BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

marți, 31 ianuarie 2017

Stări amestecate

Parcă am frisoane când mă gândesc că gata. Când veneam dimineața spre Universitate, de la galeriile Orizont, mă gândeam cu jale că e ultima dimineață când vin în centru, când pot să îmi iau o cafea bună de la vreunul dintre cele 3-4 locuri plăcute de unde puteam să îmi iau cafeaua... Că iar o să treacă luni până o să mai ajung prin centru... Că străduțele și casele vechi, alternativele pentru șoselele aglomerate pentru când voiam s-o iau pe jos acasă nu-mi vor mai fi în drum... Că drumul în sine va dura mult mai mult... Că iar o să am mult stres, mult de muncă, haos...
Îmi stă pe creier și porcăria asta de sistem informatical asigurărilor sociale de sănătate care nu s-a reparat nici azi, deci nu am putut să o duc pe mama la medic nici azi... Și ea face febră în continuare...
Îmi strâng cu jale mărunțișurile adunate prin cutii, pe birou...
Și am emoții. Că de mâine începe o nouă etapă. Uf!

luni, 30 ianuarie 2017

Marele sistem informatic și sănătatea

După distracția de azi dimineață cu mers la policlinică, programat, sistem offline pentru activarea mizeriei de card de sănătate, cu alergătură până la registratură, apoi și până la casa de asigurări OPSNAJ, am tras concluzia evidentă și previzibilă: sistemul informatic corelat cu cel medical = dezastru.
So, chiar dacă faci parte dintre norocoșii care au primit cardul de sănătate, dacă ai o relativă urgență -bunăoară de 3-4 zile seara îți crește temperatura și mai ai și alte simptome legate de probleme renale și biliare - și te duci și tu ca omul, la policlinica la care ai fost arondat o viață, la medicul de familie să te consulte și apoi să îți facă trimitere, d-astea, aparent banale... dacă ai marele noroc să nu meargă sistemul informatic (lucru ce nu se întâmplă așa rar cum s-ar crede), pentru că ai card neactivat... nu poți face nimic, medicul nu poate face nimic, ești în rahat, nu exiști. Și poți doar să te rogi la Dumnezeu să se repare porcăria aia de sistem ca să îți activeze cardul și să poți beneficia de minunile sistemului medical de stat.
În plus, încercând activarea cardului, pentru că nu știam cum și ce, epopeea a fost așa: întâi la medicul de familie - sistem offline. Zice - încercați la programări, poate de la ei merge - sistem offline. Transmit informația și mi se spune, ca ultimă posibilitate, încercați la casa de asigurări OPSNAJ să activeze de acolo. Nu e departe de policlinică, la o stație de metrou, o las pe mama la policlinică, la cald, și mă aventurez eu. Strada Popa Savu, pe vreme de vară ar fi fost chiar o plimbare plăcută pe lângă Herăstrău. Acum e chiciură, cam friguț și mă stresează gândul că ne-am înecat ca țiganul la mal, că am cărat-o degeaba prin frig în loc să stea liniștită acasă... Ajung, intru. Două cozi mari la două ghișee, cald, sufocant, lume stresată. Ghișeul 2 pare a se ocupa de cardurile de sănătate, mă așez acolo. Ghișeul 1 prinea formulare de înscriere, adeverințe. A durat o grămadă până am ajuns la ghișeu, îi explic doameni, îmi spune să merg la colegul de la pază, să completez un formular. Acolo domnul mă lămurește că odată cu formularul trebuie să las și cardul propriu-zis. O sun pe maică-mea, îi explic, zice ok, lasă-l. Și așa așteptăm acum ca superbul sistem informatic să fie resuscitat ca să binevoiască să activeze cardul maică-mi. Acum desigur regret, pentru că am aflat că de fapt căcatul ăla de card putea fi activat și de la o farmacie, nu musai de la medicul de familie...
Per total, stăm foarte bine cu sistemul informatic și cu informarea publicului. Excepțional, chiar. Poți să și mori când nu funcționează, că aia e, nu funcționează, nu putem face nimic.

vineri, 27 ianuarie 2017

Liniște agitată

Tema zilei, pornind și de la recentele suferințe ale maică-mi, și de la compilarea cu alte momente, de astă dată ale mele, mai vechi, ar fi cât de mult influențează gândurile și trăirile noastre corpul nostru fizic. Din câte am citit, more or less medicalo-științific, s-ar numi somatizare,

Ai o perioadă mai nasoală, nu e nici soare afară, e frig, întunecat, nici nu prea poți să te plimbi... Te mai doare una-alta... ai oarece tendințe depresive. Și începi să acumulezi gânduri negre, pe care poate le reprimi în fața altora, poate nu, eventual te mai trezești cu câte o replică acidă care îți pică rău... Și începi să te simți mai rău și fizic. Și cu cât mai multe gânduri negre îți faci, cu atât mai puțin bine te simți. Și azi așa, mâine așa... Și începi chiar să ai simptome că ceva nu e bine. Că e cauză sau efect, numai Dumnezeu știe. Cert e că gândurile noastre ne influențează mai mult decât credem și vrem să credem. Iar uneori ne chniuim de-a dreptul singuri. E greu când e vorba de altcineva, de cineva drag, pe care nu știi cum să-l/o ajuți, cum să-l/o ajuți să își schimbe modul pesimist de-o viață de a gândi... Și cum să faci să nu mai contribui și tu involuntar, cu cine știe ce vorbă proastă, la norul de gânduri negre care oricum apasă pe umerii săi...

