BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

marți, 28 octombrie 2014

Oameni



Unul dintre subiectele fascinante pentru curiozitatea mea e reprezentat de oameni. Cum sunt, cum gândesc, ce fac, de ce. Toată gândirea am pornit-o din nevoia de autocunoaștere, în relație cu cunoașterea (cu-cu! da, știu!) celorlalți, a interacțiunilor etc.
Sinceră să fiu, nici acum nu pot spune că mă cunosc 100%. Dar mă cunosc destul de bine. Și am reușit și să-i înțeleg (măcar în mare parte) și pe cei care îmi sunt cât de cât apropiați. Poate și din cauză că aceștia sunt tipul meu de oameni. Adică în multe privințe, pe aceeași lungime de undă. Oameni cu care mă înțeleg tocmai pentru că ne aflăm în aceeași oală. Marea provocare s-a dovedit să înțeleg că oamenii sunt chiar atât de diferiți încât pentru unul ceva e alb, iar pentru altcineva e negru. Același lucru poate fi pentru cineva o valoare iar pentru altcineva un lucru rău sau o prostie. Există oameni care sunt cu totul altfel. Nu știu dacă așa s-au născut, cu mintea funcționând pe alte circuite sau și-au dezvoltat singuri niște laturi abisale, din proprie alegere, conștientă sau nu...
Sunt și oameni - abis. Aică pentru care nu ai repere. Care e normalitatea pentru ei? Cum se vede lumea prin ochii lor? Acum vreo trei ani, prin mai, am întâlnit primul personaj care ieșea cu totul din limitele normalității cunoscute mie. Conform definițiilor psihologiei se încadra la categoria psihopat. Toate sistemele de alarmă indicau ceva fishy, dar farmecul personal (ăștia sunt meșteri mari în a mima normalitatea și simpaticoșenia) și conjunctura favorabilă m-au făcut să pic în plasă. Trei zile să mă conving cu ce am de-a face. Mult, mă așteptasem la mai mult de la ce credeam despre mine. Și totuși, bine că m-am prins, chiar și în trei zile. Talentul fantastic de a-ți răstălmăci orice vorbă în favoarea lor... De a te face să te îndoiești de judecata ta... Talentul de manipulare nativ... Nu crezusem că așa ceva există. Credeam că sunt doar filme proaste, trase de păr, care bat câmpii despre psihopați de un fel sau altul, o lume nebună, dementă, haotică de filme și cărți proaste. Și totuși! Există! Și abia atunci mi-am dat seama că de asta infractorii, de exemplu, reușesc să facă ceea ce fac - pentru că ei se gândesc la lucruri la care oamenii obișnuiți nici nu se pot gândi.
Și iar mă gândesc. Din când în când soarta îți aduce în cale și astfel de oameni. Ce faci? Cu siguranță, prima oară nu-ți crezi ochilor, urechilor, te trezești în afara sistemelor de măsură pe care ți le-ai creat până atunci. Și depinde de tine să îți dai seama cu ce ai de-a face, să-ți reglezi sistemul de măsură și să înveți să recunoști aberațiile. Personal, nu am găsit soluție pentru sănătatea ta psihică mai bună decât fuga de astfel de personaje. Dacă intri în filmul lor... o faci pe riscul tău de a-ți pierde și tu mințile.
Mda. dacă ai ghinion, te vei mai întâlni în viață și cu alte astfel de specimene și nu le vei putea evita. Și probabil tot nu te vei prinde din prima, pentru că mimează foarte bine cumsecădenia. Dar inevitabil vine un moment în care le-a alunecat puțin masca... când ceea ce spun e incompatibil cu ce fac... când cinismul rece și hâd va rânji prin vorba sau fapta personajului... și atunci vei ști că face parte din acea categorie aparte. Ce rămâne de făcut? Să eviți să te lași afectat. să nu-i crezi, orice ar spune, orice ar face, oricât ar mima. Și să nu-ți fie milă. Sună crud? Poate, dar folosindu-se de mila ta, te va manipula spre folosul propriu. Pentru că acest tip de om nu are compasiune. Nu are omenie. Doar scopuri proprii. Atât. Um mare pustiu în loc de suflet, care înghite tot, orice. O gaură neagră. Care vrea să soarbă suflete, bunătate, frumusețe - și le consumă până la distrugere.
Cu cât trăiesc mai mult, cu atât îmi dau seama cât de puține știu. Certitudinile de ieri devin derizorii. Ceea ce ieri îmi părea fantastic de interesant azi poate să îmi pară o naivitate. Mă uit în urmă și îmi dau seama câte nenumărate pre-judecăți avem în viață. Cât de puțin filtrăm prin ceea ce suntem. Cât de puțin ne cunoaștem pe noi înșine, în primul rând. Suntem într-o perpetuă ignoranță. În cel mai bun caz, dăm jos, cu anii, straturi-straturi de pre-judecăți, de ignoranțe, de "păreri" nefondate, de superficialități.... și parcă nu se termină!
Cred că toamna mă inspiră, cu ale ei căderi de frunze, cețuri, aburi, ploi și contraste.

