BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

miercuri, 28 ianuarie 2015

munți și cețuri și tristeți și cugetări și...

De când m-a prins iar viroza sunt mai predispusă la tristeți. Iar vremea cenușie îmi cântă în struna melancolică. Și cartea „Te rog să ai grijă de mama” de Kyung-Sook Shin mă duce cu gândurile într-un tărâm al tristeților și al gândurilor despre viață și moarte, despre regrete, despre cum nu prețuim ce avem decât în momentul în care acel ceva dispare brusc, despre sacrificii, despre egoism, despre sucita natură umană... Singura chestie mai veselă a fost excursia la munte.
...
Şi a fost Piatra Craiului. Tradiţionala (de iarnă) Curmătura. Frumos, a și nins noaptea... În cameră cald, iar ne-am sufocat de prea cald, mai ales cei de la cucurigu... Văd că mereu uităm și punem prea multe lemne, după care crăpăm de cald. Mărie ne-a zis că au tot discutat și până la urmă o să plece după Tode, în Belgia, și asta nu foarte departe, posibil chiar de pe la mijlocul lui februarie... Puștanii Măriei, cei mari, au mai crescut de acu' doi ani când au fost cu noi tot așa, pe iarnă, la Curmătura... Și ce mișto că de data asta am prins la cabană câțiva cântareți - două chitare și un fluier și numeroase voci... Frumos și tihnit. Cred că aș fi stat mai multe zile, dacă s-ar fi putut.
....
„Te rog să ai grijă de mama“ e o carte tristă. Foarte sensibilă, plină de emoție, despre pierdere, despre cum îți dai seama de ce-ai pierdut abia când e prea târziu, despre cum cei dragi ne rămân necunoscuți pentru că nu trecem mai departe de cunoașterea cotidiană, îi luăm ca fiind „așa” și atât, fără să ne gândim că mama (sau oricine altcineva drag și apropiat), dincolo de mamă este și ea un om, care a fost cândva copil, sau tânără, sau altfel, că are cine știe ce aspirații, cine știe de doruri sau dorințe ascunse în suflet, despre care nu vorbește niciodată... Și cum neglijăm, sau ignorăm, sau nu vrem să vedem lucruri importante legate de cei dragi... Și cum trântim deseori câte o răutate, sau o chestie aiurea, sau ne enervăm pe cicăleala cuiva drag... sau ne răstim, ne rățoim, ne certăm și apoi uităm... și la un moment dat, când acel cineva nu mai este acolo, ne fuge pământul de sub picioare, începem să ne gândim (abia atunci!) cât însemna pentru noi acea persoană, câte a făcut pentru noi, câte răutăți i-am spus, cât regretăm că nu am spus sau nu am făcut unele lucruri... E o carte care, cumva corelată și cu ființa propriei mele mame, cu felul în care văd cum e parcă mai mică, mai zbârcită, cum obosește mai repede... mă umple de tristețe gândul bătrâneții și ideea despre ce lași în urmă, ce faci și cât contează... la „scopul și durata vizitei” pe lumea asta...
...
Zilele sunt cețoase, pâcloase, de toamnă-iarnă. Mă doare-n gât, am o stare nașpa, mă fleșcăiesc parcă brusc, ba îmi pică ochii în gură de somn, ba nu pot s-adorm... Ceață în cap, târșă, un pic de sictir, parcă aș zace un pic, parcă m-aș duce nu-știu-unde să fac nu-știu-ce... Parcă mi s-au terminat bateriile...
...
Vești neașteptate de la Elena, tare mă întreb ce-o să facă, cum o să se descurce... Of, fată dragă, cum toate ți se întâmplă în momentul nepotrivit? Sau poate, cine știe, o să fie bine în cele din urmă? Sper din tot sufletul.

vineri, 23 ianuarie 2015

Melancolie de ceaţă

Zi ceţoasă - încă una! Parcă ar fi toamnă târzie şi iarna ar fi abia la început. Pe geamul biroului, pe fundalul cenuşiu şi pâslos plopii de vizavi de cimitir se zbat sub ameninţarea vântului tăios şi antipatic. Aerul respiră apă vaporizată. Ne trezim că-i pomenim des, foarte des pe Ramon şi Raluca, pe Ciobanu, pe Nedelcu (cei doi Alex), pe Ione, pe Alistar... Dacă mă gândesc bine, am cunoscut o mulţime de oameni mulţumită Pastel-ului. Şi foarte mulţi oameni faini. Şi un pic de tristeţe când mă gândesc la cei ce au plecat sau pleacă luna asta... Ione, Simo, Cip, Dree, Mădă... Viaţa e schimbare.

