micutze aberatzii

Speranță. Nădejde. Nadejda. Toate, nume pentru aceeași emiție sau proces psihic. Știți legenda cutiei Pandorei? Dacă nu, aveți aici link . Cică această mică vietate care n-a apucat să iasă din cutie odată cu toate relele din lume ar fi bună. Și noi toți așa o primim: dacă nu mai avem nimic, măcar mai avem Speranța. Cu S mare. Și asta ne ajută să rezistăm, sperând. Ei bine, de doi sau trei ani mă lupt cu toate relele din mine și așa credeam și eu. Că speranța ajută. Surprize surprize! Ce să vezi! De curând am avut un vis ciudat și revelator, într-n mod bizar. Cumva, propriul meu inconștient, sau ăla colectiv, sau mama măsii, în orice caz, ceva din mine mi-a trântit ăn față exact cum funcționează speranța: Si insinuează prietenește pe lângă tine, te încântă, te mângâie cu blândețe până te lași complet în voia ei, te bibilește - vorba aia, îți suflă și-n cur - apoi, când ți-e lumea mai dragă, ți-o trage de-ți sar ochii din cap de durere. Și-ți mai și zice, ofuscată, că tu ești de vină că

Mă plimbam zilele trecute pe aceleași străduțe din spatele blocului pe care mă plimbam anul trecut pe vremea asta, în lockdown.  Recunoșteam copăceii, pomii, tufele în înflorirea lor.  Și o clipă am privit totul ca pe ceva cunoscut, aceiași pomi, aceleași străzi, aceleași flori...  După care mi-a căzut ceața de pe ochi: toate doar PAR aceleași. E altă primăvară, altă înflorire - fiecare pom, deși același, e altul acum, după un an. Nicio clipă nu e identică. Doar mintea noastră, dorind să simplifice, le pune pe categorii (seamănă? Bun, e la fel). Doar mintea noastră creează scurtături și generalizări - și așa apare banalitatea. Când nu mai vezi realitatea, ci doar o imagine a ei, un placeholder. Un decor căruia nu-i dai nicio atenție (doar știi că e la fel, de ce să îți bați capul?). Doar că monotonia e doar în mintea noastră... Viața nu se repetă identic. Seamănă, aduce cu, dar e mereu diferită. Nu există cu adevărat monotonie. Nici banalitate. Noi le creăm.  Viața e doar cum e. Un pom

 Mai multe chestii mi-au trecut prin minte citind comentariul de la articolul anterior. Întotdeauna noua generație se revoltă față de rigiditatea și obtuzitatea generațiilor precedente. Doar că mereu e "contra" ceva. Și e convinsă că are 100% dreptate și deține adevărul. Și că e "altfel" decât părinții și bunicii. Și chiar e altfel. Dar degeaba. Pentru că face aceleași greșeli (chiar și altele) și ajunge, peste ani, în același punct. Și o nouă generație îi consideră arhaici și retrograzi și tot așa. Asta se numește să repeți la nesfârșit aceeași greșeală și să te aștepți să obții un rezultat diferit. Să te crezi altfel și să fii convins că ai dreptatea de partea ta. Să fii "pur și dur". Dar cum ar putea fi altfel?! Pentru că, deși aparent puri, au fost deja din fașă contaminați cu toate prejudecățile perpetuate de-a lungul timpului. Toate ficțiunile create de omenire și general acceptate se transmit, ca un microb. Și trasează limite mentale.  Tiparele nasc

Cum-necum, pe Facebook îmi atrăsese atenția un eveniment: Zilele filmului kazah - by Elvira Popescu&KazMunaiGas. Dau click, văd că e online și gratis, necesita doar înscriere pe un sinte ca să primesc link-urile, făcut imediat. Apoi era să și uit, că era mai mult de o săptămână până la frima vizionare (și mai erau și în săptămâna de dinaintea plecării la Iași, aveam mari șanse să mă iau cu altele și să uit). Surprinzător, n-am uitat. Ce-i drept, și reclamele pe Fb au fost corect targetate, că mi-au mai apărut anunțurile de câteva ori până la ziua Z. Au fost trei filme, în trei zile consecutive. Primul, cel mai sonor, Tomiris. Istoric, din vremuri precreștine. Al doilea, din actualitate, „Nucul” (Zhangak tal) - viața obișnuită dintr-un sat kazah. Al treilea, „Drumul spre casă” (Doroga domoi) - contemporan, despre înstrăinare, pierderea și regăsirea rădăcinilor și a identității. Interesante în primul rând pentru că arată o cultură diferită, cu obiceiuri diferite, dar pe undeva foarte