luni, 27 octombrie 2014

Intermezzo de toamnă

Și-am plecat iar pe coclauri. Fix când se dădea cu cod multicolor de ploi, vijelii și alte cele. Și când colo - pe unde ne-am preumbat a fost vreme bună, uneori chiar soare - mărturie stau pozele, sutele de poze. Și chiar în timpul ăsta, acasă la București era furtună de zăpadă, nenorocire.
Se pare că am luat cu noi vremea bună, și la întoarcere am adus-o cu noi.
Iar azi dimineață am ieșit din casă într-o atmosferă de primăvară - aer rece, curat, urme de zăpadă...

A fost o excursie minunată, am vizitat obiective interesante în sine, iar cu poveștile ghizilor locali, completate de ale lui Răzvan, au fost de-a dreptul fascinante: castelul Iulia Hașdeu, prima școală românească din Șcheii Brașovului, cetatea Făgăraș, muzeul de artă bisericească de la Sâmbăta de Sus, izvorul tămăduitor al lui Arsenie Boca... iar a doua zi mănăstirea Sâmbăta de sus, satul Drăguș cu meșteșugarii săi fantastici, templul ursitelor și schitul de la Șinca Veche, Branul și cetatea Râșnov în cea de-a doua...

luni, 20 octombrie 2014

Un concediu de pomină - ziua 11

Să revenim la amintirile de vacanţă... Ajungem la ziua în care am făcut Cheile Nerei. Ştiind că va fi un traseu lung, ne-am trezit devreme, am plecat pe nemâncate, urma să luăm micul dejun pe drum, la Cantonul Damian. Am mers cu maşinile până la podu Bei. Acolo ne+am luat rucsacii în spinare şi dă-i înainte. Am mers mult pe răcoare prin pădure pe un drum forestier, dar pe măsură ce mergeam şi se înălţa soarele începea să fie mai cald. Climat tropical. Şi teamă abstractă de şerpi. Şi multe gâze înţepătoare. Mult Autan. şi chestii de după muşcăturile de ţânţari. Ajungem la Cantonul Damian cel plin de verdeaţă. Frumos loc! Erau acolo unii cu un jeep, un cort şi un câine husky, străini. Am întins masă mare pe o băncuţă, lângă nişte gropi săpate de câinele respectiv - avea temperament de explorator-săpător, se pare. Când strângem masa şi mai stăm niţel să facem poze ţuşti! ne pomenim cu un limax imens cu model de leopard bio pe băncuţa pe care adineauri mâncaserăm. Vrând nevrând ne-am gândit că, dacă aici melcii sunt atât de mari, cum or fi restul?!
Strângem catrafusele şi ne continuăm drumul. Iar am mers mult prin pădure, iar ţânţari, ciupituri, Autan etc. Apoi în cele din urmă ajungem la potecile-semitunele pe stânci, pe buza Nerei. Impresionante, spectaculoase! şi apoi am ajuns la punctul de trecere prin apa. Tana-nam! M-am umplut de nervi ca fix atunci trecea o gaşcă de băieţi pe pe malul celălalt încoace şi au adăstat la punctul de trecere, iar eu trebuia să-mi pun costumul de baie (adică să mă dezbrac în fundu' gol ca să-mi pun chiloţii de baie). În fine, cu sprijinul psihic al lui Mitzi m-am pitit după un copac şi am făcut ză sprip-tease în pădure, într-un picior. Ei, şi-apoi a fost uşor, ne-am băgat în râu, era ditamai curentu', ne-am ţinut unii de alţii de mâini la traversare - mai ales noi ăştia micuţi de înălţime