BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

marți, 24 mai 2016

De la munte până la mare

Weekendul ăsta am mers în Dobrogea. În prima zi în munții Măcin, pe vârful Țuțuiatu (cu promisiunea că în fiecare an viitor vom vizita alt munte din munții Dobrogei), a doua zi la mare, în Eforie Nord. Am mers pentru prima dată cu T.E.D. Adventure - văzusem de ceva creme că Diana și Stela mergeau frecvent cu ei - și am avut și companie - pe Livia și încă o fată, Vera, cu care apucaserăm să mai vorbim în excursia de la Măgura Codlei.
A fost grozav că ne-am adunat la o ora rezonabilă, adică 7, și în loc central - metrou Izvor. Am ajuns mai devreme decât crezusem și-am apucat cum au venit rând pe rând oamenii, recognoscibili după echipamentul de munte și rucsaci. Oameni faini, ca de obicei. Ștefan și Angela, organizatorii, haioși și de treabă.
Deci pornirăm spre mare. Am mers mult, cred că am ajuns după ora 12 la Greci, de unde începea ascensiunea noastră pe Țuțuiatu. Am avut și două pauze pe drum, unde am mai socializat în benzinării. Vremea a ținut cu noi, nu cu prognoza - a fost frumos, soare, cald. În drum, câmpuri de maci, margini de drum împestrițate cu toate culorile lumii, cu toate florile de câmp grăbite să ofere un buchet senzațional oricărui trecător. Câmpuri de eoliere, câmpuri de rapiță împuținată, majoritarea fusese recoltată deja.
Ajunși în Greci, punctul de pornire, am văzut că în chiar acea zi era maraton în munții Măcin, iar noi am pornit chiar de la linia de start/finish, desigur, mult în urma alergătorilor (din fericire și pentru ei, să nu-i încurce un pâlc de 50 de oameni). . N-am făcut poză la plecare, dar am făcut poză la sosire, mai ales că taman atunci soseau unul câte unul și alergătorii. Ba chiar l-am rugat pe unul dintre finisheri să ne facă o poză. Ei, și ce pos spune, am avut parte de un traseu pitoresc, frumos, cu multă verdeață, cu soare, cu pietre - mai ales la coborâre am trecut prin zone de unde se exploata granitul, mi-am luat și eu ca suvenir niște pietre. Urcușul a fost destul de solicitant pe alocuri - acest Țuțuiatu nu se lasă așa ușor, are doar 467m, dar pe ăștia îi urci ca lumea. Căldura ne-a cam dat de furcă, dar din vârf spre coborâre am avut parte și de norișori care ne-au permis să ne mai răcorim. Multe vietăți, șopârlițe, o broscuță țestoasă, cărăbuși, gândăcei, țânțărei, musculițe... A, și în Greci, plin de cireși cu cireșe coapte care străluceau ademenitor. Salcâmi înfloriți, ușor trecuți. Vegetația vivace, o plăcere să mergi la vremea asta prin zonă. Am înțeles că mai încolo, din iulie până fla final de august nu mai e așa de verde și e foaaarte cald, adică arșiță.