Îmi amintesc de vremea neagră a pastel-ului când mi-am dat seama că ce se întâmplă e de căcat, perioada în care Ioana își creștea lupii la umbra firmei, îi înfometa și-i asmuțea... Ți când mi-am dat seama că e musai să plec, să fug, dar nu găseam nimic, niciun job și eram din ce în ce mai furioasă, mai tristă, mai ca în pușcărie. Din fericire, cum-necum mai cu un sfat de la Irina, mai cu ieșirea din iarnă, am început să schimb paradigma, mi-am zis că e musai să rezist până găsesc ceva, să mă adaptez, chiar zâmbindu-le celor care-mi generau sentimente întunecate și negative. Și ușor ușor încrâncenarea a slăbit, dușmaii nu m-au mai perceput ca ceva ce trebuie mușcat, ci ca un sort of aliat... mi-am făcut viața un pic mai suportabilă, m-am forțat să schimb gândurile negre când mă năpădeau, să le întorc pe dos, să le albesc. Iar când mi-am dat seama că de fapt nimic nu mă ținea acolo în afară de frica mea, că nu exista nicio altă pușcărie decât cea din mintea mea... Chiar atunci madam exploziva și-a revărsat veninul în memorabila ședință cu dacă nu vreți să faceți de vreau eu, plecați... și, coincidență sau nu, au apărut și anunțuri, și feedback-uri că piața a început să miște... Încât m-am simțit eliberată de frica aia care mă strângea de gât, frica de nou, de eșec, de schimbare... și mi-am dat demisia, chestie care sunt sigură că a surprins-o pe madam.

Da, e greu, e tare greu să ieși dintr-o bulă neagră pe care ți-o creezi, ți-o clădești singur/ă, cu sau fără ajutor... E chiar o luptă, și nu e deloc ușoară. Lupta cu tine însuți/însăți e grea și... cumva e permanentă. Dovadă că într-un fel, ne mințim și ne păcălim singuri foarte des, fără să ne dăm seama. Dar apoi un debușeu, o chestie, un fel de exces de ceva (de mâncare, de băutură, de shopping, de cine mai știe ce) indică cum că iar te minți cu ceva.
Că nu ți-e bine, chiar dacă rațional ești convins că îți e bine... că ceva te macină, te deranjează, dar nu vrei să te gândești la asta, ignori...

joi, 26 ianuarie 2017

Lumea în care trăim

Dincolo de zbaterile personale ale fiecăruia dintre noi, care ne ocupă tot timpul, se petrec lucruri de care habar nu avem, dar care ne pot influența dramatic (în mod rău sau bun) viața.

Bunăoară corupția, draga de ea. Cum-necum cu voia sau fără, fiecare am avut de-a face într-un fel sau altul cu ea. Pornind de la un banal copiat, sau o șpăguță, o atenție, o măslină ca să meargă osiile aparatului de stat mai ușor (la o administrație financiară, la un doctor sau asistentă, un cadou învățătoarei, mărunțișuri...) Ne-am obișnuit cu ea. E un rău știut, cu care ni se pare firesc să conviețuim. Ne lamentăm, ne plângem și... ne conformăm. Sigur, sunt și excepții, dar, vorba aceea, ești excepție până îți ajunge cuțitul la os, atunci te mai gândești, ori faci scandal monstru (cu riscurile aferente), ori strângi din dinți și... faci o excepție. Doar de data asta, că ești în corzi.

Dar dincolo de asta, adunată și cumulată și coroborată cu inconștiența și nepăsarea, corupția, când cumulul ăsta depășește orice limită... poate deveni crimă. Nimeni nu e de vină, dar fiecare are partea sa de vină. Primul și cel mai recent exemplu este Colectiv. O șpagă la verificări și autorizații, o economie la nu știu ce, o gafă, un loc periculos, cu ieșirea incredibil de proastă... un mare ghinion... și gata tragedia. Și parcă nu era destul, după, pentru că obiectivul presei era pe răniții și muribunzii din tragedie, a explodat bomba corupției în spitale și a substanțelor dezinfectante egale cu apă de ploaie, a infecțiilor de spital mortale.
S-a făcut vâlvă, s-au întâmplat lucruri, dar nimic nu s-a schimbat. A fost un mic face-lifting de imagine, dar corupția a rămas la locul ei și face același lucru. și la protecția contra incendiilor, și la spitale. Banul să trăiască!

