BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

luni, 26 octombrie 2015

chei ale Nerei, Herculane, gânduri

Am reușit să merg în Cheile Nerei a doua săptămână. Toți cunoscuții mei fuseseră deja. Nu știam pe nimeni - mă rog, vreo 4 persoane, dintre care doi erau organizatorii. Am avut totuși baftă, că s-a dovedit că și aici erau mulți oameni mișto. M-ma așezat relativ nehotărâtă la plezneală lângă o fată. A fost o alegere întâmplătoare dar foarte bună. Am descoperit că aveam multe preocupări și în unele privințe gândim foarte asemănător. M-am bucurat mult pe chestia asta. La popasul de prânz de la Taverna Sârbului din Drobeta ne-am nimerit la masă cu alte fete, foarte ok si ele.

----------------
aici însemnările au fost abandonate în ideea că scriu eu mai târziu. și am rămas cu impresia că gata, despre asta am scris. Ceea ce se dovedește că nu e deloc așa. Acu trebuie să reiau de unde am rămas, pierzând însă între timp prospețimea impresiilor și trăirilor de atunci...
------------------

Da, ideea e că așa, ușor-ușor mai cunoști oameni noi care-s și mișto. Ceea ce e foarte bine.

În orice caz, acum trebuie să îmi storc creierii ca să îmi amintesc ce fuse atunci.

Obiective: prima dată în Craiova. Vizitat puțin centrul, apoi muzeul de artă. Care mi-a plăcut. Multe stiluri, de la vechi la nou. Am descoperit pictori despre care nu auzisem sau auzisem prea puțin, dar care aveau o forță de expresie remarcabilă. Apoi muzeul de la Porțile de Fier. Mai interesant în prima parte, cea cu expoziția, față ce cea cu sala turbinelor. Remarcabilă mai mult coborârea cu ascensorul și senzația de trepidație. Alfel, la naiba, miște chestii departe care se învârteau și atât. Apoi popas la Taverna Sârbului din Drobeta. Apoi, dacă nu greșesc, ne-am dus direct la Herculane, unde ne-am cazat. Hotel Afrofita, unul dintre cele trei înalte dinspre munte. Până seara program de voie. A, o senzație care ne-a însoțit tot timpul - super cald și umezeală. Toată excursia asta a fost cald ca în toiul verii, până în creierii nopții. Cum tipele de la recepție ne-au împrăștiat pe 6-7 etaje care încotro și nici nu ne prea știam dinainte unii cu alții... s-a descurcat care cum a putut, s-a asociat cum a apucat. Din fericire, Mă grupasem la cameră cu colega de bancă din autocar, Corina, iar cu Claudia, fata care stătea cu un scaun în fața noastră vorbind așa întâmplător de față despre mers la plimbare... mi-am făcut program. Corina a ieșit și ea la plimbare, dar doar prin oraș, iar eu ci Claudia am pornit-o către Grota Haiducilor. Ea mai fusese, cu mulți ani în urmă, așa că mi-a fost ghid. Nu sunt sigură că traseul a fost cel mai scurt cu putință, dar a fost frumos oricum. Păcat doar că s-a făcut târziu , dădea să se lase întunericul și noi nu ajunseserăm la Grotă, așa că am lăsat-o baltă și ne-am întors cât mai era puțină lumină spre hotel. Oricum, când am ajuns înapoi în Herculane s-a lăsat întunericul, tot drumul până la hotel a fost pe întuneric - noroc că s-a aprins iluminatul stradal și a fost ok. Ajunse la hotel ne-am dus fiecare în camera proprie, în ideea că ea, stând cu 2 etaje mai sus, când era gata, cobora la noi ca să mergem împreuna la piscină - aveam de la Elena, de tura anterioară, că e o piscină mișto, deschisă până la ora 22, cu jacuzzi etc. Corina n-a fost tentată de piscină, a preferat să încerce să doarmă. Dar noi ne-am coborât la subsol la piscină și nu pot să spun decât că a fost super. Claudia, cum nu știa deloc să înoate, a intrat așa puțin în piscină, unde era apa puțin adâncă, după care s-a mutat la jacuzzi. Am vizitat și eu de vreo trei ori jacuzzi-ul, când oboseam nițel de la înotat în piscină.
A doua zi ne-am trezit devreme, că aveam micul dejun la 8 și aveam programul lung. Am halit de ne-am spart, că de avut aveau de toate la discreție. Apoi țuști în autocar. Am mers pe un drum îngust și sălbatic, extrem de pitoresc, printre tufe de măceș, copăcei, dealuri și fânețe, către cascada Bigăr. Ajunși acolo am făcut poze gârlă, am stat ce am stat și ne-am tirat. Apoi am mers o grămadă până la intrarea pe traseul către Ochiul Beiului și cascadele Beușnița. Am ajuns deci la Podu Bei unde am parcat autocarul. Acolo a fost un episod amuzant cu scorpionul din parazăpezile Celianei. În fine, ne-am pus în mișcare, nu prea repede că eram mulți și ne-am întins cred pe vreun kilometru de la cap la coadă. Era cald rău. Am mers și-am mers, am trecut pe lângă cascada „la văioagă”, fără pauză majoră de vizitare, cu promisiunea că o vizităm la întoarcere. La camping și păstrăvărie am făcut o mică pauză de regrupare, halit ceva ușor și hidratare, i-am lăsat locului pe cei ce nu mai aveau chef să meargă înainte, preferând să mănânce un păstrăv sau o clătită ori o bere. Noi am continuat până la Ochiul Beiului. Beușnița avea debitul mult scăzut față de august 2014. Ceea ce a făcut ca și Ochiul Beiului să aibă parțial alge și mușchi care mai obturau vederea, iar terasele râului, care mă impresionaseră așa de mult data trecută, să fie acum secate și pline de un mușchi gălbui antipatic, mâlos. Am mai băgat un sandwich și aici, s-au făcut mii de poze pe toate părțile apoi Răzvan ne-a zorit către cascada Beușnița. Care era complet uscată. Era o cascadă verde, doar de mușchi. Și undeva picurau două picături. Decepție maximă. M-am gândit că am fost super norocoasă anul trecut când am prins debit mare, iar cascada era mirifică, ca și râul în sine.
Drumul înapoi a durat și el o grămadă. Eram cam obosiți când am ajuns la autocar. Am mai băgat totuși o porțiune scurtă de tunele către Sasca Română. Deja lumina scăzuse bine și pozele îmi ieșeau prost. Ne-am îmbarcat în autocar abia așteptând să ajungem la hotel. Speram să mai prindem măcar o oră de bălăceală. N-a fost să fie, drumul a fost lung, ni s-a părut absolut interminabil. Eram toți frânți, ora era cred în jur de 11. Am mai halit din provizii, am mai făcut 90% bagajele și am dormit buștean.
Dimineața aceeași poveste, trezit devreme, mic dejun la 8. Am tras o plimbare de 5 minute preț de câteva poze nereușite cu versanâii muntoși din spatele hotelurilor. De data asta știam care-s halelile reușite și care nu, așa că m-am oprit doar la cele testate și plăcute anterior.
Am ieșit apoi către Drobeta și apo înainte, către Mraconia. Ajunși la capul lui Decebal am tras o sesiune de poze în aștepatarea șalupelor. Vremea nu era prea fotogenică, pâcloasă. Ne-am dat cu bărcile până la nu știu ce naiba peșteră unde a intrat doar cu vârful bărcii, deși era interesantă și mergea traversată cu piciorul, apoi nițel mai departe la peștera... căcat, am uitat... Veterani, noroc că scrie în pozele altcuiva. Asta nițel mai interesantă, mai ales în ideea că a fost garnizoană austro-ungară. În fine, vizităm, pozăm, ne cărăm. Apoi din nou prânzul la Taverna Sârbului din Drobeta. După care, la final, ne-am oprit să vedem piciorul podului lui apolodor din Damasc. A fost drăguț portatul muzeului și ne-a deschis. Am pozat, de la distanță, am văzut și omologul lui de pe partea bulgărească. Și cu asta gata, drum până la bucurești, cu ultima pauză tehnică la Slatina în benzinărie.


Gata. cu relatarea faptelor.

Acuma vine partea mai grea. Când am scris titlul, la final am pus un „gânduri”. Iar acum să mă tai, habar nu am care erau gândurile alea. Pot doar să improvizez, dazându-mă pe ce cred c-ar fi putut ele să fie.
Chestia mișto a fost că vorbind așa, mai de umplut timpul, mai din una-n alta, cu Corina, am descoperit că aveam multe chestii de gândire în comun. În, plus, ea a fost chiar foarte curajoasă. A lucrat ani de zile într-o bancă. De la un moment dat nu s-a mai regăsit în treaba asta, preocupările colegilor de bancă și ale lumii complementare i-au devenit vizibil îndepărtate, s-a revoltat și a decis să termine cu asta. Și-a dat demisia, s-a înscris la faculatatea de psihologie de la Cluj (unde nu cunoștea pe nimeni) și a început o viață nouă. Mi-a plăcut și ce mi-a explicat ea legat de curentele academice din domeniul psihologiei, multe chestii mișto. Și aici vin eu cu o cugetare ulterioară, dar probabil legată cumva de cele discutate atunci, cum că omul în prostia lui, vrea rezultatul instantaneu sau cât mai rapid pentru orice problemă oricât de gravă. Rezultatul-pastilă instant. Ceea ce creează monștri. Și miriade de impostori care se folosesc de mirajul „miraculosului tratament” ca să prostească pe față milioane de indivizi care pur și simplu nu prea gîndesc. Am vorbit și despre fanatismul credințelor (nu vorbesc de religii, ci de orice fel de credință, bunăoară în consumerism, sau în comunism, sau în nu știu de terapie la modă etc). Apoi a fost și Claudia, cu pasiunea ei pentru hand-made, momentan abandonată pentru că nu își găsește locul propice, unde să se simtă bine și să-și permită să picteze brățări, cutii, bijuterii... Am fost surprinsă când am intrat să văd ce a făcut ea de-a lungul timpului și am văzit chestii pictate incredibil de frumos.

vineri, 23 octombrie 2015

Back

Iar a trecut vreme căcălău de când n-am mai dat pe-aici. Nu știu să zic de ce, poate că iar m-am apucat să fac multe alte chestii și am alocat altfel timpul. Iar de scris pe blog nici măcar nu m-am gândit.
Da, de la excursia din Cheile Nerei nu am mai scris nimic. Ia să vedem ce naiba am mai făcut de atunci. Da, se pare că nici nu mai țin minte bine câte chestii am făcut. A trebuit să mă uit pe FB ca să refresh-uiesc amintirile. O fi la naiba și vârsta!
Boon. Deci așa. De călătorit cu Terra am mers în deja menționata excursie din Cheile Nerei. Apo am fost la Vulcanii noroioși, excursie de o zi. O sâmbătă, să fi fost 3 octombrie? Da da. Am avut oarece emoții, că puțin înainte, la final de septembrie, se nașparlise vremea, frig, ploaie, d-astea. Noi ănsă am avut o vreme minunată, a fost cald aproape ca vara. Am pornit ca de obicei cu noaptea-n cap, și am călătorit către zona Buzăului. Prima oprire a fost la muzeul de artă din Buzău, unde am văzut expoziția de artă și mult mai interesanta expoziție cu aurul dacic. Asta a fost chiar mișto. Pe urmă am fost în... ah, memoria mea cea varză... cum puii mei îi zice... așa, Berca, la Cob Village, care e foarte foarte mișto și abia aștept sa fie pus în circulație turistică, mai ales că prețurile pentru cazare despre care vorbea nenea proprietarul nu-s deloc exorbitante. Foarte interesant și de văzut, și pur și simplu plăcută zona. Și acoperișul sălii de festivități, cu iarbă și vegetație.. E de urmărit. E un pic la limită între eco și altceva, pentru că e o mare amestecătură de materiale eco cu non-eco, stil oarecum tradițional cu ceva futurist, dar per total cred că nu e rău. E ceva deosebit și la noi în țară să fii deosebit e cam riscant.
Așa. Am vizitat deci CobVillage, ne-am băgat în toate căsuțele, ne-am cocoțat pe case, pe peretele pentru escaladă, făcurăm multe poze... Apoi, în miezul zilei am ajuns la Vulcanii noroioși. Interesant peisajul selenar, parcă nu din lumea asta. „Vulcanii” în sine nu-s mare chestie, dar sunt amuzanți.
Apoi, după vulcani, am ajuns la festivalul cârnaților de Pleșcoi. Acolo, tot tacâmul adunărilor câmpenești actuale: grătare, must, tarabe cu produse, o scenă cu formații care din când în când executau câte un dans oarecum tradițional - eu am prins un ansamblu care cică dansa pe muzică țigănească tradițională, dar se vedea de la o poștă că n-aveau nici în clin nici în mânecă cu treaba asta, nefiind țigani. Mai ales că fusesem relativ de curând la festivalul Baro Foro de la Arenele Romane, unde au cântat și au dansta the real țigani, ăia de cântă și joacă de și pe moarte să fii îți vine să te scoli și să țopăi și tu cu ei.
Așa, deci am stat la o ditai coada de era să leșinăm de foame și de poftă în fumul de mici și fripturi. Cârnații au fost beton, mai buni ca orice alți cârnați de Pleșcoi de prin comerț. Așa de buni că ăia doi din porție abia mi-au făcut mai pohtă. Noroc cu Dani, și cu pontul de la Elena, că ne-am dus mai departe, ieșind din curtea hanului sau ce naiba era ăla, de-am găsit grătare mai pe stradă, cu mici mai ieftini și fără coadă, și am împărțit o porție suplimentară. Am băut și must de două feluri, pot să zic că a fost beton partea asta cu haleala și băutura.
După festivalul pleșcoilor ne-am îndreptat spre herghelia de la Cislău. Caii mișto, și ăia de rasă, și ăia de tracțiune. Am fost totuși surprinsă de felul în care arătau grajdurile. Foarte rustico-eco-bio, ca să zic eufemistic. Adică deloc ca alea de le vezi prin filmele cu herghelii și grajduri și cai. Răzvan a avut o surpriză neplăcută acolo și s-a supărat - a fost prima dată când l-am văzut așa ofticat - pentru că, deși vorbise de câteva ori cu directorul, inclusiv cu o zi în urmă, ca să programeze vizita și să se asigure că o să fie acolo cineva care să ne permită să ne plimbăm cu caii fiecare 2-3 minute, așa, de fun, la herghelie nimeni nu știa nimic, nimeni nu fusese anunțat. Așa că ne-am scurtat vizita, și, alternativ, în loc de călărit, am mers la tabăra de creație de la Măgura. Era frumos și peisajul, interesante și numeroasele sculpturi.