Din vârf se vedea frumos, până departe, strălucea în depărtare Dunărea, câmpuri agricole în pătrățele de culori diferite... Cerul nu era senin, cam pâclos, cu nori frecvenți. Pe vârf - noi și câțiva bicicliști, câte un maratonist... Am pus de-un fel de picnic - fotosession și ne-am odihnit. Apoi am pornit coborârea. Aici ne-am intersectat și cu carierele de granit, care arătau destul de dezolant, și cu porțiuni de pășune, iar mai spre bază și cu pâlcuri de copaci. La un moment dat am găsit izvorul de pe valea Morsu, semn că ne-am încheiat circuitul, intrând pe drumul spre Greci. Aici soarele s-a hotărât să reapară și ne-a urmat până seara. Am refăcut drumul în sens invers până la linia de start/finish a maratonului, unde erau câțiva alergători ce se odihneau. Ne-am întrebat în sinea noastră - dacă noi am gâfâit așa urcând în pas normal, oamenii ăștia cum au putut să alerge pe-acolo?!
Ne-am oprit în piața comunei, unde ne-am luat de la niște tăntici brânză de capră, roșii, castraveți, cireșe, mă rog, care ce-a simțit nevoia, în ideea micului dejun - cei ce nu erau încântați de cei 30 de lei pentru micul dejun de la hotel.
Ne-am suit apoi în autocar și pornirăm spre Eforie. Am făcut destul de mult, cred că spre două ore. Dar din nou am văzut zone frumoase, peisaje pitorești și ne-am minunat de frumusețea Dobrogei. Câte și mai câte lucruri și locuri interesante are, câte peisaje, ruine, câtă istorie, câtă diversitate!
Am sosit la Eforie în jur de ora 20. După ce ne-am cazat/dușat/schimbat ne-am adunat ca să ieșim să luăm masa în oraș. Am pornit, mergând pe strada paralelă cu plaja, către undeva unde știa Ștefan că se mănîncă bine. Și mergem ce mergem, jumătate din stradă săpată că se schimbau ceva țevi... cam pustiu, cam întuneric... foamea ne lungește distanțele, ni se părea că nu mai ajungem... Și în cele din urmă am ajuns. Ba chiar am recunoscut și locul unde cu mai mulți ani în urmă, la ultima ieșire cu gașca în 2 mai, am luat ultima masă în drumul către casă. Numai că, surpriză! nu era nimic deschis. Toate părăginite, nu deschiseseră nimic că era prea devreme, nu era încă sezonul în toi. Dezamăgiți și înfometați, am făcut drumul întors până la prima alee spre centru. Acolo am dat peste niște băieți care erau și ei abia picați și nu știau ce să ne zică despre ce restaurante sunt deschise. Ne-am amintit că văzuserăm ceva ce arăta a restaurant mai în urmă și mergem acolo. El Stefanino se numește. Era frumos aranjat, terasă cu verdeață. Ne așezăm cu plăcere savurând fiecare în gând deja ce-și dorea. Daaar vești proaste, nu prea mai aveau mare lucru la bucătărie, ceva ce să poată fi preparat repede pentru 50 de oameni. Ni se spune că sigur ar putea face șnițele, cartofi prăjiți și cașcaval pane, dar că merge la bucătar să întrebe exact ce și cât mai au, ca să știm fiecare ce putem comanda. Dezamăgiți, cam jumate din cei prezenți au plecat în căutare de altceva. Din ce-am aflat ulterior, printre ei era cineva care știa un restaurant, găsise numărul pe facebook sunase și aflase cp e deschis, deci n-au plecat chiar așa ca nebunii cum crezusem inițial.
