BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

marți, 27 martie 2012

Vremuri și oameni


Hei, tramvai... Așa începe un cântecel de Pasărea Colibri. Mă gândeam zilele astea cum s-au schimbat vremurile, oamenii, percepția despre normalitate... Am avut de făcut câteva filmulețe cu oameni "de pe vremuri"... am citit câteva interviuri... Și, inevitabil, m-am gândit cât de mult s-au schimbat și timpurile, și oamenii. E greu de zis daca oamenii au modelat timpurile sau timpurile i-au schimbat pe oameni - cauză și efect, oul sau găina. Cert e că ceea ce constituia "anormalitate" acum zeci de ani (de la 30 în sus) ajunga astăzi a fi "normal". Cu cât ne depărtăm în timp, cu atât mai mare e inversiunea. Nonvalori de odinioară, lucruri reprobabile, astăzi ajung să devină regulă. Citind în perioada asta Gide "Falsificatorii de bani" îmi dau seamaă că, într-o anumită măsură, și atunci, și probabil în orice alt timp, în decursul a 50-100 de ani se petreceau schimbări ale oamenilor, mentalităților, vremurilor. Poate doar că erau mai lente, mai puțin dramatice ca acum. Dar percepția asupra schimbărilor era la fel de apocaliptică (întotdeauna "cei vechi" erau șocați de "cei noi", de ideile și apucăturile acestora, și gândeau "ce se-ntâmplă cu lumea asta, unde o să ajungă!")
Societățile tradiționaliste, unde accentul pe tradiție și continuitate era mai important decât orice au avut și ele parte de aceste mișcări, dar mult mai lent, asta până când din cauza influențelor exterioare, a ceea ce se întâmpla în lume, schimbările au năvălit peste ele și le-au bulversat într-un timp scurt (relativ la ritmul lor vechi de schimbare). Și mă gândeam, ca exemplu, la societatea tradițională japoneză veche. Cred că ceva de genul ăsta s-a întâmplat și la noi. Și încă se mai întâmplă. Schimbarea lucrurilor din jur ne afectează, vrând-nevrând. Și creează prăpăstii între adepții teoriei "ce e vechi și tradițional e bun" și ai celei "doar ce e nou e bun, ce e vechi e perimat". Oare unde este adevărul, oare cine are dreptate? Dar are cineva dreptate?
Mă gândesc că e posibil ca adevărul să fie undeva la mijloc; în orice caz, la niciuna dintre extreme. De ce? Pentru adepții a "ce e vechi e bun", un lucru care să le dea de gândit - viața însăși a omului este o schimbare continuă, de la naștere până la moarte (și, sper, și după), iar tu, ca om, te adaptezi clipă de clipă la condițiile din jur, în funcție de nenumărați factori. Pentru cei ce iubesc conceptul "ce e vechi e desuet, doar ce e nou e bun și potrivit la vremuri noi": lucrurile se schimbă, dar esența lor e aceeași, lucrurile da bază sunt identice. Adică, cred eu, nu e bine nici să fim rigizi și opaci la schimbări, condamnând orice nu e "cum știm noi că trebuie", dar nici duși de valurile schimbărilor în derivă, fără puncte cardinale. Căci eu așa văd tradiția, obiceiurile, concepțiile "din bătrâni": ca pe niște puncte cardinale care să ne ajute să ne orientăm, iar schimbarea, ca pe vântul din pânze. Amuzant, mi-a ieșit o metaforă maritimă, nu mă așteptam. Întrebarea e ce-i marea și ce e soarele, în acest context metaforic... Corabia, barca - e simplu, am fi noi înșine.
Legat tot de diferențele de mentalitate, de vremuri și de oameni... Văd că, de-a lungul vremii și a vremurilor, oamenii se ceartă, se bat, se războiesc pentru diferite motive, pornind de la chestiuni legate de bunăstarea materială (să-i invadăm pe vecini, să ne înstăpânim pe pământul/avuțiile/resursele lor) până la cele mai sângeroase, cele pornite până la urmă tot de la motivele anterior spuse, dar îmbrăcate în veșminte nobile, care au ca motivație o idee în numele căreia oamenii sunt în stare să se sacrifice dar și să comită cele mai mari atrocități. Oare există vreo idee, oricât de minunată, care să justifice atâta prăpăd? Oare un motiv nobil, dacă se înfăptuiește prin crime, nu se mânjește? Și ajung din nou la rădăcina tuturor nenorocirilor... Faptul că nu suntem suficient de înțelegători unii cu alții. Că ne declarăm dușmanii ne-oameni și îi tratăm ca atare (și ce sunt, de fapt, "dușmanii"? nu cumva tot niște oameni, pe care nu-i putem accepta și care nu ne acceptă?). Că ne ieșim prea repede din fire. că îi judecăm pe ceilalți. Că ne închipuim că noi știm mai bine. ce? orice. Că adevărul nostru e mai bun decât adevărul altuia. Că, în ultimă instanță, de multe ori ne considerăm mai buni decăt este cazul iar pe ceilalți mai răi decât e cazul. Și uneori invers. Dar ce înseamnă toate astea? Că suntem oameni. Cu toții. Și se pare că tocmai asta e problema noastră. Că suntem oameni dar că nu acceptăm asta. Că nu vrem să ne cunoaștem pe noi înșine cu adevărat, și după aceea să ne propunem să îi înțelegem pe alții. Și când îi ascultăm pe ceilalți, chiar să îi auzim, să îi auzim ce spun. Sigur, toate astea necesită să comunicăm și să avem mintea deschisă. Pare simplu, dar... cred că nimeni nu poate spune cu sinceritate că face asta tot timpul. Eu una, sigur nu. Dar spre asta tind, asta mă străduiesc să fac.