miercuri, 21 ianuarie 2015

cu atlasul printre nori

Am împrumutat de la Irina Atlasul Norilor, l-am citit de dinainte de sărbători până mai ieri. N-am scris încă nimic despre el pentru că... nu aveam harta norilor. Nici acum nu o am. De Revelion, la Arcuș, Conu zicea cuiva care-l întrebase despre ce e (el a zis c-a citit și cartea, a văzut și filmul) și a zis că e o poveste de dragoste în diferite timpuri, cu reîncarnări ale acelorași personaje. Eu la vremea respectivă abia eram la început, spre finalul părții inițiale a primei povești. Apoi am citit, citit, citit... am și terminat-o... și să mor eu dacă mie mi s-a părut a fi cum zicea Conu. Chiar deloc.
Prima poveste, „Jurnalul din Pacific al lui Adam Ewing“ n-are nicio poveste de dragoste. Și niciun semn din naștere în formă de cometă, parcă. În schimb, are o parabolă despre poporul pacifist făcut zob de vecinii războinici și înrobit, decimat...
A doua, „Scrisori de la Zedelghem“, da, are. Aici Robert Frobisher, cu viața sa aventuroasă în toate sensurile posibile, este cel însemnat cu semnul cometei și cu darul de a compune o muzică avangardistă, Sextetul Atlasul Norilor. Aici ar fi să zicem o poveste de iubire, vorbind de relația cu destinatarul scrisorilor, Sixsmith. Și o îndrăgostire de Eva, înșelătoare ca toate îndrăgostirile.
A treia, „Jumătăți e alte vieți“, oarecum roman polițist, despre Luisa Rey, jurnalistă, căreia Sixsmith, același Sixsmith, savant, geniu, bătrân acum, îi dezvăluie dedesubturile tenebroase ale afacerii centralei nucleare Seaboard. Aici avem intrigă polițistă de-a binelea, ucigași, mușamalizări, o scurtă și brutal încheiată poveste de dragoste cu fire care leagă povestea de precedenta...
A patra, „Cumplitele încercări ale lui Timothy Cavendish“ e amuzantă, cu peripețiile buclucașului Timothy cel bătrâior, cu succesul său datorat cărții „Mama de bătaie“ și dezastrul care i s-a tras de la aceeași carte... aici singura poveste de dragoste e amintirea accidentală a aventurii furtunoase cu Ursula din tinerețile protagonistului. Timothy citește manuscrisul „Jumătăți de alte vieți” și remarcă semnul în formă de cometă pe care îl are și el, dar e un amănunt care mai degrabă îl enervează.
A cincea, „Omelnicul lui Sonmi“ e un SF, un viitor dezastruos, o lume în care doar companiile fac legea, unde clonele (fabricații) sunt sclavi spălați pe creier, dispensabili, buni de refolosit ca hrană în ultimă instanță. O distopie amenințătoare, mai ales pentru că s-ar zice că e un viitor foarte ușor posibil. O Rezistență care face și ea parte din scenariu, o revoltă moșită, dezvoltată, experimentată, adusă la maturitate și apoi sacrificată pe altarul distrugerii. Sonmi-451 e un experiment de „elevare“, pentru ca oamenii de știință să vadă cum poate evolua un „fabricat“. Cu puțin ajutor din partea Uniunii (opoziția underground a Corpocrației) Sonmi află toate dedesubturile dezgustătoare ale lumii consumiste, în cele din urmă dându-și seama că a fost de fapt folosită pentru ca întregii clase sociale a fabricaților să li se revoce orice posibil drept, să poată fi măcelăriți pe față. Această remarcabilă Sonmi are desigur un semn în formă de cometă. Și da, se poate spune că există un pic de poveste de dragoste cu Hae-Joo Im.
Iar ultima, „Vadu' lu' Sloosha, cu to' ce mai fusă dup' aia“ un fiction postapocaliptic, cumva încheind cercul - un trib pașnic pe una din puținele insule populate care e atacat și cotropit de vecinii războinici. Zachary, un tânăr din trib - povestitorul - și Meronym - preștienta - făcând o călătorie inițiatică într-un loc de toată lumea temut...
De mult m-am convins că fiecare om, citind același text, sau privind aceeași imagine, sau auzind aceeași muzică, sau ascultând aceleași cuvinte... fiecare înțelege, percepe și simte altceva. Iată, Conu a văzut o poveste de dragoste prin secole; iar eu - o cugetare cu numeroase parabole despre destinul omenirii și despre condiția umană.

Ce pot spune despre cartea asta? Că mi-a plăcut, dar nu foarte. Poate traducerea să fie de vină? Poate construcția? Sau naiba știe... poate eram eu în altă dispoziție mentală decât cea necesară.
Mi-a plăcut mesajul (așa cum l-am înțeles eu, desigur), mi-a plăcut că fiecare poveste în poveste are limbaj diferit, mi-a plăcut trecerea dintr-una în alta în ritm din ce în ce mai alert, mi-a plăcut diversitatea personajelor și stilul fiecărei povestiri. Ce nu mi-a plăcut? Ceva legat de limbaj, aici Conu spunea că e traducere făcută cu un soft de traducere și doar puțin editat - nu știu ce să zic, nu mă pricep - cert e că nu „curge“, mai șchioapătă, ai nevoie de un pic de îndârjire. Apoi construcția în sine a poveștilor, care e cumva explicată în faza de comcepere a sextetului Atlasul norilor (părți rupte în jumătăți intercalate), care-mi pare a fi gândită dinainte, ca o schemă, iar restul adaptat acestei idei. Nu e neapărat rău, e poate un pic artificial.