La noi s-a descoperit că mai aveau și ciorbă de pește, și mici, și încă vreo două chestii. Ne-am comandat care ce-a vrut din ce exista. Eu m-am orientat la ciorba de pește, care, precedată de-o bere și urmată de o a doua. a fost la țanc. A fost amuzant că la masa noastră doi băieți au avut neșansa să nu mai prindă șnițele și li s-a adus cașcaval pane, fără să mai fie întrebați. Și din nou, la nota de plată, pentru că aveau în sistem meniuri, au făcut niște comasări de te durea capul, ciorba mea și cu felul 2 al altcuiva și cu berea mea erau un meniu, de exemplu. Deci a fost tare zăpăcitor de calculat. Iar băieții care primiseră cașcaval pane în loc de șnițel aveau la nota de plată bruschete cu roșii, pentru că cașcavalul pane nu era în meniu - deci nici în sistem. A fost de poveste. Dar măcar am mâncat. Deci nu mergeți mulți buluc, în extrasezon, după 9 seara, că vor fi cam depășiți logistic vorbind. Dincolo de asta, mâncarea a fost bună, s-au străduit să ne facă pe plac, să ne dea ceva de mâncare în ciuda faprului că nu erau pregătiți de așa ceva. Deci de apreciat pentru bunăvoință.
La întoarcere am tras o scurtă excursie până în centru, la nonstop - ospătarii de la restaurant ne-au indicat cum să ajungem - să ne luăm apă și alte mărunțișuri. Ajunși în centru muzică tare (manele), fastfood-uri luminate, persoane minoritare - probabli locale - codiță la nonstop, deci o viață de noapte mult mai intensă decât oriunde altundeva în Eforie.
A doua zi, de cum ne-am trezit ne-am urcat pe terase de la etajul 14 al hotelului (hotel Delfinul din complexul Steaua de mare) să vedem priveliștea. Se vedea frumos. Era cam înnorat, dar tot frumos. Ne-am întâlnit pe terasă cu Vera și colega ei de cameră, Gina parcă (sper să nu greșesc, sunt varză la reținut nume) și convenim să coborâm la braseria hotelului să bem o cafea. Coborâm, ieșim din hotel și găsim braseria, chiar lipită de plajă. Intrăm - lume multă. Ne așezăm la o masă afară pe terasă. Fata care servea la bar era copleșită, nu-și vedea capul de treabă - inovația asta cu meniurile de 30 de lei i-a terminat pe bieții oameni la afluxul de 50 de oameni (mă rog, poate vreo 20, maxim 30 să-și fi luat meniuri) peste ce aveau deja prin programul litoralul pentru toți. A fost un rxercițiu de răbdare și diplomație să obținem cafea fără meniu, dar am reușit, după ce-am înțeles ce nu înțelegea fata respectivă și i-am explicat în termenii ei. Cum stăteam pe terasă savurând cafeaua - foarte bună! - a ieșit soarele. Mai timid la început, apoi tot mai hotărât. S-a încălzit atmosfera. Fetele aveau deja costumele de baie pe ele și se duceau la plajă. Eu și Livia ne-am zis că în aceste condiții musai să ne luăm costumele pe noi și să mergem la plajă. Spunem că ne vedem pe plajă, unde erau și alții din grup. Culmea e că noi am fost, dar ele cred că s-au dus în altă parte, pentru că n-au mai apărut. Aici oamenii au făcut baie în mare - eu nu m-am încumetat, mai mult de frica frigului de la ieșirea din apă. Am stat la soare, care era incredibil de plăcut, nici prea clad, nici prea frig, un deliciu. Pe la 11 -11:30 ne-am dus în camere să facem bagajul, că la 12 trebuia să eliberăm.
La 12 am lăsat autocarul burduțit cu bagajele și ap pornit în Eforie să mâncăm. Iar ne-am divizat, o parte am mers la un restaurant cu specific pescăresc, unde aveai de ales între pește și pește, și altă parte a mers la Corner, unde aveau și alte chestii, inclusiv pizza. Noi am fost foarte fericiți cu alegerea noastră - restaurantul clubului de yachting Marina, cred. Mâncare foarte bună, priveliște superbă, muzică grecească, te simțeai ca-n Grecia (păreri de oameni care au fost și pe acolo).
Ne-am încadrat în timp, am ajuns bine la autocar cât să nu ținem lumea-n loc și să plecăm la ora stabilită - 15:30. Drumul spre casă nu-l mai descriu, în afară de două câmpuri cu foarte mulți maci n-a fost mai nimic ieșit din comun. Majoritatea drumului am dormitat de altfel.
Am făcut ceva poze, amintiri frumoase https://goo.gl/photos/Pd78tSeTW8U39dLdA.

