BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

miercuri, 31 august 2011

Parastas

Vor fi două parastase.
- Primul, pe 8 septembrie, organizat de familie, la Veștem (lângă Sibiu) - unde a fost înmormântat Alex.
- Cel de-al doilea - la Măicănești (acolo unde se construiește fântâna), pe 17 septembrie.

Zile negre de august

După accident tot ce s-a întâmplat și se întâmplă îmi pare un vis urât, atât e de mare diferența între "înainte" și "după". Încă mai sper să mă trezesc și să fi fost totul doar un terifiant coșmar.
Cum am spus, aveam speranța că Alex va fi bine. Nu m-am gândit absolut la moarte. Cu atât mai mult cu cât aflasem că la internare era conștient. Am adormit încercând să-mi focalizez gândurile la el, încercând să-l simt cumva, să-l încurajez, dar nu am reușit.
Pe holul spitalului horcăia un bețiv care încercase să se ducă la baie. Într-un târziu a venit o asistentă care l-a dus în pat și l-a potolit. Oricum, cineva sforăia din greu de undeva dintr-un salon.
Dimineața am deschis ochii văzând că se crapă de ziuă. Am stat în pat, încercând să stau în așa fl încât să mă doară cât mai puțin coastele. Timpul se târa ca un melc. Nimeni nu mă suna, deși mulți îmi promiseseră că mă sună să-mi dea vești despre Alex. Mă cam temeam de tăcearea asta, dar mă gândeam, pe de altă parte, "no news, good news". La ora a venit o asistentă, alta decât cea de aseară m-a întrebat cum mă simt, dacă s-au produs schimbări de vreun fel, mi-a luat sânge, apoi m-a condus la radiologie. Acolo era coadă... mai mulți oameni necăjiți, fiecare cu problema lui... o băbuță, un nene, bețivul de aseară, care și-acum era mereu pe cale să pice din scaunul rulant... A venit rândul meu, mi-a făcut o radiografie (dar nu pe film) pentru coastele dureroase, mi-a zis că nu e nimic rupt. Apoi asistenta m-a dus înapoi în salon. Peste 5 minute, ducând rezultatul la medic, acela a zis să mi se facă și o radiografie la cap. Din nou coborât, stat la coadă, de data asta era lume puțină, doctorul dispăruse, rămăsese doar asistenta de la radiologie, mi-a făcut ea radiografiile. Dar medicul specialist nefiind, au rămas necitite. Înapoi în salon. Când m-am întors, asistentele m-au mutat în alt salon, unde mai erau internate două femei în vârstă, mi-au făcut un algocalmin... Aici era mai animat decât în salonul gol. Am profitat de ocazie ca să întreb de unde pot să îmi iau apă, am aflat de un bufet aflat la parter... m-am dus, am luat apă și hârtie igienică (cine-ar fi crezut că în asemenea situații hârtia igienică poate deveni un lucru atât de important pentru confortul minim?). Abia apucasem să beau puțină apă și să merg la wc că vine iar asistenta. Mă trimiteau pe mine și pe încă un băiat la Focșani, cu ambulanța, ca să ne vadă neurologul. Băiatul era și el accidentat, îl lovise o mașină când mergea pe motocicletă. Băiatul de pe ambulanță ne-a întrebat diverse date, ca să completeze fișa... eu nu aveam buletinul (nu l-am primit nici până în ziua de azi de la poliția Bacău) și nu-mi știam codul numeric personal (veșnic încurcam ultimele cifre). I-am povestit că eram din accidentul de aseară, știa despre ce era vorba... și atunci am auzit pentru prima dată că se spunea că exista și un mort. Dar sparam că nu era de la noi din mașină, sau că informația e greșită.
Am ajuns la Focșani, la spital. Am fost duși la etaj, la neurologie. Acolo sala de așteptare era plină-ochi. Multă lume stătea pe banchete, scaune, și cine n-a apucat, stătea în picioare. Cineva mi-a dat locul. Am stat acolo până am simțit că-mi vine cu amețeală, la propriu, era cald și nu era aer. N-am mai răbdat, m-am ridicat și m-am dus câtre singulul geam ce se putea deschide nițel. Nici nu știu cât am stat, dar a fost de nivelul orelor. Au mai intrat în față câteva cazuri posibil mai grave (bătrâni care căzuseră și se loviseră la cap), în rest nimic. Într-un târziu, o doctoreasă tânără, blondă și cam nepăsătoare m-a primit, mi-a făcut un mini control al reflexelor și cu asta basta. La fel și pentru băiatul celălalt. Apoi, bucuroși că am scăpat, am coborât și-am ajuns la ambulanță. Ne-am îmbarcat, iar am mers ce-am mers până la Adjud. Ajunsă în salon, tocmai se făcuse ora mesei. O soră a adus câte o ciorbă de fasole, o felie de pâine și parcă încă ceva, nu mai știu. Am început să mănânc, a fost binevenită mâncarea. Atunci hop! apare și medicul. Vine, se uită la vânătăile mele, întreabă de rezultate, apoi zice că trebuie să fac și o ecografie abdominală, mâine dimineață, pe nemâncate. Adică trebuia să mai stau o zi în spital - ultimul lucru pe care mi-l doream. Mi-a fost ciudă că n-a venit puțin mai devreme, că doar până cu 10 minute în urmă nu mâncasem absolut nimic. Între timp, nici o veste, chestie care mă cam îngrijora. A apărut o asistentă care auzise ce spusesem când fusesem întrebată unde lucrez. Fiica ei intrase la facultate la jurnalism, la București, și era foarte mândră, mai ales că n-o meditase deloc. Am mai vorbit noi ce-am mai vorbit, s-a mai spart gheața și cu celelalte două femei din salon, și iar am primit un semnal alarmant despre ce s-a întâmplat în urma accidentului... când le-am povestit cum am ajuns acolo, una dintre ele a spus că s-a dat la știri accidentul... și că parcă era și-un mort... dar zicea ea, cum sunt ăștia la știri le înfloresc, poate nu-i așa.
Am mai stat, a mai venit în salon întâi o băbuță amărâtă care căzuse și-și dizlocase șoldul, săraca se văita mereu, îi puseseră și ploscă... Apoi a mai venit o femeie, bătută de soț... povești triste, oameni necăjiți.
Apoi brusc se deschide ușa salonului și nu-mi vine să-mi cred ochilor când îi văd pe Diana, Petre și Doru intrând. Primul gând: ce surpriză frumoasă mi-ați făcut că ați venit! Apoi mă uit la fața Dianei și-am înțeles că e de rău... M-a luat în brațe și mi-a zis că Alex nu a supraviețuit. Am plâns cu toții grămadă. A fost groaznic.
Apoi m-au întrebat ce e cu mine, le-am spus, m-am externat pe proprie răspundere, rămânând ca mâine dimineață să fac ecografie la Piatra Neamț. Am plecat cu ei către Piatra Neamț ca s-o anunțăm pe mama lor de nenorocire. În drum am oprit în Bacău, unde au aranjat cu o firmă de pompe funebre ca a doua zi să se ocupe de cele necesare și să-l ducă pe Alex la Veștem. Am ajuns la Piatra pe înserat. Acolo ne-am întâlnit și cu Mirel și Mirela. Nici nu vreau să mă gândesc cum s-a simțit biata femeie când ne-a văzut pe toți la ușă. Primul ei gând a fost că Alex și-a luat viața. Apoi a aflat adevărul. Au fost clipe cumplite... La început a fost distrusă, apoi văzându-ne pe noi așa de distruși, a încercat să ne consoleze, să fie tare pentru noi.
Printre lacrimi am apucat să-i povestesc ce și cum... Așa i-am povesti de mersul la Petru Vodă, de munca pentru mănăstire, de binecuvântarea părintelui Iustin... Pentru ea, toate astea au însemnat o mare alinare. Pentru că cea mai mare durere a ei era că Alex se îndepărtase de credință. Pentru ea, asta a însemnat cumva că Dumnezeu l-a iertat și l-a luat. Și cred că a ajutat-o mult. S-a făcut târziu, ne-am culcat cu toții. Nu m-am așteptat să adorm, dar am dormit. A doua zi, Diana cu Petre și Doru s-au dus la Bacău ca să rezolve cu poliția și cu actele. Eu m-am dus cu Mirel și Mirela și cu tanti Ana (mama lui Alex) spre cimitir, pentru ca ei să rezolve cu deshumarea tatălui lui Alex, gropari, preot etc., iar eu am rămas la o clinică de prin zonă să îmi fac ecografia. Am făcut-o, totul în regulă.
Apoi ne-am regăsit, s-au rezolvat toate cele necesare... ne-am întors la tanti Ana, ne-am făcut bagajele, le-am lăsat la Mirel și Mirela în mașină, apoi ne-am dus din nou la cimitir, unde ne aștepta preotul. S-a făcut slujba de deshumare... Apoi am așteptat îndelungă să ajungă mașina mortuară de la Bacău, ca să ia și micul sicriu cu oseminte... Apoi ne-am îndreptat către Sibiu-Veștem. Și-așa au călătorit împreună, pe ultimul drum, tatăl și fiul, amândoi Alexandru...
Drumul a fost lung și greu, drumul destul de prost pe o porțiune, cât am trecut munții a plouat, a plouat torențial, cerul plângea în hohote. Acum încerc să îmi amintesc pe unde am trecut munții... erau niște chei spectaculoase, un peisaj măreț... doar că ni-mi aduc aminte cum se numeau. În fine, am ajuns la Sibiu seara, am nimerit greu Veștemul... După care totul mi se cam amestecă în minte... ne-am oprit la cimitirul din Veștem, era lume adunată, multă, rude, oameni din sat care l-au cunoscut... Am plâns cu toții care mai de care, apoi a sosit mașina mortuară și au adus sicriul în magazia de lângă biserică (neavând capelă)... Am stat o vreme de veghe, ne-am schimbat unii cu alții pe parcurs... în cele din urmă m-am dus la culcare... camera care ne găzduise pe mine și pe Alex de două ori (cand au avut nunțile băieții din familie) era neschimbată... dar tristă, prin lipsa lui. Am dormit agitat, cu mii de treziri, am fost fericită când s-a făcut dimineață. Am mâncat puțin și ne-am dus către cimitir.
Veniseră și băieții de la PP. Au stat de gardă lângă Alex, a fost foarte frumos. A urmat slujba... Eu care urăsc dintotdeauna înmormântările pot spune că am fost impresionată, că mi-a plăcut și că mi-a adus liniște... Și ceremonia de la punerea în groapă a fost frumoasă... Băieții de la PP au cântat Imnul legionarilor căzuți... toată lumea a fost impresionată... S-au depus multe coroane... A fost foarte frumos... deși n-aș fi crezut niciodată că voi putea spune că o înmormântare ar fi frumoasă. Dureroasă, dar și frumoasă.
Am mai stat la Veștem până a doua zi... A fost bine, că eram printre oameni și nu eram acasă ca să bocesc în neștire.
Apoi am ajuns în București. Și-a început epoca "după Alex". Tristețe, revoltă, zbucium sufletesc, căutări... dar și destul de mult echilibru între toate stările astea. Mă așteptam să fiu mai rău. Cert e că habar nu am de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat, dar vreau să cred că există un motiv pentru toate, chiar dacă noi nu-l putem ști. Și sper să fie totul bine, până la urmă, oricât de aberant ar părea, și pentru Alex, și pentru noi cei rămași.