Acum mă pregătesc să văd și filmul - am făcut rost de el, acum îmi mai trebuie doar timpul necesar vizionării.

Mi-am selectat, mai jos, câteva cugetări din carte care mi-au plăcut, pe care să le re-citesc câteodată...


„ — Întotdeauna mai urmează încă un război, Robert. Războaiele nu se sting niciodată cu adevărat. Ce anume aţâţă focul războiului? Voinţa de putere, care este coloana vertebrală a firii umane. Ameninţarea cu violenţa, teama de violenţă, apoi violenţa propriu-zisă nu sunt decât instrumentele acestei sinistre voinţe. Uită-te bine şi vei vedea voinţa de putere în dormitoare, în bucătării, în fabrici, în sindicate, la frontierele statelor. Ascultă bine ce-ţi spun şi ţine minte: statul-naţiune reprezintă, pur şi simplu, natura umană umflată până la dimensiuni monstruoase. De unde concluzia – Q.E.D – că naţiunile sunt entităţi ale căror legi sunt scrise prin violenţă. Aşa a fost dintotdeauna, aşa va fi întotdeauna. Războiul este unul dintre cei doi tovarăşi de drum eterni ai omenirii, aşa să ştii, Robert.

...

— Bine, dar Liga Naţiunilor? Trebuie să mai existe şi alte legi pe care naţiunile să le respecte, în afară de legea războiului. Poate legile diplomaţiei?

— Ei, da, diplomaţia, a zis M.D., care se simţea în elementul lui. Şterge cu buretele pagubele provocate de război; îi legitimează rezultatele; îi oferă unui stat mai puternic mijloacele de a-şi impune voinţa asupra unuia ma islab şi de a-şi economisi, în acelaşi timp, flotele şi batalioanele pentru un eventual oponent cu mai multă greutate. Numai diplomaţii de profesie, dobitocii patentaţi şi femeile văd în diplomaţie un substitut pe termen lung al războiului.

Pe post de reductio ad absurdum a teoriei lui, i-am argumentat faptul că ştiinţa născoceşte mijloace din ce în ce mai sângeroase de a purta război, ceea ce nu poate avea drept rezultat decât faptul că puterea de distrugere a omenirii va depăşi puterea de creaţie a aceleiaşi omeniri şi că civilizaţia noastră îşi va provoca singură dispariţia. M.D. a preluat obiecţia mea cu o lucire caustică în ochi.

— Exact. Voinţa noastră de putere, ştiinţa noastră şi tocmai acele facultăţi care ne-au înălţat de la stadiul de maimuţă la cel de om sălbatic şi apoi de om modern sunt şi cele care-i vor stinge lumânarea lui Homo sapiens înainte de sfârşitul secolului în care ne aflăm! Tu probabil că vei apuca finalul ăsta, norocosule! Şi ce mai crescendo simfonic are să fie, nu, ce zici?“

...

„Numai de vreo trei sau patru ori, în tinereţea mea, am întrezărit Insulele Fericirii – apoi s-au pierdut în ceţuri, crize economice, războaie reci, vânturi sălbatice şi maree potrivnice… şi le-am confundat cu maturitatea. Presupunând că reprezentau o coordonată fixă a călătoriei mele prin viaţă, am scăpat din vedere să le notez coordonatele: latitudinea, longitudinea, amplasamentul. Tânăr şi prost ca noaptea. Ce n-aş fi dat acum să am o hartă imuabilă a inefabilului etern constant? Să am eu, dacă se poate spune aşa, un atlas al norilor.“

...

„Mi-am petrecut aceste două săptămâni închis în camera de muzică, grupându-mi fragmentele de peste an într’un sextet pentru solişti suprapuşi ― pian, clarinet, violoncel, flaut, oboi şi vioară – fiecare instrument cu limbajul propriu în materie de cheie, gamă şi coloristică. În primul set, fiecare fragment solo este întrerupt de următorul; în al doilea, fiecare piesă întreruptă se continuă, în ordine inversă. Viziune revoluţionară sau găselniţă ieftină? Nu pot şti până nu termin, iar atunci o să fie prea târziu“

„Are ecouri din Missa albă a lui Scriabin, din urmele pierdute ale lui Stravinsky, din cromatica unui Debussy mai lunar – adevărul este însă că habar n’am de unde mi-a venit. Dintr’o visare cu ochii deschişi. N’aş mai ajunge să scriu în viaţa mea ceva care să fie măcar a suta parte la fel de inspirat. Îmi pare rău că nu sunt mai modest, dar asta e. Sextetul Atlasul norilor conţine viaţa mea, este viaţa mea, iar eu sunt acum ca o rachetă consumată la un foc de artificii; bine măcar c’am fost o rachetă.