miercuri, 18 mai 2016

Plictiseală

Sunt din când în când momente când te-apucă plictisul. Ai treabă, treburi, dar nu în locul/momentul în care ești, și nici nu poți pleca de-acolo ca să faci ceea ce îți arde buza să faci. E unul dintre cele mai enervante sentimente. Nu-i vorbă, se poate găsi ceva cât de cât care să-ți umple timpul, dar... nu e ce trebuie.
Iar azi e una din acele zile. Am niște corecturi de făcut cât de repede. Dar iată c-a intervenit ceva, o serbare în gașcă și trebuie să fac permutări de program - beutură în loc de alergare și corecturi. Mă cam sâcâie ideea asta. Deși n-ar trebui. Că oricum nu se știe cum va fi vremea, în fine, e bine să poți să-ți ajustezi din mers planurile. Mai vezi locuri noi - de astă dată zona Nicolae Grigorescu, mai bei o bere, te mai vezi cu prietenii. A, știu de ce mă sâcâie schimbările mai tare săptămâna asta. Eram cât pe ce să cumpăr o biclă de la o fată din grupurile de călătorii, dar pentru că n-am fost duminică în București, a vândut-o până s-apuc să ne vedem și să testez bicla. Of!
Oricum, faptul că de când i-am văzut anunțul m-a împins ceva să vorbesc cu ea înseamnă că ceva s-a mișcat în lenea și inerția mea, și că deja sunt mult mai ready să-mi iau biclă. Acum doar să dau de una SH bunuță și relativ ieftină - asta e de fapt problema... În fine... o să fie când o fi. Acum se pare că nu a fost să fie.
Mi-am mai luat niște cărți - două de Karl Ove Knausgard - „Lupta mea. Moartea unui tată” și „Lupta mea. Un bărbat îndrăgostit” sunt curioasă dacă or să îmi placă, în orice caz am înțeles din cronici că sunt scrise cu o sinceritate de-a dreptul deranjantă, iar personalitatea scriitorului ar fi de artist egocentric, de un egocentrism asumat și conștient. Chiar sunt curioasă. Apoi ieri mi-am mai luat autobiografia lui LN Tolstoi „Spovedanie”, care am impresia că o să îmi placă la nebunie - deși nu se știe niciodată... una e scriitorul, alta e opera lui.... Și „Mă numesc Roșu”, de Orhan Pamuk. Am citit deja una sau două cărți de el și mi-au plăcut, chiar dacă nu la nebunie.
În altă ordine de idei, mă tot sucesc și mă-nvârtesc... cum să mă înțolesc la nunta Terra Incognita - Răzvan și Corina - că vremea asta sucită și instabilă e ceva de groază... ba cald, ba frig, ba ploaie... și unde mai pui că am și concertul Postmodern Jukebok înainte, așa, ca să fie programul zilei plin de dă pe-afară.
Cred că am o stare de agitație interioară, ceva, o neliniște, o nemulțumire, o nu știu ce care răzbate prin tendințe de shopping, prin setea de călătorii... Mișcări tectonice profunde care nu se știe exaact ce vor genera - sper că nu un dezastru, ci ceva bun.

luni, 16 mai 2016

Măgura Codlei - o excursie frumoasă

Din ciclul „nici o lună fără drumeție” scriu aici despre excursia de duminica asta de la Măgura Codlei. Cum de ceva vreme am zis pas crosurilor mari și scumpe organizate de săracele bănci și firme babane (petrom, raiffeisen, d-astea) unde prețul kitului de înscriere e cam cat costa de fapt tricoul tehnic de la Adidas, și unde alergi pe căldură și asfalt prin oraș, odată cu foarte foarte multă lume, mi-am făcut sâmbătă dimineață alergarea de 10 km prin Herăstrău, chiar înainte să înceapă ploaia, iar duminică, în loc să transpir împreună cu alte mii de alergători pe străzile Bucureștiului, am ales să transpit la aer curat, pe poteci de munte, prin zone unde n-am mai fost și alături de alți cca 50 de oameni pasionați de drumeții.
Desigur, am plecat pe atenționare de ploaie, prognoză nefavorabilă, dis-de-dimineață, cu ceva întârziere din cauza unui cuplu adormit... Am pornit pe la 7, pe răcoare, cu grupul Călător prin România... pe drumul către Brașov am avut parte de soare strălucitor. Unele zone mai înnorate pe Valea Prahovei, ne-am temut puțin că ne va ploua pe Măgură. Dar acolo ploaia s-a oprit cu destulă vreme înainte să ajungem noi. Cred c-am sosit pe la 10:30. Nu mai știu la ce oră am început urcarea. Planul: pornim din Codlea, intrăm pe traseul marcat cu triunghi albastru, urcăm până la Cetatea neagră, de unde intrăm pe creastă pe punct roșu, apoi tot pe creastă până la vârful Codlea, după care coborâm pe triunghi roșu până ajungem să intersectăm traseul cu triunghi albastru și ne înapoiem pe unde am venit. Cum vremea a ținut cu noi, n-a fost nevoie să modificăm programul. Când am ajuns în Codlea, deasupra Măgurii stătea o cușmă de nori negri, nu prea încurajatori, care se pierdea în plafonul compact de nori întunecați de deasupra întregii zone muntoase, dar pe la margini se vedea ceva cer albastru, ceea ce mie îmi dădea speranța că norii vor pleca. Autocarul ne-a dus printr câmpuri verzi, câmpuri înveselite de maci roșii și câmpuri de rapiță de un galben strălucitor în razele soarelui care cădeau arzătoare până spre poalele muntelui.
Am început urcușul pe pământul umed - se simțea că până de curând plouase, prin pădure. Am avut parte de un urcuș aproape continuu, cu mici porțiuni mai plate. Se înnora destul de des. Din Codlea ne-a însoțit un cățel mic, negru și blănos care nu mânca sub nicio formă pâine, doar delicatesele mezelistice.
Urcușul până în creastă a fost prin pădure, am avut și vreo două porțiuni cu noroi din ăla de categorie grea, am trecut prin zone întregi cu leurdă înflorită, prin poieni mirifice, pline de flori de toate soiurile și de toate culorile.
Ajunși pe creastă am continuat să urcăm spre vârf prin zone stâncoase amestecate cu arbuști și tufe - Măgura e un munțișor verde și plin de viață. Am văzut și o salamandră în zona cea mai dificil de trecut din cauza pietrelor alunecoase. De la Cetatea neagt=ră până în vârf a durat ceva mai mult decât ne așteptaserăm, așa că am fost fericiți când am ajuns în mini-poienița de pe vârf. Aici ne-a ajuns din urmă un grup de localnici, membri ai Clubului Montan Piatra Albă care s-au crucit văzând atâția turiști români vârf. Ne-au spus că mai vin acolo turiști, dar grupuri mai mari doar de englezi au mai văzut, de români, nu. Ne-am mai conversat, am aflat că se ocupau și de marcarea traseelor, ne-au mai recomandat trasee de făcut prin zonă, a rămas că organizatorul nostru ține legătura cu ei pentru acțiuni viitoare.

