micutze aberatzii

A primi, a da natural, fără condiționări... Să nu ai așteptări... Să nu iei nimic la modul personal, pentru că de fapt niciodată nu e, mereu e despre cel care face acel act, faptă, gest sau spune acele cuvinte grele... Mă gândeam cât mă enervează maică-mea că nu vrea să facă nici un mic efort să îmbunătățească ceva. Nu vrea să schimbe nimic, să se schimbe și să facă să îi fie mai bine nada! Un mic efort e prea mult. Mai bine se uită toată ziua la televizor. Într-un târziu mi-am dat seama că mă agit inutil. Nu poți ajuta pe cineva cu forța, nu poți să faci pe cineva să vrea să se ajute. Degeaba îți e ție clar că cutare chestie îi dăunează sau nu-i face niciun bine, dacă nu vrea să vadă asta și să schimbe ceva, e inutil. Și de fapt... fiecare suntem răspunzători doar pentru noi înșine, degeaba vrem să fie bine în lume și armonie și alte chestii minunate, putem să facem pace doar în noi, să aducem armonia înăuntrul nostru - de fapt să nu mai creăm și aducem disonanțe. Să încetez să vă

A început bizar, pe când mergeam pe străduțe lăturalnice, bucuroasă că mă pot plimba mai mult. Aveam ideea deloc originală să postez în fiecare zi un nume de stradă gen Carpați, Bucegi etc (sunt multe în zonă) și să zic că am fost în nuș'ce munți sau zone. - Nu mai poza! se lamentă o voce în mintea mea. - Da' de ce? Ok! Nu mai postez atunci. Dar e bizar! Nu văd niciun motiv, nu simt asta. După care mi-am găsit niște explicații cam de cacao și abia muuult după mi-am dat seama. Da! Sunt dependentă de facebook. Pierd o groază de timp holbându-mă la ceva ce nu e realitatea mea. Fug de ceea ce e de fapt în jurul meu. Exact ca maică-mea, pe care o judecăm că stă toată ziua la televizor și nu face nimic. Deci da, e nevoie de dezintoxicare. Să folosesc timpul ăsta pentru viața mea, nu pentru ale altora. Să văd lucrurile care sunt aici, acum lângă mine și să fac, să gândesc, să mă relaxez, să meditez. Fără refugiați îndoielnice și fugi în altceva. Altceva. Dacă tot stăm în c

Mă amuzam că nu știu cum dar mi-am făcut carantina suportabilă, mai făcând haz de necaz, mai cu un mișto, mai (mult) cu o schimbare în gândire (în așteptări, mai exact). De unde în prima zi îmi venea să mă urc pe pereți, mi se înecaseră toate corăbiile, apoi destul de repede, a doua zi parcă, m-a lovit rău gândul că la naiba, s-ar putea ca această perioadă de stat forțat acasă să dureze mult mai mult decât mă șteptam eu atunci, gen trei luni sau chiar șase, eventual chiar un an cu întreruperi de mi s-a făcut negru în fața ochilor la gândul ăsta... Ei, după ce am acceptat că da, se poate întâmpla și asta, se poate să rămân și fără job, poate să pățească ceva și mama, pot să pățesc ceva și eu, adică orce se poate întâmpla și n-am absolut niciun control și nici nu pot lua eventuale măsuri că realitatea depășește orice posibilă previziune, well, după aia m-am liniștit. Ok, deci dacă tot nu pot face nimic să preîntâmpin ce s-ar putea să se întâmple (sau nu), n-are rost să mă îngrijorez

De unde până unde aceste stări, aceste culori? De ce unii simt în culori? Ce înseamnă asta? Și azi am rămas mască citind întâmplător pe Fb poezia asta: „Nu cum sunt eu sunt eu ci cum esti tu sunt eu Nu verde, nu galben, nu rosu ci foarte verde, foarte galben, foarte rosu. Nu cum sunt eu sunt eu ci cum esti tu sunt eu Nu mov, nu foarte mov ci foarte foarte mov. Nu cum sunt eu sunt eu ci cum esti tu sunt eu un fel de tu sunt eu pe care nu l-ai mai lasat sa fie eu.” e atribuită lui Nichita Stănescu și s-ar numi „Orație de nuntă”, dar am găsit ca sigură fiind o cu totul altă orație de nuntă, una cântată de răposatul Augustin Frățilă (cu care am fost colegă la All, dar nu știam mare lucru despre el la vremea aia, pentru mine era un redactor și parcă auzisem că era și poet și cam atât)

Idei născute din criză și izolare: separat, dar împreună (într-un fel ciudat, mai împreună decât înainte). Și - dacă ei nu fac (guvernul & autoritățile) să facem noi. Trebuie doar să învățăm să lucrăm împreună coordonat. Și a doua zi am văzut inițiativa celor de la "dăruiește viață" cu al lor noi facem un spital (ăla de copii pe care chiar l-au făcut)  că încep lucrările pentru un spital modular (din containere) în curtea spitalului Elias. Da, cam asta ar fi ideea. Doar ca la scara mai mare, mai coordonat. Și odată ce reușum asta chiar avem cu ce înlocui șandramaua asta putredă și scumpă numită stat cu ceva viu și funcțional. Ceva făcut doar de oameni pentru oameni, nu de politici și alte mizerii. Le arunc așa că să nu-mi zboare din minte, poate le-oi dezvolta cumva, deocamdată mă străduiesc să nu le uit măcar.