Oamenii sunt nişte obscenităţi. Prefer să fiu muzică, nu o grămadă de tubuleţe care-şi varsă semisolide unul într-altul timp de câteva decenii şi apoi ajung atât de fleşcăite, că nici asta nu mai fac.“

...

„Naiv&visător mai eşti, Adam! Cine vrea să se măsoare cu hydra cea cu multe capete a firii umane va avea de plătit preţul unor suferinţe cât Lumea de mari şi familia lui va avea de plătit laolaltă cu el! Şi-abia când va fi să-ţi dai ultima suflare, vei înţelege că viaţa ta n’a contat cu nimic mai mult decât un strop în imensitatea Oceanului!“

Bine, dar ce altceva este Oceanul, dacă nu o infinitate de stropi?“

luni, 19 ianuarie 2015

un impuls necesar

câteodată staaaai te tooot gândeşti, parcă aş face nu-ştiu-ce, dar parcă n-are rost pentru că nu-ştiu-ce, dar parcă da, dar parcă nu, dar hai să mă mai gândesc... şi în final nu faci nmic.
am fost ieri la un nu ştiu cum să îi zic, curs, atelier, la Incubator 107 - "Vinde-ţi ideea...acum!" se numea. O formulă condensată a unui curs mai extins al lui Lucian Grămescu. Care cumva, în partea practică, ne-a făcut chiar să mergem în mall şi să vindem obiectul de noi creat cu resurse minime. Şi să ne depăşim acea teamă, strângere de stomac-inimă-gât când trebuie să abordezi o persoană complet necunoscută, să-i prezinţi produsul cu povestea lui şi să i-o vinzi. La propriu. Ce am descoperit? Evident, că dracul nu e așa de negru. Și, quod erat demonstrandum, că orice produs sau serviciu poate fi vândut, că are clientela sa. Oricât de ciudat ar fi produsul, oricât de "cine să cumpere așa ceva?", întotdeauna există cineva care are nevoie de el.
Sunt multe chestiile care mi-au rămas de rumegat din experiența asta. Cel mai important e însă îndemnul la acțiune - chestie de care devenisem conștientă de vreun an, cred, prin experiența de la pastel. Ăsta ar fi un fel de mic pas în plus. Deci să vedem. Să dăm o șansă biju-urilor. Și vedem mai apoi ce și cum.

miercuri, 14 ianuarie 2015

Aberare humanum est (2)

Cred că am mai avut titlul ăsta prin blog vreodată. Sau poate doar m-am gândit la asta...

Unele chestiuni care trenau s-au copt. Marea schismă din gaşca de dans de astă vară, după ce părea că poate poate va trece... n-a trecut. Nu ştiu ce să zic, totul e complicat şi simplu în acelaşi timp. Da, e simplu când eşti doar colateral implicat, şi foarte complicat când eşti persoana direct afectată.

Dinamica găştilor e complexă, dar oarecum repetă aceleaşi etape:
- bucuria iniţială de a te întâlni cu oameni interesanţi, cu care te înţelegi, îţi face plăcere să te vezi cu ei, să te întâlneşti, să discuţi, să afli lucruri noi, totul e frumos.
- o perioadă frumoasă, în care toţi membrii găştii se simt bine, îşi dau interesul pentru diversele activităţi comune, se inventează activităţi comune noi, fiecare vrea să fie implicat. Membrii găştii se cunosc mai bine, se formează mici grupări după afinităţi, x sa înţelege mai bine cu y, apoi se schimbă, x se înţelege mai bine cu z, în fine, mişcări interne. Dar încep să apară şi mici tensiuni. Deja pe unii încep să îi enerveze unele chestii la alţii, există mici nemulţumiri, mici chestii care nu-s aşa de roz.
- o perioadă în care toată (sau aproape) toată lumea s-a obişnuit cu gaşca, toţi cred că va fi veşnic acolo, dar nimeni nu se mai străduieşte să se implice, să lase de la el/ea că să fie bine, din contră, oamenii încep să vadă că parcă nu primesc suficientă atenţie, că nu sunt suficient respectaţi, că ceilalţi parcă ba nu au făcut sau zis ceva, ba au zis sau făcut ceva... Încep să apară discuţii în contradictoriu, disensiunile se înmulţesc iar oamenii sunt tot mai puţin dispuşi să lase de la ei.
- perioada de crize. Apar, explicit sau nu, rupturi. Cineva s-a săturat, sau toată lumea s-a săturat de aceleaşi chestii care îl/o calcă pe nervi sau îl/o plictiseşte... Fiecare îşi face planuri alternative, o întâlnire de gaşcă nu mai prezintă acelaşi interes, mai toţi, dacă au de ales, aleg altceva în locul unei propuse întâlniri de grup. Şi asta înseamnă că gaşca e pe ducă. Uneori, după un timp, cu o infuzie de oameni noi, sau cu un chef revigorat, gaşca se redresează. alteori, pur şi simplu dispare. Totul ţine de dorinţa membrilor ori de a trece peste aspectele care îi despart, ori de a nu mai avea nimic în comun.