joi, 22 martie 2012

Un pas înainte și doi înapoi


Ăsta e ritmul vieții în perioada asta. Ba îmi iese câte ceva, ba brusc se dă totul peste cap și se anulează ce s-a început. De unde mă băgaseră în corzi cu munca de nu mai știam pe unde să scot cămașa, brusc marea firmă și-a schimbat responsabilul de proiect, așa ca n-a mai avut cine sa îmi mai dea de muncă. Organizare beton, frate! Ba hei-rup, haos, ba ciao și la revedere. Mă rog, nu-i treaba mea, habar n-am cum funcționează marea firmă de traduceri, așa că descurcă-se în ograda lor. Cert e că se pare că a fost un proiect manageriat în sistem de panică și urgență - deci supus unor mari riscuri.
Bun, asta-i prima. Pe urmă, dansurile. Grupa de la hobbydance a suferit de lipsă de participanți, nu s-au ținut cursurile (mi-a fost o ciudă imensă că am plătit și pe urmă mai mult de jumătate din cursuri nu s-au ținut). În fine, ieri, în sfârșit, am putut să ajung și eu la curs, și, culmea! s-a ținut și cursul - samba am făcut, greu cu reamintitul, nici acum nu-mi ies pașii cum îmi ieșeau pe vremuri...).
Apoi la școala de tango. Acolo clar o să mă duc orice-ar fi, dar Dana a chiulit data trecută... A virusat-o maleficu'. Mă tem să nu se lase pe tânjală; sper totuși să vină dățile viitoare...
Am reușit să duc la bun sfârșit și site-ul pentru stația de betoane, au mai rămas doar câteva amănunte de rezolvat...
Un lucru bun - am reușit sâmbătă să mă duc la cmpionatul național de 10 dansuri, de la Polivalentă, ca s-o văd pe Rali concurând. De unde mi-era teamă că o să ajung prea târziu și-o să o ratez (inițial erau programați la 16:30), organizatorii au amânat concursul seniorilor până foarte târziu (cred că după ora 22:00). Până spre ora 20 am fost doar eu, plictisindu-mă, apoi au ajuns rând pe rând și fetele și-a fost mai ok. Am stat până la final, la ora 24, am vazut-o pe Rali pe podium (pe locul 2 de astă dată, dar las' că se ambiționeaza și probabil la următorul concurs va fi pe 1, așa cum îi șade bine).