Așa cu vulcanii noroioși. Pe urmă, în alte weekenduri am mai fost în oarece tururi cu Arcen si inca unul organizat de un băiat geograf, cu a sa Arhiva de geografie. Ia să-mi amintesc exact pe unde m-am preumblat în aceste tururi: cea mai recentă a fost cea prin cartierul armenesc, cu ARCEN și liceenii pregătiți de ei. Am mers pe străduțe pe care mă rătăcisem la un moment dat pe vremea când aveam sediul pe strada Latină și căutam un shortcut dinspre Batiștei. Acum, cu poveste, a fost și mai interesant, evident.
Apoi a fost preumblarea de 4 ore și ceva „Pe dealurile Bucureștilor”. Și asta tare interesantă, aici au lipsit poveștile literare ale ARCEN-ilor, însă în schimb au fost foarte multe date, unele de istorie, altele de arhitectură, altele de geografie și oricum, suprafața acoperită prin excursia asta a fost mare. Săptămâna următoare a mai scurtat-o, dar mie mi-a placut, chit c-am umblat mult. Ba chiar mai bine. La chestia asta am legat o buna amiciție cu Mihaela și Teodora, niște fete de toată isprava.
A mai fost și o chestie la care m-a convins mai mult Elena să mă duc, avea una din fetele care au mers cu Terra dar pe care eu n-o cunoscusem o lansare sau nu știu cum să îi zic... În urma călătoriei ei în Italia a scris articole de călătorie pe blogul ei iar acum promova chestia asta facând un filmuleț pe care îl prezenta participanților (printre care m-am numărat și eu). De drăguț a fost drăguț, nu prea aveam eu ce căuta pe-acolo, pot doar să spun că m-am trezit că tare-aș vrea și eu să merg în Italia cândva cumva. Și că deh, la o adică poți să ai un public al tău chiar și pentru o chestie de genul ăsta. Un alt șut în fund spre a mă apuca naibii și eu de ceva pe cont propriu.
Am profitat într-o zi și de o intrare liberă la o sală din apropiere de muncă, în perspectiva venirii iernii și stricării vremii și alergărilor tot mai puține. Și am comis un Spinning și un Kangoo. Mi-au plăcut. Mai puțin vestiarele lor înghesuite de n-aveai unde să șezi când te schimbai.
A. da. Și a mai fost Noaptea Caselor. Altă nebunie de colindat per pedes prin oraș vânând case vechi. De astă dată chiar noaptea. Și ăn fiecare casă din circuit erau chestii arți. Mai mult sau mai puțin agreabile, dar erau niște chestii de observat. Din periplul ăsta am rămas cu cea mai puternică impresie despre Casa din Carol 53. O grandoare apusă care mai răzbate din ruina ăn care se găsește interiorul. Fațadele sunt ireproșabile, în schimb. Și cu o nostalgie legată de casa Costa-Foru. Pe care mi-am propus să o vizitez altă dată. Ceea ce nu am făcut, cu toate că era vizitabilă o lună întreagă. Am reușit să o ratez de fiecare dată.
Și am mai fost de vreo două ori și la Teatrul Roșu, la piesulicile lor amuzante, dar deloc lipsite de substanță.
Și aaa, mondenitățile socialo-gășcoase. Am mai ieșit și cu fetele pastelate, și cu gașca din fosta creație pastelată, a fost și botezul gemenelor cuplului Puștiu-Cristabel, unde gașca s-a reunit în proporție de 80%. M-am mai văzut și cu Elena... puii mei, nu mai știu, or mai fi fost?!

luni, 14 septembrie 2015

Nu se întâmplă cum te pregăteșri, ci cum se nimerește...

Azi ar fi trebuit să fiu în excursia cu Terra Incognita din Cheile Nerei. De când s-a vorbit prima dată de asta am zis că musai vin. M-am pregătot psihic... Dar de vreo săptămână lucrurile au început să scârțîie. Mai întâi Aramisul cu caietele lui pentru clasa 1 și deadline-urile halucinante. Am tras tare și am făcut paginarea. Textul era varză, nu fusese nici măcar redactat. N-avea nici diacritice. Pozele le-am primit târziu, fără nicio indicație de care unde să intre. Și erau lipsă căcălău, evident. O carte mai prost redactată nici că am văzut. Măcar desenele de la ilustrator au fost ok și pe alea măcar știan unde să le bag. Bun, deci am reușit să paginez. Apoi madam redactor trebuia să-mi dea corectura. Evident că a lălăit-o, nu zic că nu avea și ea alte treburi... dar mi-a trimis-o abia duminică noaptea. Și pe urmă voia caietul corectat (80 de pagini) până miercuri dimineața! Asta în condițiile în care știa că lucrez acsă, după serviciu, 3-4 ore pe zi. Șiiiii corecturi și modificări erau căcălău! Pe umă a făcut presiuni că trebuie dată în tipar cel târziu joi. Iar eu vineri la 5 dimineața mă așteptam să plec în excursie. Am tras tare, miercuri am lucrat până la 3 noaptea la mizeria de caiet, în ideea că joi noapte, înainte de excursie să termin și ultimul calup de 12 pagini. După care să-i dau editabilele și să se descurce.
Ei, pe fondul ăsta, la job iar altă muncă multă. Ca să fiu sigură că nu apar probleme am vorbit și cu Dree să vadă dacă poate să facă cumva ca lucrările de la ai ei să vină ori miercuri-joi, ori luni, ca să nu am probleme. Dar bineînțeles că nu a fost așa. A fost o fâlfâială de proiecte și o nebunie de nu se poate. Și asta mai ales joi, unde nu numai că n-am închis decât un singur proiect, dar au mai început și altele noi în plus. Mai erau și alți clienți care amenințau cu modificări și căcaturi... așa că după o zi ultra plină și agitată

----------
articol început vineri 11 septembrie, sedus și abandonat, reluat abia azi, luni 14 septembrie
----------

tot încercam să obțin un răspuns de la șef dacă pot să îmi iau liber au ba a doua zi... rămăsese că să vedem stadiul proiectelor în lucru la finalul zilei, să fie încheiate ca să nu aibă emoții vineri... Și cum-necum, cu tot push-push-ul și nebunia, nu era declarat încheiat decât unul din 5 sau câte erau. Vorbind cu Bogdana despre asta a reieșit că i-e tare frică să nu rămână cu proiectele în aer din cauză că singurul om care ar fi putut-o ajuta cu modificări să nu aibă timp s-o ajute... că nimic nu e clar și că și celălalt client amenință cu modificări... era evident că nu se voia ca eu să plec. Nici nu a venit careva să zică „Nu! Nu pleci nicăieri! Stai aici și muncește!”, dar mi s-a comunicat așa, mai mult și mai puțin subtil că n-ar fi bine, oportun, că sunt multe argumente logice pentru care trebuie să nu plec. Deja tensiune îmi crescuse, pe de altă parte mă pistona și madama de la Aramis cu căcatul ăla de caiet așa zis urgent, îmi trimisese corectura a 2-a, apoi a început să îmi trimită și corectura autoarei, despre care chiar ea mi-a zis că se bate cap în cap cu corectura ei... Aveam de terminat corectura 1 în acea noapte, de făcut bagajul și timp de dormit nici o clipă. Lui Răzvan nu știam ce să îi zic, că deja era extrem de târziu... În concluzie... Excursia a picat. Și încă, chipurile eu am luat decizia. Mă rog, nu chiar, dar... whatever.

De draci, am zis că dacă tot nu mai plec și tot stau noaptea să fac corecturi la caietul vieții... măcar să îmi clătesc mintea și auzul cu niște muzică mișto. Așa că m-am dus direct în piața festivalului George Enescu la concertul din seara aceea Orchestra Națională Radio, cu o frumoasă selecție de piese, unele doar instrumentale, altele acompaniate de un tenor. Toată ziua a fost mohorâtă, cu stropeli de ploaie. Am ajuns, concertul tocmai începuse, cerul cu noori plumburii atârna amenințător deasupra pieței, iar nori de ciori dansau pe aripile vântului în ritmul muzicii. Da au fost niște momente incredibile. Coregrafia solului de ciori era mai presus de imaginația unui coregraf, cum dansau ele pe Uvertura din „La forza del Destino” . Recunosc, mi-a prins tare bine. M-am ciocnit acolo și de Miha, draga de ea, care era în drum spre casă, a stat puțin la concert și-a plecat...
Când au ajuns la melodii din repertoriul internațional m-am tirat, că totuși mă aștepta muncă până târziu. Aici - ghinion. Am așteptat 300 de mi-a venit acru. minim 20 de minute. Și erau alâii care așteptau dinainte. Au venit vreo 5 de 368, vreo 6 de 226, în fine, orice numai 300 nu. Când a sosit în fine, era arhiplin, lumea buluc pe el, toți nervoși c-au stat atât. Abia la intersecția cu 41 s-a eliberat și-am prins un loc. Și nici nu m-am așezat bine când sună telefonul. Madama Aramis care se asigura că-i trimit în noaptea aia ultimele pagini corectate. Și, în sfârșit, ideea pe care i-o sugerasem deja de 2 zile - să-i dau editabilele ca să termine corectura finală la ei, mai repede. Inițial refuzase abrupt ideea, acum din fericire i se părea foarte oportună - cică voia ca vineri (adică a doua zi) să o dea în tipar. Superr! Bravo, ia-l și fă-i ce vrei!

Bun, ajunsă acasă am halit fără chef o ciorbă și m-am băgat la corecturi. Care cu tot cu collect au durat până pe la ora 2:30 noaptea. Eram năucă când am terminat.

Vineri mi-am băgat piciorul, m-am trezit târziu, la 8:30. În drumul spre serviciu - o luasem pe varianta tramvai până la Victoriei + 381 Universitate - când traversam prin fața BRD mă strigă cineva. A, ploua, mai mul picura. Era Mirela! Nu ne mai văzuserăm de jumătate de an sau mai mult, poate chiar un an? Mă întreabă dacă am juma' de oră liberă de-o cafea acolo, la Victoriei... Decid repede că da, cu orice risc de gargară la job. Și mergem la Gloria Jean's. Apare și Virgil. Era ritualul lor de dimineață, ca fix înainte de muncă să stea ei doi la o cafea, fără agitație, fără copil, să schimbe și ei două vorbe, că acasă nu apucă - ca atâția alții... Și a fost tare plăcut să stau cu ei. Nu am vorbit cine știe ce, doar așa pe scurt am mai zis fiecare ce-a mai făcut... dar a fost suficient și relaxant. Și cafeaua foarte bună. Când am ieșit, 11 fără 2 minute, ploua cu găleata. M-a dus Mirela cu mașina la job, fiind oricum în drumul ei spre serviciu în Pache Protopopescu.
Ei, la job nu se agitase nimeni, totul era calm... și bine. Doar că s-a dovedit că stresul și marile urgențe care trebuiau să vină... n-au venit. Am rămas ăn București pentru două amărâte de corecturi pe două flyere de căcat. Am fost plină de draci tot weekendul. Pentru ce, da, pentru ce nu m-am dus eu în excursie?! Dar treaba era deja făcută și nu aveam cum să undo să mă întorc la momentul serii de dinainte.

Dar, ce să zic... altfel n-a fost rău, am dormit pe săturate, dar nu destul cât să recuperez toată oboseala... M-am plimbat cu maică-mea o grămadă prin Herăstrău... seara am fost la Enescu... sâmbătă ăn piață, duminică am avut mare baftă cu Mimi care avea o invitație vacantă la Electra cu Bayerische Staatsopera. Doar răcealo-gripa naibii nu mi-a trecut deloc. Dacă nu aș fi fost atât de furioasă din cauza ratării excursiei (și mai ales când mă gândeam pentru ce!) ar fi fost chiar un weekend perfect.

a.b.ratii

Îmi tot umblă prin colțuri umbrite de minte diverse cugetări nu foarte închegate, care uneori mai sar în față aduse de cine știe ce întâmplare sau articol sau vorbă auzită...

Așa azi mi s-au reconfigurat două teme aflate, de altfel, într-o reconfigurare eternă: tema prieteniei și tema echilibrului în natură.

