BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

joi, 22 decembrie 2011

crâmpeie

miros de brad pe holul ringier. cutii de Poiana. baxuri de cola naspa = premii libertatea. diverși moșuleți și băbuțe care vin la recepția ringier să-și ia premiile. săracii oameni, ce se bucură...
miere. vânzare. pseudo-pregătiri de sărbători. reparații amânate la nesfârșit. lipsă de chef. somn. tuse. cartofi. hrișcă. salată de sfeclă cu hrean. condimente. medicamente. ploaie. vânt. frig. draperii. brad? nu brad. muncă. filmulete. becali. tatoiu. revoluție. călinescu. crăciun. tăiere porc. tematice. kelemen. filmări. licitație pentru laptopul vecinului habotnic de la garsonieră. surpriză plăcută de la Maria și Tudor. prieteni. genunchi scârțâitor. cozonac și vin de la firmă. licitație pentru hainele lui alex. ce gătim de Crăciun? BCR BPL. discuții. un cor de copii în redacția EVZ. iar plouă. sau ninge. decizia de impunere de la fisc. cumpărături. aranjamente pe ultima sută de metri.

luni, 19 decembrie 2011

ne-chef

Am un mare ne-chef de orice. Deși n-am niciun motiv. Am finalizat cartea despre arcuri și săgeți a lui Baftă, am finalizat și "lansat" pe net site-ul școlii de șoferi la care-am început lucrul acum vreo două-trei săptămâni (www.scoaladesoferidanbro.ro)... Gripo-viroza e pe trecute... Am dat și patul, și biroul prin lucrurigratis.ro... Acum o să dau cuiva și hainele mai bune ale lui Alex... I-am trimis și mamei lui un colet cu haine, să le dea săracilor... Și au mai rămas câteva, o sa le dau și pe astea treptat.
A fost petrecerea de sfârșit de an a firmei - și chiar a fost mișto, nu mă așteptam... dar ca de obicei când e loc de distracție tre' musai să se aglomereze mai multe, ca să nu fie bine... Așa că petrecerea firmei s-a suprapus cu petrecerea de la ziua lui Virgil, instructorul nostru de la Hobbydance... Cum Dana și fetele au insistat să mergem, am plecat de la petrecerea firmei și m-am dus dincolo... unde însă m-am distrat mai slab - chiar mi-a parut rau că n-am rămas la petrecerea de firmă. Dar, în fine, măcar acum știu unde e noua școală de dansuri a lui Virgil - chit că n-o să mă duc acolo, tot la Hobbydance o sa revin din ianuarie. Vineri m-a chemat Maria pe la ei și... surpriză! oamenii tocmai ce se căsătorisera în ziua aia, așa, pe șestache, și ne-au chemat pe toți (fără să ne zică de ce) seara pe la ei să sărbătorim.
Și am așa un mare ne-chef... Ce sărbători, ce prostii... Casa e în continuare nearanjată, ne-terminată, neserioșii ăia care ne-au făcut renovarea nici până acum (o lună jumate) nu au adus fereastra reparata, nici n-au pus la loc jumătatea de toc de ușă de la bucătărie. Aseară m-a apucat să croșetez un soi de husă pentru noul mobil (în sfârșit am rezolvat cu transferul abonamentului lui alex pe numele meu si cu schimbatul abonamentului meu cu unul cu mai multe minute dar care să nu fie mai scump) daaar... poftim de găsește croșetă și fire. Ciuciu! Am găsit ceva, complet nepotrivit, fire și croșetă groasă, dar, treacă de la mine, în fine am făcut o chestie cam nașpa, un soi de ciorăpel cu găuri, dar whatever, măcar stă mai adunat mobilul ală și nu mai alunecă de colo-colo prin rucsac. Mda... multe chestii as vrea să fac, dar ba nu găsesc aia, ba nu găsesc ailaltă, ba vreau să spăl perdelele ca să pe pun rejansă și să le agăț la ferestrele goale, dar, pentu că tocul ușii de la bucătărie e distrus, nu pot folosi cuiele care erau bătute in lemn între fereastră și usă, unde agățam sfori pe care să putem usca chestii mai mari... și tot așa. Cum îmi vine vreo idee strălucită, cum îmi dau seama că pe moment nu se poate, că mai trebuie făcute alte xyz operațiuni înainte. Ptiu!

joi, 1 decembrie 2011

pe marginea unui articol


A ajuns la mine un articol http://www.qmagazine.ro/despre-tine/dependenta-dragoste/... autoarea are dreptate, dacă vorbim din felul în care trăiesc și percep iubirea mulți oameni...