După o pauză de poze, odihnă și haleală am pornit în jos, pe triunghi roșu, prin pădure. Am avut parte de coborâș alunecat prin noroaie de sus până la intersecția cu triunghiul albastru. Era versantul mai umbros, de aceea era mult mai umed decât cel pe care am urcat către Cetatea Neagră. A fost interesant, marcat de grija de a nu cădea în noroi la fiecare pas.
Odată ajunși la locul unde se reuneau triunghiurile am scăpat de noroi și am descoperit că poteca se zvântase considerabil față de urcare. Am ajuns în Codlea pe un soare arzător și ne-am bronzat în drum spre autocar, mergând pe străzile curate, străjuite de case frumoase. Am mers apoi întortocheat către restaurantul unde aveam rezervată masa, pe nume Conacul lu' Bebe unde am mâncat foarte bine - eu am vrut gulașul specialitatea conacului (vită+porc cu gălușcuțe de făină - mult, picant și excepțional de gustos). Ne-a așteptat și un program artistic - nefiind genul meu să savurez muzici gen de nuntă-botez nu pot spune că m-a ăncântat, dar nici nu m-a deranjat. Apoi, cu burțile pline, ne-am rostogolit spre autocar, ca să ne îndreptăm căre casă.
Până după Sinaia am avut drum liber, dar apoi am stat în coada de mașini până la ieșirea din Comarnic. Apoi către Ploiești toate bună, doar că se vedea că la Ploiești e un nor mare, negru, care se mărea pe măsură ce ne apropiam. La Ploiești am intrat sub nor și imediat a început ploaia, ba mai tare, ba mai ușor, am văzut și fulgere fotogenice, ne gândeam că ce ne-așteaptă în București... Dar cumva am depășit norul, undeva aproape de București și am sosit înaintea ploii.
Am rămas cu o amintire frumoasă despre zona Codlea și munții aferenți. Pentru amatori, un site unde se prezintă foarte bine traseele din zonă: magiamuntelui.blogspot.ro
N-am făcut poze în excursia asta, mi-a fost lene să car aparatul foto. Iar telefonului am uitat să-i iau bateria externă, așa că a decedat până să ajungem la Codlea. Dar cum zona e incredibil de frumoasă, o să mai iau de la colegii de călătorie poze, când le vor face publice pe eveniment.