Acum am găsit pe biziday un reportaj (dintr-o serie, de care evident că nu știam) care trage un mare semnal de alarmă legat de autostrada Sibiu-Orăștie. E cutremurător! Și da, există clar un mare pericol. Și puțini știu de el, și autoritățile le zic că bateți câmpii, totul e în regulă, dormiți liniștiți. Asta până la momentul Z, când se va fi întâmplat vreo tragedie, Doamne ferește! Când vor ieși la iveală incompetențe, inconștiențe, corupție și alte minunății. Citiți și.. dacă puteți, evitați porțiunea ăn cauză - la Aciliu, la traversarea dealului Bucium. Just in case. Că nu se știe când o s-o ia masiv la vale.

Și din gama despre Corupție, am mai găsit un articol interesant, care pune punctul pe un i explicând de ce corupție, de ce ne bălăcim atât de până în gât în mocirla asta oriental-șpăgărească-coruptă și nu mai ieșim din ea. Mi se pare chiar o explicație pertinentă. Probabil nu e adevărul absolut, cum nicio teorie nu e, dar aruncă o lumină puternică asupra subiectului.

Suntem, există, trăim într-o lume, într-un context, într-o epocă, tributari unor scheme și cutume, unor modele de gândire, unor comportamente de grup și individuale. Probabil nu e o lume mai coruptă ca mai demult, poate doar altfel (să ne gândim bunăoară la feudalism, la fanarioți, la boieri...) nedreptăți au fost mereu, aceleași sau altele... Ce s-a păstrat, pare-mi-se, e atitudinea supusă a omului în fața nedreptăților și a opresiunii. Capul plecat sabia nu-l taie. Și așa opresiunea, nedreptatea, triumfă mereu, de secole... Cei puțini îi conduc pe cei mulți după voia lor, și sungura speranță a celor mulți e ca cei puțini să fie oameni buni, cu viziune, care să urmărească nu doar binele propriu, ci și binele general. Ghinion!


Indecizii, noi perspective

Asta ca să parafrazez titlul uneia dintre primele cărți al cărei titlu m-a amuzat în vremea editurii All din Carol Knappe - „Depresii - noi perspective”. Când să zic eu ok, lucrurile sunt tranșate, am decis cutare, hop! varianta A zice stai așa, că m-am gândit să mai cutare cutare... Iar indecizii, iar așteptare.
În plus, cred că mă paște iar o răceală viroză mama ei de viață și am o stare minunată... Maică-mea s-a simțit nu prea bine aseară, cu puțină febră, i-a trecut, dar oricum... se pare că colecistita ei cronică nu dă semne de îmbunătățire, crizele biliare se întâmplă cam des... Numai de-ar trece vremea asta nasoală ca s-o duc la consultații, analize etc.
Oricum, azi mi-am dat deadline pentru indecizii, la finalul zilei o să știu când și cum și unde. În rest, Doamne-ajută!

Update. The deal is done. Să fie schimbare! Permutare la depărtare.

miercuri, 25 ianuarie 2017

Căciulata și băile termale

Mulțumită, grație, datorită articulațiilor care s-au gândit ele că ce-ar fi să scârțâie, ba o durere de călcâi, ba niște dureri recurente la genunchi (la genunchiu' ăl bun, culmea!) apărute netam-nesam fără niciun motiv plauzibil, care reapar de câte ori fac efort mai consistent (alergare, coborâre mai lungă și mai solicitantă în drumeții, d-astea) , m-au făcut să optez pentru excursia la băile termale de la Căciulata în loc de avantajoasa zi cu lecții de ski pe care mi-aș fi dorit-o.





Ei, și ajungem în Căciulata, la Hotel Central. Un hotel frumos, cu arhitectură care îi atestă vechimea și rangul, renovat frumos, păstrându-i farmecul. La recepție, buluc de lume (cazarea sa făcea începând cu ora 14, și era încă ora 12:30, dar lumea era deja pe metereze). Noi ne îndreptăm către restaurant, o sală spațioasă, amenajată clasic pentru hotelurile „de stat”. Ambianța suficient de plăcută, ospătarii școliți pe stil vechi, dar eficienți și serviabili. Prețurile mici, mâncarea acceptabilă (unele feluri mai gustoase, altele mai fără personalitate), porțiile nu prea mari. Se respectă gramajul din meniu, adică dacă la șalău la grătar scrie 100 de grame, atât vei avea în farfurie.

Pentru că Ștefan stătuse la coadă pentru noi ca să putem lua camerele fără să mai stăm fiecare individual, ne-am cazat rapid în camerele noastre. Camere frumoase, curate, unele mai mari, altele mai mici, cu toate cele necesare, prosoape, foehn, nimic de reproșat. Un hotel cinstit și decent.