Ea scrie despre iubirea dependentă. Adică atunci când te agăți cu disperare de celălalt, când tot ce faci e doar și numai în legătură cu celălalt, când nu faci nimic separat, pe cont propriu, când nu poți să stai despărțit/ă de celălalt fără să suferi, când îți pierzi eul în încercarea de a-i fi întru totul pe plac celuilalt. Aici recunosc multe prietene, dar și câțiva prieteni... Eu, dacă stau și analizez, mă bucur că nu am fost în situația asta. Deși, dacă mă gândesc, dacă vreuna din îndrăgostirile mele s-ar fi materializat, cu ani în urmă, probabil aș fi putut fi în situația asta.

Dacă autoarea articolului a scris despre iubirea dependentă, eu vreau să scriu despre iubirea normală, așa cum o văd eu.

Cred că într-o relație serioasă n-ar trebui să intri fără să te cunoști pe tine însuți/însăți. Sau fără să știi ce vrei de la tine și de la celălalt. Nu înainte de a ști ce îți place și ce nu, ce poți accepta și ce îți este de neacceptat. Nu înainte de a avea demnitate personală. Nu înainte de a învăța să îl respecți pe celălalt.

Iar odată ce ai decis că merită să încerci... Trebuie să găsești acea cale de mijloc între a face compromisuri și a nu te schimba. O iubire adevărată, frumoasă, ar trebui să te îmbogățească, nu să îți răpească ceva. Nu ar trebui să ajungi în situația de-a accepta de la persoana iubită niște lucruri pe care le consideri inacceptabile la alții. De asta, o iubire adevărată se construiește. Și cu sufletul, și cu vorba. Cu multă sinceritate. Discutând tot ce nu este în regulă din punctul de vedere al oricăruia dintre cei doi. Atâta vreme cât amândoi sunt dispuși să învețe împreună, să se schimbe puțin, în aspectele colțuroase ale personalității, dar fără a se atinge de esență... totul e în regulă. Și mai e ceva important. Să poți să îl accepți pe celălalt, așa diferit de tine cum este. Să îl respecți pe celălalt. Și să-ți păstrezi spațiul necesar, un pic de "aer" doar al tău. Și să-i acorzi și celuilalt acest drept. Dar ce ciudat sună să înșiri aceste lucruri... sună ca niște reguli (urăsc regulile, listele și "recomandările" în genul celor din diverse reviste glossy pentru femei). De fapt, toate astea ar trebui să vină de la sine... dacă tu, ca persoană, ești cu adevărat în regulă cu tine atunci când decizi să intri într-o relație.