marți, 30 august 2011

De Sf. Alexandru

Mă gândesc cu drag la Alex și mă bucur că ne-am cunoscut. Nu regret nimic din ce a fost între noi. Am trăit frumos. Au fost doar trei ani și jumătate, dar au contat cât o viață. Dumnezeu să te odihnească în pace, dragul meu!

joi, 25 august 2011

Accidentul - 31 iulie 2011

Pentru că multă lume s-a întrebat ce s-a întâmplat, cum... scriu aici, separat cum a fost accidentul, așa cum l-am văzut și simțit eu.

31 iulie 2011
(...)
Drumul spre casă era lung, se făcuse mai târziu decât ne-am fi dorit noi (în jor de ora 5, cred). Alex ne-a dus, la ieșirea din Piatra, pe alt drum decât veniserăm, ca să vedem și ală parte a orașului. Mi-a rămas oricum amintirea unui oraș plăcut, curat și destul de viu. Și-am mers ce-am mers, am ajuns la Bacău, ni se făcuse foame... am oprit într-un centru comercial de la marginea orașului să ne luăm ceva de halit... Voiam un sandwich, ceva, dar erau cam dubioase, iar unde arăta bine avea un sos despre care vânzătoarele n-au vrut să spună ce conține. Așa că am luat niște pachete de pufuleți. 2 Gusto și 2 Tip, ca să vedem care-or fi mai buni.
Ne-am urcat și-am început să devorăm la pufuleți. Haliserăm câte o pungă din fiecare când Alex, uitându-se la oră, ne-a întrebat cum vrem să ajungem, repede sau nu contează? (Cred ca comentasem eu că s-a dus baia de seara...). Alex 2 a zis ca da, dacă e, vrea să ajungă la nevastă acasă repede... Florian a zis și el că da... Băiatul de la Brașov - Andrei, a zis că pt el nu contează, el e de acord cu majoritatea... iar eu, deși voiam evident să ajungem repede, nu eram neapărat pentru viteză mare... am zis "whatever". Alex: "whatever n-avem". Eu: "Dacă n-avem ar trebui să cumpărăm". Vorbe. Vorbe fără rost... Dar cine putea ști ce urma să se întâmple?!
Alex a accelerat. Mergea repede, bine, că-i plăcea mersul sportiv, drumul era bun, deși destul de circulat... Am depășit multe mașini... La un moment dat dăm de-o șină de cale ferată și fiind cu viteză n-am reușit să trecem ușurel de ea, ne-am hurducăit... Zice Alex: iar i-am dat la roată... Tot la aia... (în ultimele drumuri ne hurducăiserăm prin diverse gropi și într-adevăr, mai luaserăm câteva gropane... sigur, habar nu am dacă erau la o singură roată și care era aia...)
La un moment dat, în zare am văzut fum... și mă întrebam de unde fum? Am ajuns destul de repede la o miriște căreia îi dăsuseră foc... mă gândeam cât de inconștienți sunt cei ce i-au dat foc, ca în stânga și-n dreapta era grâu necules sau baloți de paie... Și mă uitam cum fumegă miriștea, mă uitam la flăcărui... Am trecut de miriște...
Apoi s-a întâmplat.
În fața noastră era un camion. Alex văzuse că nu era de depășit pentru moment și stătea în coada lui. Dintr-o dată, dinspre stânga față s-a auzit (și simțit) un fel de dâg-dâg-dâg-dâg. Alex se încleștase cu mâinile pe volan. Apoi, ca-ntr-un vis, mașina a luat-o spre stânga. Am văzut, necrezându-mi ochilor, cum ieșeam de după fundul camionului, am văzut contrasensul și o mașină grena foarte aproape, în viteză... apoi cumva n-am mai văzut-o, parcă vedeam ceva alb și un crâmpei de cer, posibil să fi fost albul capotei mașinii noastre sclipind în soare... apoi am simțit o bușitură în mașină, undeva înspre partea lui Alex (tot stânga față), care mi s-a părut cumva ușoară și înfundată. Apoi mi s-a rupt filmul.
Am deschis ochii și am văzut cum pe maieu îmi picura sânge. Mi-am dat seama că din nas. M-am mirat. Pentru mine trecuse doar o clipă, în realitate habar nu am cât a fost "lipsa" mea. Vedeam oameni speriați, pe drum, și în stânga și în dreapta mașinii, care întrebau dacă a anunțat cineva salvarea și descarcerarea... Simțeam că mă doare rău burta și coastele, pe partea stângă, sub centura de siguranță care mă strângea. O femeie într-o rochie neagră cu bulinuțe albe, speriată, încerca să-i țină capul lui Alex, ca să cu sufere ceva leziuni cervicale... Am dedus că avea pregătire medicală... Alex era inconștient, scotea niște suntele ca niște gemete - el care conștient n-ar fi zis nici pâs. I-am apucat mâna dreaptă, i-am strâns-o cu putere... n-a reacționat... așa mi-am dat seama ca nu e conștient... i-am zis "Fii tare, Alex", că altceva mai bun nu mi-a venit în minte în momentele alea... Portiera mea era blocată, parcă cineva încercase s-o deschidă și n-a mers... La fel și pe partea lui Alex... Am simțit agitație în spate, m-am întors ușor... Alex 2 și Andrei nu mai erau în mașină și niște oameni încercau să îl scoată și pe Florian, pe portiera din dreapta (cea din spatele meu). Florian era întins pe banchetă, avea sânge pe față, și cum îl trăgeau să-l scoată, zicea "atenție la picior, că e prins".
Apoi iar nu mai știu nimic. M-am trezit întinsă pe iarbă, era deja seară, parcă, și cineva, un polițist mă întreba cum mă cheamă, cum îl cheamă pe Alex... Cred că m-a întrebat mai multe chestii, dar nu mi-e clar, deși știu că eram lucidă și răspundeam prompt. La un moment dat, cineva, Alex 2 cred, după voce, a strigat de undeva din spate: "Alex e conștient și întreabă de tine. Spune-i că ești bine, vrea să te audă." Parcă am strigat "Alex sunt bine". Sper că am strigat și m-a auzit.
Apoi m-au urcat în ambulanță. Mă uitam la asistentă de pe ambulanță, foarte de treabă... și vedeam pe geamuri lumini, umbre... Am ajuns parcă repede la spital.
Eu, Florian, Andrei și Alex 2 am fost duși la Adjud. Am întrebat unde l-au dus pe Alex și am aflat de la personalul de pe ambulanță că la Bacău. Un medic a venit și m-a consultat, mi-a zis că nu pare grav, dar că trebuie să rămân sub supraveghere, și orice schimbare intervine să anunț imediat. Aveaam cu mine rucsacul. Am luat repede telefonul, am anunțat-o întâi pe mama de ce s-a întâmplat și că sunt bine. Apoi am sunat-o pe Diana, sora lui Alex ca să îi spun ce s-a întâmplat și că Alex este la Bacău. Diana a zis că îl sună pe Doru (celălalt frate), care are pe cineva la Bacău și încearcă să afle cum e Alex. Și că mă sună când află. Apoi m-au dus într-un salon al spitalului. Apoi nici nu mai știu... Am vorbit și cu Forin pe la PP, care și el a spus că trimite pe cineva de la Bacău să se intereseze de starea lui Alex... Apoi cumva am aflat că Florian și Andrei vor fi mutați la Focșani, iar Alex 2 va pleca cu ei. Am vorbit și cu Ovidiu, șeful meu, să știe că n-aveam cum să apar luni la muncă...
În salon... salonul gol, a avut grijă de mine o asistentă, de treabă, de altfel. Coastele și burta mă dureau rău. Mi-au pus o perfuzie cu ceva incolor. M-a întrebat dacă vreau un calmant, dar n-am vrut. A fost mare distracție cu mersul la budă. Ce vrei, condiții de buget tăiat... wc-uri murdare, hârtie igienică ioc. La un moment dat pe telefonul lui Alex sună unu' (în rucsacul meu erau și telefonul lui și-al meu, ambele portofele și actele. Mai puțin buletinul meu, cineva îmi zisese că s-ar putea să fie la poliție). Era unu de la tractări, care voia bani pentru că a luat mașina din drum și a dus-o la poliția Bacău. Zisese ceva de 50 de lei... știam că aveam atât în portofel... A zis c-o trimite pe nevastă-sa să-i ia, că cică e la spital în curte. am zis ok. A apărut individa. Numai că, surpriză! Asta zicea ceva de 350 de lei. I-am zis că n-am de unde... au urmat parlamentări complicate, a rămas că să-i dau acum 50 de lai iar când mă externează să îi sun și să trec pe la sediul lor ca să plătesc diferența și să îmi dea factură.
Cam când terminasem cu asta, apar băieții din a doua mașină. Ei erau undeva în urma noastră pe drum, și când au trecut pe lângă locul accidentului și-au văzut mașina noastră... s-au îngrozit. Și au venit după noi. Au trecut întâi pe la mine, să îmi țină puțin de urât, apoi se duceau la Florian și Andrei. Unul dintre ei mi-a lăsat și o carte, să am ce citi până/dacă adorm. Apoi au plecat și ei.
Între timp mă sunase Diana. Aflase de la prietenul lui Doru de la Bacău că Alex ajunsese la triere a Bacău, că era conștient și că a fost trimis la chirurgie-ortopedie. Așa că mă simțeam liniștită în privința lui... Am mai stau încercând să citesc... gândurile îmi vuiau haotic prin cap, totul îmi era neclar. Mi-era somn dar nu aveam somn. Într-un târziu am reușit să ațipesc, un somn aiurit, obositor, întrerupt.