care intram în apă până la cur - a fost o porţiune unde dacă nu te ţineai bine te cam ducea curentul... m-am felicitat că mi-am luat şi sandalele, altfel cred că aveam senzaţii tari şi mai multe la tălpi... aşa doar nu-ţi mai prea simţeai picioarele, în rest toate bune. Am trecut, apoi am mers, mers, mers şi iar mers fără număr. Iar pădure, iar semitunele pe stânci, porţiuni pe unde se vedea că a fost viitură (mai un pantof sport, mai nişte sticle, tot soiul de obiecte, copăcei căzuţi în apă... La un moment dat ne-am uitat la ceas şi ne-am gândit că mai bine ne întoarcem, ca să ajungem la podu Bei pe lumină... Lus avea însă chef să meargă mai departe, l-a convins şi pe Baftă şi s-au dus mai departe iar noi, toate fetele şi cu Conu am făcut calea întoarsă. Vera cam nervoasă, că Baftă s-a răzgândit şi ei nu i-a spus... Pe acest fundal încordat a apărut vipera. Adică am dat noi peste ea. La un tunel pe stâncă, Vera era prima. Deodată se opreşte, se ăntoarce şi vine spre noi: Am văzut un şarpe, stă pe piatră şi cred că vrea să atace! Unde, unde? Păi uite acolo, stă pe o frunză. Trece Conu în faţă, viteaz, cică unde e, unde e, trece de viperă şi n-o vede. Dă cu băţul pe undeva pe potecă, sub viperă, aia nimic. Îşi face curaj Vera şi trece. Mimi se aprpie şi-i face poză. Abia atunci am văzut-o şi eu. Un şarpe micuţ, dar lunguieţ, destul de gri-cenuşie-fix ca stânca, stând pe o frunză de ceva, oarecum adunată-strânsă în coadă şi cu corpul ridicat, adică gata să sară dacă se speria mai tare. N-aveai pe unde prin altă parte s-o iei, aşa că... cu genunchii dârdâind am trecut pe lângă ea, cât de departe se putea. Individa a stat nemişcată. Uf, am scăpat! A trecut şi Mitzi, şi Mimi, totul ok. Doar că după aia eram toţi cu morcovu' şi cu ochii în 14 după vipere. N-a mai fost cazul, din fericire. Am mers iar mult până la locul de trecere, am trecut prin apă şi am adăstat acolo, pe mini-plaja respectivă, la soare. A fost tare plăcut. Ne-am gândit noi ca cel mai bine e să-i aşteptăm pe băieţi acolo. Ceea ce am şi făcut. Bupă care Baftă ne-a luat la rost păi şi de ce ne-aţi aşteptat aici? Mai bine mergeaţi la Cantonul Damian sau chiar la maşini. Ei, şi ca să nu mai lungim povestea, am făcut drumul de întoarcere printr-o zăpuşeală gravă, prin nori de ţânţari, tăuni şi alte chestii ciupitoare. Am trecut iar pe la cantonul Damian, oamenii cu căţelul lor plecaseră, iar porţiunea de la Damian la podu Bei ni s-a părut nesfârşit, nu se mai termina odată...
Evident, ne-am întors la campare, am prins un cer de seară cu nori roz-portocalii. Apoi nici nu mai ştiu dacă am făcut foc de tabără sau ne-am lipit de focul de tabără al altora... Serile astea semănau destul unele cu altele. Cred totuşi că am stat cu ochii pe Perseide, care n-au făcut mare brânză, şi ne-am întins la poveşti cu vecinul cu marele cort şi cu copii, şi cu nişte băieţi simpatici de la Iaşi care făcuseră în ziua aia cheile Nerei până la Lacul Dracului şi înapoi.