Aia cu prietenia, care mi se învârte-n cap de când mă știu mi s-a reactivat citind unul din panseurile lui Conu. Care zicea că „aproape ca nu mai exista noțiunea de prietenie ci doar aceea de interes comun”... Chestie la care m-am gândit în ultima vreme (unu sau doi ani) din când în când. Sau mai des.

------------
reiau după... 1 sau chiar 2 săptămâni. Bineînțeles că starea de-atunci care mi-a generat acele gânduri s-a dus demult, gândurile însele s-au sucit modificat și semiuitat de-atunci. Gândirea în sine, însă, nu. Doar prospețimea instantaneului, florile clipei de-atunci s-au perimat.
------------

Pornind de la prietenia devenită doar interes comun... Un gând care, cum ziceam, mă bântuie de ceva vreme... asta pentru că văd tot mai des că foarte mulți așa fac. Sunt prieteni de circumstanță - de loc, de timp, de mod... complemente circumstanțiale. Iar interesul dictează direcția prieteniei respective. Lucru de care nu-ți prea dai seama pe loc, că nici nu prea ai cum. Abia mai târziu, când circumstanța s-a diluat, abia atunci te prinzi. E oarecum ciudat, oarecum de înțeles, oarecum trist, oarecum oricum nu știu dacă contează... sau ce mai contează. Până la urmă fiecare se descurcă cum poate, cât pate, agățându-se de tot soiul de chestii. Nici măcar nu e de criticat sau condamnat. Că deh, până la urmă... câți prieteni adevărați poți să ai? Mii, sute, zeci? Nu prea cred. Și oricum am dificultăți în a contura „prietenia adevărată”. Așa, deci pornind de la aberarea asta despre prietenie și interes am ajuns într-o duminică pe când mă plimbam în Herăstrău, nu știu cum, de fapt știu, rumegând gânduri și discuții de la cabana Garofița, despre ideea că s-a pierdut vechea și tradiționala nevoie de celălalt, cum se făcea pe vremuri, se căsătoreau ca să-și clădească o casă, o familie, o stare, o gospodărie împreună. Și mă gândeam că aia era până la urmă, tot o tranzacție, hai și tu cu mine să ne fie bine bazată pe interes comun. Și nu erau deloc puține relațiile de tipul ăla. Aș zice că erau majoritare. Și majoritatea relațiilor sunt construite pe vreo dependență. Oare, la naiba, la asta se rezumă totul? La nevoie? La interes? Exagerez acuma, bănuiesc că o relație sănătoasă are la bază un echilibru între sentiment și interes. Mda...

Bun, hai s-o lăsăm baltă că m-am plictisit de aberat pe tema asta, reluăm altă dată când o să-mi mai mișune iar ideea asta prin cap.

Aia cu echilibrul în natură (ha! iar echilibru! uite că oricum o dau și-o întorc tot bat apa-n piuă cu echilibrul. Clar asta e tema zilei, lunii și cred că și-a anului, pentru că văd clar că mi s-a dus dracului echilibrul nu știu cum și nu știu unde. Dar să filosofez pe teme asta nu mi-e interzis, că doar deja mi-am recunoscut vina...) mi-a vent în cap când am văzut documentarul cu lupii din Yellowstone.


Un documentar foarte mișto și care te pune serios pe gânduri la relațiile subtile și nebănuite dintre diferitele componente ale unui ecosistem... ale unui univers. Cum o rotiță poate influența după o vreme întregul angrenaj. Cum uneori, vrând să corectezi un rău, de fapt provoci un rău mult mai mare. Cum omul, care se crede mereu mai deștept decât orice, decât natura, decât universul, mai dumnezeu decât Dumnezeu... schimbă ceva ca să îi fie lui mai bine... și strică nebănuit de multe lucruri. Ca un copil prost ce este.

Da, gândirea din ziua aia când am vrut să scriu articolașul ăsta erau mult mai complexe și mai frumos-poetice, dar azi doar cu atât am rămas. Cu scheletul aberației de-atunci.

marți, 1 septembrie 2015

...

Da, am făcut o grămadă de chestii în ultimele luni, am avut o traiectorie foarte agitată, mă bucur că am reușit să fac multe chestii... Dar eu, eu unde sunt. Nu sunt. Parcă toate faptele și întâmplările m-au trăit pe mine, nu eu le-am trăit pe ele. Și sunt încă atâtea chestii de suflet pe care tot vreau să le fac și nu apuc, mereu vine ceva, o urgență, o colaborare, o neprevăzută și iar amân. Și așa trece viața, amânând lucrurule de corazon pentru urgențe externe, ale altora. Desigur, am ales să fac asta o perioadă, să pun un ban la ciorap pentru „retirement plan” ăla neclar și imperfect și greu de realizat... dar tare mi-e că de fapt îmi fur căciula. Că timpul de întors nu se-ntoarce. E drept că de trecut trece oricum... Dar, cujetând așa aberant ca de obicei... dau viața de azi pe o posibilă ipotetică siguranță de poimâine. Tricky. Dublă capcană, oricum o dai, ceva trebuie lăsat în plan secund sau terț sau hăăăt în fundul curții. Mama ei de viață, mereu alegeri, opțiuni, niciuna nu e o opțiune win-win, în toate obții ceva dar pierzi altceva... Echilibrul... da, l-am cam pierdut naiba știe pe unde... pe la Pastel, cred.

Deci cum sunt? Nemulțumită, cu stări destul de oscilante dar mai degrabă și mai des cu nuanțe depresive. Îmi sare țandăra des. Sunt obosită și tracasată. Simtă că-s obosită, că n-apuc să mă odihnesc, să îmi tihnească și mie schimbările astea... Și da, știu și de ce. Cu colaborarea asta, oricât de tentanți ar fi banii... nu mai ține. Scurta perioadă cât au fost ei prinși cu manuale a fost minunată, atunci simțeam și eu că sunt ok, că pot sa fac ce vreau, să mă duc când și unde vreau. Acuma canci! Nu pot să mă duc mai nicăieri că trebuie predat caietul elevului, că arde... da, arde așa de tare că de o săptămână și ceva de când am trimis primul pdf cu primele 15 pagini încă n-am primit corectura pe ele, nemaivorbind de restul. Și mi-e ciudă pe mine că-s proastă, fraieră și prea corectă de încerc să mă încadrez în termenele lor idioate și imposibile. Nu știu frate de ce fac așa. De ce în loc să mă pun pe mine și confortul meu pe primul loc... pun nu știu ce colaborare. 'reați ai dreaq cu melcii voștri!

Ok, bun, na că mi-am vărsat năduful. Bine. Ei, să vedem ce fac de-acum înainte ca să nu mai fie așa.

vineri, 28 august 2015

Garofița Pietrei Craiului, drumeția ploioasă și focul de tabără

În weekendul imediat după concediul cu munte și mare zisesem de muult că o să merg cu Terra incognita în excursia de două zile din Piatra Craiului, cu cazare la Garofița. Și încă spusesem că o să stau la cort. Și că mai aduc un cort, just in case pentru doritori de cort care n-au așa ceva. Numai că evident, vremea a fost ploioasă și s-a răcit... Și eu am răcit de-a binelea. Mă rog, un colț de răceală se prefigura încă de mai multă vreme, și nu mi-a trecut nici pe munte, nici la mare... Și s-a accentuat în săptămâna ploioasă. Am început să strănut dimineața câte 10 minute fără oprire... și în timpul zilei brusc, din când în când. Plus starea nașpetă aferentă. Așa că eram cât pe ce să renunț, noroc că mi-a dat prin cap să-l întreb pe Răzvan dacă aș putea, în caz de frig/ploaie/răceală să mă orientez spre locurile din cabană. Cum răspunsul a fost afirmativ, n-am mai renunțat.
Așa că m-am trezit cu noaptea-n cap și am pornit la drum. Am intrat prin Rucăr și imediat după, am luat-o spre Sătic. Și de unde ne-a lăsat autocarul o luarăm ușurel pe poteca forestieră către cabană. Am ajuns, transpirați temeinic, ne-am lăsat catrafusele, am halit cate ceva pe fugă iar cine-a vrut, (adică aproape toți) ne-am pornit, pe urmele lui Gabi, către Marele Grohotiș, peștera și cerdacul Stanciului. Poteca șerpuia printre ierburi și rugi de zmeur și mur, așa că ne-am ghiftuit cu zmeură proaspătă așa, din mers. Cu gândul că la întoarcere... ne ghiftuim și mai și.
Deja începuse să plouă. Mărunt, mocănește. Ploaie care ne-a însoțit ca un câine credincios tot drumul. Și acum regret că mi-am pus pelerina de ploaie... că am făcut saună. Cred că dacă mă ploua nu aveam cum să fiu mai udă decât de la sauna de sub pelerină. N-a fost ușor să urcăm așa, ca un grup de 35 de oameni, dintre care două fetițe de 7 și 8 ani. A fost solicitant - mi-am amintit parcursul și de tura trecută. Doar că acum nu ne-am putut bucura de priveliștea superbă a crestelor, totul era în ceață și în norul ploios. Dar a fost frumos oricum.
Ne-am întors pe la crucea grănicerului, făcând apoi o buclă ca să ieșim tot de unde începuserăm urcușul. A fost o adevărată fericire când am ajuns din nou la zmeură - ne-am făcut plinul cât am putut. Ajunși la cabană murați în suc propriu ne-am schimbat apoi ne-am apucat de bucătărit. Focul fusese aprins de cei puțini care nu urcaseră pe munte. Noi restul ne-am autorepartizat care la pregătit carnea pentru grătar, care la spălat legume, care la curățat ciuperci, toată lumea a făcut câte ceva.
Apoi ne-am plasat în jurul focului, în foișor, feriți de ploaie, mai la o țuică, la o bere, un suc, la o vorbă, la o socializare. Între timp se prăjeau pe marele grătar friptane fel de fel, mici, ciuperci, legume. Când au fost gata, ne-am aruncat hămesiți asupra bunătăților și ne-am savurat-devorat. O salată incredibil de gustoasă, fripturi mirifice, mici aromați, ciuperci suculente... Totul a fost perfect. Seara se tot lăsa, pe neobservate s-a făcut întuneric, iar focul ne hipnotiza cu flăcările-i jucăușe. Ne uscam haine și bocanci, ne cam prăjeam și noi când puneau lemne noi pe foc. Din hainele umede ieșeau aburi, era foarte distractiv. Între timp se oprise și ploaia. Am stat la foc până târziu.

De dormit am dormit buștean, doar spre dimineață am mai auzit niște alarme de telefon sunând. Bineînțeles c-aș fi dormit până târziu, dar de la un moment dat am auzit lumea foșgăind prin cameră - eram în pod, camera cea mai mare.
După ce-am făcut ochi cu toții și ne-am adunat la foc - au reaprins focul ca să termine lemnele rămase de afeară - am savurat o cafea strong făcută de cabanierul Garofiței, un tip tare de treabă, apoi au venit proviziile pentru micul dejun. Iar o salată fabuloasă, brânză foarte bună, gem de câteva feluri plus ce provizii mai aduseseră câte unii. Așa că iar am halit ca sparții. Apoi ne-am strâns catrafusele și am pornit-o spre autocar. Clar mersul la vale a fost mai simpatic decât urcatul de la venire.
Ei, și apoi primul obiectiv de vizitat a fost Peștera Dâmbovicioara. Nu mai fusesem acolo, așa că m-am bucurat. Prin chei am impresia că am mai fost, cred că demult demult, cu Dog și o parte din gașcă. Frumoase cheile Dâmbovicioarei, foarte pitorești. Le-am bătut cu piciorul de-a lungul până la peșteră. Peștera, deh, nu cine știe ce, dar a fost amuzant ghidajul. Ghidul nostru a fost un copilaș cu căciulă de ursuleț.Am făcut o tonă de poze prin chei.

Apoi al doilea obiectiv a fost casa memorială Topârceanu, cu aceeași doamnă plină de viață și povești și poezii ca ghid.
Iar al treilea - Cetățuia. Exceptând satul minoritarilor conaționali care săreau pe noi cu cerșitul, drumul a fost frumos, spectaculos, bolovanii ăia cu forme diverse arucați așa spre poale... Frumos, mi-a plăcut.














https://www.facebook.com/edwardrazvan.iuhasz/media_set?set=a.825681450879619&type=3

marți, 25 august 2015

Un parcurs fulger Făgăraș - Eforie sau de la munte pân' la mare în fuga mare (4)

Și în episodul 4 ajungem și la ultima activitate de vacanță... Și acum e cu poveste. Prin iulie, ma intreaba Dani, prietena mamei Elenei, ne știam deja din excursiile lui Terra Incognita, ne simpatizam, dacă n-am chef de mers la mare cu fetele în weekendul 15-16 august + 17, ca sa fie 3 zile măcar. Îi zic că sună bine, dar nu știu cum o sa fiu cu concediul în perioada aia, că în funcție de când și câte zile pot să merg la munte, o să pot sau nu. Cu șanse mari să nu. Drept care subiectul a fost abandonat. Dar în săptămâna Parângului ratat de mine, cu frică să nu ratez și Făgărașul, calculez eu ceva haotic în minte și zic băi, chiar de-ar pica toate, măcar poate la mare să fie... Îi scriu lui Dani, ea e dispusă, super fericită, vorbim și cu Elena care a trebuit convinsă, apoi gata, am și luat bilete la autocar să știm o treabă. A fost o decizie luată într-o singură zi, în timp ce oricum nu știam daca o să ajung la munte - să fi fost joi?
Apoi pe parcursul zilei toate s-au clarificat oarecum, au crescut la 80% șansele să pot pleca, muntele îmi permitea să fiu acasă joi înainte de plecarea la mare de vineri la 7, fix cât să-mi fac bagajele liniștită.