Petru Voda (5) - 31 iulie 2011









Ultima zi la Petru Vodă... 31 iulie 2011. Nimeni nu-și putea închipui ce avea să ne aducă această zi. Și acum mă întreb dacă nu cumva visez un vis urât din care nu mă pot trezi atât de mare-i diferența între ce-a fost înainte de accident și ce după.
Dimineața Florian și Alex 2 s-au dus la slujbă cu noaptea-n cap. Noi am mai dormit, ca niște leneși... ne-am spălat alene... am făcut bagajul în cea mai mare parte și abia după toate astea am ajuns și noi la slujbă. Eram ușor îngrijorată, că după călătoriile astea începuse să mă mănânce pielea capului și mă temeam să nu fi luat păduchi. Vorbisem cu Alex, și soluția era ca atunci când ajungeam acasă, să fac o baie caldă bine, să mă dau cu ulei de lavandă pe păr și-apoi, la clătire, să stau cu părul sub apă câteva minute bune.
Era frumos, cald, soare, slujba se ținea afară, într-un fel de foișor... Chiar era o plăcere să asculți. Doar că a fost luuuungă tare liturghia. Extrem de lungă. Au spus-o și oameni mai cucernici. Noi stăteam mai deoparte și, până a se termina liturghia, ne uitam la lume. Care cu copilași, care cu ce-l ducea capul. Alex, critic ca de obicei, se uita dezaprobator la niște cuconițe așa-zis cucernice, care cică erau smerite, adica cu basma în cap, dar ori cu rochii mulate, ori cu fuste scurte sau cu decolteuri... vaste. În fine, s-a terminat slujba... am mers la trapeză, să mâncăm ultima masă mănăstirească. După care, înapoi la camere să strângem bagajele și să le urcăm în mașini. Și apoi reunire cu toți cei de la PP pentru pozele de sfârșit de tabără.
Apoi ne-am îmbarcat în mașini. A ținut să vină cu noi unul dintre băieții veniți de la Brașov, pentru că noi treceam prin Buzău, unde voia el să coboare ca să ajungă la bunici. Un băiat tânăr de tot, nu știu dacă nu urma sa intre la facultate.
Am mers ce-am mers și-am oprit la mănăstirea Bistrița, după cum ne propusesem. Am vizitat-o, ne-a plăcut biserica-cetate - foarte diferită de pașnicele mănăstiri de la Petru Vodă. Acolo am vorbit cu băieții din cealaltă mașină (eram două mașini care mergeam pe același drum, până la un punct) să mergem și să ne oprin în Piatra Neamț în centrul vechi. După care iar ne-am învârtit pe acolo, credeam că băieții ceilalți erai în biserică și-i așteptam... dar ei deja plecaseră. când ne-am prins, am plecat și noi. Am ajuns în Piatra Neamț, ne-am regăsit în parcarea de lângă centrul vechi... și ne-am învârtit pe lângă biserica lui Ștefan cel Mare, turnul lui Ștefan cel Mare... multe clăditi frumoase în zona aceea, mi-a povestit Alex care ce era... dar nu mai țin minte. Am făcut poze, ne-am pozat și lângă statuia lui Ștefan cel Mare... și apoi din nou la mașini.
Drumul spre casă era lung, se făcuse mai târziu decât ne-am fi dorit noi. Alex ne-a dus, la ieșirea din Piatra, pe alt drum decât veniserăm, ca să vedem și ală parte a orașului. Mi-a rămas oricum amintirea unui oraș plăcut, curat și destul de viu. Și-am mers ce-am mers, am ajuns la Bacău, ni se făcuse foame... am oprit într-un centru comercial de la marginea orașului să ne luăm ceva de halit... Voiam un sandwich, ceva, dar erau cam dubioase, iar unde arăta bine avea un sos despre care vânzătoarele n-au vrut să spună ce conține. Așa că am luat niște pachete de pufuleți. 2 Gusto și 2 Tip, ca să vedem care-or fi mai buni.
(...)
Aici, în continuare, am scris inițial despre accident. Dar m-am gândit să îl separ de rest, am creat un articol separat care se numește Accidentul.