miercuri, 15 octombrie 2014

... sa mai întrerupem șirul

Cum mai am de scris amintiri pentru încă 4-5 zile din concediu, văd că n-apuc să mai scriu nimic din zilele noastre. Și au tot fost, chestii, trestii de povestit. Și dacă nu le-am scris, s-au dus, s-au cam uitat... praf și pulbere pe blog. Ce naiba să fac dacă tot n-apuc să revin în actualitate?! Hai pe repede înainte până nu se face anul 3000 și iar eu cu scrisul tot pe la 2014-15.
Păi ia să vedem, chestiile notabile de la concediu încoace:
bun, deci ziua Cristinei la Giurgiu am ratat-o; apoi a fost ziua lui Dominic, nu ne-a ieșit petrecerea surpriză, că ne-a luat-o înainte și ne-a invitat el; apoi a fost o întâlnire cu parte de gașcă dansatoare în septembrie, în centrul Vechi; apoi m-am înhăitat cu Elena la excursii cu Terra Incognita - excursia din Ciucaş şi Braşov; cum-necum m-am pomenit cu dorința arzătoare să particip la semimaratonul din octombie, ba m-am și înscris; m-am apucat de antrenamente, repede dă-i și lungește turele de parc, 2, 3, hai, hai că altfel e vai de mine; adunare la Maria înainte de-a naște la clătita party, clătite fantastice, atmosferă faină, până la momentul când i s-a făcut de leașin lui Dominic - bine că acum e bine, slavă domnului; pace cu Dana; miere de tei la vânzare, ocazie cu care m-am reîntâlnit cu Alina Amatăsoaie și cu fetița ei; Zilele Bucureștiului, cu preumblări împreună cu Irina pe urma poveștilor Bucureștilor vechi, ocazie cu care m-am întâlnit și cu Mihaela și Marilena din excursia din Ciucaș și cu Oana la Folk You - am nimerit fix la Minculescu; Altă excursie, am cooptat-o și pe Irina de data asta, iar ea a mai adus-o și pe Ingrid - Transfăgărășam și Poenari în ziua dinaintea semimaratonului; semimaraton, înjurături din suflet pentru vodafone, alergat cu rucsacul în spinare dacă nu mi-am găsit în timp util suporterii; noaptea caselor, cu preumblări cu Elena și două prietene de-ale ei pe traseul caselor deschise pentru vizitare, inedit și colorat, deși ca evenimente în sine care ar fi avut loc în casele respective - cam slăbuț; ziua Danei; surpriza Andreei. Sunt sigură că am ratat evenimente, dar cât de cât am revenit în zilele noastre.