vineri, 13 mai 2016

Dubii

Șubi-dubi-du... Deseori am dubii despre ce puii mei să fac mai departe. Să merg înainte, să mă opresc o vreme, s-o iau în altă direcție? Un pas înainte și doi înapoi, doi pași înainte, unul înapoi, tot pe loc pe loc pe loc... Când începi să te întrebi „încotro merg?” e clar că e ceva ce nu-ți prea convine, doar că nici nu te jenează prea tare. Când ți-e nașpa, măcar ți-e foarte clar că trebuie s-o iei din loc, oriunde, oricum, numai să pleci. Dar când doar te-ai căra dar nu știi încotro... Atunci e atunci!
Am două chestii importante de decis și apoi de dat șuturi în propriu-mi fund ca să și acționez ca să mă apropii de calea cea „bună”. De fapt, ambele decizii sunt 99% luate, și sunt la punctul în care chiar trebuie să încep să fac lucruri, nu să bat apa-n piuă. Hai să zicem că la aia cu ce vreau cu adevărat să fac în viitor mi-am răspuns ba chiar am făcut un prim pas prin a reîncepe să scriu despre orice-mi tună prin gând, despre locurile pe unde-am fost etc. Dar până departe mult mai este... Cu cealaltă chestie n-am făcut absolut nimic, sub pretextul că n-am timp - de fapt mi-e târșă.
Ca perspectivă mai îndepărtată, cu cât scrutez orizontul, cu atât văd doar nori negri și nimic îmbucurător pentru bătrânețe. Așa că de veselă nu-s prea veselă, da nici tristă, că, la naiba, oricum nu controlăm nimic, doar ne iluzionăm, iar faptul că eu mă uit în depărtare e doar chestiune de moment, că doar toți suntem obișnuiți să tragem la jug cu nasu-n pământ, gândind de pe azi pe mâine, cu unele planuri de vacanțe (în cel mai bun caz) cu bătaie de vreun an înainte. Și e firesc, având în vedere că trăim în vremuri tulburi, instabile, în care nu prea poți avea mare siguranță că ce planuri de siguranță pentru peste x ani ți-ai făcut la vremea aia chiar vor mai valora măcar cât o ceapă degerată. Și chiar mă gândeam că la așa siguranță de viață, cel mai bine e să ai psihologie de țigan (și nu folosesc acest cuvânt cu sens negativ) - să te descurci, să faci învârteli, să speculezi tot ce poți și să respecți regulile doar atât cât să nu te ia autoritățile la ochi. Nu degeaba au supraviețuit așa cum sunt, neintegrați. Pentru că de fapt ei știu mai bine, de secole, că nimeni nu le vrea binele și trebuie să-și vadă de-ale lor, că toate trăncănelile cu drepturile și obligațiile sunt gargară de luat ochii, realitatea fiind că orice stăpânire va încerca să ia 7 piei de pe tine, diferit fiind doar modul în care o face, precum și textele pe care le fâlfâie.
Mda, cam astea sunt unele dintre gândurile pe care le macin zilele astea la moară...
A fost o săptămână care a început tumultuos, o ditamai campania de trimis buluc într-o zi-două, au fost două zile de coșmar... dar din fericire boom-ul s-a dus iar acum am reintrat în ritmul obișnuit.
Pe weekend sunt o grămadă de chestii interesante de văzut și de făcut, singura problemă e timpul disponibil, atât... Am găsit de ceva vreme un site care chiar adună o grămadă de evenimente și e bine că le poți găsi pe toate într-un singur loc: 100delocuri.ro. Și mai e unul, dar încă nu mi-a intrat în reflex să îl folosesc: umblat.ro. Ăsta al doilea are mai multe orașe în baza de date. Trebuie doar să filtrezi pentru ce localitate vrei să vezi evenimentele și gataa!