miercuri, 24 august 2011

La Petru Voda (4) 27-31 iulie 2011

















A patra zi... Sâmbată 30 iulie 2011. Ziua a început în modul obișnuit, doar că ne-am trezit cu jumătate de oră mai târziu, că nu mai era nevoie să mâncăm mai devreme, că nu mai mergeam la strâns fânul. Abia urma sa vadă măicuțele ce mai e de făcut prim mănăstire și să ne găsească ceva util de făcut. Ne-am dus la masă, de data asta am luat și ouăle fierte de miercuri, pe care nu le mâncaserăm... Dar erau foarte bune și ele. După masă, vine maica Varahila - ne găsise ceva de făcut - erau câteva grămezi de lemne ce fuseseră folosite la construirea diverselor clădiri ale mănăstirii. Noi trebuia să facem curat și ordine și să sortâm lemnele în două grămezi mari: refolosibile pentru construcție și bune doar de foc. Aveam și de scos cuiele din ele. Azi eram deja mai mulți, veniseră și cele două mașini care mai erau de venit, așa ca aveam oarece spor. Nu povestesc mai mult, mai bine pun câteva poze care să ilustreze ce am făcut pe-acolo. A fost relativ greu, dar nu foarte, mai mult din cauza soarelui care apăruse din nou (plouase zdravăn noaptea, dar de dimineață era iar senin și cald).
La un moment dat (nu cred că reușiserăm să facem nici jumătate din treabă) maica Varahila ne-a zis gata, acum mergeti, faceti duș, că la 6 (nu mai știu sigur ora) intrați la părintele Iustin. Ne-am dus cu toții pe la camerele noastre... am făcut duș, ne-am îmbrăcat cu lucruri cât de cât curate. Și apoi s-a făcut ora de audiență. Alex celălalt era cam stresat să nu întârziem (că așa se prevedea). Am ajuns cu toții la poalele clădirii numite Spital, unde era internat și părintele. Ne-am așezat pe prispă și-am așteptat. A durat mult, era foarte multă lume care aștepta... Pe noi ne-a primit primii. Am intrat cu toții, părintele ne-a lăudat pentru munca pe care am depus-o pentru mănăstire, pe urmă a mai întrebat câte ceva, le-a dat băieților și un mic canon (ceva cu arhanghelul Gavriil), băieții au tras și o cântare... la final părintele s-a apucat să ne binecuvânteze și să ne miruiască. Aici, deși Alex avea el problemele lui cu făcutul crucii, a mers și el la binecuvântat și miruit. Eu însă, deși n-aveam niciun motiv, am simțit că ceva mă oprește - deși o chestie lipsită de importanță, cum ezitam eu, când am văzit fetele care veniseră cu băieții de la Brașov că pupă mâna părintelui, m-am decis să nu mă duc. Și am ales să fiu singura nebinecuvântată și nemiruită. Nici acum n-aș putea explica de ce. Pur și simplu, așa am simțit. Apoi am ieșit. Au ieșit pe rând și ceilalți. Părintele le dăduse diferite cărticele de rugăciuni, niște fructe și o sticlă de vin mănăstiresc.
Am mers la masă, la trapeză, am mâncat... Apoi ne-am dus în camere să mai luăm niște haine mai groase și ne-am reîntâlnit ca să mergem la Petru Vodă - mănăstirea de călugări, care era mai departe. Băieții au luat steagurile și am pornit pe drum cu cântec, în șir indian.
Am ajuns la Petru Vodă cel de călugări pe înserate. Acolo era o cruce în memoria lio Moța și Marin, doi din grupul lui Ogoranu... Am făcut poze și ne-am învârtit pe acolo. O parte au intrat în biserică să asculte slujba. Și acolo au rămas până s-a terminat. Noi ceilalți n-am mai stat să îi așteptăm, ne-am întors la mănăstirea de maici. A fost oarece problemă, că unii din cei rămași la slujbă aveau la ei cheia camerelor în care stăteau alți de-ai noștri care se întorseseră... și n-aveau cum să intre în camere. Dar s-a rezolvat, au stat să-i aștepte în alte camere de-ale alor noștri. Oricum, până s-au întors de la slujbă năzdrăvanii noi dormeam duși.
Duminică dimineață mulți voiau să asiste la liturghie, care începea la ora 8. Eu și Alex nu ne grăbeam, că știam că oricum slujba se va termina la ora 12 cel devreme...

marți, 23 august 2011

La Petru Voda (3) 27-31 iulie 2011








A treia zi. Vineri 29 iulie 2011. Se anunțase la meteo vreme în stricare, posibile averse spre după-amiază și spre seară. Aveam de strâns fânul de pe dealul-munțișor. Am început ziua la fel, trezit la 8-8:30, spălat rapid, mers la trapeză, mâncat ceva, de post de data aceasta. Dar tot bun. Apoi am pornit spre dealul cel mare, să împrăștiem fânul. Frumos, soare, cald. Rămăseserăm îm urma băieților și luaserăm apă, până am ajuns ne-au ieșit limbile de-un cot. Am luat-o pe unde coborâserăm cu o zi în urmă, că ni se păruse panta mai lină decât pe cealaltă parte, dar la urcat... era altă poveste.
Și ne-am apucat din nou de întors/împrăștiat fânul. Maica Varahila, cot la cot cu noi. Draga de ea, ne încuraja, povestindu-ne ca își dă seama că nu ne e ușor, că nici ei, când a venit aici după facultate, după ce fusese acasă ținută în puf... dar că ușor-ușor, s-a obișnuit și nu i se mai pare greu. Undeva sus, mai spre vârful dealului, coseau încă de zor cu motocoasa, se auzea sunetul specific. Noi tot împrăștiam și întorceam fânul, timpul trecea pe nesimțite. La un moment dat maica ne-a zis să ne oprim (eram pe la o treime din pajiște), și să lăsăm să se usuce fânul. Eram deshidratați, deși aveam sticlele de apă aduse de-acasă. Au venit și măicuțele, dar și ele așteptau să li se dea startul. Până una-alta ne-am așezat la umbră, ba ici, ba colo, ne-am adunat la povești cu băieții de la Iași. Am profitat de răgaz ca să culeg planta pe care văzusem ieri că o culesese maica cea plinuță care se pricepea la plante - crețușcă aflasem că-i zicea. O zărise Alex, chiar în mica vale a pârâiașului ce străbătea pajiștea. Am băgat în noi napolitane (calitate cam vai steaua lor, dar măcar era ceva dulce). Apoi, cum trecuseră câteva ore însorite bine și fânul se uscase, s-a dat startul pentru stâns. Și toți, cu mic, cu mare, ne-am apucat să adunăm fânul. Era mult, cu adevărat mult! Noroc că eram și noi mulți, și oameni din sate, și măicuțe, și noi (ai noștri erau cam 10 la momentul acela - adică aceiași din seara zilei precedente). Adunaserăm o bucată bună din susul pajiștei când a venit mâncarea. Toată lumea la masă. Abia atunci mi-am dat seama câți oameni eram la adunat fânul. Erau două bidoane cu două feluri de ciorbă precum și niște mâncărici de post. Din nou, totul bun. Am halit și-am purces din nou la treabă, că cerul începuse să se acopere și trebuia să ne zorim, să apucăm să strângem cât mai mult până să se pornească ploaia. Erau oameni la clădit clăile și căpițele, care știau cum să le clădească.
Și am mai adunat fânul de pe versanții laterali ai văii, cu zor mare... Cerul se întuneca din ce în ce... Băieții cu furcile duceau ce adunam noi spre grămezi mari, pe care le luau cu sănii din crăci de copac oamenii cu caii transportându-le la clăi. Pentru treimea de sus a pajiștei n-a mai ajuns decât de-o căpiță mai măricică. În celelalte treimi s-au construit clăi cu câte trei pari de susținere, nu cu unul, ca "a noastră". Am mai dat puțin ajutor pentru terminarea celorlalte clăi, până ne-a zis maica să ne ducem, să nu ne prindă cumva ploaia. Și-am luat-o pe drumul deja știut, pe lângă casa cu capre și stupi, azi nu mai erau bușteni care să blocheze drumul, așa că am mers lejer. Aveam iar un ditamai buchețoiul, de crețușcă de data asta.
Am ajuns iar la mănăstire, ne-am oprit la coadă la duș... Intraseră întâi băieții ieșeni, toți trei odată. Iar venea ora mesei... am rămas la "coadă" doar eu și Alex. Maica Eufrosina ne-a văzut și am intrat în vorbă... mai depre plante medicinale, ne-a arătat cum arată crețișoara, ne-a povestit despre sânziene și a promis că găsește câteva fire și ni le dă, ca să știm cum arată... Am mai vorbit despre mănăstiri, despre părintele Iustin, despre preoții și călugării cu har și cei puși pe căpătuială, despre masoni... apoi maica s-a dus sa caute sânziene. În fine au ieșit de la duș și băieții, am intrat eu să fac un duș rapid, apoi Alex... Cât l-am așteptat să termine dușul a pornit ploaia. A tras o ditamai rafala torențială. Se întorsese și maisa Eufrosina, mi-a zis că găsise câteva sânziene și mi le lăsase la ușă. Chiar cât stăteam de vorbă am văzut cum începea ploaia. S-a văzut întâi la munții mai depărtaâi că îi acoperă ceva ca o ceață albă, apoi "pâcla" s-a apropiat, apoi s-a auzit zgomotul ploii, s-a văzut cum venea și venea ploaia, de dincolo de drum, spre locul nostru de cazare, apoi tot mai aproape și într-o clipită ne-a acoperit și pe noi. A răpăit furios, dar nu mult. Maica s-a dus așa prin ploaie, cu un șal împrumutat de la altă maică, spre bucătărie. Eu am așteptat liniștită. Cam când a terminat Alex dușul, s-a oprit și ploaia, aproape că nici nu mai picura.
Ne-am dus la trapeză, am mâncat înăuntru de data asta. Băieții terminaseră deja și s-au întors la cameră. Noi am mâncat încet, relaxați, rămăsese lume foarte puțină la trapeză. Apoi ne-am dus și noi în cameră. Băieții iar aveau idei - să ne plimbăm cât mai e lumină și să găsim un loc unde să cântăm (cântece de-ale lor). Mă rog, inițial ideea fusese că se întâlniseră cu nu știu ce preot pe care îl cunoșteau ei, care-i întrebase dacă nu cântă... nu mai știu ce cântec. Și ideea fusese să ne ducem la dânsul și să-i cântâm, darapoi s-au răzgândit, în ideea că poate-l deranjăm, fiiin deja târziu. Așa că ne-am urcat pe un deluleț (pe iarba umedă, eu și Alex în șlapi, că nu fusese vorba să facem escaladări) unde băieții au cântat câteva cântece, până s-a întunecat. Apoi a fost mare distracție, mai ales pentru noi cei în șlapi, la coborâre. Și din nou la cameră, discuții și somn de voie. Oricum, ori înainte de a adormi, ori când m-am trezit noaptea să merg la budă, știu c-am auzit și văzut că iar ploua la greu. Rafala asta mi-a părut și mai puternică, și cred că și mai lungă. Dimineața nu mai mergeam la fân, urma să ne găsească altă îndeletnicire maica Varahila... Și trebuia să vină și alți băieți de la PP, cu vreo două mașini.