Ne-am lăsat bagajele și ne-am luat doar cele necesare bălăcelii de la Cozia Aqua Park. Am ajuns acolo cu autocarul. După cum arăta parcarea mi-am dat seama că va fi aproape la fel ca astă vară, adică full-full. Măcar de astă dată nu ne-au mai zis că nu sunt locuri și să dacă vrem să intrăm ok, dar nu ne garantează șezlongurile. Am găsit inițial două, unde ne-am instalat prosoapele și cheile de la vestiare și apoi ne-am făcut curaj să intrăm din prima în piscinele de afară, din aer liber - două la număr dintre cele 3. A fost minunat, aer rece și apă caldă, termală. Piscina din dreapta era mai puțin adâncă, bună și pentru copiii mai înăltuți, iar cea din stânga mai adâncă, de îmi ieșea doar capul afară. Lume suficient de multă cât să nu prea reușești să înoți fără să atingi pe cineva. Am stat ce-am stat pe-acolo până mi s-a udat părul, moment ăn care m-ar retras în partea acoperită a Aqua Parc-ului. Deja se mai eliberaseră șezlonguri, ne-am desfășurat și ne-am împrăștiat care pe unde, prin toate piscinele, jacuzzi-urile, toboganele de pe cuprinsul spațiului. Am mai întotat câte puțin prin piscina acoperită mare - soră cu cea descoperită doar că și mai aglomerată. În rest am făcut oarece gimnastici aqua-fitness-gym-ceva care mi-au trecut prin minte.

S-a făcut ora de plecare, oricum deja mă cam plictisisem și de jacuzzi și de piscinele aglomerate, ne-am uscat-schimbat și ne-am tirat. Sweet hotel Central... am atacat direct sala de mese (că restaurantul avea program până la 21 maxim) și iar și-a luat fiecare ce-a poftit. Nemaifiind disponibile supele, am optat pentru șalău (de asta știu că dacă 100 gr. scrie în meniu, frate, atât vei avea în farfurie și pe nota de plată) cu un pahar de vin și o apă plată. Și deși părea puțin în farfurie, după ce l-am mâncat pot spune că m-am săturat.

După masă am făcut o grupare spontană ca să mergem la cumpărături pentru d-ale gurii în supermarketul Anabella și plimbare. Eu m-am rezumat la cumpărături - d-ale băuturii, pentru că seara se anunțase că ne adunăm într-una dintre camere să jucăm board games. Doar că în loc de ora 21 anunțată inițial a fost de fapt cam ora 22, răstimp în care deja tindeam către somn. Dar am făcut un efort și ne-am dus - eram mai mare jena era și la două camere de noi. Jocul care se juca, de care nu mai auzisem, se chema anti homo sapiens și era cam porcos, un fel de anti dixit. Am râs cu lacrimi de câteva ori, am consumat vinul, a fost bartai aglomerația în antecamera cu măsuța, stăteam care așezați pe jos, care în picioare, după posibilități și ordinea sosirii. A fost o adunare veselă.

Dimineața, cum micul dejun se servea între 7:30-9:30, iar piscina hotelului se deschidea la 9, am făcut ochi la 8, iar la ora 9 eram deja la piscină, profitând că majoritatea erau încă la masă. Am fost super încântați de piscinele cu apă termală, iar cea care comunica cu exteriorul avea apa chiar foarte caldă. În sfârșit aveam loc să și înot, am înotat pe săturate, am stat și în jacuzzi-ul foarte cald, cred că vreo două ore aproape nu am ieșit din apă. Iar când am ieșit eram frântă. Dar într-un mod plăcut.
Cum check-out-ul era la 12, ne-am încadrat la țanc cu dușul uscatul și făcutul bagajelor, ba chiar am fost gata mai devreme.

Am pornit cu autocarul spre mănăstirea Cozia, unde am avut 45 de minute de vizitat, așa că am văzut mai tot ce se putea vedea și vizita în împrejurimi, am coborât până pe țărmul Oltului, unde era gheață subțire la mal, și un fel de ceață ușoară în depărtări...




Apoi am pornit spre Râmnicu Vâlcea, la restaurantul OK Pub, ca să luăm masa de prânz. Restaurantul e ok, frumușel, cu gust făcut, mâncarea bună, a fost, la masa noastră cel puțin, o problemă cu așteptatul felului 2 (ceilalți au comandat și ciorbe, eu doar felul 2, o plachie de crap). Ospătărița ne-a spus că plachia mea nu e gata, și din cauza asta au așteptat și ceilalți. Nu știu ce să zic, pentru că ultimele sosite la masă au fost două porții de ciuperci gratinate, dintre care una nu arăta a fi făcute decât foarte superficia. Cert e că plachia mea a fost gustoasă și multă, iar ciupercile celorlalți puține și unele nefăcute. A, da, și ciorbele lor erau doar abia călduțe. Deci plusuri și minusuri, probabil că un grup de 30 de inși, chiar cu rezervarea făcută din timp, a depășit capacitatea optimă a bucătăriei.


Cum plachia mea era multă, am rămas ultima la masă, că mi-era milă să o las, mai ales că era extra-bună... Mi-era că o să fiu ultima, și stă tot autocarul după mine, dar s-a dovedit că mai erau și alții. Ei, și de-aici am mers întins până aproape de București, spre km 60, unde am făcut popasul de rigoare. Am ajus în București un pic mai devreme decât fusese estimarea inițială, not bad at all, că abia așteptam să trag un pui de somn zdravăn.

vineri, 20 ianuarie 2017

mărunțișuri

Am învârtit roata, încă se învârte... Habar n-am unde o să se oprească.