Alex, ca mai toți bărbații, visase să aibă o prietenă frumoasă, deșteaptă, înaltă, expansivă. A și avut, vreo opt ani, Corina se numea. Numai că... la un moment dat el n-a mai suportat. Cred că în acea relație, el era cel dependent. Apoi, după despărțire, a avut o perioadă tumultoasă, când a tot căutat, a încercat, a cunoscut diferite femei. În perioada aceea ne-am cunoscut și noi. Dar cum el era indecis, l-am lăsat în plata Domnului. Dar am păstrat o relație de amiciție. M-a ajutat la tehnoredactarea unei cărțulii pentru copii, ocazie cu care l-am învățat să lucreze în Quark. Apoi m-a surprins că m-a invitat la ziua lui (nu mă așteptasem). Se serba de două ori, odată pe 18, care cădea undeva în mijlocul săptămânii, și a doua oară, pentru cei care nu puteau veni atunci, în weekend. Eu am reușit să ajung chiar pe 18. Veniseră doar cei din familie - sora lui, Diana, cu soțul, Petre și cu bebelușa (pe atunci) Alexandra precum și verișoara Mirela cu soțul ei Mirel. Țin minte că am fost plăcut impresionată de oamenii ăștia, m-am simțit excelent. Țin minte că Alex era cam trist că nu venise și frate-său, Doru, și atunci am auzit prima dată despre situația ciudată a lui Doru, oarecum asemănătoare cu a lui Jora, dar mult mai soft. La plecare, Alex mi-a zis că dacă vreau și pot, să vin și în weekend, la serbarea cu prietenii. Deși nu avusesem de gând, pentru că mă simțisem bine la prima serbare și pentru că întâmplător n-aveam nimic stabilit pentru weekend, nici de munca, nici alte distracții, m-am dus. A fost ok, venise un cuplu haios, și nu mai țin minte exact, una sau două gagici. Atuni, în seara aia, am băut tequilla. Și mi-a fost rău, cred că cel mai rău ever. Că băusem cam mult. Alex încheia seara ducându-se în oraș să se întâlnească cu cineva care nu venise la serbare, așa că am împărțit taxiul, el a coborât pe la universitate iar eu m-am dus acasa, încercând cu greu să nu vărs în taxi. Mi-a fost rău vreo două zile după aceea, am avut și-o criză de bilă, cred că prima din viața mea. După asta am mai vorbit așa, sporadic pe mess. Țin minte că odată, nu mai știu cum venise vorba, l-am luat tare, întrebându-l dacă s-a hotărât. A dat din colț în colț, în cele din urmă recunoscând că a întâlnit pe cineva care e mai mult ceea ce își dorea el. L-am certat că n-a avut curajul să zica el asta fără să îl trag de limbă, apoi am încheiat zicând că rămânem prieteni. Nu îmi picase chiar bine, dar am preferat adevărul, întotdeauna adevărul mi s-a părut mai ușor de înfruntat și de "digerat" decât minciunile.
Eu mi-am văzut de viața mea, el de-a lui, n-am mai vorbit pe mess. Între timp întâlnisem pe altcineva, altă poveste. Oricum, din momentul în care mi-a spus că are în vedere pe altcineva și până ne-am reîntâlnit m-am gândit mult, foarte mult la viața mea, la ce vreau, la ce îmi trebuie, iar toate câte s-au întâmplat în acea perioadă m-au ajutat să am o imagine limpede a ceea ce îmi doresc și a ce nu îmi doresc.
Apoi, spre finele anului, a apărut ocazia să-mi schimb serviciul, să plec de la McCann la Ringier, la Capital, pe niște bani simțitor mai mulți. și, cu toate că-mi părea rău să plec, din cauza câtorva oameni de calitate, am luat decizia, destul de chinuită, să plec. Dana cred c-a fost dezamăgită c-am decis să plec... George a crezut că plec din cauza lui... Mă rog, fiecare cu-ale sale. Și din prima zi a anului următor am început lucrul într-un loc nou-nouț, complet necunoscut. Dar s-a dovedit a fi foarte bine, ceva nesperat, nevisat. Un program incredibil de lejer, mai ales după stresul de la McCann. În sfârșit, aveam timp! Lucru care nu mi se întâmplase de multă vreme. Apoi m-a căutat pe mess Alex, mă întreba ceva de o afacere. Se gândise el să facă o editură și s-a gândit că l-aș putea ajuta. I-am cam spulbert visul, i-am explicat cum e cu editurile, cu tipăritul și cu distribuția. încăpățânat fiind, nu s-a lăsat convins, dar până la urmă a lăsat-o moartă, mai ales când i-am zis că în niciun caz n-aș băga bani în așa ceva și cu siguranță nu în acea perioadă (începuse deja o perioadă de declin în zona editurilor). Ei, și de atunci am vorbit mai des. Și m-a surprins la un moment dat că m-a întrebat dacă aș mai vrea să începem o relație. Orgoliul meu a zis că nici nu poate fi vorba. Dar, foarte ciudat și absolut necaracteristic mie, gândindu-mă mai târziu, mi-a părut rău c-am refuzat. De ce ciudat? Pentru că sunt genul de om care dacă a trecut peste o chestie, nu se mai uită înapoi, nu mai are îndoieli și răzgândiri. La un moment dat mi-a zis că vrea să vândă un telefon mobil cu cartelă reîncărcabilă cosmote. Prețul era rezonabil, eu voiam să iau un telefon mobil pentru maică-mea, în ideea că, fiind ea în vărstă, să mă poată suna dacă are nevoie, dacă pățește ceva... Am zis ok, îl cumpăr eu. N-am întălnit într-o zi, era ceva pe final de februarie, la Aviatorilor. Mi-a dat telefonul, i-am dat banii, apoi m-a invitat la un ceai. Ne-am dus la Rendez-Vouz de