luni, 22 august 2011

La Petru Voda (2) 27-31 iulie 2011









27 iulie, cand am ajuns, a fost miercuri. am scris cum a fost ziua respectiva in prima parte. Trecem la ziua de joi, 28 iulie.
Ne-am trezit devreme... pusesem mobilul să sune la ora 8, dar cred c-a mai durat jumătate de ora până am făcut toți ochi. A fost distractiv cu mersul la baie, că era o singura baie pentru toată clădirea și se stătea puțin la coadă, pelerini, măicuțe, dar a fost ok. M-am felicitat pentru strălucita idee de a lua un sul de hârtie igienică, a fost la fix. La 9 deja eram toți gata, ne-am înființat la trapeză. Mai erau câțiva țărani, care și ei urmau să ajute măicuțele la strâns fânul. Fiind noi ajutoarele mănăstirii am primit mâncare mai devreme față de pelerini. Și poate și mai bună - am avut și lapte, și ceai, totul a fost gustos. Când am terminat masa, ne-am dus să ne luăm instrumentele de muncă: greblele. Măicuța ne-a dus apoi la dealul de pe care trebuia adunat fânul. Cei din sat erau deja acolo, ne-au spus că deocamdată trebuie doar să împrăștiem fânul (fusese cosit cu motocositoarea, care l-a lăsat grămezi) ca să se usuce. Zis și făcut. Am trecut la împrăștiat fânul. Părea simplu, dar nu era chiar așa. Și mai ales era mult, mult. Tot versantul dealului. Și răsfirăm fânul într-una, până spre ora 12-13. Apoi fânul trebuia lăsat să se usuce la soare, așa că măicuța ne-a dus spre celălalt loc de unde urma să fie adunat fânul. Ei, și dacă primul deal ni se păruse mare... de ăsta nou ce să mai zici... ăsta era un mic versant de munte, pe vale. Avea și un pârâiaș. Peisajul era fantastic. Și urcușul până acolo relativ obositor. Am ajus acolo morți de sete, am băut pe nerăsuflate o sticlă de apă minerală din cele aduse de maici pentru cosași. Nimeriserăm tocmai în pauza de masă, iar maica, neavând destule tacâmuri și farfurii ne-a rugat să-i lăsăm întâi pe cei din sat, care cosiseră de la 6 dimineața fără oprire, să mănânce. A fost numai bine, că ne-am mai tras și noi sufletul după urcuș. Prin iarbă era plin de cosași de toate culorile și mărimile, care săreau de zor prin iarbă. Erau și multe șopârlițe, unele mai mici, altele mai mari, tot așa, în toate culorile și combinațiile de culori. Am găsit și niște cuiburi de bondari (care ghici unde își fac casa? în pământ!), am prins și o lăcustă, i-am făcut poză... și tot felul de insecte pe care nu le mai văzusem. Apoi ne-am pus și noi să mâncăm la umbra bradului. Ceva o tocană, mămăligă, și mai ales pepene! Am halit la pepene ca sparții. Ne împrieteniserăm deja cu doi băieți, studenți, care făceau un tur al mănăstirilor din Moldova, oprindu-se ici-colo câteva zile și ajutând la diverse munci. După ce mâncarăm, ne întrebam ce facem acum. Răspunsul a venit sub forma maicii Varahila (ea era responsabilă cu muncile și muncitorii), care ne-a zis să ne ducem înapoi la primul deal, că se adună fânul. (Deja trecuseră câteva ore bunicele). Am mers pe crestele dealurilor până la dealul cu pricina. Într-adevăr, fânul era uscat bine de tot. Acolo am mai găsit alți băieți veniți pe filiera partidului, nea' nu-mai-știu-cum-se-chema, de la filiala Iași, cu un grup de băieți dintr-un sat sărac, viitori membri. Au pus și ei osul la muncă. Era și plin de măicuțe venite la stâns fânul. Ei, și ne-am apucat de strâns fânul. Foarte frumos, mi-a plăcut, făceam un fel de vălătuci de fân pe care îi rostogoleam spre vale, în grămezi mai mari, pe care veneau băieți cu furci și le puneau în claie. Obositor, dar plăcut. După terminarea trebii, am mai făcut un drum la dealul cel mare, unde am mai întors fânul dar nu prea multă vreme, că se apropia masa de seară. Am coborât ue altă parte decât urcaserăm, urmându-le pe măicuțe. Am trecut pe lângă o casă, cu trei căprițe în curte și cu doi stupi. De acolo am ieșit într-un drum forestier. Am dat de un "dop" de bușteni tăiați, pe care îi trăgea de colo-colo un tractor, cu greu am trecut pe-acolo, peste bușteni și prin noroaiele aferente. Pe drumul către mănăstire am văzut coada-calului. Așa că m-am apucat să o culeg. Și-am cules ditamai snopul, m-a ajutat și Alex. Și cum mergeam noi agale culegând de pe marginea drumului coada-calului, vedem că ne iese în față de pe o scurtătură o măicuță plinuță, cu un buchet de flori albe și pufoase. Intrăm în vorbă cu ea, ne spcune că aceea e crețușcă, că e aspirina naturală, noi o mai întrebăm ce plante de leac mai sunt pe-acolo prin zonă... și dacă nu s-a pornit măicuța... n-am reținut nici 20% din ce ne-a zis, din păcate... ne-a arătat și niște agrișe, care, deși verzi erau gustoase tare... Apoi ne-am luat rămas-bun, că maica mergea încet, noi am grăbit pasul, i-am prins din urmă pe băieții de la Iași, cu care am trăncănit până au ajuns ei la locul unde-i cazaseră (era departe de mănăstire, într-o clădire unde nu mai era apă, iar la parter erau de-a valma muncitori, bieții de ei erau cam dezamăgiți de locul unde-i cazaseră).
Apoi am ajuns la mănăstire, la clădirea unde eram cazați. Maica a vorbit să se facă focul la cazan și să putem face duș, după o asemenea zi. Cazanul se încălzea greu, ora mesei de seară se apropia... Alex a așteptat 10 minute și s-a băgat primul la duș... deși apa era rece încă. Pe urmă parcă a mai fost cineva, Florian, cred... După el mi-am luat inima-n dinți și-am făcut duș și eu... apa era deja ok, suficient de caldă. Când am ieșit, din ditamai coada la duș - dispăruseră toți. Se duseseră la masă. I-am găsit acolo. Am halit, nu mai știu ce, dar tot ceva bun. După masă băieții care nu făcuseră duș au făcut și ei duș, rămânând ca la ora... nu mai știu exact cât, 7:30 sau 8, să ne întâlnim cu toții, noi, cu cei de la Iași și cu cei doi băieți cu care ne împrieteniserăm, să mergem undeva într-o poieniță și să ținem o ședință de partid. Eu, cum nu mai fusesem la o ședință de-a lor, habar nu aveam ce va fi, și am mers cu ei ca ce altceva era să fac. Ei, și am urcat noi niște delușoare și-am ajuns într-o poieniță. Și ședința a constat în a spune niște rugăciuni, a citi un pasaj dintr-o carte a Căpitanului și a comenta pe marginea acelui fragment, s-au cântat câteva cântece și s-a încheiat tot printr-o rugăciune. Apoi am coborât delulețele și ne-am întors la mănăstire. Era deja întuneric. Ne-am dus fiecare la camera sa, am mai trăncănit ce-am mai trăncănit apoi am adormit cu toții ca păliți. Următoarea zi, vineri, trebuia să mergem pe dealul cel mare să răsfirăm fânul și spre seară să îl strângem... Veștile meteo erau că era risc de ploaie spre după-amiază, așa că trebuia să ne mișcăm mai vioi. Programul era același, masa la 9 apoi direct la muncă.