Deci plecarăm din Azuga miercuri, după un somn liniștit, reconforant după tot drumețitul prin Făgăraș. Un pic mai devreme decât estimasem eu inițial, dar foarte ok. Seara bagaje, joi dimineața voiam să trag o alergare dar zău că nici nu mai știu dacă am apucat să fac asta sau am dormit ca un buștean până la prânz. Dar parcă nu, că aveam energie montană hi-quality. A, da, am spălat toate țoalele, cu gândul că în weekendul celălalt de după mare urma Piatra Craiului cu Terra.
Pe scurt, vineri dimineața am ajuns la autogara spre mare, pe lângă Gară. Am dormitat în autocar, dar s-a mers bine, șoferul aflase de la alți colegi că e accident după Cernavodă pe autostradă, așa că a luat-o pe drumul vechi de undeva de pe la Cernavodă și a ajuns la Constanța la timp. Ne-am aruncat în microbuzul spre Mangalia și am debarcat la Eforie Sud. M-am amuzat amintindu-mi că am fost cu Elena și prietena ei Denisa acum... x ani... 2007 sau 2008. 2007, spune blogul: http://liubagrecea.blogspot.ro/2007/08/soare-mare-nisip-scoici.html. Tot aici. Am recunoscut configurația stațiunii, doar că acum multe trotuare erau proaspăt săpate, parcă eram la București. Și, mergând, îmi dădeam seama că o să stăm exact la aceeași gazdă. Pensiunea Studentul. Aceeași gazdă cu zâmbet lapte și miere, ceva mai îmbătrânită. Am nimerit cred și exact aceeași cameră.
Ne-am despachetat, am halit micul dejun întârziat, ne-am echipat și am tulit-o pe plajă. Pe alei n-am putut să nu observ face-lift-ul caselor, multe devenite vile, pensiuni, hoteluri. Plaja lipsită de amenajări din 2007 s-a schimbat, acum aveam porțiune cu umbreluțe și șezlonguri și o zonă de Aqua chestii gonflate. Erau și niște unii cu scufundări, am văzut c-au tot avut clienți astea 3 zile cât am stat noi, erau alții cu ski-jetul. Lume multă, majoritat același public de data trecută, tineri și adulți burtoși și femei multilateral dezvoltate, puradei, comersanții de etnie bronzată natural, pensionari și semipensionari.
Marea, frumoasă, caldă, am prins cred cele mai calde zile din sezon, căci inclusiv seara, când de obicei se face răcoare, acum te puteai plimba îmbrăcat exact ca ziua. Ne-am bălăcit mult, deranjate doar de mulțimile din apă, că trebuia să faci un adevărat slalom printre capete mișcătoare imprevizibil ca să ai un oarece culoar de înot.
Multă plajă, am făcut plajă ca hapsânele, să strângem tot bronzul, tot soarele în trei zile. Nu ne-am pârlit, lucru demn de menționat. Am halit de la un împinge tava în prima zi, a fost ok, nițel cam scump mi-a rezultat, ciorba de burtă era cam subțire, dar, per total ok. A doua și a treia zi am mâncat chiar lângă plajă, la Capul Turcului, bune hamsiile, dar iarăși, cam scumpuț. Adică calitate-preț cam dezechilibrată balanța. But ok.
Seara, plimbare de-a lungul stațiunii, într-o aglomerație infernală, cu tarabe cu chestii, briz-brizuri, gablonțuri, suveniruri, țoale, papuci, bazar pestriț, made in china everything. Am băut o bere pe faleză și cam atât. A fost de relaxare, așa, oarecum de tratament. Mergea și nițel mai mult.
Păcat c-au fost acele discuții în contradictoriu de sâmbătă, dar... asta e.
A fost totul parcă prea scurt, n-am apucat să lenevesc destul, să mă satur de mare, nisip, aer, soare și valuri. Și pescăruși.

vineri, 21 august 2015

Un parcurs fulger Făgăraș - Eforie sau de la munte pân' la mare în fuga mare (3)


Ei, și a venit dimineața. Mai pâcloasă, soare mai subțire, vânt mai puternic. Am ieșit din cort, ne-am învârtit, am luat apă, am halit, ne schimbarăm și apoi gata din nou de drum. Aici planul era să mergem cât mai putem încolo pe drumul către Plaiul Foii, iar la un moment dat, în funcție de oră, să începem să coborâm către vreunul dintre satele de pe partea nordică. Am pornit vioi, am ajuns destul de repede la Fereastra Mare a Sâmbetei, unde Dree a insistat să nu coborâm spre Sâmbăta, ci mai încolo. Ne uităm pe hartă și ne-am orientat către coborârea spre Breaza de Brașov. Ne uităm la semne, la traseu, suntem liniștiți, durata conform hărților e piece o cake, suntem foarte veseli și vioi, mai ales că deja am scăpat de vârfurile înalte și văile adânci, acum poteca șerpuiește frumos mult mai domol, o plăcere, o plimbărică. Și pornim mai departe foarte liniștiți. Mergem mergem, ne mai depășesc unii, un grup ce mergea încă două zile ca să ajungă la final în Plaiul Foii, mergem, trecem prin șaua Mogoșului, ajungem undeva de unde se vedea frumos de sus lacul Urlea, iar ne chiombim pe hartă dar nu foarte mult că bătea un vânt rece tare pe culme... se făcea un traseu de coborâre spre lacul Urlea, pe harta noastră nu aveam acel marcaj, ne gândim ne socotim și nu coborâm pe acolo, o luăm pe culmi, spre vârful Iezer. Cert e că, făcând așa, ne-am depărtat de varianta scurtă a traseului. Ne-am trezit ajunși pe la ora 3-4 la Curmătura Zîrnei, de unde vedem pe hartă că mai aveam niște ore bune până la cabana Urlea și respectiv până la satul Breaza. Calculăm și ne iese că am ajunge pe la 9-9:30 la civilizație. Lui Ioa (și mie) ne era frică de întâlniri prin păduri cu ursul. Dar ce mai era de făcut? Am citit în cărțulia Munții noștri de pe vremea lui Ceașcă descrierea traseului, am băut apă, am mâncat niște batoane și am purces la drum. Am făcut ceva până la refugiul de la Curmătura Zîrnei, unde am găsit grupul de băieți ce mergeau spre Plaiul Foii. Am poposit, am mai citit traseul și am pornit iar.

Partea asta de traseu, partea lungit-semirătăcită a fost cea mai exotică. Am luat-o pe o coastă de munte pitoresc, printre tufe de afin amestecat cu rododendron și alte ierburi pe o potecă puțin umblată. Mai urca, mai cobora, a fost lung în orice caz. Am ajuns apoi la un câmp ierbos, care în carte era menționat ca zonă mlăștinoasă, la început n-am reușit să pricepem de ce... Apoi ne-am dat seama că sub ierburile de savană ce se simțea așa moale nu era doar iarba, era pământul îmbibat de apă - ne-am prins doar când am ajuns la un fel de șănțuleț unde Dree a băgat așa de bontrol bățul de trekking și a văzut cât s-a înfundat de adânc în nămol. Ei, și pe zona aia de savană cu toții ne-am simțit cumva ca în Jurassic Park, peisajul și atmosfera erau parcă din altă eră geologică, te așteptai să apară oricând un dinozaur ierbivor sau chiar poate un T-Rex. Și savana asta a durat parcă o veșnicie, soarele ieșise din norii de până atunci și ardea cu putere, ne bătuse ăn cap, eram și deshidratați... Așa că, odată ajunși la râu - pe hartă zicea ceva de pârâul Calului - am poposit, băut, halit un baton, ne-am umplut toate sticlele de apă și parcă ne-am relaxat nițel.

Râul evident era în valea dintre muntele cu aspect străvechi, din altă eră geologică și care nu semăna deloc cu ceilalți frați ai lui de Făgăraș, și alt munte, ierbos. Se urca destul de accentuat. O luarăm în sus pe marcaj. Au apărut șerpișori - da, erau chiar niște viperuști, cu romburile lor zigzagate pe spinare, mai maronii, nu ca cele cenușii dein Cheile Nerei. Noroc că n-aveau gânduri rele, au fugit și s-au ascuns. Deci urcăm, urcăm muntele ierbos până ajungem la o vale pietroasă între muntele ăsta și altul. În carte spunea ceva de muntele Moșu și Moșuleața. La început părea chiar simpatică, nu prea abruptă și parcă nici cine știe ce lungă. Daaaar nu a fost așa. Am urcat valea pietroasă plină de grohotiș de-am crezut că acolo ne dăm duhul. Nu se mai termina... la fiecare pas ziceam „hai! încă unul! hai că poți! încă un pas”. Când am ajuns în sfârșit în șa, eram zob, nu ne vedea să credem că gata, am terminat de urcat. Eram în Curmătura Moșului (șaua Calului), de unde Dree l-a sunat pe taică-său să vină diseară în Breaza de Brașov să ne ia, să ne salveze. Îl cam luase din oală, că omul se aștepta să îl chemăm pentru dimineața următoare... dar ce era să facă... doar nu era să ne lase pe-acolo.
Cu psihicul mai refăcut dar presați de timp (cred că era ora 6) am pornit către fosta cabană Urlea. Aici chiar a fost frumos, drumul pe platou pe lângă vârful Moșuleața, iar pe lângă refugiul Moșuleței erau doi băieți cu motoare enduro care făceau acrobații... Apoi, sub presiunea timpului, am început coborârea spre Urlea. Prin jnepeniș și afiniș am mers o grămadă. Se tot lungeau umbrele, noi mergeam prin afiniș și ne gândeam la urși, era locul perfect pentru o întâlnire de genul ăsta. Așa că am început să cântăm, dacă n-am tooot cântat de când am început coborârea până la Urlea... Am adaptat „un elefant/se legăna...” în „un bolovan/Se rostogolea/spre cabana Urlea/și pentru că/nu reușea/a mai chemat un bolovan...” undeva pe la 20 și ceva am găsit în potecă un ditamai rahatul, clar de urs care a mâncat muuulte afine... pe urmă Dan a avut gluma proastă cu ursul de era să murim de inimă... Am resetat cântecul și numărătoarea și-am luat-o de la capăt... până la Urlea am ajuns pe la 88 de bolovani.

Ei, și am ajuns la Urlea... Se vede că a fost o cabană faină, mare, făcută cu cap... Acum într-o stare jalnică, fără uși, fără ferestre, devastată în hal fără de hal. Te doare sufletul când o vezi.
Aici o ultimă pauză de masă, cu toată frica de urs. Ne uităm la cele două variante de drum până la Breaza, alegem cea pe drum forestier și-o luăm din loc.
Ei, și o luăm pe drumul forestier. Care era ceva inimaginabil de distrus, cel mai groaznic drum ever - după un timp ne-am explicat și de ce - drumul era în refacere. Am depășit un grup de muncitori la drum care spărgeau piatra pentru a nivela viitorul drum.

Pe coborârea asta pe drumul distrus ne-am făcut praf genunchii și tălpile, și nu se mai termina, era infinit și trebuia să fii atent la fiecare pas pe bolovanii ăia ca să nu-și spargi capul taman la sfârșitul excursiei...
Și la un moment dat... tana-nana! încep să se audă tunete. Hopa! E groasă! Mai mergem ce mai mergem, cat de accelerat puteam în condițiile date. Și începe ploaia. Dintr-aia de munte, bruscă, tare și multă. Abia ne-am pus pelerinele, când de sus coboară drumarii cu un TAF (un tractor cu ceva atașat pentru căratul buștenilor. Erau și ei unii agățați de portiere, care pe unde. Opresc și ne întreabă: „Need a ride?” Ne cocoțăm care pe unde a apucat. Și începe cea mai tare și mai periculoasă călătorie motorizată ever. Ne-a hurducat în ultimul hal, am crezut de 1000 de ori că o să-mi scape din mână bara de care mă țineam, dar instinctul de conservă a funcționat, chiar dacă nu-mi mai simțeam mâinile, încleștarea a rezistat, am rezistat cu toții, n-a căzut nimeni sub roți, în ciuda drumului, a zdruncinăturilor de 1 metru și a drumului care nu se mai termina, era nesfârșit. Într-un târziu, când mă întrebam daca n-o să-mi cadă mâinile din umeri cu totul, am ajuns în Breana, în dreptul mănăstirii, unde ne aștepta tatăl lui Dree. Salvați! Uraaaa!

Un parcurs fulger Făgăraș - Eforie sau de la munte pân' la mare în fuga mare (2)

Dimineață ne propuseserăm să ne trezim pe la 8 și să plecăm pe la 9 - 9:30. Dar cum lumea din cameră (eram două camere unite, fiecare cu vreo 8 paturi) s-a trezit, a foșgăit, vorbit, trântit vânturat pe ușă... ciuciu somn dulce. De la 6 încolo a fost mai mult un chin de-a ațipi la loc. M-aș fi sculat, dat n-aveam loc nici să mă schimb nici să nimic. Așa că toată dimineața am fost în toane proaste. În fine, multa lume s-a cărat, a ieșit afară, s-a dus pe trasee, treaba lor și am avut în fine loc să mă schimb, să fac duș cu șervețele și să fac bagajul. Mic dejun, unde am halit de toate de la toată lumea - toți și-au adus de mâncare ca disperații, au cărat de le-au sărit capacele - și apoi p-aici ni-i drumul.