Viaţa m-a pus în diverse situaţii, am fost în câteva găşti, nu multe... Cea mai longevivă e gaşca lui Dominic, care s-a tot metamorfozat - a început ca gaşca de la All, care a ţinut mult timp după ce toţi am plecat de la All... când trăgea să moară, Dominic a adus o infuzie de Montero, apoi de BRD... din gaşca iniţială nu mai suntem în formula actuală decât Dominic, Şox, Miţi şi eu. Ceilalţi sunt foşti Montero-işti, foşti BRD-işti şi prieteni de-ai prietenilor membrilor. Aici am văzut cel mai clar cum se destramă o gaşcă - atunci când majoritatea membrilor se plictisesc, sau pur şi simplu îşi găsesc ceva mai interesant şi încep să pună gaşca pe ultimul loc. Cumva dinamica găştilor respectă dinamica unei relaţii - după ce trece pasiunea, apar obişnuinţa, nervii, plictiseala, defectele celuilalt devin viyibile, deranjante, ba chiar insuportabile... şi ori îţi iei jucăriile şi pleci, ori te împaci cu ideea, laşi de la tine şi finalul ori-ori se amână, ori accepţi că altul e diferit de tine, nu e perfect, discutaţi tot ce nu e bine, fiecare caută, propune şi găseşte posibile soluţii, se ajunge la o soluţie acceptată de toate părţile şi se merge mai departe împreună, mai sincer, mai deschis, învăţând lecţia lipsei de comunicare... Cert e că orice relaţie inter-umană necesită, pentru a fi menţinută, efort şi implicare. Nu merge veşnic de la sine. Şi totul depinde, la urma urmei, de conştientizarea acestui lucru şi de cât de dispus eşti să faci acest efort.

Legat de supărarea Danei pentru că se simte exclusă, îmi amintesc perfect cum m-am simţit eu când, din cauza lui Alex, gaşca ne-a exclus cumva tacit. Cât m-am supărat, cât de rănită m-am simţit. Aşa că o înţeleg. Însă... ce nu înţelegeam eu la momentul respectiv şi ce an ajuns să înţeleg acum, e că a existat un motiv real, pe care nimeni n-a ştiut cum să îl apuce şi să-l demonteze, nici măcar eu, care eram direct interesată. Şi am avut aşteptări prea mari, cumva frizând idealul prieteniei. Ori prietenia nu este ideală, e umană, deci plină de greşeli şi erori, şi până la urmă contează dacă şi cum le putem depăşi. Am crezut că n-o să pot ierta şi n-o să pot depăşi ruptura. Dar, după accidentul lui Alex, prietenia celor din gaşcă/găşti şi din afara găştilor, m-a salvat. Aşa imperfectă cum era, aşa cu toate aspectele naşpa care existau, oamenii ăia mi-au fost alături. Nu aveau ce să facă şi ce să spună, doar să îmi fie alături în clipe grele. Aşa că nu ştiu ce să mai spun despre prietenie. Este vie şi mereu schimbătoare, imperfectă... Ca şi noi.

marți, 13 ianuarie 2015

Atitudine

Black and red attitude. Seară, rochie neagră şi atitudine rouge. Afară, răcoare plăcută, nu frig. Un fel de-a nu-mi păsa, un fel de bucurie simplă (mă amuz gândindu-mă că unii oameni care se ocupă cu categorisirile, conceptualizările şi definirile numesc acum, modern, chestia asta ca mindfullness. O definiţie nouă pentru un lucru vechi de când lumea. De la budism, și nu numai...). Un sentiment de cultivat. Ţopăit printre resturi de gheaţă, alergat după autobuz; luminile oraşului, o mică plimbare de la Universitate la Cocor. Piesa ne-a făcut pe toate să râdem cu lacrimi - o comedie dintre cele care-mi plac, mai de râsu'-plânsu'.

De vreo doua-trei zile văd la televizor o reclamă care mă calcă pe nervi prin stereotipurile pe care le foloseşte. Mai ales că e o reclamă socială, la un program pe fonduri europene, care se numeşte R.E.S.P.E.C.T. Care ar trebui să promoveze egalitatea de şanse pentru femei vs. bărbaţi. Idee bună, păcat de clişee. Don'şoara poartă la început balerini şi pare-se că ar fi chelneriţă, apoi brusc se emancipează, îşi ia catrafusele, diplomele şi începe să poarte pantofi cu toc, haine office, e fericită şi lucrează într-o corporaţie. Iată deci idealul de fericire modernă promovat. Gata, am dizolvat inegalitatea de şanse. De parcă în corporaţii... De parcă tocurile... De parcă hainele office... Oooof!