În ultima vreme am mai citit „Eu și ai mei” de Jerome K. Jerome. Mi-a plăcut mult. Același umor fin, autoironie, ironie (și drag) în portretizarea copiilor, soției și cunoscuților... Situații, gânduri, filozofări, toate în cheie amuzantă.
Acum am sărit la „Povestiri din Sevastopol” de Lev Tolstoi. Un ochi critic, lucid ațintit asupra tranșeelor de la Sevastopol, a societății din oraș, mai mult ofițerești dar nu numai, câteva cugetări stârnite de faptele relatate (Tolstoi chiar a fost un om ce și-a pus multe probleme, în ciuda statutului său de moșier, mărturie stă Jurnalul său - „Spovedanie”, carte care pe mine m-a făcut să pot arunca o privire asupra omului Tolstoi, un om frământat, mereu în căutarea sensului existenței, prin toate căile pe care le-a întrezărit - științe exacte, filosofie, religie... și a observat, de fiecare dată, că niciuna cu oferă răspunsuri satisfăcătoare, dacă ești lucid și nu vrei să închizi ochii în fața contradicțiilor) și descrieri plastice asupra multor aspecte (de ex un câmp de luptă după o bătălie, cu grămezi de cadavre putrezind printre floricele albastre de primăvară... sau tranșeele și drumul către bastionul 4... sau o seară cînd s-au purtat lupre grele...). Mă gândesc, ce diferență de viziune și de interpretare între Armata de cavalerie (Isac Babel) și Povestiri din Sevastopol (Tolstoi). E drept că sunt și epoci diferite, cu tot cortegiul lor de mentalități, dar și de abordare. Babel, cu o viziune oarecum jurnalistică, Tolstoi, ca un filosof, căutând adevădul de dincolo de fapte și manifestări.

Am descoperit că pilatesul îmi face bine, articulațiile care s-au trezit să-mi facă probleme anul trecut dar și anul ăsta se simt imediat mai bine după o oră matinală de pilates. Legat de asta, trebuie musai să vorbesc cu d-na podolog despre plantarii ei care m-au costat enorm dar se dovedesc de nepurtat în încălțările mele. Evident, regret că am făcut acestă cheltuială, că degeaba mă chinui să-i înghesui în pantofii de alergare sau în bocanci, că e de rău, mă chinui singură aiurea. Și, atâta vreme cât nu-i pot adapta nevoilor mele, degeaba i-am mai făcut. Sigur, ea zicea să-mi iau alte ăncălțări, dar degeaba, am probat cu 1-2 numere mai mari, mi se bălăbăne piciorul în ei dar la monturi mă apasă, așa că... scuze. It's not me, it's you.

Mi-am luat un costum de baie nou de pe net, mai ieftinuț de pe net, nu e rău dar nu-i dublat prin părțile esențiale. Ăsta prevăd că va avea o viață scurtă, față se eroicul costul cumpărat de pe vremea Quelle.

Săptămânile astea cât a avut maică-mea probleme cu dinții și a fost și nașpa pe afară (și troiene, și vânt sau frig) am tot gătit chestii diverse, să fie hrănitoare dar și moi, ca pentru oameni dințless. Am făcut pentru prima dată perișoare din carne de pui, care au ieșit gustoase dar cam tari că am adăugat eu făină că-mi păreau prea moi-lichide... iar la fierbere s-au făcut strong.

Am luat bilete pentru mine și fetele din gașca de dansuri la o piesă la teatrul Act, mi-a plăcut descrierea - pare o piesă despre prietenie - sper să nu plecăm smulgându-ne părul din cap de nervi.

Aș vrea să mai trag de unii sau alții să ne mai vedem dar nu știu de ce pe de altă parte nu-mi vine... Aș vrea să ne mai vedem cu foștii colegi de Pastel... cu gașca mocăită... cu Elena și fetele de la master... dar nu știu cum o tot amân, că zilele astea am de făcut nuștiuce și tot așa.

Am plănuit o excursie în Cinqueterre și alta în Bosnia-Herțegovina-Muntenegru și Serbia... și ar cam trebui să mă opresc aici cu ieșirile în afara țării și să mă concentrez pe obținerea creditului pentru locuință. Dar și pe ăsta, tot amân momentul când să merg la BCR să vorbesc cu un el consultante să-mi facă simulări și ce mama naibii fac ei ca să știu exact ce și cum...


miercuri, 18 ianuarie 2017

Viața e ciudată

Nu încetez să mă mir de cum se schimbă uneori situațiile, lucrurile. Și ce dezvoltări ulterioare poate avea un fapt nesemnificativ. Voi detalia în altă zi asta.
Valabil și opusul, adică uneori se întâmplă lucruri nasoale, grave (gen Colectiv), urmate de un fel de cutremure și dezvăluiri, iar apoi, după un timp - iată, un an și un pic - totul se duce pe apa sâmbetei, corupția triumfă și țopăie și râde peste cadavre. Și descoperim că noi, cei rămași, ne dovedim a fi niște cadavre vii. Da, când sistemul însuși e corupt până în măduva oaselor, e logic să putrezească totul iar bietele celule albe care se zbat și încearcă să vindece, să repare, sunt neputincioase. Asta se întâmplă când lupul ajunge paznic la oi.