vineri, 16 martie 2012

munci


munca ai vrut? na, poftim, ia de-aici de nu poți duce! cine mă puse, cine mă puse să colaborez cu oamenii ăștia? o las mai moale că nu se mai poate-așa. ce fraiera eu să cred că ț-șpe pagini cu tabele traduse-n alte limbi se aranjeaza ușor? Și-mi mai și dau de lucu târziu și vor repede-repede. Am pierdut și jumătate de ora la o singura pagina tot tragând de tabele, strângând textul etc, doar-doar să încapă. oribil. deci la faza asta am cam luat țeapă. de unde îmi făcusem eu socoteala că o pagină o fac în 5 maxim 10 minute, la 1 euro pagina... în vreo 2-3 ore pe zi (că mai mult imp disponibin n-am) timp de-o lună se-adună ceva parale... nu mult, dar cât să mai rezolv câte ceva prin casă... se dovedește încă o dată vorba din bătrâni că socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg.
Am început un alt curs de dans, la școala lui Teo Chiliment. Școală de tango. Plănuisem împreună cu Dana B să mergem când pornesc un nou curs de începători, și, din fericire, am și reușit. La cursul de dans de la Hobbydance n-am mai ajuns, nici măcar cât să recuperez orele nefăcute din lipsă de participanți luna trecuta - de fiecare dată s-a nimerit să am de lucru până prea târziu.
Agitație, multe de făcut, de rezolvat, de ținut cont de n chestii. Soluții, improvizații de găsit, de rezolvat fel de fel de chichițe. Săptămâna asta am impesia că zilele-au fost mai lungi, altfel n-aveam când să fac toate câte le-am făcut. Și încă câte alte lucruri care trebuiau făcute au rămas pe mai încolo!

marți, 13 martie 2012

fără nume

cum e să ai în minte mii de chestii, iar când zici, gata, ia sa le scriu, să nu le uit, toate astea dispar și îți rămâne brusc un soi de silă de-a scrie? ciudat, foarte ciudat.

marți, 6 martie 2012

Plictis de primăvară

Așa un ne-chef complet, total și absolut n-am mai avut de multă vreme. Astenii de primăvară? Poate, cine știe. Îmi place că i-a ivit soarele, că se topesc nămeții murdari de pe marginea drumurulor, că au început să ciripească vrăbii, guguștiuci, pițigoi, mierle și altel zburătoare cântătoare prin parc și la fereastră. Dar tot n-am chef de nimic. În perioada asta mai toate mi-au ieșit pe dos. Întâi - cursul de dans. M-am dus, pe 1 februarie, m-am înscris. Apoi au venit ninsori, vijelii etc și mai mult de jumătate din lecții nu s-au mai ținut. Așa că mi-a cam pierit cheful să mă duc degeaba și să pierd vremea. It sucks! Așa că o sa schimb, ori grupa, ori chiar și școala de dans. Mai văd. Deocamdată-s prea sictirită ca să iau o decizie bună. Apoi - jeanșii. Da, am două perechi de jeans, vechi amandouă, una răs-tocită de purtare, cusută pe ici pe colo prin părțile esențiale, oricum pe ducă. Așa că hai să-mi caut blugi. Și dă-i și caută și enervează-te. Pă da, majoritatea magazinelor au blugi strâmți, formă care nu mi-a plăcut și nu m-a avantajat nici măcar când eram mai slabă. Iar restul... ba prea largi, ba prea strâmți, ba prea strâmți pe cur și prea largi în talie, în orice caz, nimic care să mi se pară măcar hai, treacă-meargă. Și scumpi, și aiurea. Muma lor!
A mai răsărit un nene dintre cei cu site-urile, pentru care făcusem hotel-cameliei și hotel uranus. Doar că pe vremuri de vorbitul cu acest nene s-a ocupat Alex. Cam sucit și se răzgăndea cam mult, pentru gustul meu. Și a mai fost un episod, astă toamnă mă sunase, tot ca să-i fac un site pentru o stație de detoane (același de-acum), rămăsese că îl sun eu săptămâna următoare (cred că mă sunase în perioada de top 300), l-am sunat și... surpriză, "număr nealocat" sau ceva în genul ăsta mi-a zis robotul vodafone. I-am scris pe e-mail, n-a răspuns. L-am lăsat în treaba lui. Și iară că iar apare ca o boare. Și așa că tre' să-l sun și să ne întâlnim să discutăm, dar am un asemenea ne-chef încât oarecum sper să am parte iar de mesajul cu "număr nealocat". Ciudat, nu? Mai ales că-mi place să fac design de site-uri. De implementat, mai puțin, e drept, dar ce să-i faci?!