Dincolo de chestiile astea de amănunt, tonul face muzica. Cumva atitudinea, cu sau fără accesorii, face diferenţa. Una e să umbli cu capul în pământ, parcă cu frică, cu jenă că exişti, alta e să mergi drept, cu privirea sus şi cu un zâmbet abia schiţat pe chip şi-n ochi. Şi îmi e din ce în ce mai clar că, de cele mai multe ori, cine are încredere în sine face o impresie foarte bună. Felul cum te percepi tu pe tine însuţi/însăţi îi face pe ceilalţi să preia cumva această părere. Cel puţin până mai târziu. Asta e o lecţie de aprofundat. Am un studiu de caz viu şi plin de forţă pe care ar trebui să-l iau ca model în ce priveşte atitudinea (Ioana). Aşa cum am un studiu de caz (negativ) despre unde te aduce autovictimizarea şi depresia (Dominic). Aşa cum am un studiu de caz (tot negativ) şi despre cum poţi să ajungi plângând fără încetare moartea persoanei iubite (mama lui Laurențiu).
E interesantă viaţa asta, ne dă deseori exemple, pozitive sau negative, pe care, dacă avem ochi, le vedem, dacă nu... nu. Sunt sigură c-au fost mult mai multe exemplele de la care aveam ce să învăţ... dar nu le-an văzut. Astea trei m-au impresionat puternic, de asta n-am putut să nu le observ.

E o chestie uimioare descoperind cât de des sunt oamenii nesiguri de sine. Mai toți avem o problemă cu încrederea în noi înșine, manifestată sau nu, negată sau nu, depășită sau nu. Și e uimitor câte forme și înfățișări poate căpăta neîncrederea asta. Și iar, uimitor: unii n-au nicio treabă în anumite aspecte, dar în schimb sunt ca niște copilași în altele. Inclusiv eu, da, da, asta e sigur, întotdeauna întâi mă disec pe mine înainte de a-i analiza pe alții.


luni, 5 ianuarie 2015

... și hard

Cam harababură la mine-n cap, se cere nițică ordine. În ultima vreme m-am gândit la Timp, la Perfecțiune și la Răbdare. Nu la ele ca la concepte modele-ideale, ci, cum le gândesc eu de obicei, de la mic la mare, de la mici cazuri concrete către un soi de observații-spre-concluzionări.

Despre Timp am mai aberat în nenumărate rânduri. Acum lucrurile de la care plec nu sunt percepțiile mele despre cum simt într-un anume moment timpul. Pornesc de la trecerea timpului ca viață a noastră și a timpului ca martor al schimbărilor, și a cercetării ruinelor, relicvelor, lucrurilor vechi, oamenilor bătrâni, poveștilor... M-am pomenit uitându-mă la castelul Bethlen, la cât de frumos a fost odată și la cât de bine l-au sluțit lăsarea în paragină și jaful. Și au mai fost și povestirile lui nenea care ne-a condus. Și iată că se pare rotițele au măcinat mărunt informațiile, stările și hop! mă trezesc simțind nevoia să mai bat nițel câmpii despre timp.
Ce suntem noi la scara Universului? Niște... nu știu, electroni? ceva insignifiant în sine, dar care cu toții împreună alcătuiesc un ceva. Suntem și Timp, Timpul e în noi și în exteriorul nostru și ne macină, sau noi îl măcinăm, îl cernem, îl măsurăm, ca niște miniclepsidre de unică folosințe care măsoară secundele... Fără schimbare nu ar exista timp, totul ar fi etern și otova? Un om se zbate, se agită, își trăiește viața după propriile concepții, fie încercând să agonisească, ca un hârciog, cât mai multe lucruri, proprietăți, avuții sau/și putere, cunoaștere și/sau înțelepciune, experiențe sau... câte și mai câte... fie încercând să trăiască clipa, încercând să ignore finalul, sau poate tocmai să-i facă-n ciudă morții, na, uite că-s viu și merg până-n pânzele albe ca să-mi demonstrez asta... Fiecare cu rețeta lui. Cert e că, atât cât știm noi și putem dovedi, timpul trece și noi ne trecem. Cred că esențial este doar CUM. Aici iar, fiecare se descurcă cum poate. Se observă mii de modalități. Probabil se pot categoriza dupa unele similitudini. Dar, dincolo de definiții, fiecare se luptă singur cu timpul și demonii săi. Personal consider și timpul in soi de demon. Doar face atâtea ravagii! Un om are o viață, alege calea agonisirii de bunuri, se bucură și de o situație privilegiată, are o moșie, ba chiar mai multe moșii, construiește, ca tot omul avut din vremea lui conace pe fiecare moșie, se preocupă de soarta odraslelor sale, de viitorul lor, totul pare frumos și luminos. Apoi vin războaie, distrugeri, apoi vin schimbări sociale, revoluții, comuniști, tot avutul li se confiscă urmașilor urmașilor, care ori sunt împușcați sau întemnițați, ori iau calea pribegiei, ori rămân în subsolul propriilor lor foste case, tolerați dar indezirabili, ca ciumați... Cum e să n-ai nimic toată viața? Dar cum e și să ai până la un moment dat totul iar apoi ceva, cineva, forțe mai presus de tine, să-ți smulgă tot și să rămâi cu nimic?! Nasoale ambele, zic eu. Timpul face ce face și din când în când răstoarnă totul cu josul de până atunci în sus... da, chiar ca atunci când întorci clepsidra, dacă tot m-am gândit la clepsidre mai devreme. Fiind atât de volatil și de nesigur, el, Timpul ăsta, toți încercăm să găsim repere fixe... ancore de care să ne ținem... de exemplu propriile noastre fixații, sau propriile tabieturi, sau propria noastră voință, sau credința în diverse certitudini (religii, științe, cărți, formule, definiții, iubire, dependențe, plăceri, suferințe etc), suntem cumva ca niște naufragiați care încearcă să se prindă și să se țină cu ghearele de orice lucru mai substanțial ca să nu fie dus cine știe unde de ape și înecat.