miercuri, 11 mai 2016

Luminile orașului

Deși nu îmi propusesem în mod special asta, am văzut și anul ăsta Spotlight Festival. Puteam să merg din prima zi, când s-a dus toată gașca veselă din călătoriile Terra, dar aveam și vreo oră de pierdut până la începerea concertului, mai și plouase înainte și se făcuse frig iar eu degerasem deja la muncă, unde era frig ca-n beci, deci orice chef îmi zburase aiurea. Dar oricum antamasem pe sâmbătă seara cu fetele dansatoarele să ne plimbăm prin oraș benoclându-ne la toate chestiile luminate.
Așa că sâmbătă nici nu știu cum m-am trezit devreme. Așa că am profitat de vremea bună și am tras un tur jumate de Herăstrău, m-am întors acasă, am halit consistent pentru revigorare, am ieșit și cu maică-mea întâi la un magazin de pantofi pe Uverturii să probeze adidași, apoi în Herăstrău să ne facem plimbarea de weekend. Și cum veneam așa cu 41 spre parc vedeam cum se îndesau peste parc nori tot mai negri și mai amenințători. N-am apucat să ne plimbăm cine știe ce, abia ajunseserăm către zona unde se desfășurau manifestările Etnorama că s-a pornit o vijelie de te lua pe sus. Printre rafale strașnice, crenguțe rupte, lume fugind, ne-am cărat și noi la metrou. Nici n-am ajuns bine acasă că s-a dezlănțuit și mai și stihia, parcă a și plouat nițel, oricum, vântul a tot continuat să bată tare. Și în timp ce descântam friptura de curcan din tigaie mă uitam pe geam să văd cum evoluează vremea, dacă mai e sau nu de ieșit seara. În cele din urmă norii s-au risipit și amenințarea ploii s-a dus. M-a sunat și Cristina, am stabilit când și unde ne vedem și a rămas bătut în cuie.
Am pornit de la Piața Națiunilor Unite către Piața Revoluției. Primul obiectiv, o proiecție pe clădire, tot unde a fost și anul trecut. Frumos, îmbinare între dans, digital, realitate virtuală. Apoi, față-n față, iluminările colorate pe fațadele Muzeului de istorie și CEC-ului. Am mers mai departe pe centrul străzii - ce sentiment plăcut să nu ai grija mașinilor! - până spre clădirea BCR, unde se proiecta „Holoface” unde lumea stătea la coadă ca să poată anima fața virtuală cu mișcările personale. Apoi o instalație în fața clădirii poliției, personal nu mi s-a părut mare șmecherie, cei mai fericiți erau niște copii care o învârteau și alergau de mama focului. Apoi mai erau câteva îmbulzeli pentru făcut fotografii nu știu cum, ceva cu muzică, am dat și de-o instalație simpatică în formă de pom cu corola din castroane, găleți etc, după care am dat de încă una haioasă unde era coadă la făcut poze.
Am ajuns apoi la intersecția cu Elisabeta, unde era puhoi de lume ce se uita la proiecțiile (videomapping) de pe Cercul Militar - fără niciun dubiu, cel mai spectaculos element al festivalului - după părerea mea, desigur - pe acordurile Odei Bucuriei. De aici am înaintat foarte greu, iar de la Capșa până la Odeon n-am mai putut înainta, așa că am ocolit prin spate și am ieșit la Odeon prin gang, exact la îngerii libertății care arătau foarte spectaculos și fotogenic. Am mers apoi mai departe, am depășit palatul telefoanelor cu geamurile sale luminate multicolor, am depășit și Novotel-ul cu proiecția sa, mai puțin impresionantă decât cea de pe cercul militar, și am ajuns în Piața Revoluției. Aici pe clădirea Muzeului Național de Artă erau proiectate constelații, galaxii, chestii astrale însoțite de o muzică corespunzătoare. Am trecut nepăsătoare pe lângă o altă instalație neimpresionantă, ca să ajungem la ceva mai frumos, o instalație atârnată, realizată din sârme subțiri, albe, în formă de obiecte - o casă, o bicicletă, o mașină, un felinar etc aflate într-o mișcare de rotație perpetuă. Am ajuns apoi la uriașul luminos care era un punct important de atracție pentru copii dar și pentru oamenii mari. Apoi covorul luminos foarte fotogenic și armata cântătoare de pinguini simpatici. Cam asta a fost tot.
Ca impresie generală, anul trecut am fost un pic mai impresionată, în sensul că parcă au fost mai multe instalații simpatice. Cel puțin globurile cântătoare de anul trecut mi s-au părut geniale prin simplitate versus efect artistic. Și corabia de apă era deosebită. Punctul forte a rămas video mapping-ul de pe Cercul Militar Național. Oricum, interesant.
Apoi am căzut de acord că ar fi bine să ne hidratăm c-o bere, și cum îmi amintisem de aniversarea de 6 ani a celor de la Beer o`Clock am zis să încercăm și noi acea bere special produsă pentru ei, Six Years o’Clock. Ceea ce am și făcut. Aromă fructată, delicioasă, gust amar, amar bine. După care începea să îți placă din ce în ce mai tare pe măsură ce o beai. Am stat la taclare și bârfe cu Cris și Rali și cu mica Maria adormită în brațele maică-si preț de două beri, ca să încheiem cum se cuvine o seară frumoasă de weekend.