Din nou, cel mai greu a fost să pornim și să urcăm până pe marginea căldării Podragului, de unde începea traseul către Moldoveanu. Măgărușii cabanei ne acompaniau din când în când cu răgete tunătoare, de ziceai că zbiară dinozauri. Odată ajunși în șaua Podragului o luarăm ușor-ușor către Moldoveanu. La vremea aia nici nu se vedea, am ajuns să-l zărim muuult mai încolo pe el, faimosul trapez Viștea Mare-Moldoveanu. Și am mers, am mers până la un moment dat am început să-l vedem. Apoi am ajuns în șaua fix de dinaintea Viștei Mari, unde făcurăm popasul de revigorare. A urmat apoi un urcuș destul de pieptiș până pe Viștea Mare. Aici grupul de cu o zi înainte, care plecase înaintea noastră cu vreo oră, ne-a intersectat - ei coborau deja, se întorceau tot la Bâlea. Noi am urcat urcat urcat până în creștetul lui Viștea Mare. Ne-am lăsat acolo rucsacii grei și am luat-o pe creasta către Moldoveanu. Tare frumos se vedea de acolo! Și au fost și câteva porțiuni mai dificile, unde ne-am felicitat c-am lăsat naibii rucsacii. Ei, și în jur de ora 1-2 am ajuns în vârful Moldoveanu. Poze, poze, multe poze, era și soare, frumos, vânt nu foarte tare, o vreme minunată. Am zăbovit pe-acolo ceva timp și a fost tare mișto. Doar că ne gândeam că musai să ajungem pe lumină la obiectivul de campare - refugiul din Fereastra Mică a Sâmbetei. Așa că, în cele din urmă, am plecat.

Aura se decisese să renunțe la restul excursiei și să coboare singură prin Valea Rea până la drumul forestier unde urma să o recupereze Dominic. Curajoasă sau disperată, nu știu. Am coborât până la Portița Viștei Mari unde am făcut iar un popas de masă - era deja ora 3:30 - 4, ultimul până să ajungem la punctul de campare. După o masă copioasă ne-am despărâit, Aura coborând pe Valea Rea, noi mergând către refugiul Viștea și apoi spre Fereastra Mică a Sâmbetei. Am tooot urmărit-o cu privirea pe Aura până n-am mai văzut-o. Și apoi am tot urcat și coborât șiruri-șiruri de culmi și văi, Valea rea, Galbenele, Gălășescu, Răcorele... Am ajuns tot pe înserat la Fereastra Mică a Sâmbetei, unde i-am găsit pe cei doi nemți. Ei se instalaseră în refugiu, dar cum pe noi nu ne-a încântat foarte tare, am decis să punem marele cort pe care-l căraserăm ci toții pe bucăți. Zis și făcut. O chestie amuzantă - ceva mai sus, la câțiva zeci de metri, se instalase un nene cioban. Iar mai pe seară a venit și turma. Așa că practic am dormit lângă stână. Nu era niciun țarc sau ceva, pur și simplu acolo alesese ciobanul loc de înnoptat.

Și a venit noaptea. Ne-am băgat toți 4 la somn în marele cort. Mă așteptam să adorm buștean la cât de obosită eram. Dar ciuciu. Și mi-a fugit somnul de tot pe la vreo jumătate de oră de la stingere când oile s-au speriat, au luat-o la fugă și pământul a început să duduie de parcă era cutremur. Ioa a fost singura care nu adormise și a auzit și ea panica turmei. Pe urmă a început să mai fâlfâie și vântul. Ciobanul tușea de ziceai că moare undeva mai încolo. Pe urmă s-au auzit dintr-o parte de lângă cort niște chițăituri. Câinii lătrau, mai departe, mai aproape, ciobanii au adunat iar oile la loc, una rămăsese răzleață și behăia... După o vreme iar s-au speriat și au luat-o la goană. După care cred că aâipeam, mă trezeam, mă întorceam pe altă parte, iar auzeam ciobanul tușind, tălăngile sunând în apropiere sau cortul fâlfâind sub vânt. Cred că doar în noaptea de pe valea de la lacul Mija din Parâng să fi dormit atât de prost, atunci când a fost vânt cu rafale puternice, de îmi lipea cortul de față, vânt care urla învârtindu-se prin căldarea de piatră.

joi, 20 august 2015

Un parcurs fulger Făgăraș - Eforie sau de la munte pân' la mare în fuga mare (1)

Am visat de ceva vreme să fac o creastă de munți serioși, Piatra Craiului sau Făgăraș. Inițial un vis fără acoperire, vis și atât, pe vremea când nu eram în vreo formă fizică mai ca lumea. Dar de doi ani, de când m-am apucat și de alergat, am și mers cu gașca noastră cu cortul în spinare pe trasee nu chiar ușoare, de atunci am prins curaj în propriile-mi forțe, în faptul că pot să mă descurc ca lumea pe munte, că pot să îmi car singură toate cele necesare și că nu o să cad epuizată fizic sau psihic înainte de finish.

Ei, și anul ăsta gașca mea, în formulă restrânsă, a decis perioada tradițională, 1-8 august, cu Retezat 2 zile și Parâng 6. Partea nașpa a fost că, tot schimbând furtunos joburile, era big problem cu concediul.

Am avut o campanie ce trebuia dată pentru mock-up și tipar fix în săptămâna aia... așa că n-am putut merge cu ai noștri.

Și totuși, norocul fraierului, Dree a antamat cu ai ei o drumeție tentantă și fulminantă pentru a doua săptămână din august, creasta Făgărașului. Nici aici nu am fost 100% sigură că pot să merg până în ultima zi. Dar, printr-un miracol, s-a întâmplat. Și iată-mă joi spre vineri fericită, radioasă. Asta doar până vineri spre seară, când s-a ridicat o problemă logistică [m-am apucat să scriu articolul ăsta la întoarcerea de la mare, în autocar... scrisesem deja despre prima zi de Făgăraș când m-am prins că nu aveam rețea... și așa că o grămadă s-a pierdut. Și pe urma m-au apucat nervii și n-am mai avut chef - dar nici timp - să mai re-scriu peripețiile]. Nu aveam destule locuri în mașină pentru noi 5, bagaje și un șofer care să ne ducă la Bâlea și să se întoarcă cu mașina. Am stat cu inima cât un purice, parcă mă și vedeam eșuând înainte de a începe, în cel mai lamentabil mod cu putință. Am fost chiar semideprimată până în clipa plecării.
Nu știam mai nimic despre traseu, că avusesem mult de muncă și la job, dar și acasă, de la Aramis, eram obosită și cu nervii la pământ. Din prevedere, investisem banii din primul salariu de la Aramis într-o pereche de bocanci ca lumea. Apucasem doar să îmi iau ca mâncare niște batoane Redis și câteva pachețele de cârnăciori uscați, dar bagajul mi-l făcusem, just in case. Ei, și iată c-a fost să fie. Cu tot sunatul lui Dominic îngrijorat de soarta Aurei și cu deprimările adăugate, am plecat. M-a mai ridicat cu moralul Aura. Am luat bilelete de tren, ne-am urcat în trenul spre Azuga, fără să știm adresa bunicilor lui Dree, ea nu răspundea... Ei, totul s-a rezolvat. În ultimul ceas ne-a sunat, ne-a dat și adresa, iar în cele din urmă ne-a așteptat cu Dan în gară... Am dormit la Azuga iar la 5 5:30 am plecat spre Bâlea, se rezolvase și problema transportului.

Și am plecat din Azuga când abia se ivea la orizont o nuanță mai deschisă a nopții, am prins răsăritul pe drum - sau ne-a prins răsăritul pe noi - și am ajuns la Bâlea pe la 10. Și așa a început marea aventură de trei zile full în Făgăraș.
Am urcat din prima în șaua Caprei, primele poze, primul popas, primul dialog cu alți drumeți. Primul urcuș din nesfârșitul șir de urcușuri și coborâșuri. Ne-am împrietenit cu un grup, cu care de altfel ne-am reîntâlnit la Podragu, iar Ioa i-a dat unui băiat (care săracul era terminat pe acest prim urcuș) din acel grup o pastilă de magneziu ca să se refacă... Și ne-am distrat la culme că după asta, pe traseu, băiatul respectiv era primul din grupul lui, ne-a depășit în viteză, trecuse pe viteza turbo și îi tot mulțumea lui Ioa că l-a salvat.
Apoi lungul drum spre Podragu. Am luat-o pe varianta mai lungă și mai spectaculoasă, prin Fereastra Zmeilor și La trei pași de moarte. Mai greuț cu rucsacii mari și grei (cred că toți aveam greutate de 10-15 kg în spinare), dar ne-am descurcat. Nici nu mai știu câte vârfuri, câte văi am urcat și coborât, știu doar că lumina se schimbase a apus când am ajuns la Arpașu Mare. Coborârea pe grohotiș spre lacul Podul Giurgiului ne-a solicitat serios genunchii și tălpile obosite. Dar știam, odată ajunși jos, că nu mai e mult. Dar tot a mai durat destul... întâi urcarea până pe creasta căldării dinspre valea în care se afla plasată cabana Podragu, apoi coborârea până la cabană, care ni s-a părut fără sfârșit.
Cu genunchii ca de gumă și tălpile dureroase am ajuns în fine la cabană, acolo am reîntâlnit grupul din șaua Caprei... N-o să uit în veci paturile de metal suprapuse - am avut loc sus la cucurigu, mi-a cam fost teamă să nu cad din pat în somn, că eram ca-n pod, așa de sus eram... La masă ne-am împrietenit și cu doi nemți veniți să facă creasta Făgărașului, ne-am adunat în jurul hărții, ei au zis ce-au mers până acum, ne-au întrebat noi pe unde o luăm, s-a vorbit de trasee, dar și cum au ajuns ei aici, tare drăguț.

marți, 28 iulie 2015

de casă nouă

Nu, nu m-am mutat, în ciuda titlului. Și totuși, de unde până unde? Ei, s-a mutat firma cu arme și bagaje la câteva străzi mai spre centru. Și e prima dată când stau alea 8 ore de birou într-o clădire istorică, mișto cât cuprinde. Că e chiar mișto rău. Și la doi pași de piața Rosetti. Iar cafeaua de dimineață mi-am luat-o de la magazinașul lui Florescu, despre care citisem cu câțiva ani în urmă și mă tot gândeam cum să fac să ajung vreodată acolo. Eh, abia acum simt și eu atmosfera boemă și avantajele de a fi în buricul târgului.
Străduțe pitorești, case frumoase, chiar dacă unele ajunse în ruină... Tot soiul de magazinașe, restăurănțele, cafeneluțe, nenea tapițerul... toate se insinuează pe nesimțite și vin așa să îți dea o stare de a fi mai aproape de vechiul București, cu tot ce însemna el, cu oamenii, cu obiceiurile, cu tabieturile și starea lor de locuitori ai capitalei. Da, mă simt altfel stând și scriind această însemnare aici, în buricul târgului, e cu totul altă senzație decât traiul la bloc. Pot să zic că degeaba mă credeam eu capitalistă (joc de cuvinte, bre, nu greșeală, da?!) de capitală din fragedă pruncie... senzația asta de a locui într-o casă veche dar frumoasă, pe o stradă tihnită din centru... te face să te simți altfel, să vezi lucrurile cu alți ochi.
Sigur, și pe Drumul Sării erau case frumoase, străduțe liniștite... dar la ce bun... acolo cred că stresul și programul pre(a)lungit anihilau tot. Și nu știu cum, totuși acolo aveam o stare cam ca la mine în cartier, pe străduțele cu case... adică o atmosferă oarecum de periferie tihnită, nu de centru.
Iar de experiențele legate de zonele industriale... Frigocom-ul din Militari, vechea Pipera de dinaintea noilor construcții și platforma de la Metalurgiei... Astea sunt cumva atemporale, din alt film, altă epocă, sunt de sine stătătoare și deprimante. Creează altă realitate.
Și tot cam așa, dar alfel, în alt mod, te afectează și noile clădiri de birouri moderne. Și ele creează altă realitate, te fac să te simți, cumva ca și blocurile, parte a unui conglomerat oarecum elitist, oarecum alienat, oarecum parte a unei mase mai mult decât individ, decât om.
Tot scriind aici despre stările urbanistice ale aceluiași oraș acum mi-am limpezit ideea. Da, clădirile astea vechi din centru te fac să te simți mai om, mai individualitate, mai diferit, mai boier, oarecum.

vineri, 24 iulie 2015

Sinuozități și meandre ale concretului

Da, nu am mai scris demult cu adevărat. Mi s-a mai întâmplat asta în perioade când sunt prea ocupată să fac lucruri, să mă adaptez, să lupt, să fac acrobații, să mă implic în chestiuni exterioare. La mine perioadele astea alternează cu altele de întoarcere spre mine, de introspecție, de gândire, de analiză și auto-analiză. Simt că se apropie perioada introspectivă, s-a și insinuat ușurel, primul semn fiind preumblarea la ceasuri de seară pe străduțele vechi din centru...

