BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

marți, 29 noiembrie 2011

paine, asigurari, site-uri, afaceri, filmulete, greutati, lucrurigratis

Zile amestecate. De vineri încoace totul e în continuă schimbare. Vineri am vorbit cu Dog sa ne vedem seara să vorbim de o oportunitate. Am avut mult de lucru, am scăpat de la muncă abia la ora 20:30. Am fost la "La Union", un local miștocuț. Livia și Dog erau deh, ca oamenii dupa muncă, am mai trăncănit despre una-alta. Au apărut apoi Big Blonde cu Șarpe. Am vorbit câte-n stele și în lună, am aflat și mai multe lucruri despre făcutul pâinii, respectiv despre pâinea de casă făcută fără drojdie, ci cu maia. Am aflat si de un blog al unei tipe care se ocupa cu asta... Ce s-ar fi bucurat Alex dacă găseam blogul ăsta când ne agitam noi să facem pâine cât mai naturală... Apoi am trecut la discuția de biznis, la treaba cu asigurările... nu sună rău, am zis că o să mă bag. Deși... marea mea problemă de-acum e că mi-am pierdut motivația. Cât era și Alex, aveam planuri, aveam pentru ce să ne agităm, să ne luăm teren și casă la țară, să ne ocupăm cu grădinăritul, să ajungem la nivelul la care să ne susținem aproape total din ce producem (adică să nu mai avem nevoie să cumpărăm alimente din comerț, de la supermarketuri, ci să producem noi ceea ce ne trebuie, iar restul să luăm de la alți agricultori), să putem face copii care să crească într-un mediu cât mai sănătos și nepoluat... Acum... Visul ăsta nu mai are sens. Și atunci nu mă mai împinge nimic să mă mai agit pentru un viitor concret. Marius și Livia au pentru ce să se agite, pentru ce să lupte. Eu... eu trebuie să arunc la gunoi vechiul vis... și să găsesc alt scop, valabil doar pentru mine. Deocamdată n-am găsit.
Sâmbătă dimineață am cumpărat varză de la Crângași, mă hotărâsem să pun niște varză la murat. Am cărat cu greu vreo 15 kile. Genunchiul cel paradit s-a revoltat, bineînțeles și m-a durut, abia azi m-a mai lăsat. Apoi, la 4:30 m-am întâlnit cu fata care îmi făcuse legătura cu un nene care are nevoie de un site, ne-am dus împreună la sediul dumnealui. Acolo a urmat o discuție lungă și amețitoare, că acolo fiecare dorbea, divaga, fiecare avea idei, în fine, mi-au făcut puțin capul calendar. Dar sper că am reținut lucrurile importante, restul le lămurim pe parcurs. Apoi seara am ajuns la Marius si Livia - și ei sunt acum în apropiere, au un apartament în Chitila. Era pe-acolo și Honk. Întâi am trăncănit iar câte-n lună și în stele, apoi mi-au prezentat și afacerea în care s-au băgat și-n care sunt foarte implicați. Nu e rea treaba. Mă rog, mai am diverse aspecte de clarificat. Probabil mă voi băga și eu în treaba asta, deși știu din start că îmi lipsește motivația finală. Dar... om vedea.