Perfecțiunea ar fi unul dintre reperele despre care vorbeam mai sus, o baliză de care se agață mulți oameni. Numai eu cunosc o grămadă! Într-una dintre cărțile tehnoredactate pe vremuri de mine, de psiho-ceva de la Elena Francisc (dacă suscită interes pot s-o găsesc, cred) se expunea o teorie, credibilă de altfel și logică, cum că treaba asta cu ducerea spre extrem a perfecționismului vine din copilărie, de la lipsa de iubire din partea părinților (fie unul, fie ambii) așa cum o percepe copilul, care, pentru a compensa această lipsă, încearcă să se facă demn de a o merita încercând să facă totul perfect. Evident că nu reușește, iar mai târziu adultul rămâne cu aceste nevoi de perfecțiune direcționate spre diverse direcții, iar cum lumea nu e perfectă, oamenii nu sunt perfecți și nimic nu e perfect, suferă de disconfort în diferite grade când așteptările sale de perfecțiune sunt contrazise de realitate.
Nevoia de perfecțiune poate deveni o nevoie excesivă ca totul să fie prea curat, prea ordonat, prea impecabil și ireproșabil (întâlnită de mine mai des la femei decât la bărbați), sau poate genera așteptări nerealiste ca oamenii să se comporte perfect, să fie perfecți, să șofeze perfect, să respecte regulile perfect, șoselele să fie perfecte , sau dorința ca exprimarea să fie perfectă, demonstrațiile perfecte, teoriile perfecte, stăpânirea diverselor cunoștințe să fie perfectă, punerea în pagină să fie perfectă, prezentarea să fie perfectă... și dacă mă mai găndesc la oameni cunoscuți cred că mai găsesc și altele... Țin minte că prima dată când am perceput nevoia de perfecțiune a cuiva a fost la Corint... Era noaptea de dinaintea orei limită de predare a manualelor pentru licitația de ma Minister. Am făcut căt s-a putut, unele manuale nu mai aveau timp fizic să fie terminată paginarea perfectă, așa că restul a fost printat din word, cu o formatare inteligibilă, imprimantele sfârâiau printând exemplarele... Ultimul era un manual de matematică, era paginat pe trei sferturi, în 10 minute șoferul trebuia să ia dosarele și să fugă cu ele la Minister ca să prindă ora limită de depunere... Și Alice, redactorul, nu se lăsa, mai făcea o corectură, mai pagina o pagină, o mai printa... Noi, tehnoredactorii nu mai paginam nimic, era și patroana acolo care tuna și fulgera că gata totul se dă așa cum e, mai bine în formă brută decât deloc... Alice era de neclintit, pur și simplu deadline-ul nu conta, totul trebuia să fie perfect. A modificat și paginat în word până în ultima secundă, șoferul a plecat cu dosarele și cu încă câteva ultime pagini modificare de înlocuit în dosarul de matematică.
Cum să te vindeci de perfecționism exagerat? Habar nu am. Uneori te vindecă viața, dându-ți câte un ghiont... dacă-l înțelegi, bine, dacă nu... rămâi prizonierul perfecționismului. În cartea aia de ziceam la început (ha! cred că mi-am amintit între timp titlul, "Iubiri perfecte, relații imperfecte", dar nu bag mâna-n foc) pare-mi-se că spuneau oarece, dar am uitat.

