni de acalmie, a venit prima rundă de ploi de vară. A doua zi după prima ploaie mai torențială, din tavanul pasajului subteran consolidat ploua. de fapt turna șiroaie, se scurgea un mic râuleț. Bun, m-am gândit, sper că muncitorii se vor sesiza si or sa repare beleaua. iar au trecut câteva săptămâni în care n-am văzut picior de muncitor. Si acum vreo două, hai maxim trei săptămâni, încep sa pună schele. Ei, iată ceva progrese, ma gândesc. Aș! Știți pentru ce sunt schelele? Pentru a pavoaza pereții pasajului cu plăci lucitoare. Ce consolidare! Ce astupare de găuri! Ce contează astea? Să punem plăci să astupăm totul, să arate frumos, că asta contează! Și să tocăm, desigur, banii publici (că tot e criză, nu?) pe lucrări de cosmetizare denumite pompos „consolidare“, „reabilitare“ și alte „-ări“. Că la pasajele care chiar sunt în pragul prăbușirii (podul Constanța din cartierul Chibrit) nu face nimeni nimic, chit că poate mâine-poimâine ne trezim că trece peste pod un tren și pică cu tot cu pod peste șosea. Că doar acolo chiar trebuie cheltuiți bani, trebuie muncit, nu glumă, și-atunci nu mai ies atâția bănuți șpăguiți și sifonați ca în cazul pasajelor care nu au de fapt probleme majore, dar pe „consolidarea“ cărora se dau bani cât s-ar da dacă le-ar reconstrui de la zero (cu siguranță), în timp ce de fapt se face doar o pavoazare ce valorează probabil sub 10% din valoarea încasată de „meșterii manole“ cu pile la stat.

Mamaia? Daca va place. Mie nu

Ce-mi veni să scriu, așa, nitam-nisam de... Mamaia? Mai ales că nu-mi place? Ei, pur și simplu am citit pe Reporter Virtual asta, ceva de bloggeri puturoși și, cum e vară și lenea e mare, inspirație de scris ceva mai de doamne-ajută pe blog n-am, mi-am zis ia să scriu și eu o chestie despre Mamaia așa cum o văd eu, chit că nu ma tentează deloc premiul, ba poate tocmai de asta. Cred că cea mai nașpa chestie ar fi să câștig, că sigur nu m-ar lăsa inima să nu mă duc, daca tot ar fi moca. Și-atunci ce m-aș face?

Mie personal nu-mi mai place de ani buni Mamaia. Aglomerația de tip chinezesc (pe plajă n-ai loc să arunci un ac), gălăgia, muzicile din toate părțile + forfotă, mașini de fițe, tipi și tipe de fițe, fițe de fițe, totul amestecat cu băștinași tuciurii, puradei de băștinași, mizerie, culori țipătoare, voci țipătoare, personaje țipătoare, totul compactat de n-ai loc, aer, apă, nisip, nici un metru liber în jurul tau, indiferent de situatie sau moment, asta înseamnă pentru mine Mamaia. Cel puțin asta e impresia ce mi-a lăsat-o Mamaia acum vreo trei sau patru ani, cand am pășit ultima dată acolo. Eram cu gașca, într-una din vacanțele petrecute în 2 mai... în fiecare seară ne duceam ba în Vamă, ba cine mai știe pe unde. Chiar la plecare oamenii au zis hai sa facem o ultimă zi de plajă în Mamaia. Zis și făcut. Îmi amintesc că plaja era plină-ochi, de-abia aveai unde pune piciorul sa treci. Am găsit un loc relativ aproape de culoarul pentru diversele chestii cu motor pentru balacit prin apă (ski-jeturi și banane sau cum le-o zice, amicii ăștia cu care eram așa le ziceau). La fel de multă lume era și în apă ca și pe plajă. Mizerie multă, coșuri de gunoi pline cu vârf, revărsându-se. Oameni, copii, căței, o forfotă fără sfârșit prin și peste toată lumea care zăcea prăjindu-se la soare, cu umbreluțe sau fără umbreluțe. Amicii mei ziceau că le place Mamaia pentru ca e plină de viață. Da, plină, prea-plină, dând pe-afară de viață, daca viață înseamnă forfotă, țigănie, gălăgie și zgomot de-ți explodează timpanele, alergătură după senzații tari, tot mai tari, care să confirme sufletului tău amorțit faptul ca ești viu. Poate mie tocmai de-aia nu imi place Mamaia. Pentru că n-am nevoie de senzații artificiale diverse care să-mi confirme faptul că n-am murit încă, care să-mi distragă atenția de la o viață fadă. Dacă e să aleg, prefer locuri mai liniștite, gen Vama la început și sfârșit de sezon (deși nici Vama nu mai e ce-afost, devenint o Mamaie mai tânără), când vezi lume puțină sau foarte puțină pe acolo, sau câte un țărm de mai nimeni știut. Și daca mă plictisesc cumva, sunt destule locuri interesante prin zona Dobrogei de văzut, de aflat, de povestit, pot merge și la o discotecă, dacă am chef. Dar nu forfotă și agitație într-una, să mă simt furmică într-un mușuroi de furnici. Mă simt destul de furnică în mărețul București, nu-mi mai trebuie și-n vacanță. Nu îmi place.

Related Posts with Thumbnails