joi, 18 august 2011

La Petru Vodă (1). 27-31 iulie 2011






Cum a sunat ceasul ne-am trezit. Obosiți rupți. Ca s-avem putere să ne mișcăm, am mai stat 5 minute să ne revenim după trezire. Mi-era teamă, cum o să conducă bietul Alex așa de obosit? Trebuia să fiu cu ochii pe el, să îl țin de vorbă, și dacă s-ar fi simțit prea obosit, să-l fac să bea o cafea, o ceva care să-l învioreze. Ne-am făcut în mare grabă bagajele (a se citi zvârlit în mașina de spălat hainele purtate la țară și rapid de pus câteva tricouri pentru la Petru Vodă). Nici nu mai știu dacă am mai apucat să mâncăm ceva, dar tind să cred că nu. La 10 ne dăduserăm întâlnire cu băieții la intersecția de la Afi Cotroceni. Am purces la drum târziu, am mai pus și motorină (asta uitaserăm să luăm în calcul când stabiliserăm ora) și în final am ajuns. Am îmbarcat băieții - Alex O. și Florian C. și două steaguri ale României. Inițial trebuia să fim 5, dar cineva se răzgândise, pe urmă Florian spusese că o să vină cu unul dintre fiii lui, dar până la urmă tot 4 am rămas. Ne-am mai întâlnit și cu Sile la piața Victoriei, că avea să-i dea înapoi lui Alex niște bani. Deja era cam cald... Am ieșit din București pe același drum pe care-o luam și pentru stupi (traseul era identic până la Focșani). Ne-am oprit în Kauflandul de la Obor, am luat de-acolo covrigi "de buzău", apă și alte chestii de ronțăit. Mai aveam în portbagaj o plasă cu d-ale gurii, fiersesem rapid niște ouă, luasem o pâine și o bucată de caș, dar astea erau prea complicat de halit în mașină.
Și încet-încet am ieșit din București... Am comentat despre China Town și Florin Piersic (care făcea reclamă acestui... magazin?). Prin Afumați, Florian deja dormea dus, îl răpusese căldura. Am mers ce-am mers, la un moment dat într-o curbă am avut și mici emoții, că depășeam un camion iar pe celălalt sens era unul cu un jeep-an care luase curba prea larg si trecuse cam aproape de noi, dar Alex a fost foarte stăpân pe sine și n-a fost nicio problemă... Am trecut de Buzău, de Focșani, apoi de-acolo am luat-o spre Bacău. De aici peisaj nou față de ce știam de la stupi... prin Vrancea multe vii, oameni care vindeau struguri (în plus față de ce vindeau cei de mai înainte) și apoi și mai mulți care vindeau vin vrac. Băieții din spate dormeau ba pe rând, ba amândoi... Am ajuns și la Bacău... Vremea caldă, dar undeva în zare se vedea un front noros foarte promițător...
Și iar am mers și-am mers, deja mai prindeam câte un nor deasupra și era mai bine. Pe măsură ce ne apropiam de Piatra Neamț era clar că urmează o ploaie... Înainte de Piatra Neamț am oprit la o benzinărie, unde l-am convins pe Alex să bea o cafea... și într-adevăr a fost mai bine. În drumul spre Piatra (cui îi zicea el) ne-a arătat Săvineștiul și fabrica Refil, la care lucrase tatăl lui ca maistru principal, despre care îmi povestise multe de-a lungul vremii. Când să intrăm în Piatra a început să plouă. A fost și o rafală mai serioasă. Ne-a plimbat puțin pe-acolo, prezentându-ne diverse locuri și case, în drum spre mama lui. Când am ajuns la blocul mamei lui, ploaia s-a mai oprit, abia mai picura. Luaserăm un bidon cu miere să i-l dăm, iar Alex voia să ia de la ea și cărțile de apicultură alte tatălui lui... Eu nu mă mai văzusem cu mama lui, o știam doar din descrierile lui și ale fraților și verilor lui. Am avut un pic de emoție, dar mi-am zis că asta e, vin și eu sus. Am urcat până la etajul 3. Ne-a deschis o ființă mignonă, cu părul alb, bunica bună din povești. Dar cu limba ascuțită. Cum l-a văzut a început să îl certe că și-a lăsat barbă și plete, că ce-i asta, pe urmă s-a supărat pe el că n-a anunțat-o că vine, și încă cu mine... N-am apucat să vorbim mai nimic, (mai bine, că începuse cu întrebările incomode) că Alex și-a găsit cărțile de apicultură și a scurtat vizita zicând că ne așteaptă băieții jos. Chiar înainte de-a ieși pe ușă maică-sa m-a întrebat dacă și eu sunt ca el, fără credință... la care u am apucat doar să-i spun ceva gen ei, nici chiar așa... Alex a zis să nu intrăm în discuțiile astea, maică-sa a mai zis adica cum nici chiar așa? aaa, adica el crede, da în felul lui... Noi deja eram pe scări, ne luam la revedere, maică-sa a început să se scuze că s-a purtat așa, că trebuia să o anunțe că venim... și așa, în ultima clipă, am avut impresia că nu i-am displăcut. Am ajuns la mașină și-am pornit mai departe, spre Bicaz. Ne-a mai mitraliat o rafala de ploaie, care apoi s-a risipit. Alex ne-a arătat unde era centrul vechi, care acum era închis circulației auto, și-a rămas că o să-l vizităm la întoarcere... apoi am trecut pe strada pe care au locuit ei în copilărie, casa celui mai bun prieten, casa pionierilor, cimitirul (unde era îngropat tatăl lui, dar nu ne-a spus asta, deși am bănuit), stadionul lui Pinalti, telegondola, Ardeluța - popas turistic foarte frumos din ce povestea el în fine, multe, multe locuri pe care le știa și le îndrăgea, ne-a arătat pe unde se intra către mănăstirea Bistrița, pe care am stabilit că o vom vizita la întoarcere... am ajuns la baraj, am făcut poze, apoi am mers pe malul lacului de acumulare mult, pe serpentine, peisajul extrem de frumos... până am ajuns la "coada lacului" cum îi zicea el. De acolo se făcea un drum spre Petru vodă. Am ajuns și acolo, am descoperit că pentru mănăstirea de maici trebuia să mergem încă vreo doi kilometri pe un drum forestier, foarte prost. Ușor-ușor am luat-o în sus... și în final am ajuns. Am ajuns înainte de masa de seară de la ora 18... Maica stareță, care știa de noi nu era acolo... Am așteptat și am așteptat... era foarte frumos... Atunci am simțit prima enervare din excursia asta... pentru că celălalt Alex a zis că ar trebui să-mi pun o basma o eșarfă ceva pe cap... iar eu nu aveam așa ceva. Dată fiind situația, am zis că dacă-i pe-așa, nu voi intra în biserică, ca să nu par că sfidez orânduielile maicilor. Dar a mai apărut ceva care m-a enervat iar. Stăteam pe treptele din fața bisericuței de lemn. O măicuță mai bătrână coboară, se uită la mine mustrător și începe să mă certe că de ce-s așa cu brațele expuse (eram cum venisem de la București, cu pantalonii de in largi și c-un maieu negru doarte decent după părerea mea). Mă enervez, dar ce să fac, îl chem pe Alex să-mi dea cheile de la mașină și să mă ajute să scot un tricou sau ceva, el se enervează de enervarea mea, în fine ajungem la mașină și găsesc o bluză lălâie cu dungi, pe care o folosisem și la țară și zic gata, asta este. Am pus-o pe mine și gata, m-am apărat împotriva posibilelor mustrări viitoare ale măicuțelor. Apoi iar am mai așteptat, în fine a venit la noi o măicuță să ne zică să mergem la trapeză, când termină de mâncat măicuțele. Zis și făcut. Acolo am intrat împreună cu alți pelerini, ne-am așezat la o masă (aici iar m-am dat în petec enervându-mă, că Alex îmi făcuse loc să intru pe banchetă să mă așez, zicea unde vrei să stai, eu ziceam whatever, nu contează, așteptam să se așeze el, în fine ne-am enervat iar unul de enervarea celuilalt). Eram la masă cu mulți alții. Pe masă, câteva farfurioare cu aperitive de post (foarte bune). Apoi a venit un vas cu ciorbă. Își pun întâi cei care nu erau cu noi. Apucă să-și pună Florian. Mai rămăseserăm Alex celălalt în marginea mesei, alex al meu și cu mine, eu central, lângă castronul cu ciorbă. Mi s-a părut normal să-i pun lui Alex celălalt, că era la margine de tot și n-avea nicio șansă să ajungă singur la ciorbă, apoi lui Alex al meu și apoi mie. Eram sigură că ciorba nu va ajunge, dar tot am făcut așa. Lui Alex al meu am apucat să-i pun jumătate de farfurie, adică tot ce rămăsese în castron. Cum nu mai fusesem la mănăstire, mi-am zis că gata, aste este tot. Și mai să mă apuce plânsul că n-am apucat ciorbă (fraiera de mine). Am halit din toate celelalte gustări, n-aveam cum să mor de foame, nici acum nu știu de ce m-am simțit așa de aiurea în momentele alea. Am fost ca un copil care bocește că n-a apucat sau n-a primit nu-știu-ce, ceva ce-i place. Bineînțeles că maicile au mai adus ciorbă și n-a fost nicio problemă, tocmai de aia mă simt mai aiurea când mă gândesc la reacția mea.
Ei, am terminat de mâncat și-am ieșit de la trapeză. Aici ne aștepta altă maică, Eufrosina, care s-a ocupat să ne cazeze, ei i-am povestit din nou că sunte de la Pentru Patrie, că vorbiserăm încă din mai să venim să prestăm muncă pentru mănăstire, că a fost vorba de cules plante medicinale... Maica ne-a zis că acum nu mai strâng plante medicinale, dar dacă vrem putem ajuta cu alte treburi, la care noi am zis ca sigur ca da, orice numai să fim de ajutor. Maica ne-a cazat într-o clădire a mănăstirii, cum intri la mănăstire în dreapta, pe un drumuleț ce trece și peste un mic pârâiaș. Ne-a întrebat daca e în regulă să ne cazeze pe toți patru în cameră, am zis cum sa nu, nicio problemă. Ne-am instalat, apoi ne-am urcat pe un deal mai sus de clădire și ne-am delectat cu peisajul. Pe urmă, înserându-se deja, ne-am adunat în cameră la povești. Am mai stat cât am mai stat, apoi, obosiți, ne-am culcat. Dacă nu mă înșel, s-ar putea să fi adormit prima, că alesesem să stau în patrul supraetajat jos, la adăpost (eram acolo ca într-o cazemată), și mă trăgea la somn în timp ce băieții trăncăneau de-ale lor. Evident, trebuia să ne trezim devreme, să începem lucrul - maica ne-a spus că dacă vrem să ajutăm, ar fi de lucru la întors fânul. Pentru asta trebuia să fim la trapeză la 9:30 și imediat după să pornim la treabă.