Duminică am zăcut jumătate de zi, în rest am tușit. Aveam și ceva temperatură. N-am ieșit din casă, ca să nu agravez situația, în speranța că va trece mai repede. Nu pot zice c-a trecut, că și astăzi încă tușesc destul. Dar măcar în rest sunt ok. Spre seară m-am apucat să pun varza la murat... am descoperit că butoiașul crăpase... maică-mea s-a dus să cumpere altul, din fericire a și găsit... așa că măcar n-am luat verzele alea degeaba. Și cum de când ne-am mutat înapoi acasă sufrageria arăta ca un depozit, m-am apucat și am mai mutat canapeaua și patul, am exportat în dormitor măsuța cu tv-ul lui alex, asta după ce-am scos de-acolo masa de bucătărie, pe care, evident am dus-o la locul ei, în bucătărie... Oricum, după aceste permutări, măcar sufrageria nu ma arată ca o hală de depozitare și poți în sfârșit să stai pe canapea și să te uiți la tembelizor.
Ieri... muncă multă la serviciu, n-am apucat să mă gândesc deloc la site-ul pentru nenea, doar am verificat dacă există domeniul pe care îl voia... evident că era luat de altcineva... i-am scris, i-am arătat care-s variantele... aștept răspuns. Între timp am găsit cui să vând niște discuri de la ganterele lui alex... că ganterele, dacă tot nu le-a cumpărat nimeni, probabil o să vorbesc, prin Diana, cu Dani de la Veștem, să le ia el, dacă are nevoie (asta era, de altfel, una dintre sugestiile pe care mi le-a lăsat alex în scris... am găsit printre hârtiile lui cu coduri de flash și notițe despre maya două foi pe care le-a scris acum vreo doi ani și ceva, în care îmi spunea ce era al nostru și ce nu în garsonieră, și ce să fac cu anumite lucruri de-ale lui... nu mi-a venit să cred când le-am citit... știu că de multe ori îmi zicea că o să moară tânăr, că dacă o să avem copii, or să crească fără tată... presimțirile astea ale lui l-au făcut să scrie foile astea, să fie acolo, just in case...). Deci m-am întâlnit cu cel care voia discurile, și chiar m-am bucurat când l-am văzut - era un tinerel, student în primii ani, probabil, care le luase pentru uzul personal. Când am pornit calculatorul să încep să lucrez la site-ul lui nenea, găsesc și un e-mail de la o fată care îmi găsise anunțul de pe lucrurigratis, voia patul de o persoană (ăla care acum mă încurcă și ocupă loc degeaba) pentru un vecin fără venituri, căruia i s-a stricat de tot patul și n-are cum să cumpere altul - am vorbit azi cu ea și cât de curând scap de pat, făcând și o faptă bună. Mă bucur foarte tare că o să ajungă la cineva care chiar are mare nevoie.
Lucrăm de 1 decembrie, clar, n-am cum să merg cu gașca la munte. Ce-i drept, nici tusea-răceala și nici genunchiul bulit nu m-ar încuraja să fac o urcare de 7-8 ore până la cabana Turnuri... Dar tare mi-ar fi plăcut să pot. Însă cum toate cele concurează să mă împiedice... asta e. Next time. sănătoși să fim!