Ieri apucasem să scriu paragraful de mai sus, apoi am primit chestii de lucru, am citit nu știu ce carte, m-am văzut cu Elena, am primit și ceva de făcut pentru Aramis și s-a dus naibii introspecția și ideea sau starea de la care pornisem cu scrisul.
Sunt ca o broască țestoasă în faza în care se adună, se retrage în carapace, și tot ce mă oprește din asta mă calcă pe nervi, mă irită. Și sunt multe chestiile astea. 99%.
Timpul, veșnicul timp cu meandrele lui și curgerea surprinzătoare, ba înceată, ba ca o viitură, ba cu cotituri. Și exact ca un râu, cu zone rapide înconjurate de zone leneșe sau invers. De exemplu acum, timpul meu interior are o viteză destul de molcomă, în timp ce împrejur curenți rapizi antrenează lucruri, oameni, fapte, vorbe, culori și forme. Iar îmi joacă feste, iar mă ciondănesc cu timpul ăsta nebun, și iar nu ajung la vreun rezultat. Fiecare om trăiește într-un timp, iar acum, pur și simplu, unele lucruri nu se leagă. Am așa o senzație de communication breakdown, care a început să se infiltreze în situațiile de zi cu zi din acea zi când n-am apucat să le mai prind la ieșirea de joi seara pe fetele ex-pastelate. Evident, asta apare după o perioadă când toată lumea vrea să vorbească, să se întâlnească, să facă chestii interesante. Acum fiecare e cu aia a măsii, în pătrățica sa. Până la următoarea fază de expansiune. Și la mine sunt sentimente contrarii, ba am chef să vorbesc cu oamenii, să mă văd cu ei, să merg să văd nu știu ce, ba dimpotrivă. Cam contradictorie, nu?

Apoi oamenii. Eterna necunoscută, oamenii. Fiecarecu problemele și contradicțiile sale. Cu aspirațiile, cu convingerile, cu piticii pe săi personali pe creier. Vorbind cu Denisa, mi-am dat seama cât de mult ne construim singuri cușca în care ne zbatem. Fiecare „nu pot“ e o gratie a cuștii. Cu cât mai multe auto-restricții, cu atât mai solidă cușca. Iar unii abia pot strecura un deget afară din cușcă. Sigur, nu vorbim de lucrurile grave, de neschimbat, pe care n-ai altă opțiune dacât să le accepți. Sau să fugi de responsabilitate, dacă ești slab. Nu, vorbesc de alte mărunțișuri. Gen dacă nu ești mulțumit de job, dacă simți că stagnezi, că te frânează din majoritatea punctelor de vedere... dacă știi că dulcele (zahărul) îți face rău... dacă știi că nu bei destulă apă... Astea se pot schimba. Dar trebuie să vrei cu adevărat să faci schimbarea, ca ceva chiar să se și întâmple. Doar gânditul la n posibilități și imposibilități nu te ajută. Ba chiar din contră.
Și altă chestie legată de oameni. Și de grupuri. Păcat că în timp, în grupuri se pierde cumva plăcerea de a fi împreună pur și simplu. Trebuie să apară motive, să se nimerească interesele, programul, cheful ca o adunare să mai aibă loc... spontaneitatea tinde să dispară și ca să se mai întâmple ceva apare planificarea, răsplanificarea, alte priorități... Până la urmă, oamenii tind să minimalizeze importanța existenței în sine a respectivului grup și a adunărilor acestuia... desigur în favoarea altor chestii mai noi...

Nesiguranța. Mă rog, nesiguranță e în tot și în toate, iar cine are impresia că totul e clar și sigur se iluzionează. Dar aici mă gândeam la planurile mele de vacanță. Sper din tot sufletul să pot merge în august în drumeția de o săptămână, da totul e atât de incert. Așa că habar nu am ce o să fac. Oricum, până atunci o să merg în drumeții mai micuțe. Pe principiul văzând și făcând, din aproape în aproape.

marți, 21 iulie 2015

De vară

În seria „lejer, de vară” dacă încerc să îmi aduc aminte, am tot fost în diverse mici călătorii. Și e foarte bine, nimic de zis.

Cu atâtea schimbări de job m-am luat cu treburile de zi cu zi și iacătă că n-am mai scris nimic pe blog. Am scris e-mailuri, sms-uri, bullshit și p-aici nici c-am mai dat. Și bănuiesc că tot cam așa o sa fie toată vara, prefer să fac lucruri decât doar să scriu despre ele...

Cum memoria mea e cam ciuruită și mâncată de molii pe alocuri, mă trezesc că uit chestii. Că deh, îmi și propun o tonă de lucruri din care reușesc să fac sub 10%, dar tot sunt multe... Așa că încerc s-o iau din aproape spre departe...

Cea mai recentă chestie a fost excursia la Cheia cu gașca dansatoare featuring the kids. Frumos, tare frumos, copiii cuminți (față de ce știu și am văzut la alții că se poate întâmpla), peisaj minunat, relaxare, bere bună. Am pornit din București pe la 8 dimineața, cu mașinile familionului Marie&Muff, Marie cu titlu de practică la șofat - apropo, s-a descurcat foarte bine. Am luat-o pe autostrada spre Ploiești, prin Văleni către Cheia. În Văleni popas pentru cumpărat bere Zăganul, cu peripețiile aferente găsirii locului împricinat. A fost amuzant, locul respectiv era un bar, iar la ora 10:30 era plin de mușterii locali, stâlpi ai societății. Și hop! și noi, o gașcă de 5 gagici, un bărbat și trei copii am năvălit înăuntru, gata să cumpărăm tot stocul lor de bere Zăganu.

Am ajuns degrabă în Cheia. Mai greu a fost găsitul pensiunii, dar, după telefoane date gazdei, am găsit locul. Pensiunea drăguță, cu multă verdeață în curte, balansoare, cai, interior stil rustic. Cu un aer ușor de lăsat în paragină, sau, mă rog, de lipsă de întreținere constantă. Ca impresie generală, Cheia însăși pare exact așa: frumoasă, cu potențial, dar lăsată așa, mai în dorul lelii. Străzi nu foarte semnalizate, să găsești ceva e greu dacă nu știi deja, locuri unde să mănânci (dacă n-ai ideea deșteaptă să vii de-acasă cu cele necesare făcutului de grătare) sunt foarte puține (recomandare: La butuci - mâncare bună, dar foarte aglomerat tot timpul și personal care nu e din cale afară de customer friendly), harta cu trasee și pensiuni e plouată și degradată, nu prea ai cum să vezi ce și pe unde e.

Așadar am ajuns în Cheia, ne-am cazat, ne-am liniștit (a se citi am băut câte o bere) apoi foamea ne-a dat ghes să căutăm loc de halit. Vis-a-vis de pensiune era Hotel Zăganu. Deci, hai să mâncăm acolo, zicem noi. Frumos, în curte... dar nu știu de ce, dădea impresia de sanatoriu. Apoi vedem și destul de multă lume care stătea pe băncuțe și se holba la noi. Printre ei, destul de mulți oameni în cărucioare cu rotile. Simțim că e oarecum nu prea avem ce căuta acolo. Ajungem în fața intrării, acolo un rollup ce anunța ceva gen tabăra sau whatever a persoanelor cu dizabilități. Bun, e clar. Facem dreapta împrejur și purcedem să căutăm alt loc. Și mergem în jos pe strada principală, și mergem... și nimic. Pensiuni, case, piață... noroc că vine cineva cu ideea hai să sunăm gazda să ne recomande... omul zice să mergem mai departe, până găsim „La butuci“. Mergem, mergem, depășim holtel Cheia și găsim butucii. Acolo, la terasă full, înăuntru locuri libere dar miros închis, zăpușeală, nu vrem înăuntru. Era o masă liberă afară, dar fără scaune. Întrebăm dacă pot să ne pună scaune afară, nici nu refuză, dar nici nu ne încurajează, ar prefera să o lăsăm moartă. Ni se sugerează că sunt două mese care ar fi pe final cu mâncatul și ar putea pleca în curând. O parte pleacă în recunoaștere la hotel Cheia, o parte rămânem să pândim loc. E miezul amiezei, soarele sus pe cer ne topește. Ne înghesuim la un stop de umbră și așteptăm. Într-un final chiar se eliberează o masă și ne aruncăm fericiți asupra ei. Stingem cu bere, cu haleala, totul e bine când se termină cu bine. Cei trimiși la Hotel Cheia se întorc plouați, acolo erau în pregătiri pentru o nuntă și nu serveau nimic. Aici, La butuci, mâncarea chiar era bună, măcar, ne-am felicitat că am avut răbdare. Apoi, plini și somnoroși ne-am întors la pensiune. Înăuntru chiar răcoare, foarte plăcut. Am tras un puișor de somn și ne-am trezit taman bine ca să pornim spre masa de seară. Oamenii mai puțin somnoroși căutaseră pe net variante alternative pentru masa de seară, găsiseră pensiunea Nicos. Purcedem (cu mașinile, nu neapărat cea mai bună idee) ne fâțâim în sus și în nos prin stațiune, nu găsim, șoferii se nevrozează, până la urmă o lăsăm baltă și ajungem tot La butuci, unde stăm până se înnoptează. S-a lăsat chiar răcoare bine de tot, un vis în comparație cu căldura nocturnă din București.
La întoarcere lumea s-a îmbarcat în mașini, iar Denisa și cu mine o pornirăm per pedes. Am avut oarece emoții cu câinii din Cheia, care acum pe noapte se învioraseră, ieșiseră din curți și care lătra, car venea direct la noi mai mult sau mai puțin prietenos.

La pensiune ne-am instalat în sala de mese-living, am ras o bere, am trăncănit îndelung, am jucat un joc cu nume complicat, am ronțăit crănțănele până spre ora 1 noaptea. Am dormit tun până dimineața.

Dimineața o văd pe Denisa că iese echipată, gata de plimbare și cu chef de ducă, vorbim și rămâne că vin și eu. Până sunt eu gata, ea o și luase în sus undeva prin pădure pe o potecă. Mergem în continuare și brusc îmi dau seama că era traseul spre Muntele Roșu. Aici avem brusc o dilemă: nu știam exact cât facem până sus și dacă avem timp să urcăm și să coborâm până la ora de de-cazare. O sun pe Cristina, care era și ea ieșită deja pe un traseuaș cu Maria mică. Ne dă curaj că nu facem mult, așa că anunțăm și restul lumii că urcăm și ne întoarcem în jur de 12 și pornim. Am făcut vreo oră și un pic până pe platou, acolo poze, poze, aer, soare, lume multă, multe mașini. Vizităm cabana Muntele roșu, mă rog, parterul, găsim pe holul dinspre salonul de nefumători niște flori minunate așa că le pozăm mult. Ne uităm pe unde putem să bem o apă, o cafea - vin eu cu ideea să mergem nițel mai încolo, la Silva. Acolo loc la terasă, frumos, luăm câte o bere și o omletă. Apoi ne desprindem cu greu și o pornim înapoi. Facem mai puțin, evident, dar nu chiar așa optimist cum credea Denisa.

Ajunse înapoi vedem poze cu ce-au făcut restul - au mers cu căluții, lucru pentru care-i invidiem nițeluș. Apoi bagaj, împachetare și țuști spre București. Mașina cu copilăretul a pornit spre București fără popas, noi ne-am oprit în Vălenii de munte să mai cumpere Rali niște beri Zăganu pentru pofticioși din București și să mănânce ceva Maria și Rali. Aici întrebăm o localnică unde putem să mâncăm ceva prin zonă și ne recomandă călduros ștrandul BBC. Pornim după indicații, facem mai mult de cei 300 de metri aproximați de respectiva doamnă, deja credeam că ne-am rătăcit, mai întrebăm o femeie, uite colea după pod, la umbrelele roșii care se văd. Intrăm, ștrandul respectiv avea poziționarea bizară fix lângă o stație de betoane, în fine, intrăm, aglomerație, deh, căldură mare, monșer. Ocupăm o masă undeva mai retras sub o copertină. Meniul - dezamăgitor, chelnerii nu prea dădeau prin colțul ăla, a fost cu așteptare și aia cam degeaba. Ne orientaserăm spre hamsii, care evident tocmai se terminaseră. Noroc că Marie își luase pulpe de pui cu cartofi prăjiți, a mâncat șie ea ceva, cât să aibă putere să ne ducă până la București. După această peripeție cu localizarea ștrandului din Văleni, informație care nu se știe dacă și când o să ne folosească vreodată în viață ne-am reluat drumul fără alte peripeții.


Ei cam asta fu excursia la Cheia.