Când mai apuc, mai continui cu concediul, nu mai e mult, nu mai e mult!

duminică, 12 octombrie 2014

Un concediu de pomină - ziua 10

Ne-am trezit dimineață dar nu chiar cu noapte-an cap, știam ca azi nu aveam traseu greu sau lung, așa că ne-am întins la mic-dejun și la taclale. A intrat cu noi în vorbă un nene dintrei cei veniți cu de toatele la camping, ditamai cortul, dusterul de care era foarte mândru și despre care ne-a împuiat capul, ne-a dat și el niște indicații despre cascadele Beușniței și nu știu ce izvor, care evident s-au dovedit eronate, l-am bănuit noi puțin că le cam înflorea... În fine, n-am pus în mișcare și-o luarăm pe potecă, pe marcaj, de-a lungul Beușniței, în amonte, către lacul Ochiul Beiului și spre cascadele Beușniței. Traseu frumos, prin pădure, iar Beușnița sau Bei sau cum s-o chema, de un albastru turcoaz incredibil șopotea în dreapta noastră. Pe traseu ne-am întâlnit cu vecinii de camping, moldovenii, care se întorceau - mai vrednici, plecaseră dis de dimineață pe traseu - ne-au spus că de la prima cascadă putem să mai urcăm și că o să dăm de-un loc unde putem sta pe un copac semicăzut deasupra apei, cu picioarele în apă... Și tare bine ne-a prins că ne-au spus asta, altfel cred că ne cam opream ca mai toată lumea la prima cascadă. Am mers ce-am mers, am ajuns la Ochiul Beiului. Un lac turcoaz incredibil, mă tot întreb de unde culoarea asta fantastică a lacului și a râului?! Adânc, cu siguranță, cică el ar fi izvor pentru râul Bei. Și cică e o chestie cu Beiul și denumirile astea, ar fi undeva prin zonă și o cetate (către care nu e marcaj) turcească, deci toată zona are un trecut, ceva cu turci și bei, dar mi-a rămas ceva foarte cețos în minte și nu vreau să fabulez și să inventez acum o legendă ad-hoc.
L-am admirat, pozat, și am continuat urcușul către cascade. Râul frumos, plin de zone care de care mai pitorești. Și țânțari. De fapt țânțarii în Cheile Nerei-Beușnița au fost un acompaniament permanent, pe unele trasee mai răzleți, pe altele ca un nor...
Dar să revenim la traseu, am ajuns la prima cascadă. Frumoasă, dom'le, frumoasă foc! Am zăbovit pe aici o vreme, poze, trecut prin apă ăn sandale, până ne-am adunat toți. Am hotărât să încercăm să ajungem mai departe, măcar până la bușteanul de care ne-au povestit moldovenii. Am urcat pieptiș porțiunea pantei cascadei, prin stânga. Fetele au explorat întâi cealaltă parte, dar nu părea potecă, așa că o luarăm prin stânga, aici era clar potecă bătută de picior de om. După ce-am ajuns sus, deasupra cascadei, am găsit o zonă liniștilă, cu lespevi de piatră pe care se lățea leneșă Beușnița turcoaz. Am continuat, aici drumul devenea mai puțin umblat, zona mai sălbatică, solul mai nesigur, se vedea că nu de mult trecuse și pe aici ceva apă mare și dăduse jos niște copaci care barau drumul... ne-am făcut loc, am sărit, ocolit, evitat, am găsit și copacul aplecat de pe care puteai să stai cu picioarele în apă... Am mai comtinuat, să vedem până unde putem ajunge, la un moment dat părea că se înfundă drumul, erau mai mulți copaci căzuți, am zis hai totuți să vedem, am trecut de ei și se mai putea înainta, am mers ce-am mers până am dat de a doua cascadă. Tare frumoasă și asta, spectaculoasă, și... nevizitată. câtă vreme ne-am preumblat noi, n-a mai ajuns nimeni aici. Fetele s-au dezbrăcat la costumul de baie și s-au găgat sub cascadă, s-au bălăcit nevoie mare, tare fericite au fost. Eu nu, stăteam pe mal și-mi dădeam palme peste țânțari, nu era deloc cazul să mă bag în apă, motive tehnice. În fine după ce ne-am săturat de stat acolo și de bălăcit am făcut cale întoarsă - pentru că, oricât am căutat, n-am mai găsit potecă să ducă mai departe, spre a treia cascadă, cred că apa mare stricase poteca, ceva se întâmplase. Așa că am coborât, la prima cascadă - apropo, coborâțil pe lângă cascadă în sandale a fost criminal, am crezut că o să-mi sparg capul de 100 de ori pe cei câțiva metri de coborâre abruptă - i-am recuperat pe Mimi și Conu, Mimi nu se simțise bine și nu venise cu noi, și am făcut cale întoarsă, pe lângă Ochiul Beiului până spre păstrăvărie. Pe drum ne-am apucat să culegem lemne pentru foc, că doar astă seară voiam să facem focul - seara trecută am profitat de focul de tabără al cuplului de moldoveni - și ne-am apucat să cărăm. Am cărat de cam departe, și cam multe și grele, dar a fost ok, am cărat cu toții și am avut lemne pentru două zile. Am ajuns la păstrăvărie noi fetele pe drumul pe care veniserăm, băieții au luat-o prin păstrăvărie și cu ocazia asta au descoperit și o bodeguță unde puteai bea o bere, mânca o clătită sau un păstrăv etc. Am lăsat lemnele și ne-am dus cu toții la o bere pe terăsucă, printre găini care pășteau pe-acolo, căței, pisici și ce-o mai fi fost.
Ne-am întors în bătătură (adică la corturi), am făcut oarece plajă, am descoperit că molovenii plecaseră, băieții s-au apucat să spagă lemnele, s-au scos proviziile de vin, apă și haleli... Se lăsa seara când au început să vină alte mașini, alte corturi... Pe locul moldovenilor a venit o familie cu un cort mare, aveau și duș de la decathlon, grătar, de toate, super echipați...
Am făcut mare foc de tabără, am stat pe lângă el ce-am stat... Și iată că nu mai știu sigur dacă în noaptea asta am aflat de Perseide sau dacă în următoarea? Cred că în următoarea, totuși. Cert e că stăteam pe scăunelele noastre în jurul focului, mai fugind de fum, mai spărgând semințe, mai bând un vin... Am văzut vreo două-trei stele căzătoare între miile de stele de pe cer...