miercuri, 17 august 2011

La stupi. 25-26 iulie 2011






Abia veniserăm de la Sâmbăta. Am sosit acasă seara, dimineața deja plecam la stupi. Ne-am făcut în grabă bagajele, noroc ca nu erau multe. Am trecut pe la Laurențiu (Sile) și l-am îmbarcat și pe el în mașină, bătrâna noastră mașină. Am plecat devreme, dar tot era cald deja. Am mers și-am mers, deja la Afumați era cald de mureai. Am prins rock FM încă puțină vreme, pe urma am tot zapat după diverse posturi radio cât de cât ok. Drumul până la Liești mi s-a părut interminabil, oribil, m-am fiert în suc propriu de 100 de ori. Alex, calm, la volan, Sile ba mai trăgea un pui de somn, ba mai vorbea la telefon, mi-a arătat poze de la nuntă, bieții oameni, au avut un fotograf groaznic de prost, care a greșit de câteva ori încadrarea (a scos de exemplu oamenii fără cap), iar laboratorul foto a completat dezastrul, scoțând pozele virate în cele mai aiuristice culori. Într-un final am sosit la Bucești (satul din comună unde aveam baza operațională). Bunica lui Sile ne-a pus rapid ceva de mâncat, am halit rapid și iute am pornit cu căruța (împrumutată de la nea Ion) spre câmpul cu stupii (drumul era de vreo juma' de oră). Iapa nu prea avea chef să meargă repede, Sile o tot îndemna, doar-doar s-o mișca leneșa. Chestie: pe un câmp chiar imediat ce-am ieșit din drumul principal printre ogoare și tarlale către stupi muncea de zor o combină, strângea grâul. Tot acolo, o barză. Care nu se speria de combină și de gălăgia ei. Am ajuns la stupi, ne-am baricadat bine (mai ales eu și cu Alex) să nu ne înțepe albinele, am pus măștile, eu am luat și aparatul foto ca în fine să fac și eu poze stupilor și albinelor noastre. Am cărat centrifuga undeva oarecum lângă stupi dar nu foarte aproape. A deschis Sile primul stup, a găsit miere, hop cu fagurii la centrifugă... când să o punem în funcțiune... ceva nu mergea. mânerul se învârtea în gol, netransmițând mișcarea mecanismului. Oroare! Zi pierdută, trebuia să ne întoarcem cu buza umflată în sat să căutăm de împrumut altă centrifugă. Au mai deschis câțiva stupi ca să vedem ce și cum. Și-a rămas toată munca pe ultima zi. Tare ne temeam cu toții că n-o să reușim să scoatem mierea din toți stupii.
Am plecat din nou cu căruța... De data asta iapa lui nea' Ion era vioaie, știa că se duce acasă, aproape că n-a fost nevoie să-i mai dea imbolduri. A, la întors a condus Alex. Și ce-i mai plăcea! Tare-i mai plăcea să conducă orice vehicul... mașină, motor sau iată, căruță... Pe aceeași tarla cu aceeași combină, barza era tot acolo. Atunci ne-am prins: individa vâna insecte sau mici animăluțe rămase pe miriște, în urma combinei.
Ajunși în sat ne-am dus glonț la un vecin din sat pe care Sile îl ajutase și el cândva cu centrifuga. Omul ne-a dat imediat centrifuga lui. Asta era mai mare parcă, și era mai solid făcută, și avea loc pentru patru rame odată (cea a lui Sile avea loc pentru 3). Liniștiți că măcar aveam cu ce să lucrăm mâine ne-am retras la curtea bunicii lui Sile. Ziceam să apucăm sa pitrocim mierea (adică să o turnăm din bidoanele de 40 de kg in bidonașe mai mic, pe care să le putem lua la București. Dar cum între timp ne-am dus ba colo, ba dincolo cu diverse treburi, s-a înserat, am apucat să mâncăm ceva și apoi și un pepene mare cu toții (Bunica, nea Tomel, tanti Lenuța, Sile, Alex și eu) de abia ne mai puteam mișca. Ne-am dus repede sa dormim, că a doua zi trebuia musai să plecâm la stupi dis-de-dimineață. Planul era așa: la 8 (sau 9) sa fim la stupi, și cumva până la ora 18 să-i terminăm, că trebuia să plecăm spre București (trei ore și jumătate - patru erau de la Liești la București), ca să apucăm să dormim înainte de a pleca spre Petru Vodă.
Ne trezim deci dimineața, reușim să plecăm în timp util. Vremea părea neprielnică, ne era teamă să nu plouă. Ba ne-am și întors din drum, că uitasem eu ceva (să-mi iau pilula). De data asta eram cu căruța și calul lui nea' Marin, care era mai vânjos ca iapa lui nea' Ion. Am ajuns, ne-am înfofolit din nou anti-albine, ne-am dat pe mâini cu oțet ca să nu ne înțepe și am purces la treabă după ce-am înfulecat ceva în grabă (aici am pus la bătaia pâinea de la Bâlea, cârnații și resturile de șorici). Am reușit să fac și poze, cu albinele, cu stupii, cu Alex și Sile apicultori transpirați, am pozat și o matcă. Băieții s-au ocupat pe rând de stupi (întâi Sile, apo Alex, iar la final iar Sile), scoțând ramele cu miere pentru extras, păstrându-le pe cele cu puiet sau cu prea puțină miere. Pe rând, cel care nu umbla în stup descăpăcea ramele și mi le dădea să le pun în centrifugă și să învârt de zor, până sărea mierea și se scurgea în butoiul centrifugei. La primii stupi am avut recolta bună, și am și reușit să-i facem repede. Pe la ora 11-12 deja aveam o treime gata. Am făcut o pauză, am mâncat, am băut bere la pet și apă. Deja ieșise soarele și era groaznic de cald, căldura aia umedă, că eram și în plin câmp cu ierburi înalte. Așa-zișii nori pe care îi vedeam dimineața fuseseră de fapt ceață, care s-a risipit. Ne-am întors iar la treabă, am mai făcut câțiva stupi. Când am ajuns la jumătate am mai făcut o pauză, ceva mai lungă, că deja soarele dogora iar noi eram sleiți. Calul lui nea' Marin făcea ce făcea și încerca să scape în porumb (deh, mai buni știuleții fragezi decât iarba...) așa că trebuia să stăm cu ochii pe el. Am mai aflat că sunt foarte pretențioși la apă caii, dacă e puțin tulbure sau e ceva ce nu le place la ea, n-o beau.
Un pic mai odihniți și transpirați fleașcă ne-am întors la muncă. Ultima jumătate, din cauza căldurii și a oboselii a fost cea mai grea. Abia mă mișcam, abia căram ramele, mă dureau șalele, picioarele, eram fleașcă din cap până-n șosete, mi se părea că nu se mai termină odată, parcă erau muncile lui Sisif. Orășeancă! Stupii și recolta de miere au mers descrescător... de la primii, care erau cei mai buni, la ultimii, care aveau tot mai puțină miere... unii n-aveau puiet, nu se vedeau semne c-ar mai avea matcă... A rămas că data viitoare trebuie iar verificați, să vedem ce se mai întâmplă.
La final am scos se pare în jur de 50 kg de miere de floarea-soarelui. Eram mai mult decât în grafic în ce privește timpul. Așa că ne-am mai relaxat, ne-am încărcat în căruță și pe-aici ni-i drumul! Din nou a condus Alex căruța.
Am sosit la bunică, am descărcat toate cele, am mâncat și ne-am apucat să facem bagajele. Și-a trebuit să pitrocim mierea, ne-a luat destul să o turmăm în bidoane. Cert e că, până la urmă, am plecat de la Bucești destul de târziu. Așa că pe la mama lui Laurențiu și cealaltă bunică (de la Liești) am trecut doar fugitiv (deși plănuit era să mâncăm acolo masa de seară, nu mai aveam timp).
Și așa, cu înserarea în față, am pornit spre București. La întoarcere, nemaifiind cald, că se înserase, drumul nu mi s-a mai părut așa de lung și greu. Am ajuns în București târziu, era deja noapte când l-am lăsat pe Sile la casa lui. Apoi am ajuns acasă la noi, am făcut fiecare duș, că nu se mai putea, la cât transpiraserăm. Ne-am prăbușit în somn, nici nu mai știu când și cum. Iar a doua zi, dis-de-dimineață, adică la 10, trebuia să ne întâlnim cu băieții de la PP ca să plecăm la Petru Vodă.