Alte chestii de vară recente. Săptămâna trecută cu toată căldura, am avut așa un chef de umblat pe străduțe. Mă rog, aveam și o stare aiurea, și ca s-o calmez, am mers pe jos nu chiar până acasă dar oricum, mult. O dată la ieșirea de la serviciu, când ar fi trebuit să mă văd cu fetele foste pastelate, când n-am reușit să ajung, pe la un 8:20, am pornit-o pe străduțe înspre Romană. Așa, oarecum la nimereală. Am descoperit o grămadă de case frumoase, străduțe, blocuri, mă rog, peisaje și locuri pe care nu le mai văzusem. La nici câțiva zeci de metri de bulevardele mari, străzi tihnite, case din epoci vechi, amalgamate, povești neștiute poate doar bănuite sau imaginate.
În ziua următoare am reușit să ajung la adunarea cu fosta creație pastelată - doar Irina mai e acolo, Panda tocmai pleacă. Cum locul era la Pe Baricade, am luat-o tot per pedes, cu ajutorul hărților din aplicația Here. Am luat-o direct pe Mântuleasa, am rămas surprinsă ce case mișto sunt pe-acolo, mi s-a părut mult mai mișto ca Moșilor, care-i mai dărăpănată. Am ieșit la intersecția din apropierea fostului Oaia Neagră, am traversat și de-acolo am pers printre clădiri noi, peisaje moderne, până spre Splai. Am găsit Baricadele, care erau tot așa miștocuțe ca ultima dată acum 3 ani, ne-am bețivit și am râs cu și fără motiv până s-a lăsat ănserarea când ne-am cărat pe la casele noastre.
Iar vineri cum toată lumea era agitată cu marele (hm) concert și fiecare cu ale lui, lumea s-a tirat de la muncă mai devreme. Ceea ce am făcut și eu. Tot așa m-a lovit dorul de preumblat, că mă cam durea capul, mă simșeam cam ruginită, așa că am luat-o tot așa, pe străduțe, apelând din când în când la Here când aveam dubii privind direcția de urmat. Am luat-o pe Armand Călinescu, Vasile Lascăr, Dacia, am trecut prin părculețul Ioanid, și nefiind decisă dacă mă urc în autobuz la Romană, am ieșit spre Dorobanți. Acolo am virat în ultima clipă spre Perla. Am cam regretat alegerea de a merge pe Dorobanți, din cauza căldurii și traficului, am decis ca la prima ocazie s-o iau iar pe străduțe. Abia după Perla am luat-o pe-o străduță car m-a depărtat de trafic, am ajuns pe Brazilia, Roma până în rondul de la piața Dorobanți și de acolo am ieșit pe altă străduță fix la statiua Aviatorilor, de acolo pe Aviatorilor până la Herăstrău, unde la prima cișmea am băut o tonă de apă apoi am tăiat-o prin parc spre Cașin și de acolo Domenii. Diatmai plimbarea.

joi, 2 iulie 2015

Deltă, călătorii, insecte, vietăţi, schimbări, drifturi

Am prins curaj săptămâna trecută, când Răzvan - Terra Incognita m-a anunţat că s-a eliberat un loc pentru excursia din Deltă. Îmi doream mult şi de multă vreme să ajung în Deltă. Aşa că mi-am luat inima-n dinţi şi am cerut zi liberă ca recuperare pentru ziua lucrată de Rusalii. Şi mi s-a acceptat nice and easy de nu mi-a venit să cred. Aşa că am ajuns în Deltă. A fost minunat la Gura Portiţei, peisaj minunat, vreme excelentă, distracţie, căsuţe frumoase, alb cu albastru şi acoperiş de stuf. Mare şi lac, un ţinut de poveste. Complexul e turistic-comercial, arată bine, dar are unele lipsuri - expresie a monopolului absolut pe care îl are. Am stat într-o căsuţă pe insulă, în mijlocul insulei, iar sub streaşina de stuf, spre terasa îngrădită cu stuf, o familie de rândunici începuse să îşi facă cuib. Frumos tare!

Ei, și ce să zic, de unde abia mă obișnuisem la noul loc de muncă (mai ales că s-a prelungit termenul licitației și stresul s-a diminuat, păstrându-se iar pentru ultimele 2 săptămâni)... văicărelile mele de imediat după nopțile nedormite dinaintea prelungirii termenului de licitație au dat roade. Așa că, nu știu cum, ca prin farmec, lucrurile s-au aranjat, schimbat, sucit că... a apărut oportunitatea altui job. Și iată, într-o lună mi-am schimbat jobul. Aramis a fost cea mai scurtă angajare din viața mea. Cred că doar la facultate, perioada de practică la ziarul Azi a fost așa scurtă. Ce să zic, stilul lor de lucru în heirupuri de ultim moment și cu stabilirea termenelor fără măcar să te întrebe daca e omenește posibil... nu mă încântă. Am păstrat colaborare cu ei, pentru că, dincolo de defectele astea, sunt niște oameni ok.
Și mă gândeam zilele astea că pot spune că am făcut un soi de dublu tulup. Jump from Pastel to Aramis și from Aramis to Armada. Iată că se mai întâmplă și dintr-astea. Să vedem cum o fi, cât de bine, dacă am luat o decizie bună...

Și încă o noutate - în gemulețul de aerisire de la baie mi s-au cuibărit porumbei. Acum vreo două săptămâni, când am fost plecată în Deltă. M-am trezit că tpt venea un porumbel și stătea în geamul ăla. Mă sui să mă uit și să-i arunc eventualele crenguțe (a mai existat o tentativă anul trecut, un porumbel ce începuse să aducă crenguțe acolo să facă cuib) când... văd mai multe crenguțe și un ou. Paf! Acum ce să fac, să arunc out?! Nu m-a lăsat inima. A doua zi mă uit iar - încă un ou. Două! M-am apucat, am pus plasă în geam să nu mă trezesc cu ei în baie și i-am lăsat în plata Domnului. Peste vreo două zile un ou a dispărut (ce s-o fi întâmplat?) și un porumbel stătea permanent în cuib, fugind doar când mă vedea pe mine holbându-mă. Și așa e până în ziua de azi. Mă rog, azi am vrut să pozez porumbelul în cuib dar m-a văzut, nenorocitul, și a zburat... am vrut să pozez măcar cuibul cu oul... dar n-am mai văzut nici oul. Așa că habar n-am ce s-a întâmplat până la urmă. Cert e că un porumbel stă în contiunare în cuibul de la geam.

miercuri, 17 iunie 2015

Teoria ca teoria...

Am văzut că Ioana a ținut un discurs despre „Multitasking ne face sa fim la fel de nefocusati si neproductivi ca și când am fuma iarbă.”. Interesant, şi nu pot să zic că nu-i aşa.
Dar practica? Cum trebuia să facem de toate deodată, şi repede şi bine? Să lucrezi ce ai pe listă, să vezi că ai primit mail(uri) să citeşti şi feedback-ul(-urile), să şi răspunzi, să revii senin la ce lucrai, să continui ca şi cum nu te-ai fi întrerupt... să nu-ți scape nimic, să bagi viteză ca MIG-ul, chiar dacă între timp sună telefonul, accounții, vin iar e-mailuri gârlă, care mai de care mai „clare“, și apoi vine altă urgenâă mai urgentă decât cea la care lucrai, las-o pe aia și fă-o pe aia, și pe urmă de ce ai făcut-o pe aia în loc de ailaltă, sau de ce n-ai terminat-o și pe aia, ce dacă trebuia să faci două joburi în paralael, pe fiecare cu câte o mână și un ochi, divizat pe cele două monitoare?! E distractiv când știi diferența dintre teorie și practică și asta chiar acolo unde se predică teoria respectivă. Of, of, of! Practice what you preach, zicea o vorbă înțeleaptă. Și cred că nu degeaba. Dacă ar aplica și pe ea însăși ceea ce le cere altora și ce predică... ar fi departe acum, din multe puncte de vedere...

luni, 8 iunie 2015

Canionul 7 scări, tiroliana 7 scări, Skirt Bike de pe margine, buluceală pe Mătăsari

Weekendul ăsta mi-am scos puţin pârleala pentru ultimele weekenduri blocate şi muncite pe când toată lumea se distra. Şi daca o fi totul în ordine, o să profit şi de weekendul următor.
Mă rog, teoretic weekendul, sau atmosfera de weekend, a început cam de joi, când seara m-am întâlnit cu colegii din fosta creaţie pastelată + dintre toţi, doar Irina şi Anda mai sunt acolo, în rest toţi eram „foşti“. Am avut geniala idee să-i anunţ şi pe Ramoni, aşa că a fost şi mai vesel. Cip săracul era cam nu el însuşi, ca un răcit ce se afla, dar alfel toţi ne-am distrat, ne-am hăhăit de ne-am strâmbat de-atâta râs. Vineri a fost vederea cu fetele foste pastelate la un ceai, Dree ne-a surprins plăcut aducând-o şi pe Alistar... M-am bucurat mult că ne-am văzut, a fost plăcut.
Sâmbătă mă decisesem să merg cu veşnicii Terra Incognita în excursia de o zi de la 7 scări, chiar dacă de data asta n-am mai fost cu nicio veche prietenă, că nici Irina, nici Elena şi nici Roxana n-au putut veni. A fost frumos oricum. Traseul frumos, solicitant şi nu prea scurt, am avut şi tiroliana, de care mi-era niţel teamă, dar până la urmă am dovedit-o, m-am descurcat foarte bine. Canionul 7 scări mi s-a părut spectaculos, aşa ca un puţ vertical, cu apa căzând în căscăduţe înalte. Doară a parcă a fost prea scurt. Noroc că restul traseului a fost suficient de lung. Urcuşul până la cabana Piatra Mare a fost solicitant şi frumos. Iar sus, pe platou, lângă cabană, priveliştea era tare frumoasă. Căbănuţa mică, dar intimă şi cocheta, ca o casă. Măgăriţele erau iubitoare de oameni, tot veneau printre noi la cerşeală, una a mâncat cu poftă din batonul proteic şi i-a plăcut, mai voia, şi adulmeca foarte interesată şi berea. Dar bere nu i-am dat, îmi pare rău, poate să-ţi placă dar n-ai voie.
Am mai văzut că aveau într-un ţarc un câine ciobănesc, alb şi creţ ca o oaie imaculată, dormea neinteresat de noi şi larma noastră.
Am stat vreo oră, am mâncat, am băut, ne-am odihnit, a fost tare plăcut.
Apoi, desigur, am coborât, de data asta pe traseul ocolitor, mai uşurel, şi trăncănind cu Daniela nici nu mi-am dat seama când am ajuns jos.
A doua zi vorbisem cu Mimi de skirt bike, mă rodea ceva să mă duc, aşa c-am ieşit la plimbarea cu maică-mea mai devreme, să am timp să vin acasă, să mă schimb şi să plec. A fost cam la limită dar... deh. Am ajuns la Tineretului tocmai când dăduseră startul, aşa că nu mi-am mai bătut capul să caut biclă de închiriat şi am luat-o frumuşel pe jos pe lângă plutonul de fete pe biciclete - am mers de la Tinetetului la Unirii, la Universitate, la Rosetti, acolo m-au depăşit ultimele participante şi le-am cam pierdut urma şi-am mers cam la ghici pe Pache Protopopescu neavând habar unde e Mătăsari. În fine, când mă cam rătăcisem sună Mimi şi cumva ne găsim . Mătăsari era umplut de un puhoi de lume, care cu bicle, care pe jos, oricum se circula infernal, şi chiar mă gândeam că dacă pentru mine, ca simplu pieton ea aşa greu, cum o fi pentru bietele fete cu biciclete să se mişte prin mulţimea aia... Am concluzionat că organizarea, din punctul ăsta de vedere, a fost praf. În fine, n-am prea priceput care era marea şmecherie cu evenimentul ăsta, adică ce, aşa eradichează prostituţia din zonă, oferind chipurile alternative, adică fetele alea să se apuce să facă brăţări şi mai ştiu eu ce, să vadă că cică există alte posibilităţi? Că mie mi s-a părut doar o îmbulzeală hipsterească un soi de Vamă mutată pe o străduţă îngustă. Triumful comerţului şi al ipocriziei, cumva. La fel şi marşul biciclistelor, a fost frumos, chiar frumos, cu toate fetele alea gătite, coafate şi aranjate biciclând paşnic... dar nu cred că pe chestia asta şoferii din trafic au învăţat ceva. În special cel din maşina roşie care tura motorul şi ar fi intrat liniştit peste gagici, dacă n-ar fi fost martori prea mulţi.

vineri, 5 iunie 2015

inversul curcubeului

da, sunt în toane nu foarte optimist-mulţumite, aceste două săptămâni m-au purtat printr-o largă paletă de stări sufleteşti de toate culorile. Cert e că per total nu e chiar de bine. Dar măcar, şi aici vorbesc foarte serios, am scăpat de făţărniciile portocalii, de zâmbetele false, de râsul falsificat, de oamenii auto-falsificaţi, de paranoile cu tentă psihologică folosite de psihopaţii care vor să-ţi intre în minte, sperând să găsească acolo... ce vor ei. Cum e să fii văzut ca o jucărie de care şeful-copil care e nemulţumit că jucărica nu face ce are el chef şi ba te dă cu capul de pereţi, ba te ameţeşte cu cică laude, ba te face de căcat, şi asta cel mai des... Mi-e greu să exprim starea de teroare psihologică ce domneşte la p.... Şi nu te prinzi foarte repede, poate doar dacă nimereşti într-o criză de isterie a doamnei. Şi, din ce îmi amintesc din toţi cei 20 de ani de când lucrez ca angajat... cel mai nasol e acolo unde un şef sau un sistem de şefi folosesc diverse mecanisme de teroare psihologică. Bine că n-am avut prea mulţi astfel de şefi. Dar am impresia că nebunia asta propagată la nivel de ţară (dar şi global) îi favorizează tocmai pe ăştia. E bine văzut doar cine se zbate, se bate cu pumnii în piept, promite pe spinarea altora şi îi manipulează pe ceilalţi ca să iasă el bine... Atâta vreme cât se iau în seamă doar rezultatele pe termen scurt... efectele pe termen lung sunt ignorate... cei care ies ca păduchii în faţă... sunt oamenii lipsiţi de umanitate, maipulatorii, dictatorii. Şi oamenii îi admiră, îi iau drept exemplu, vor să îi copieze.
Mă rog, nici nu mai ştiu ce voiam să spun când m-am apucat de scris. Sunt haotică încercând să-mi găsesc calea mea proprie, în vreme ce toate cele par să-mi pună beţe-n roate. Mă şi întreb ce să fac, cum să dreg să-mi fie bine. mai bine. M-am săturat să muncesc de dau în brânci şi să nu mă aleg cu nimic în afară de epuizare şi nervi. Da, simt c-am obosit, că m-am plictisit să trag la căruţele altora, mai ales când văd că le place să şi le bage în toate şanţurile şi gropile lumii.