marți, 22 noiembrie 2011

Gânduri răzlețe și cețuri

Noiembrie s-a întunecat. Și-a pierdut frunzele multicolore, penele, strălucirile fugare. Au fost câteva zile strălucitoare. Au fost culori vii, vibrante. Au cântat păsări, au zburat, au emigrat în țări mai calde. Covorul de frunze s-a îngroșat, culorile au pălit, au virat în sepia. Lumina a tot scăzut, ziua s-a micșorat. Cerul albastru și soarele s-au mânjit cu funingine și s-au ascuns în fum, aburi, cețuri și alte amăgiri. Cerul oțelit e îmbrăcat în fum și pâslă. Lumea întreagă a căzut sub imperiul ceții, al umezelii, al descompunerii. Tonuri de gri. Nu de plumb, de pâslă. O lume de pâslă, cu oameni de pâslă în mașini de pâslă pe drumuri de pâslă. Și de ceață. Și de abur. Niște năluci pâsloase în lumea iluzorie de ceață și pâslă. Observați, nu și-au pierdut complet consistența, nu au devenit doar ceață. Doar au pierdut din densitate, au devenit toate mai aburoase, mai ireale, mai ascunse. O vreme propice hibernării. Ultimele frunze au înghețat pe creangă, au venit câțiva fulgi grăbiți peste el, noroc că erau atât de înghețate și încleștate că n-au căzut. Dar bate un vânt dușmănos și e clar că în cele din urmă se vor duce după suratele lor să viseze visul tuturor frunzelor: că se vor metamorfoza, iar o parte a lor va învia la căldură și va deveni copac.
În fiecare dimineață vedeam copăcelul din fața casei mai golaș, tot mai golaș. Azi mai avea tri frunze. Și vântul ascuțit îl chinuia. Iar fulgii care s-au grăbit, atrași fiind de lumea ceții, s-au gândit să-l îmbrace nițel, dacă l-au văzut așa tremurător.
Ceață, ceață... fiecare ceață e altfel. La fel, dar altfel. Îmi amintesc de diferite cețuri de-a lungul timpului. Cețuri peste un oraș cenușiu, dar care noaptea deschide nenumărați ochi strălucitori. Ceața, fermecată de strălucire, ca un fluture, se agață de felinare, de ferestre, de proiectoare și dă un aspect de poveste frumoasă orașului altfel trist. Devine luminoasă. Cețuri pe munți. Densă, aproape palpabilă, curge în valuri, ba mai transparentă, ba mai opacă, îți dă târcoale, îți pune piedică, se amuză, te orbește, uneori strălucește. Cețuri triste. Cețuri cenușii, obosite, care stau atârnate prin colțuri întunecoase, de copaci întunecați, descărnați, printre case părăsite, pustii și neprietenoase, ca niște babe răutăcioase, acre și înveninate de o ură irațională. Cețuri viclene, care te abat de la drum, cețuri blânde, care te ajută să te faci pierdut când nu ai chef de nimic și de nimeni, cețuri optimiste, cețuri depresive, cețuri vesele, cețuri indiferente și reci.

Simt nevoia să fiu cinică. Mă abțin cu greu. Aș arunca jumătate (cel puțin) din lucrurile din casă. Mi-aș lua câmpii. Dar până atunci îi bat.

Povești, povești. Câte dintre "certitudinile" noastre nu-s decât povești? Probabil toate. Singura certitudine e ca nimic nu e cert, bătut în cuie, sigur. Viața e schimbare, e nesiguranță. Probabil de aceea ne creăm atâtea tabieturi, de aceea lucrurile repetitive ne liniștesc, de aceea oamenii pe care îi cunoaștem sunt "ai noștri" iar necunoscuții "răi", "suspecți" implicit. Rutina te omoară cu plictiseala ei, dar dă senzația de certitudine. De rutină nu te îndoiești. O urăști, o detești... dar ești sclavul ei. Pentru că tu îți creezi rutina, la urma urmei. Rutina te liniștește, știi ce ai de făcut, nu te stresează așa mult ca o sarcină nouă și posibil riscantă - dacă nu te descurci? dacă eșuezi? Oare câte dintre acțiunile noastre de zi cu zi sunt doar rutină, lucruri repetitive care ne clădesc viața - cărămizile vieții? Și câte sunt spontane, riscante, asumate? Se pare că noi, ca oameni "obișnuiți" nu ne descurcăm cu o doză prea mare de neprevăzut. Ne dă peste cap complet, nu știm ce să facem, așa că ne întoarcem la rutine, ca să ne mințim că suntem stăpânii propriilor noastre vieți și destine. Există oameni care trăiesc în afara sistemului de rutine oare? Mă gândeam că poate cerșetorii, cei fără adăpost... dar cred că au și ei rutinele lor... așa e un "homeless" care noaptea vine și doarme pe scara blocului (asta acum, de când s-a făcut frig noaptea)...