pe la piața Dorobanți. N-am luat fiecare câte un ceai, am mai vorbit câte-n lună și în stele, de chestii cu Japonia, ce ceai - întotdeauna îmi plăcuse asta la el, puteam vorbi ore în șir despre orice. Venise cu mașina, cu Fordul lui sierra, iar la plecare s-a oferit să mă ducă acasă. Am ieșit pe Floreasca, unde am prins o imensă coadă. Până să ajungem la intersecția cu Ștefan cel Mare a durat cel puțin o jumătate de oră. Timp în care am redeschis subiectul cu relația, voiam să știu ce l-a apucat. Mi-a povestit, mi-a explicat, am înțeles. Era vorba tot de proiecții nerealiste și de așteptări greșite față de altcineva, de dezamăgire apoi de stat un timp singur în care s-a gândit ce îi trebuie, de fapt, și la cine, dintre persoanele cunoscute e cel mai aproape de asta. Și asta eram eu. I-am spus că, în cazul ăsta, am putea încerca să vedem dacă ar merge o relație, cu o singură condiție din partea mea: să se gândească și să fie absolut sigur că vrea să fie CU MINE și nu CU CINEVA.
Și așa ne-am hotărât să fim împreună. Eu am pornit cu așteptări foarte mici, nu mă așteptam să dureze, după un început așa de șovăitor. Mie mi-era teamă să mă implic, mama era gică-contra, numai la ideea că el nu e angajat îi treceau cele mai sinistre scenarii prin minte... Din cauza asta a durat destul până să mă mut la el. El a fost cel care insistat, în relația noastră, să încercăm să fim împreună, să avem încredere, să luptăm pentru noi... Și nu mi-a părut rău. După ce ne-am utat împreună am văzut, spre surprinderea mea, că ne înțelegem în continuare foarte bine, că e chiar plăcut să fii toată ziua nas în nas cu cel drag. M-am mirat, pentru că, de obicei, în doar câteva zile, diverse chestii, ticuri ale celuilalt încep să mă calce pe nervi și să mă scoată din minți. De data asta, n-a fost așa. Amuzant e că, tot timpul, eu eram cea care simțea nevoia de spațiu, de timp propriu - de asta mă duceam câte o zi pe săptămână la mama, mă duceam la dansuri două seri pe săptămână (cum nu l-am convins niciodată să vină cu mine la dansuri, mă duceam singură) unde aveam gașca mea de fete cu care mergeam deseori la câte o bere după dansui, sau în Oldies ori în Stuf... el foarte rar ieșea cu câte un prieten de-al lui fără mine. Și nu că nu l-aș fi lăsat, doar că nu simțea nevoia, prefera să vin și eu.
Nu a fost ușor, am dus-o destul de greu, a venit și criza, trăiam doar din salariul meu, apoi Alex s-a apucat de traduceri, a tradus pentru Corint, Polirom, Humanitas, Mladinska... L-am pus în legătură cu soțul Danei, Alistair, care englez fiind, ba încă lingvist absolvent de Cambridge, i-a fost de mare ajutor și au mai colaborat și după acea... Au urmat tărăgănările cu plata ale editurilor. Eu îmi găsisem niște colaborări, cu Elena Francisc, cu Litera, pentru tehno... Apoi a venit valul crizei și au picat toate colaborările. Apoi au fost restructurările și tăierile de salarii. Și atunci chiar a fost nașpa. A mai fost nasol și faptul că, la un moment dat, cei din gașcă nu l-au mai acceptat. În fine, chiar a fost greu. Dar ne-am descurcat. Mă durea sufletul când îl vedeam cum se chinuie că nu reușește să fie așa cum își dorea, adică bărbatul care aduce banii în casă, ca să putem ieși la liman, să ne luăm un teren, să facem o casă și să întemeiem o familie...
Și a venit anul ăsta. Care a debutat surprinzător. Din a doua zi de muncă m-am trezit mutată la un alt departament, pe o meserie nouă... N-a fost prea ușor, la început mă simțeam foarte înstrăinată, chit că îi știam cât de cât și pe Ovidiu și pe Cătălina. Dar s-a dovedit că a fost cel mai bun lucru care se putea întâmpla. Mai ales că, peste câteva luni, au fost alte restructurări, iar dintre colegii de la dtp unii au fost dați afară. În plus, după atâția ani de DTP o schimbare a fost binevenită, iar meseria asta de editor video chiar îmi place.
Alex își găsise și el în sfârșit un scop - i-a găsit pe cei de la Pentru Patrie, a rezonat cu ei i a început să se implice. Acolo l-a cunoscut și pe Laurențiu, cu care s-a împrietenit, de la el a aflat de stupi, și așa am ajuns noi să ne luăm stupi și să-i ținem la țară, la bunica lui Laurențiu. Odată cu stupii s-a deschis în fața noastră o nouă perspectivă: în sfărșit se vedea o ieșire din cercul vicios în care ne învârteam, cu timpul am fi putut să câștigăm destul din apicultură încât să îmi las serviciul și să ne dedicăm doar apiculturii, să ne împlinim visul de-a avea casă și teren mai la țară, cu toate acareturile și vietățile aferente. De înțeles ne înțelegeam din ce în ce mai bine, deja, după atâtea greutăți depășite împreună nu se mai punea problema de încredere (asta fusese problema mea la începuturi, și mi-a fost foarte greu să capăt cu adevărat încredere în el, încredere că într-adevăr puteam să contez pe el 100% oricând, în orice situație)... Și cam în acest moment Fordul nostru sierra, mașina atât de îndrăgită de el, în ciuda ITP-ului recent, l-a (ne-a) trădat și i-a adus sfârșitul.