Triumful mârlăniei. Odă tiraniei. Imnuri dedicate psihopaţilor mari şi mici. O lume cu valori răsturnate, cu polii inversaţi, cu albul devenit noul negru... Epocă dezumanizantă, epocă în care oamenii percep alţi oameni ca pe nişte obiecte, cu uz de obiecte... Paradoxuri moderne: toată lumea vrea să simplifice viaţa transformând oamenii în obiecte, dar nimeni, absolut nimeni nu vrea să fie tratat ca obiect. Şi totuşi, acceptă situaţia, devenind, în propria percepţie, simple obiecte, ascunzând frustrări, depresii, angoase imense sub măştile care li s-au lipit organic de feţe.
Oameni debusolaţi, care nu prea mai ştiu cine sunt, ce sunt, ce vor, minţindu-se constant pe ei şi pe ceilalţi, ignorându-se, aruncându-se în diverse dependenţe, manii, fobii, ticuri, droguri pentru a nu se gândi la ei înşişi, la toate cele care nu-s în regulă cu ei, cu lumea, care devin tot mai egoişti, mai egocentrici, mai lipsiţi de compasiune şi empatie...

O lume suferindă, fără speranţă, o lume opacă sub un lustru de cristale swarovski, cu bling-blinguri ameţitoare, putredă, viermuind de vicii şi boli mortale, cu spiritul decăzut până la nivel subanimalic...

duminică, 31 mai 2015

Triumful prostiei și incompetenței

Sau licitația de manuale după o pauză de 8 sau chiar 10 ani, dracu știe.

Simptomul cel mai des întâlnit de mine referitor la a se înfăptui ceva de către oarece autorități sau șefi, cu putere de decizie tip dumnezeu în ograda lui pare a fi impunerea voinței cu orice preț.
Să explic. Bunăoară, una bucată minister. Zice ia să facem licitație de manuale. Că trebuie, după x ani de pauză să mai actualizăm programa, să modernizăm ceva. Anul trecut a fost un mare scandal cu manualiada. Adică, față de acum x ani când se făceau licitații în fiecare an, e clar c-au ajuns în posturi și poziții unii care habar n-aveau, nu mai mâncaseră manualiade, nu știau ce cât durează, cum se face etc. Și așa că anul trecut s-a anunțat târziu programa, s-a început lucrul la manuale târziu, s-au făcut în goana calului, s-au tot revizuit și rectificat prevederile programei, cauză din care s-a prelungit cu vreo lună termenul de predare, apoi n-a mai fost timp fizic pentru producere și distribuție, și bieții copii s-au trezit la începutul anului că tot nu au manuale.

S-a învățat ceva din asta? Evident, nu. Drept care, anul ăsta, între anunțarea programei și termenul de predare a manualelor e timp de o lună și jumătate în care autorii să scrie, redactorii să redacteze și să caute/comande ilustrații de la graficieni, tehnoredactorii să pagineze și corecteze toate manualele, apoi, grație milostivului minister, manualele trebuie să fie gata cu două săptămâni înainte de termen ca sa poată fi și digitalizate, că așa s-a vrut, la licitație să prezinți totul gata, final.
Ei și după aia e cântec mare și cu tiparul, și cu distribuția, și cu perioada în care profesorii trebuie să aleagă dintre manualele câștigătoare. Deci un hei-rup de la cap la coadă, hai să facem totul pe grabă, în goana mare, ca să bifăm că le-am făcut și să ne bifăm încă un succes pe ordinea de zi.

Deci ministerul, alcătuit dintr-o șleahtă incompetentă dar care vrea rezultate, indiferent de termen, indiferent că se poate sau nu, indiferent că unii trebuie să crape ca să se poată face ce vor ei. Aceeași mentalitate ca în publicitate. Că și clienții de la Pastel, că și patronii, că și oamenii lor de „management”, fiecare dintre ei atâta știe. Să vrea și să facă presiuni, chiar de-ar fi să crape toți, dă-i dracului, dar să facă ce vreau eu, când vreau eu.

Adicătelea, de la mic la mai mare, societatea românească a devenit din ce în ce mai lipsită de simțul realității și de elementarul bun simț. Acum toată lumea vrea să obțină imposibilul pe spinarea altora.

Sunt scârbită, revoltată și i-aș ciomăgi pe toți. Sau mai bine să pună ei mâna și să facă ce spun că trebuie făcut deși ăia care chiar știu ce zic spun că nu se poate. Să vadă, idioții naibii, ce înseamnă să lucrezi într-un haos nemăsurat 24, 48 sau câte ore e necesar ca să obții rezultatul impus de ei. Să vadă cum e să nu apuci să te duci nici la budă, că trebuie să termini nu știu ce manual ca să intre la timp la digitalizat, că altfel ai lucrat degeaba tot, nu e primit manualul în licitație.

Pe urmă, ca să nu arunc tot rahatul doar spre minister, nici editurile nu-s mai breze. Ăștia la care m-a pus dracu să mă duc sunt un alt exponent al nesimțirii față de oameni și de viața acestora. Mă rog, fără vopseaua de „drăguțenie” pastelată, aici e pe față. Bă, nu-mi pasă de tine, tu trebuie să crăpi, treaba ta, dar să faci ce zic eu. Chiar dacă gândirea inițială a fost proastă, lăcomia mare și s-au năpustit să facă 10-12 manuale știind termenul scurt, iar când s-au prins că nu au cum să intre și la digitalizare cu ele, abia atunci au selectat 5 pe care să le finalizăm. Și evident, alea 5 erau cele în cel mai prost stadiu, alea la care au renunțat erau mai avansate, se terminau mai ușor. Dar nu, noi pe alea trebuie să le facem, ce dacă n-au încă text, dacă autorii se ceartă și se sabotează reciproc, ce dacă vor repaginare când ele deja trebuie predate?! Rahat, ce mare lucru!
Sunt foc și pară de ofticată pe ei, sau și pe ei, pe toți ștăbanii mari și mici care nu dau doi bani pe viața, sănătatea și identitatea angajaților sau subalternilor lor.

În concluzie, weekendul ăsta, din cauza lor, vineri spre sâmbătă am muncit într-un ritm infernal 27 de ore neîntrerupte ca să trimitem un manual care nici măcar nu era al meu, care era și făcut în Corel (hate Corel! Fuck it!). Din care cauză se duseră dracului și Rusalii, și weekend, și ieșire cu Dree cu cortul, și orice. Sâmbătă am dormit toată ziua iar azi am lucrat - măcar de-acasă! - pentru volumul 2 al aceluiași fantastic manual. Deci luni-marti voi avea din nou același program dement de terminare totală.
Și iată, toată lumea pe facebook, pe whatsApp, pe toate canalele, pune poze de vacanță, de distracție, de relaxare, cu care nu rezonez deloc, eu deh, sunt în tranșee și port războaie idioate pentru gloria unor cretini incompetenți care nu știu altceva decât să vrea, să impună și fie neoameni.

Sarabanda asta a idioțeniei fără limite ar trebui să se ducă la un moment dat de râpă, dar deocamdată nu văd deloc semne de stingere, dimpotrivă, incompetenții promovează alți incompetenți, toți fac presiuni pe alții ca să dea ei bine, totul e de fațadă, în timp ce structura e de o putreziciune înfiorătoare, totul e găunos, fals, calp, fără nimic uman, și toată lumea, sau imensa majoritate, se gândește de ce să mă pun cu sistemul, de ce să încerc să schimb ceva și să mi-o iau, mai bine fac ca ei, devin ca ei ca să îmi fie bine. Și așa crește impostura, incompetența, hoția și toate minunățiile de acest fel, sufocând normalitatea, umanul și răsturnând valorile, înlocuindu-le cu defectele ridicate la rang de valoare. La dracu' o să ne ducem de râpă complet, râzând, cântând și dansând inconștienți, mințindu-ne că suntem liberi.

luni, 18 mai 2015

Amestecate. intermezzo între joburi

Am încercat să fac o grămadă de lucruri săptămâna trecută. Să mă relaxez, să alerg, să mă odihnesc. Am reușit doR parțial. Am avut niște afișe pentru târg, oricum suficient cât să nu stau liniștită. Am fost stresată fără un motiv real, în fine.
Am ajuns să alerg ștafetă, la Petrom Halfmarathon, convinsă de Denisa...


Am profitat de Ziua Eroilor și am fost la castelul Țepeș din parcul Carol - a fost mai frumoasă manifestarea în sine, cu fanfara militară, cu copilași cântând cântece patriotice, pe mai târziu cred că urmau să apară și mai mulți soldați în uniforme de epocă - văzusem două pâlcuri stând la umbră pe stadă...
La plecare m-am gândit să văd și monumentul eroilor din parcul Carol, că doar era colea, la doi pași de castelul Țepeș. Zis și făcut. Și, norocul prostului, am prins momentul schimbării gărzii de la flacăra aprinsă probabil tot cu ocazia Zilei Eroilor. Mi-a plăcut mausoleul, e impresionant. Am coborât apoi multele trepte și am mers pe aleea centrală până la ieșire, ocazie cu care am identificat și muzeul tehnic, pe care mi-am propus să îl vizitez în curând.

Apoi după amiază am mers în Herăstrău, și profitând de programul de noaptea muzeelor și de Thailanda fest, am intrat în Muzeul Satului. Era buluc de lume, dar tot frumos. Am văzut și tailandezele, am plecat repejor. În Herăstrău - o surpriză plăcută. Concerta Horia Mihail cu Pianul Călător - anul trecut știam când a concertat, mi-am făcut planuri și mă duc și bineînțeles că nu știu ce a fost de n-am ajuns. Ei, anul ăsta am ajuns, fără să știu măcar că urma să fie. Parcă mai bine așa.

Am ajuns, aici e meritul lui Terra Incognita aka Răzvan, la cimitirul Bellu de Noaptea Muzeelor. Turul ghidat n-a fost mare brânză, bieții copilași cu jobene nici nu aveau voci să se audă, nici textele nu erau altceva decât ce scria și pe cele câteva plăci care indicau poveștile mai interesante... Dar erau interesante în sine anumite edificii - că nu le-aș zice morminte. Un fapt interesant - poeții mari, scriitorii, actorii au morminte destul de modeste, de bun gust, nu ies în evidență. Dar piramidele, căsoaiele, palatele și pălățelele unor industriași, bogătani și ce-or mai fi fost ei... epatau prin lux, mărime și/sau arhitectură. Dorința de a ieși în evidență, de a fi mai cu moț decât toți ceilalți se vede și după moarte. Și culmea, pe un mausoleu de marmură neagră, opulent, mare, modern... scria memento mori (sau cam așa ceva). Multe erau opere de artă... multe erau monumente de... ego exacerbat, fără cine știe ce gust. Și foarte multe, normale, obișnuite, doar cu câte un semn distinctiv nederanjant. La concerul de seară n-am rămas, m-am luat după cei din grupul adunat de Terra care au mers în parcul Carol, la festivalul lampioanelor și apoi la pensionul de fete.

Așa că am ajuns, a doua oară în aceeași zi, în parcul Carol. Era lume ca la concert, plin-plin de abia aveai pe unde merge. Am pozat lampionașele, ne-am lălăit ca să-i găsim pe cei din mașina Celianei, ei erau sus la mausoleu iar noi jos, câr-mâr ne-am urcat la eu, acolo nu se vedea deloc mai bine... Până la urmă ne-am cărat - după ce-am băut o bere - spre Grădina Icoanei, la Școala Centrală. Auziserăm că era ditamai coada... dar când am și văzut-o... am calculat că n-am cum să stau o oră la coadă, să și dorm destul cât să fiu fresh dimineața pentru alergatul la ștafetă... așa că m-am dus acasă.


Acum, tot din categoria ce mai face omul în preaviz... weekendul trecut am mers, tot cu Terra, în Piatra Craiului. A fost cu hotărât în ultima clipă, l-am întrebat pe Răzvan dacă mai sunt locuri undeva vineri spre ora 4-5, evident nu avea, între timp a apărut un băiat care era dispus să meargă cu mașina, dacă se adunau măcar 3, ca să renteze... Ca să fac rost de al treilea am sunat-o întâi pe Mitzi, apoi pe Mimi... Mitzi nu putea, la Mimi nu putea Conu, dar ea era foarte tentată... bun, sun să anunț că am găsit om, între timp găsise și Răzvan, prietena unuia din microbuz se hotărâse să vină și ea, dar era ciudat ca el să meargă în autocar și ea în mașină... a rămas să văd dacă Mimi acceptă să meargă în mașină, fără mine, care aș fi mers în autocar... Mimi a fost de acord, atâta vreme cât ieșea mai ieftin. Zis și făcut, după atâta agitație ne-am stabilit, sâmbătă cu noaptea-n cap eram în fața Gării la punctul de întâlnire, ne-am repartizat și hai la drum. Ghidul nostru a fost Gabi, Răzvan a tras chiulul. Cât despre drumeția propriu-zisă, a fost lunguță, destul de solicitantă pe alocuri, dar extrem de frumoasă. Nu mai văzusem niciodată Piatra Craiului dinspre partea aceea, cu Cerdacul Stanciului și Marele Grohotiș. Extrem de spectaculos!






Related Posts with Thumbnails