La dracu' cu sistemul lor! Păcat numai că nu prea avem ce alt sistem să punem în loc. Păcar că oamenii sunt atât de limitați până la limita propriului nas ăncât nu pot gândi puțin în afara propriei persoane și bunăstări cu orice preț. Pentru că aici nici măcar nu e vorba de legea junglei, pentru că acolo e vorba doar de legea celui mai puternic, or la oameni, e vorba de legea celui bogat. Pe care altfel unul mai solid l-ar călca în picioare și ar șterge cu el pe jos. Or banul nu e egal putere DECÂT pentru că așa credem noi și pentru că ne închinăm lui...

luni, 16 ianuarie 2017

Teorii

Azi nu știu cum s-a nimerit că iar am nimerit peste nește teorii nutriționiste. Cel mai tare ma amuză e că în general teoriile tind să se grupeze pe trenduri, care de altfel se bat cap în cap.
O să vorbesc aici doar ce cele ce s-au nimerit sa treaca prin feed-ul meu azi și vineri.
Un nene, Alexandru Popa, are, ca tot omul, o teorie. Atât cât am apucat să citesc, omul spune unele chestii de bun simț (cum că un corp de om care face sport poate să aibă același număr de kilograme sau mai mult decât unul ce nu face sport, dar mușchii vor fi tonifiați și va arăta mai bine), altele la inspirația proprie. Omul zicea cum că, pentru a slăbi, ar trebui la început să scazi drastic rău ce consumi (n-am ajuns încă să citesc până la care moment mai exact), iar apoi să începi să consumi din ce în ce mai mult, ca să nu pornească corpus să intre în alertă și să înceapă să facă provizii pentru zile negre. Aici trebuie să îmi pun cenușă în cap că n-am citit toată teoria, m-am întrerupt și nu am mai revenit. Asta a fost lectura de vineri.
Azi am dat mai întâi peste interviul cu dr. Simona Tivadar, care aduce o perspectivă nouă asupra unui subiect considerat pe scară largă ca un adevăr: detoxifierea. Și iată că doamna doctor ne dă cu firma-n cap și ne zice că nu există detoxifiere-minune, ci doar stil de viață sănătos versus stil de viață nesănătos și haotic.
Și încă o abordare, despre care încă nu mă pot pronunța, pentru că pare o chestie extremă iar eu nu iubesc extremele - teoriile d-nei Galina Șatalova - medic neurochirurg, dar care a abordat mai multe experimente în ce privește alimentația și necesitățile organismului uman. Nu am priceput cum a ajuns de la neurochirurgie la nutriție, dar oricum, a avut o viață palpitantă și a emis niște teorii interesante.
Pe scurt, dânsa afirma că pentru funcționare, supraviețuire și auto-vindecare, corpul uman trebuie să consume mult mult mai puțin decât susțin toate științele și opinia publică. Ba chiar că excesul în loc să hrănească suplimentar corpul, îl obosește și îl îmbolnăvește. Și că omul e vegan, frugivor, d-astea. Deci și puțin, și fără carne de orice fel, lactate și fără preparare prin foc. Și că 1 litru de apă pe zi, în condițiile alimentației propuse de dânsa este mai mult decât suficient, chiar în condiții extreme (ultramaraton prin deșert).
Well, deci ce să mai zici, ce să mai crezi? Ce vrei și ce te coafează, că oricum asta facem dintotdeauna. Rămâne însă interesant cum oamenii pot susține cele mai contrare teorii, și fiecare să se bazeze pe argumente. Dar care o fi adevărul... bună întrebare!

vineri, 13 ianuarie 2017

To change or not to change...

Din nou, alegeri... varianta A sau varianta B? Same shit, contexte diferite. O agenție sau alta? Ce-i mai bine pentru viitor? Greu de zis spre imposibil. Singulul posibil avantaj rămâne cardul de abonat la Medlife. Care de fapt nu e mare scofală, dar se face (ăla Business) doar prin firma angajatoare. Muma lor de decizii! Că stând strâmb și judecând drept, începe să conteze din ce în ce mai mult ce va fi cu angajatorul pe termen lung. Că devine din ce în ce mai tricky să faci balet printre firme cu cât te apropii de vârsta la care în mod normal te retragi din câmpul muncii. A, sigur, mai e, hăăăăt și se îndepărtează odată cu schimbarea lagislației muncii, dar... Mda, e nașpa. Că oricum, dincolo ce poți prevedea pe baza a ceea ce știi, întotdeauna poate să apară un factor X complet nebănuibil care să schimbe tot, absolut tot. Deci, în contextul actual, două firme locale, fără „spate” internațional multinațional... Frunză în vânt. Ceea ce uneori e bine, alteori rău. Mama lor de decizii!
Și na, în cazul ăsta ce mama naibii faci? Cum ziceam io de ani buni, cel mai bine e să te faci țigan. Șmecher, descurcăreț, cu ochii mereu pe oportunități, pe mici învârteli, la limita sau în afara legii, așa la graniță cumva, suficient cât să supraviețuiești fără să bați la ochi. Păcat că materia asta n-am învățat-o.