vineri, 10 octombrie 2014

Un concediu de pomină - ziua 9

Dimineața a venit cu soare și căldură, ne-a dat repede afară din corturi. N-am moșcăit primprejurul corturilor, am halit, ne-au bâzâit tăunii din răsputeri, am mâncat fabulosul pepene cadou de la vecinii de pe pajiște, ei s-au strâns ceva mai repede ca noi. Ne-am adunat și noi toate cele, ne-am aruncat iar claie peste grămadă în mașină și-am pornit. Cum mergeam noi prin sat, duminică fiind, vedem mare aglomerație în centru. Lume, cucoani înțolite ca de nuntă, multe mașini, muzică și dans... ne oprim să căscăm gura. Chiar era o nuntă, și mireasa, mirele și nuntașii încinseseră o horă în piața mare. Acolo am văgut ți o inscripție din care am dedus că în acest orășel există o super tare comunitate croată. De unde și anumite accente din costumația tănticilor vârstnice - niște bonete apretare care stăteau pe cap cumva într-un fel aparte. Oricum, era frumos, interesant să vezi tradițiile zonei. Cert e că oamenii erau clar înstăriți, toți veniseră la marea nuntă cu mașini, cu țoale festive de n-ai fi zis că erai într-un colț de țară, senzație întărită și de modul în care purtau hainele, degajat, natural, nu ca unii care se înțolesc doar la zile mari. Cumva mi-a adus aminte de satul rudelor lui Alex, Veștem.