joi, 1 martie 2012

Pustiul

Vălătuci de ceață ascund și descoperă măști sau chipuri demascate. O clipă vezi lumea prin ochii unei măști străine. Și te-ngrozești. O lume străină, care-ți e visceral detestabilă, o lume de noroi și zoaie, o lume porcină. Bieții porci, n-au nicio vină pentru miile de comparații negative cu unele exemplare ale speciei din care uneori mi-e rușine că fac parte. Deci lumea cea hâdă, lumea oamenilor noroioși, e uneori mult mai aproape decât ne închipuim. Teoretic știu de multă vreme că acea lume există, din când în când îmi iese-n cale, ca un strigoi, otrăvind totul în jur, lăsând în urmă-i scârbă, bale, negură, tristețe, debusolare. De fiecare dată mă întreb: cum, lumea e și AȘA?! Cum poate fi adevărat? Oare lumea MEA, cea frumoasă, simplă, dreaptă, cu principii, luminoasă și fără ascunzișuri să fie doar o iluzie, iar realitatea să fie cealaltă lume, lumea de noroi?
După clipa de derută și de îndoială, mereu îmi spun că, și de-ar fi cea reală lumea "lor", a celor-de-noroi, eu nu vreau să trăiesc în ea. Și îmi prinde bine când văd că există și alții care par a nu se complace în mocirlă.
Dar de fiecare dată când îmi iese-n cale mocirla din oameni rămân c-o stare stranie. Mă simt brusc singură-n pustiu, mă simt nimic, mă simt nimeni, viitorul, trecutul, prezentul, totul e nimic, pustiul e atotstăpânitor, sunt nimic, nimicul e pustiul, totul e nimic, nimic e totul... Nu de fiecare dată reacția adversă e la fel de dureroasă. Acum a fost. Viitor pustiu până la orizont versus mocirlă. Să vină pustiul, să vină glaciațiunea eternă, oricum sunt doar un fulg bătut de gânduri printre alți fulgi ai unei eterne ierni polare. Fulg de gheață, fulg de nisip, fulg de timp în clepsidra universului, timp care însuși se scurge în sine, nemișcat și veșnic fiindu-și, mișcare veșnică în neclintire eternă.

Și se duc, pe rând, pe rând...

Când am fost la Sâmbăta de Sus, la comemorare, cel mai electrizant discurs l-a avut un nene, îmbrăcat în costum național, bătrân, slab, într-un toiag... Alex era topit după el. Gavril Vatamaniuc se numea. Azi am aflat c-a plecat și dânsul dintre noi... Și-am dat peste discursul din iulie anul trecut... Ca orice înregistrare, răpește mult din ce-a fost, a decupat doar o bucățică, sonorul e cum e... Dar are valoare de amintire-document:

Mulți oameni deosebiți are și a avut țara noastră... și tare puțin sunt cunoscuți...

Related Posts with Thumbnails