Răbdarea. Aici mă voi folosi de vorbele lui nenea ghidul de la castel, sigur, ținând seama și de faptul că era mai mult decât evident un om credincios, mesajul lui fiind evident unul creștin. Probabil chiar legat și de franciscanii care preluaseră castelul ca să îl renoveze. Omul spunea că cel mai important la un om este să aibă sufletul și intențiile curate, și să aibă iubire în suflet. Că lucrul bine făcut are nevoie de timp, și e nevoie să înțelegem asta, și de aceea omul trebuie să aibă răbdare. Era cumva mai clară corelația între timp-răbdare-suflet-curat-iubire în ce spunea el în româna lui lacunară, așa cum o vorbesc cei din zonele unde se vorbește uzual mai mult ungurește. Aici plusez eu cu corelația timp-răbdare-iubire aberată din puțul gândirii... Mă gândesc că (cu cacofonie cu tot) acceptarea timpului și a curgerii lui normale, așa sucită cum e, e un lucru aproape peste puterile omenești. Răbdarea, adică expresia acestei acceptări, ar fi un soi de înțelepciune/resemnare care nu poate exista în mod solid fără iubire. Aici folosesc noțiunea de iubire nu ca ceva legat de sex sau de interacțiunea cu ființe omenești. E sensul ăla le care-l folosesc uneori religiile, uneori filozofiile... Un fel de iubire pentru TOT. Un concept prea larg pentru a fi exprimat în cuvinte. Cred că prin religia budistă sau nu știu, yoga, puii mei, se face o oarecare tangență între iubire și energie. Nu mi-e foarte clar nici mie, și în mod evident, nu reușesc să exprim pe înțelesul altora noțiunea asta. Poate cândva oi reuși. Reluând, dacă pe undeva fluxul timp-iubire metafizică e fisurat sau întrerupt, apare lipsa de răbdare. Față de ceilalți, față de tine însuți, față de ceva ce nu se întâmplă sau se întâmplă altfel decât vrei tu...
Iar acum simt că am bătut câmpii, mi-am pierdut răbdarea împotmolindu-mă în concepte neexprimabile, așa că închei abrupt aici.

soft...

Un Revelion frumos, perioada Arcușiană a fost minunată, ca de fiecare dată. Cele 5 zile au fost tare frumoase, fiecare în felul ei. Pe 30 plecarea a fost cu întârziere, dar e bine că s-a rezolvat... Până la urmă ne-am găsit toți cei din tura de dimineață în vălenii de Munte. Vulturică săracul avea falca umflată de la măsea... Covrigii din Văleni... și vizitatorii de sh-uri.
Noi am ajuns la Arcuș undeva în jur de ora 18. Șocșii și Dominicii au ajuns târziu, cred că după ora 21... Am descoperit că nimeni nu și-a adus laptopul ca să punem muzică, fiecare și-a zis că sigur o să aducă ceilalți. Așa că soluția finală de revelion a fost youtube prin telefon, noroc că avea doamna Magda niște boxe, așa că am avut muzică pe care să de bîțîim de Revelion.

Pe 31 ne-am împărțit în două grupuri, mașina Șocșilor, a Baftelor și cea a lui Iulian au vizitat Târgu Secuiesc, iar mașina Pisicilor - Viscri. A fost frumos. Eu am fost la Viscri, mi-a plăcut satul, am prins și un grup mare de urători care colindau satul... Am înghețat un pic, dar a fost fain.
Revelionul a fost mișto, am și dansat, eu una m-am dus la culcare undeva pe la 5 dimineața, alții au stat până mult mai încolo la discuții în contradictoriu.
Pe 1 eu una n-am vrut să scot nasul afară din casă, era și friggg... Am stat și-am citit cu un pahar de vin alături până la revenirea plimbăreților.

Pe 2 ne-am sucit, ne-am învârtit și ne-am dus, mult mai târziu decât preconizaserăm, la Sighișoara și la castelul Bethlen. Frumos castelul și împrejurimile, de treabă și nenea care ne-a condus, și cățeii însoțitori. A meritat. La Sighișoara am ajuns la vizitat cetatea spre seară deja, zăpadă, frumos, luminițe - foarte frumoasă Sighișoara iarna, merită. Am halit câte-o ciorbă și ne-am întors la Arcuș. Am ajuns târziu, pe la 21-22, doamna Magda era cam supărată pe noi, o anunțaserăm noi că întărziem, dar ne-am depășit cu aproape o oră estimarea. Apoi am stat la taclale și jocuri până târziu. Așa că și programul pentru ziua de 3, cea de plecare, s-a decalat bine de tot. Noroc cu doamna Magda că ne-a băgat în priză să plecăm până la ora 14, altfel ne mai lălăiam cine știe căt. Ei și am plecat, mașina noastră a făcut un drum până la nenea cu țuica, apoi până la Târgu Secuiesc, aveam și comenzi ce să luăm de la magazinul de artizanat... numai că era sâmbătă și aveau program până la ora 14, or noi am ajuns acolo pe la ora 16. Așa că doar am vizitat centrul, s-au făcut poze cu vechile și frumoasele clădiri, ne-am plimbat și ne-am întors la mașină.
Și pe scurt, cam asta fu.

Related Posts with Thumbnails