În fine, după ce mai întrebăm pe ici pe colo de morile de apă de la Gîrliște - chiar la intrarea în localitate era un indicator - ne lămurim buștean, parcă nimieni nu are habar, în fine dăm de cineva care știa. Gârlițte asta e o localitate care a fost abandonată de mulți ani, iar morile de acolo au rămas în paragină, nu se putea ajunge cu mașina, de la un moment dat rebuia s-o iei la picior, mearcaje cam nu prea, ăn fine, ne lăsăm păgubași, părea necesat cam mult imp pentru descoperire, așa că revenim la ideea inițială, de a găsi măcar azi peștera liliecilor. Mergem cu mașina până la punctul de unde începuserăm ieri să bîjbîim și începem să căutăm marcajul. Marcaj, evident, ioc! Mai întrebînd, mai socotind cu mintea proprie, o luăm de pe pod în jos, prin dreapta, coborâm, în ideea să trecem pe sub pod, părea circulabil, ca să ieșim ăn partea unde era logic că ar trebui să fie traseul. Chiar la piciorul podului, un cuplu, la pescui și picnic, întrebăm, ne răspund, ca ar trebui să ieșim pe malul celălalt, dar nu se poate decât ori pe podețul de uite colo mai jos, rupt de ape, ori încă mai în jos spre Carașova, până la un pod circulabil. Podul rupt arăta tare periculos, așa că hai să ocolim. Dăm mai jos de un alt podeț, ajungem pe-o insuliță, aici cu cuplu vârstnic sportiv pescuiau și se bronzau. Întrebăm și aici, și iaca de-aici încep îndoielile. Oamenii ăștia zic măi, ca să ocoliti e mult de ocolit ca sa ajungeți pe malul celălalt, cel mai scurt e să vă întoarceți și s-o luați pe sub pod iar apoi să traversați pe pietre râul. Se poate și pe partea cealalltă, e potecă nu știu ce nu știu cum, tralala. Deja ne crește tensiunea, ce treabă-i asta frate... Pe unde puii mei trebuie să o iei sa dai de mizeria aia de peșteră? Ne întoarcem pe mal, ofticați urcăm de unde coborâserăm în ideea hai să vedem poate se poate coborî pe cealaltă parte a podului.Evident nu se vedea nicio potecă. Atunci hai pe celălalt mal, să vedem mai atent poate o fi acolo vreo potecă, vreun marcaj. Da, părea o ceva, s-a dus Baftă să studieze, era o fostă potecă neumblată de mii de ani și astupată de vegetație, în plus și abruptă, mama măsii. Deci nu era de coborât nici pe acolo. Ne-au apucat toți nervii. Și cum stăteam noi așa nervoși gândindu-ne ce-i de făcut, numai ce vedem un cuplu jos, în rîu, cum țopăiau pe niște bolovani ca să traverseze de pe partea de unde ne deturnaseră primii binevoitori pe celălalt mal. N-am băgat picoarele, lasă frate porcăria asta, nu ne mai trebuie, halal turism și indicații și semne și trasee, ducă-se pe pustii și să-și bage în fund turismul de felul ăsta. Ne-am mai procopsit în timpul ăsta cu un nene tot așa binevoitor, care s-a apucat să toarne la gogoși, la început părea credibil, dar tot avântându-se în vorbe s-a luat cam tare și era deja evident că era un exemplar al rasei minciunienilor lăudăroși. Ăsta ne spunea povești de groază despre cheile nerei și campingul unde urma să mergem noi și câte și mai câte, cine să le mai țină minte.

Nervoși nevoie mare după atâta turism de calitate ne-am cărat. Peisaj superb, o vreme imposibil de frumoasă...

Ne coordonăm telefonic cu Lusien și Mitzi, hai să ne întâlnim nu-știu-unde pe drum. Parcă la Șopotu Nou. Pe drum ne-am răzgândit, ne-am adunat pe drumul spre ansamblul de mori de la Eftimie Murgu. Am mers, am vizitat o mare parte dintre mori, frumos, foarte frumos, singurul lucru care n-a fost la înălțime era că de fapt morile nu funcționau, aveau angrenajele blocate. Doar arătau bine, impresionant, dar nu făcaeau nimic, chestie care pe cei cîțiva minitehnicus ne-a dezamăgit.