Așa că... întorcându-mă la ce scria autoarea articolului care m-a incitat la gândurile astea... M-am gândit la o posibilă despărțire de Alex. Mi-am zis, încă de la început, că dacă ceva e în neregulă la un moment dat în relația noastră, ori din partea lui, ori dintr-a mea, îi voi pune capăt fără să clipesc, oricât m-ar durea. Eram convinsă de asta. Și cu siguranță așa aș fi și făcut. Ei, dar la moarte nu m-am găndit. Nu la modul serios. Și în niciun caz la o moarte bruscă, pe nepregătite. M-a ajutat cumva faptul că nu excludeam o despărțire? Nu. Dar faptul că am știut întotdeauna cine sunt și ce vreau? Asta da. Pentru că, deși mi-am pierdut jumătatea mai bună (așa ne consideram noi, el pe mine jumătatea lui mai buna, si eu pe el, jumătatea mea mai buna), sunt încă eu. Un eu lipsit de ceea ce l-a împlinit într-o perioadă, dar oricum îmbogățit cu experiența, cu ceea ce a învățat de la Alex, cu multe din calitățile pe care le admiram la el în memorie, ca ceva de atins... Oricum, am impresia, deși se poate să greșesc... că niciodată nu ești pregătit cu adevărat pentru o asemenea despărțire. Nu seamănă cu despărțirile dintre doi oameni vii, unde fiecare a greșit ceva, nu e ca o despărțire după o lungă suferință. Pur și simplu acum era aici, peste o clipă nu mai era deloc. În fine, cum spuneam într-o scriere anterioară... nu suntem obișnuiți cu moartea, o privim cu frică, ură și oroare, probabil de aici lipsa noastră de pregătire, atunci când așa ceva apare pe neașteptate. Probabil când vom învăța să acceptăm moartea ca pe ceva normal, ceva care nu e tragic sau nedrept... Atunci vom fi învățat să și trăim și să apreciem îm fiecare clipă ce avem, fără să plângem după ce nu avem sau nu mai avem.

Related Posts with Thumbnails