miercuri, 4 mai 2016

Crezuri, credințe, convingeri și păreri

Mă gândeam că anul ăsta n-am avut aproape deloc senzația de Paște. Din oarecare motive, am simțit acest Paște ca pe un 1 mai. Și din cauză că, fiind la o lună după cel catolic, cumva s-a diluat... dar și pentru că deja natura a trecut cam mult de punctul de înflorire și de înfrunzire obișnuit pentru Florii și Paște. Și peste toate, dispoziția mea cam analitică...

Spuneam mai demult că la un moment dat m-a pocnit o revelație, cum că noi, oamenii, iubim atât de mult poveștile încât le inventăm și ne agățăm disperați de povestea (sau poveștile) favorită/e, de parcă de trăinicia și adevărul poveștii respective ar ține însăși viața noastră. Partea nasoală e că din păcate, pentru a impune adevărul poveștii sale multiubite, omul e în stare să îl trateze cu cruzime și chiar să-l ucidă pe cel care nu vrea să-i accepte povestea ca adevăr absolut (pentru că acela la rândul său are o altă poveste favorită...), fiind convins că adevărul său e mai adevărat decât al celuilalt. Și asta nu s-a schimbat de dinainte de Isus până acum. De asta cred și zic eu că, în ciuda evoluției tehnologice și științifice... spiritual nu am evoluat prea mult. Avem aceeași încleștare și îndârjire în a nu accepta relativitatea „adevărurilor” noastre.

Sigur, e o linie fină între a-ți schimba mult prea ușor credințele și a fi flexibil în înțelegerea credinței celuilalt. La fel și între a nu crede în nimic și a împroșca pur și simplu cu noroi, disprețuitor, în credințele altora (deci a te crede superior) și a fi rezervat în a crede imediat în ceva ce sună minunat. Cred că o cale de mijloc e întotdeauna mai bună. Dar, desigur, oameni suntem și extrem de diferiți. Unul e împăciuitor din fire, altul mai războinic, altul mai bun de gură și tot așa.

Dar despre ce voiam să aberez de fapt? A, da. Credința mea e mai bună decât a ta? Dacă te conving sau te constrâng și în cele din urmă spui da, dom'le, asta e adevărata credință... Se cheamă că i-am demonstrat superioritatea? Sau mi-am demonstrat superioritatea argumentativă, sau interpretativă, sau forța asupra ta și... cam atât? Probabil că, dincolo de povești și credințe, de care totuși se pare că avem oricum nevoie ca de aer, ca de propriul nostru sânge, ca să funcționăm în lumea asta, avem o nevoie, o sete nebună de putere, de recunoaștere, de... admirație poate. Aici cred că un caz aparte e al misionarilor care mergeau prin locuri neumblate ca să salveze de la osânda focului veșnic sufletele păgânilor necreștinați. Ăsta e un caz pe care deocamdată nu-l demontez în piese mici-mici, pentru că acolo e ceva ce simt să îmi scapă, e ceva ce mi-e prea departe de ceea ce știu. Așa că vorbesc doar de noi, restul, fără cazurile cu adevărat extreme.

Iar am aberat pe lângă gard și am rătăcit firul ideilor. Așa e când mergi pe lângă drum pe lângă gard, din șanț în șanț... O să revin mai încolo, la un moment dat când mi se limpezesc iar gândurile.

Related Posts with Thumbnails