joi, 12 ianuarie 2017

Dileme, trileme, dubii și întrebări existențiale sau Sănătatea-i mai bună decât toate

Mda. Ce se poate întâmpla când tot traficul și străzile sunt blocate de nămeți iar totul arată că mizeria se va prelungi mult încolo, până prin martie, poate? Păi multe. toate. orice. Și în momentul ăla îți blestemi toate zilele, lenea, comoditatea, îți reconsideri opțiunile, te întrebi ce mama naibii poți să faci...
Pe scurt, de ieri maică-mi i s-a umflat falca. De la unul dintre ultimii dinți pe care-i mai are. Așa că începem să ne întrebăm ce facem, cum procedăm. Primul impuls, să sunăm la dentistul nostru, e pensionat omul, dar poate o reșetă pentru antibiotice poate să mai prescrie. Doar că e târziu și nu e de sunat în toiul nopții, e pe dimineață de făcut operațiunea. Dacă doamne ferește o fi plecat din București, se cheamă că am îmbulinat-o. Că policlinica noastră e policlinica 10, de pe strada Washington - deci o călătorie superbă prin nămeți. Plus că nu ne-am activat mizeria aia de card de sănătate. Deci implicit trebuie să stăm la coadă la urgențe să prindem un doctor (ca puțin probabil să fie liber vreun alt medic fix dimineața când am ajunge noi cu taxiul prin nămeți) printre oameni gripați ca să activeze și cardul și să scrie o rețetă pentru antibiotic.
Partea bună e că dentistul nostru e în oraș. Doar că e depărtișor, pe niște străduțe troienite, se ajunge cu mai multe mijloace de transport, cu schimbare la Domenii. Aș ajunge acolo, dar după serviciu, ca să iau prescripția de antibiotic și apoi să îl și iau. O plăcere.
Și, desigur, în momentul ăsta nu pot să nu mă gândesc la cât de nașpa e să fii pensionar, la 76 de ani, frunză-n vânt, șubred... Și fix când e mai nasoală vremea ți se întâmplă chestii nasoale, iar sistemul e așa de user-friendly. Mă gândeam că poate opțiunea cu abonament la una dintre marile clinici private ar fi mai brează. Dar numai ce-am făcut un research pe net și mi s-a făcut părul măciucă - că taman abonat fiind ești mai prost tratat, ai de așteptat o grămadă până să îți facă vreo programare, multe chestii utile sunt „cu reducere” iar cele gratuite sunt mai rar accesate. Adică frecție. Of, fir-ar să fie!

luni, 9 ianuarie 2017

Pe gerul Bobotezei, la cabana Diham cu Terra Incognita

Din 2016 pusesem ochii pe excursia cu Terra, cu trenul, de pe 7 ianuarie, pe traseul Predeal - La Crăcănel - cabana Forban - cabana Diham - Poiana Izvoarelor - Gura Diham - Bușteni. Doar că de pe 1 ianuarie m-a pălit grav viroza, răceala, gripa, ce-o fi fost, de am zăcut vreo 2 zile fără să scot nasul din casă. Apoi marți mi-am făcut curaj să ies până la sală să mă dezmorțesc cu o mică biciclare și o saună - am profitat că nu era mai nimeni ca să nu contaminez oameni. Apoi back home ți zăcut în continuare. Abia pe joi am început să mă simt mai bine, iar vineri am fost sigură că e ok să merg pe frigul și viscolul anunțate în excursie.
Așa că sâmbătă cu noaptea-n cap eram la gară, unde era mai frig ca afară. Ne-am adunat vreme de jumătate de oră cu toți temerarii Terra și am năpădit trenul.


În tren cam friguț... De pe la Ploiești s-a mai umplut, parcă s-a mai și încălzit nițel. Era și un grup care a cântat în tren, apoi și un nene cu acordeonul care a cutreierat trenul.
De pe la Sinaia am văzut cum prin gară, pe peron, sufla vântul și viscolea zăpada... Ceea ce ne-a așteptat și în gara Predeal. Răzvan ne-a organizat și ne-a suit în taxiuri până la Crăcănel. Acolo ne-am regrupat și am pornit prin zăpada de poveste, într-un decor de basm, către Forban, baza de antrenament a clubului Steaua București. Am merg prin pădure, apoi, către Forban, am ieșit la lumină - a apărut și soarele printre fulgi.


În dreptul bazei de antrenament a clubului Steaua ne-am intersectat cu câțiva sportivi care își făceau alergarea de dimineață și cu o liotă de copilași care se dădeau cu săniuțele. Aici am văzut că grupului nostru i s-a alipit un câine negru foarte fericit să alerge prin zăpadă - ne-a însoțit până la Diham.
Am mers și am mers prin peisajul mirific mult și bine, am dat și de o porțiune unde ne-a suflat vântul strașnic, de ne-am blindat cât am putut dar tot ne-a mai înghețat una-alta (degete, nas, fund, după posibilități).