Ei, și deci ne-am cărat de acolo, am luat-o către Șopotu Nou. Eu deja mă debarcasem cu arme și bagaje la Pisici în mașină, gata, am scăpat de stilul sardea, de acum am călătorit ca boierii. Ajungem la Șopotu Nou, parcăm, aici da, indicatoare cât vezi cu ochii. Prindem niște băieți localnici și-i întrebăm de cum ajungem la Lacul Dracului, dacă se campează, chestii. Da, zic ei, se ajunge pe aici, se poate merge ăncă vreo jumătate de oră cu mașina și apoi încă vreo oră și ceva pe jos până la lac. Sunt vipere în jurul lacului, se poate campa, dar cu grijă. Buuun. Ne socotim noi, nu campăm la lac, doar tragem un traseu până acolo, facem poze, halim și ne întoarcem la mașini, ca apoi să mergem până la Potoc și de acolo campare la păstrăvărie. Luăm mașinile și pornim tot înainte pe un drum cam prost și noroios. La un moment dat s-a cam și bifurcat. Am lăsat mașinile clat mult mai aproape decât ne-au zis băieții că merge. Apoi pâș-pâș prin noroaie și cu tăunii și țânțarii ciucur după noi am luat-o înainte. Ne-au depășit niște tinerei veseli nevoie mare într-o dubă. După care ăia s-au întors, cică e drumul greșit, că și ei tot la lacul dracului voiau să ajungă. Ba chiar s-au oferit să ne ia și pe noi, i-am refuzat, totuși. N-am întors și am găsit locul de unde si mai făcea un drumeag mai în jos, hai pe acolo. Mergem mergem, frumos, nimic de zis, pajiști, poieni, pădurici, Nera în stânga. Și am tot mers mult, mult mai mult decât ne ziseseră copiii. Ajungem la un marcaj, în sfârșit! Mai mergem, partea nașpa era că soarele părea că are chef să se ascundă. Ajungem la un țarc, oarecum. O poartă din trei lemne, tocmai voia să treacă un nene cu jeepul, îi deschidem. Intrăm cu el în vorbă, ne spune că mai avem cel puțin încă o oră, moment în care ne dăm seama că dacă continuăm, la întors ne prinde noaptea pe drum, așa că decidem să facem calea întoarsă, și poate reușim într-o zo la sfârțitul etapei de cheile Nerei să repetăm experiența, dar mai din timp, să apucăm totuși să vedem lacul. Ăn timpul ăsta, era un moșulete cu niște porci dincolo de gard, ne tot făcea semne. S-au dus băieții să vadă ce vrea. Moșulelele era proprietarul iîntregului terem pe care veniserăm noi, și dădea din mâini să lăsăm poarta deschisă ca să se poată întoarce vacle de la păscut.

Deci retur, mașini și cum aflaserăm că era un drum mai nașparliu dar mai scurt către potoc, prin cărbunari, decidem să încercăm. A fost hurdicăiala de pe lume, dar a fost ok. Am mers pe tot felul de munțișori care nu se mai terminau, drumul plin de gropițe, în fine, am trecut prin Cărbunari, Sasca montană și nu mai știu ce, și culmea, că a fost mai periculos drumul "asfaltat" care era ciuruit de gropi-capcană decât ăla forestier plin de pietre.

În cele din urmă, pe înserat am ajuns la Potoc. Am cumpărat una-alta inclusiv bere din sat, iar apoi ne-am dus la păstrăvărie.Mi s-a părt infinit de lung drumul, chiar dacă n-a fost chiar așa.

Ne-am revărsat din mașini și... surpriză, la păstrăvărie era full de corturi, rulote, mașini. Ei, asta e, găsim loc, ne întindem corturile, fraternizăm cu vecinii, un cuplu cu accent puternic moldovenesc, de treabă, facem schimb de băutură. Apoi cădem lați de oboseală.

Related Posts with Thumbnails