luni, 15 august 2011

Dezolare, haos, întrebări

Azi m-am întors la serviciu. Surpriză! Locul unde aveam biroul s-a schimbat. Acum acolo e redacția Capital, mutată la un loc cu redacția EVZ. Iar noi, Capital TV, am fost mutați într-o cămăruță lângă studioul de unde se transmitea emisiunea Evenimentele Zilei. Aici era regia de emisie. Când am sosit, nu era nimeni, noroc cu Vali de la online care mi-a explicat mutările și-a vorbit cu nenea de la poartă să-mi dea cheia.
Așa că acum sunt în loc nou, nu mai am multe dintre obiectele mele ce zăceau prin diverse dulapuri sau pe birou. Sunt ca și cum acu' aș fi venit prima dată în clădirea asta. Și am o senzație ciudată tare, din nou, de parcă aș fi într-un vis aiurea din care vreau să mă trezesc și nu pot. Totul de la accident încoace mi se pare straniu, dezolant, inutil. Doar momentele în care vorbesc cu prietenii sau cu mama parcă au ceva consistență. Viața e o ciudățenie. O ciudățenie capricoasă și schimbătoare, minunată uneori, dureroasă altă dată.
Am avut nevoie să traduc un filmuleț pentru net, ceva cu termeni englezești complicați... în mod normal aș fi apelat la Alex să mă lămurească... dar nu se mai poate...
Aș vrea să fac un milion de lucruri în acest timp, s-o ajut pe mama să mai debaraseze casa de vechituri și hârțoage, dar nu pot decât după program... Ar trebui să vină zilele astea electricianul să ne schimbe tabloul electric și să monteze un circuit pentru mașina de spălat, dar n-a mai dat niciun semn de viață... Pe săptămâna viitoare sau următoarea cel târziu ar trebui să înceapă meșterul acțiunea zugrăvitul... Dar deși am aruncat o grămadă de haine și vechituri, casa e încă plină-ochi de lucruri și mi-e tare groază că n-o să ne descurcăm cu adunatul mobilei și zugrăvitul și-o să rămânem așa, îm mizeria actuală... A, mai sunt și gândacii. Am dat sâmbătă cu o otravă pentru dăunători recomandată de Diana... A ucis o parte din gândaci, dar din păcate mai sunt destui care umblă prin casă... Mi-e groază că n-am reușit să scăpăm de ei. Gândacii și instalația electrică mă opresc să mă mut repede la mama. Că zugrăvitul... s-ar putea face și cu noi acolo, deși ar fi greu. Dar așa, cu toată nebunia, păstrez încă garsoniera (din fericire luna august e plătită) ca să putem sta acolo pe timpul zugrăvirii. Eventual să mai plătesc și septembrie, că probabil nu vom fi gata până atunci. Of, mi-e groază, mi-e pur și simplu groază de toate astea, de toate complicățeniile astea. Oare o să reușesc?!

Și mai am și întrebările. De ce el, de ce nu eu, de ce nu amândoi, de ce atunci, de ce așa? Am făcut eu ceva greșit, sau a făcut el ceva greșit de-am fost așa pedepsiți? Sau poate el a fost răsplătit și luat de pe pământul ăsta trist și plin de rele? Ce ar trebui să fac de acum înainte, atât pentru el, cât și pentru mine? Deși am multe rețineri în ce privește multe dintre practicile și cutumele bisericii am simțit nevoia să vorbesc cu preotul care m-a botezat. Pe moment mi-a fost mai bine, dar am rămas și cu o senzație de ceva nelalocul său. Am primit canon să spun dimineata Acatistul Maicii Domnului și seara Paraclisul Maicii Domnului și să fac zilnic 50 de metanii și 100 de închinăciuni. Fac asta, dar mi se pare o aiureală - de ce să mă rog cu o rugăciune de altul făcută, cu atât de multe cuvinte și parabole și laude (chiar lingușiri, aș putea spune), de ce să cer Maicii Domnului să fie intermediar al rugăciunii către Dumnezeu... Sau ce rost au rugăciunile, că doar până la accident mă rugam oricum aproape zilnic (cu vorbele mele) să ne țină Dumnezeu în viață, să ne ferească de rău și să ne lumineze calea... și tot s-a întâmplat... Mai e și vecinul habotnic de la garsonieră care are el părerea lui atât de simplă despre ce și de ce se întâmplă, care tot vrea să mă bage în sperieți că am avut o șansă formidabilă și că trebuie să mă duc la biserică, altfel o a doua șansă de-a fi salvată de îngerul păzitor n-o să mai am... Iar eu, deși altă dată aveam îndemnul interior să intru în biserică să mă rog, acum nu simt niciun pic de dorință să intru în biserică sau să asist la vreo slujbă, la vreo liturghie... Mă duc doar să aprind zilnic o lumânare pentru sufletul lui Alex și alta pentru toți cei ce l-au iubit și cărora le lipsește. Bănuiesc că celor care cred orbește în ce zice preotul le este mult mai simplu, mai clar ce trebuie să facă... Dar eu pur și simplu nu pot fi ca ei, nu acum... așa că sunt un haos umblător, nu știu ce să fac mai întâi și cum să fac să fie bine... Oscilez între credință și logică, niciuna nu e ok sufletului meu acum și mă întreb oare cât o s-o mai duc așa, într-o luptă interioară continuă...

vineri, 12 august 2011

Fantana lui Alex






Întrerup șirul amintirilor despre Alex și ultimele noastre călătorii pentru a spune ce fac băieții de la Pentru Patrie (PP) în memoria lui Alex, pentru că mi se pare un gest deosebit.
Când am luat stupii, prima dată i-am dus la rapiță. Am găsit lan de rapiță relativ aproape de satul unde erau neamurile și rudele lui Laurențiu (Sile). Cum am cumpărat stupii, noaptea, cu peripeții multe, i-am și dus la Măicănești, în curtea unor oameni ce aveau gospodăria la marginea satului, lângă lanurile de rapiță (pozele sunt din curtea lur). Oameni săraci, dar muncitori și de treabă. Alex, mergând pe acolo de mai multe ori cât a fost rapița în floare și apoi la mutatul la salcâm a stupilor, a intrat in vorba cu ei. A văzut cât de amărâți erau, la început s-a gândit să le ia o capră, să aibă lapte (dar nu văzuse ca oamenii aveau o vacă, văzuse însă Sile). După care au văzut că oamenii ăștia muncitori n-au apă. Trebuia să aducă apă cu găleata de la 2 kilometri. Și așa s-a născut ideea ca, împreună cu PP-ul să facă o faptă bună și să construiască acolo o fântână sau un puț.
Alex s-a entuziasmat și a propus la ședința PP-ului ideea, care s-a aprobat. El s-a angajat responsabil cu adunatul de fonduri pentru realizarea proiectului. Ca meșter, era dispus să ajute vecinul lui Sile de la Bucești, (cel de la care cumpăraserăm stupii) că el avea utilajele necesare și mai săpase puțuri pentru apă. Cam asta era starea proiectului la momentul accidentului.
La înmormântare, băieții de la PP strânseseră bani pentru ajutorarea familiei lui Alex. N-au vrut să primească și au zis "faceți cu banii ăștia ceva ce el și-ar fi dorit". Și Sile și-adat sema: fântâna de la Măicănești! Și așa este. Asta ar fi vrut și el: să se construiască fântâna de la Măicănești pentru acei oameni săraci și muncitori și pentru acea parte de sat.
Acesta va fi cel mai frumos monument pentru sufletul dragului nostru Alex: fântâna care dă apă oamenilor muncitori și însetați.

________________________

Azi, 12 noiembrie 2011 fântâna (puțul, sursa de apă curentă) a fost sfințită, e funcțională. A fost gata de vreo două săptămâni, dar nu ne-am reușit aduna mai devreme din x diverse motive. Azi fântâna a fost sfințită, s-a făcut și un mic parastas pentru Alex. Bine că s-a împlinit în sfârșit dorința lui de-a le aduce apă acelor oameni amărâți! Odihnește-te în pace, dragul meu!


http://liubagrecea.blogspot.ro/2011/11/o-fantana-pentru-oameni-un-vis.html

Related Posts with Thumbnails