Am ajuns în jur de 12:30 la cabana Diham (ceva mai devreme decât estimase inițial Răzvan), dar ne-am suprapus cu ora de masă a copiilor aflați în tabără la cabană. Dar după am luat și noi prânzul. Eu m-am orientat spre deja știuta de data trecută ciorbă de burtă, un ceai și un sandwich din rezervele strategice. Răzvan ne-a anunțat că din discuțiile cu cabanierii aflase că în ziua respectivă nu venise nimeni de la cabana Poiana Izvoarelor, deci nu exista potecă făcută, în plus și cabana era închisă, așa că a renunțat la acest obiectiv, urmând să ne îndreptăm direct spre Gura Diham.


Am pornit pe traseul deja știut, dar arătând cu totul altfel față de acum o lună. Zăpadă, multă zăpadă, monom și mers ușor, ca să fie ok pentru toată lumea.
Am ajuns la Gura Diham pe lumină, la 16:20. Aici după discuții și parlamentări, unii au rămas la Gura Diham să mănânce, alții au plecat mai departe, în Bușteni, cu oră de regrupare în gara din Bușteni pentru tren. Am pornit spre Bușteni, în ideea să scăpăm de drumul viscolit până la Bușteni din prima și apoi să ne relaxăm la căldurică într-o bodegă oarecare din Bușteni până la tren.

Zis și făcut. M-am bucurat că am scăpat de viscoleala destul de puternică de până la Bușteni. Partea proastă a fost că vântul bătea tare și rece și în Bușteni. Flori își amintea de o bodegă cu recomandări bune, La Turcu, dar nu era sigură că era în Bușteni. Am intrat undeva într-un magazin să vedem pe telefon dacă e sau nu în Bușteni, verdictul a fost da, așa că am mers mai departe și la cinci pași mai încolo am văzut firma. Era o bodeguță obscură. Am intrat, am comandat. Mai era o singură masă ocupată și oamenii stăteau cam îmbrăcați. Inițial nu ni s-a părut foarte frig, că față de afară era ok, dar pe parcurs am văzut că era frig oricum, și niciun semn să ne încălzim. Aveau două calorifere dar la cele -17 grade cu vânt nu făceau față. Flori și-a comandat bragă și specialitatea casei - pastramă de berbecuț cu cârnăciori de berbecuț pe pat de murături si o mămăliguță. Eu, văzând 35 lei pentru asta, am preferat din meniu pastrama de berbecuț simplă, la 14 lei, mămăliguță, un vin fiert și o cafea turcească. Cafeaua și vinul bune, foarte bune. Pastrama mi-a plăcut, sosul usturoiat și condimentat cu mirodenii mi-a plăcut mult - mai puțin zgârciurile, noroc că nu toate bucățiile erau zgârcioase. Flori în schimb n-a fost deloc încântată, i-au plăcut cârnăciorii dar pastrama nu, braga, fiind rece și noi înghețate, nu i-a picat bine... Am decis că terminăm, plătim și fugim alături, la casa Ancuța sau cam așa ceva, să ne încălzim. Un aspect discutabil a fost la porții. Practic, eu cu pastrama mea am fost mult avantajată - am avut aceleați ingrediente și aproximativ același gramaj, mai puțin cârnații, și am plătit mai puțin. Și chiar dacă luai o porție de pastramă și una de cârnați ieșeai la 14+14lei, deci oricum sub cei 35 ai specialității combinate.
Am intrat la Casa Ancuței, unde din fericire era cald și bine. Am băut un vin fiert (aici mai scump și mai puțin gustos), dar ne-am încălzit suficient cât să ne simțim bine și să ne apuce somnul.
S-a făcut ora de plecare așa că ne-am împachetat pentru ieșit în frig și ne-am dus la gară. Am traversat pe una dintre pasarelele peste DN, am mai făcut câțiva pași și am fost în gară. Trenul n-a avut întârziere, a fost la fel de „bine” încălzit ca la venire, dar a fost ok.

Ultimul concert pe 2015 - Adrian Naidin „DestiNatie”

Înainte de Crăciun nu știu cum, privind aiurea pe FB văzui o reclamă la concertul lui Naidin. Aflasem mai demult de acest interpret, prima dată de la Claudia Andreia, apoi și Dominic era la un moment dat extaziat. Deci de vreun an și jumătate. Văzusem la momentul respectiv cum cântă, mi-a plăcut, așa că de data asta de cum am văzut am vrut să merg. Le-am întrebat și pe fetele din gașca de dansuri daca vor, doar Cris putea atunci pe 26, a doua zi de Crăciun. Luat bilete și antamat treaba.

Și zău că nu mi-a părut rău. Mi-a plăcut foarte mult. Mult mai mult decât Mariza sau Irina Sârbu. Sigur, nu compar nici vocile, nici stilurile, ci felul în care m-am simțit eu personal la concert.



Related Posts with Thumbnails