BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

marți, 27 martie 2012

Vremuri și oameni


Hei, tramvai... Așa începe un cântecel de Pasărea Colibri. Mă gândeam zilele astea cum s-au schimbat vremurile, oamenii, percepția despre normalitate... Am avut de făcut câteva filmulețe cu oameni "de pe vremuri"... am citit câteva interviuri... Și, inevitabil, m-am gândit cât de mult s-au schimbat și timpurile, și oamenii. E greu de zis daca oamenii au modelat timpurile sau timpurile i-au schimbat pe oameni - cauză și efect, oul sau găina. Cert e că ceea ce constituia "anormalitate" acum zeci de ani (de la 30 în sus) ajunga astăzi a fi "normal". Cu cât ne depărtăm în timp, cu atât mai mare e inversiunea. Nonvalori de odinioară, lucruri reprobabile, astăzi ajung să devină regulă. Citind în perioada asta Gide "Falsificatorii de bani" îmi dau seamaă că, într-o anumită măsură, și atunci, și probabil în orice alt timp, în decursul a 50-100 de ani se petreceau schimbări ale oamenilor, mentalităților, vremurilor. Poate doar că erau mai lente, mai puțin dramatice ca acum. Dar percepția asupra schimbărilor era la fel de apocaliptică (întotdeauna "cei vechi" erau șocați de "cei noi", de ideile și apucăturile acestora, și gândeau "ce se-ntâmplă cu lumea asta, unde o să ajungă!")
Societățile tradiționaliste, unde accentul pe tradiție și continuitate era mai important decât orice au avut și ele parte de aceste mișcări, dar mult mai lent, asta până când din cauza influențelor exterioare, a ceea ce se întâmpla în lume, schimbările au năvălit peste ele și le-au bulversat într-un timp scurt (relativ la ritmul lor vechi de schimbare). Și mă gândeam, ca exemplu, la societatea tradițională japoneză veche. Cred că ceva de genul ăsta s-a întâmplat și la noi. Și încă se mai întâmplă. Schimbarea lucrurilor din jur ne afectează, vrând-nevrând. Și creează prăpăstii între adepții teoriei "ce e vechi și tradițional e bun" și ai celei "doar ce e nou e bun, ce e vechi e perimat". Oare unde este adevărul, oare cine are dreptate? Dar are cineva dreptate?
Mă gândesc că e posibil ca adevărul să fie undeva la mijloc; în orice caz, la niciuna dintre extreme. De ce? Pentru adepții a "ce e vechi e bun", un lucru care să le dea de gândit - viața însăși a omului este o schimbare continuă, de la naștere până la moarte (și, sper, și după), iar tu, ca om, te adaptezi clipă de clipă la condițiile din jur, în funcție de nenumărați factori. Pentru cei ce iubesc conceptul "ce e vechi e desuet, doar ce e nou e bun și potrivit la vremuri noi": lucrurile se schimbă, dar esența lor e aceeași, lucrurile da bază sunt identice. Adică, cred eu, nu e bine nici să fim rigizi și opaci la schimbări, condamnând orice nu e "cum știm noi că trebuie", dar nici duși de valurile schimbărilor în derivă, fără puncte cardinale. Căci eu așa văd tradiția, obiceiurile, concepțiile "din bătrâni": ca pe niște puncte cardinale care să ne ajute să ne orientăm, iar schimbarea, ca pe vântul din pânze. Amuzant, mi-a ieșit o metaforă maritimă, nu mă așteptam. Întrebarea e ce-i marea și ce e soarele, în acest context metaforic... Corabia, barca - e simplu, am fi noi înșine.
Legat tot de diferențele de mentalitate, de vremuri și de oameni... Văd că, de-a lungul vremii și a vremurilor, oamenii se ceartă, se bat, se războiesc pentru diferite motive, pornind de la chestiuni legate de bunăstarea materială (să-i invadăm pe vecini, să ne înstăpânim pe pământul/avuțiile/resursele lor) până la cele mai sângeroase, cele pornite până la urmă tot de la motivele anterior spuse, dar îmbrăcate în veșminte nobile, care au ca motivație o idee în numele căreia oamenii sunt în stare să se sacrifice dar și să comită cele mai mari atrocități. Oare există vreo idee, oricât de minunată, care să justifice atâta prăpăd? Oare un motiv nobil, dacă se înfăptuiește prin crime, nu se mânjește? Și ajung din nou la rădăcina tuturor nenorocirilor... Faptul că nu suntem suficient de înțelegători unii cu alții. Că ne declarăm dușmanii ne-oameni și îi tratăm ca atare (și ce sunt, de fapt, "dușmanii"? nu cumva tot niște oameni, pe care nu-i putem accepta și care nu ne acceptă?). Că ne ieșim prea repede din fire. că îi judecăm pe ceilalți. Că ne închipuim că noi știm mai bine. ce? orice. Că adevărul nostru e mai bun decât adevărul altuia. Că, în ultimă instanță, de multe ori ne considerăm mai buni decăt este cazul iar pe ceilalți mai răi decât e cazul. Și uneori invers. Dar ce înseamnă toate astea? Că suntem oameni. Cu toții. Și se pare că tocmai asta e problema noastră. Că suntem oameni dar că nu acceptăm asta. Că nu vrem să ne cunoaștem pe noi înșine cu adevărat, și după aceea să ne propunem să îi înțelegem pe alții. Și când îi ascultăm pe ceilalți, chiar să îi auzim, să îi auzim ce spun. Sigur, toate astea necesită să comunicăm și să avem mintea deschisă. Pare simplu, dar... cred că nimeni nu poate spune cu sinceritate că face asta tot timpul. Eu una, sigur nu. Dar spre asta tind, asta mă străduiesc să fac.

0 comentarii:

Related Posts with Thumbnails