luni, 21 noiembrie 2011

Diverse

Vineri seara am fost pe la sora lui Alex, am văzut-o pe micuța Karina (are deja o lună și un pic!), are aceeași gropiță-n obraz ca soră-sa, Alexandra. Țipă mult, că are colici, în rest mănâncă și doarme - altfel e cuminte, draga de ea. Diana și Petre sunt ok, obosiți, ce-i drept... în schimb Alexandra era ca argintul-viu, foarte încântată c-am venit la ei... ce-i drept, m-am jucat toata seara cu ea.
Sâmbăta a fost o zi plină... Trebuia teoretic să mă văd cu niște clienți noi pentru un site pe la Apărătorii patriei, dar vineri seara m-au sunat și au amânat... dar deja vorbisem cu Cristina, că dacă tot treceam pe la ea prin zonă să-i aduc mierea... iar pe la 13:30 promisesem că ajung la o ședință PP. M-am gândit cum să fac, am ajuns la concluzia că trec întâi pe la Cristina și de la ea mă duc direct la sediul PP. Zis și făcut. La Cristina am trecut cam pe fugă, că deja era cam târziu, dar am stat suficient cât s-o văd pe Maria cea mică zburdând și alintându-se, încântată și ea că are musafiri. Am apucat să schimb câteva vorbe și cu maică-sa, s-o întreb cum îi merge noul proiect cu gătitul... Apoi era deja târziu și-am fugit ca să nu întârzii la PP... dar evident c-am întârziat vreo 5 minute. După ședință băieții s-au dus în spatele sediului, aveau program de renovat o căsuță din spatele curții, care ar trebui să fie gata până vineri, când vor veni delegații pentru congresul PP, și cei din provincie vor avea nevoie de cazare... Acolo, in curte erau cele două puștioaice ale Ioanei și lui Florin și un cățen nebun de fericire că a venit pe-acolo lume nouă. De atâta atenție din partea câinelui nu puteai sta, că sărea pe tine, așa că au insistat să intru în casă - fetele au fost foarte convingătoare. Așa că am intrat, iar Codruța și Sânziana mi-au prezentat toate operele lor, desene, poze, colecții, foarte fericite. Aveau și un pui de guguștiuc, salvat de la pieire de lângă curtea școlii, unde căzuse din cuib. A fost tare distractiv și acolo. Am mai trăncănit puțin și cu Florin și Ioana... și așa, văd la un moment dat că-i aproape 4 (sau 5?) și mă precipit spre casă. Dar cum eram în acel colț al Bucureștiului, zic să trec să plătesc telefoanele (al meu și al lui Alex, că n-am apucat încă să desființez abonamentul lui). După care m-am dus către casă, iar de la coborârea din 41 până acasă m-am dus pe jos. Nu prea aveam chef de muncă, deși mă aștepta cartea lui Baftă. Am ajuns, am halit rapid un sandwich, că amețisem de foame, apoi m-am apucat de treabă. Apoi, țârrr, telefonul. Dominic, dacă n-am chef să ies cu ei mai pe seară. Cum să nu. Așa că am mai lucrat ce-am mai lucrat iar pe la 8:30 m-am tirat către Fire. Unde, deși nu mă așteptasem, a fost ok. Inițial Dominic, Aura și-un prieten de-al ei, apoi încă o prietenă de-a ei, apoi au apărut Moșu', Vulturu' și alți moreni. A fost o atmosferă ok, am dansat pe rupte. Pe la 3 am plecat cu taxiul, cu Aura și Dominic, pe-o ceață deasă. Toate bune și frumoase.
Dimineața - surpriză! Genunchiul - cel care începuse să-mi scârțâie încă din vremea mutatului și căratului, era dureros și abia puteam șontâcăi prin casă. M-am oblojit, cu creme și genunchiere, așa c-am ieșit cu maică-mea prin Herăstrău pe înserat. După care - hai la treabă. Cartea îmi stătea pe creier. Și frumușel, de pe la 6, capitol cu capitol... iar pe la miezul nopții era cam gata. Mai trebuia să o verific și să-i fac coperta. Și eu care credeam că, de atâta vreme de când n-am mai tehnoredactat o carte, mi-am pierdut viteza de lucru... Oricum, am și vrut s-o termin cât mai repede și să n-o lungesc, că niciodată nu știi ce-ți poate rezerva ziua de mâine. Numa' genunchiul nu se lasă - of, bătrânețile astea!

vineri, 18 noiembrie 2011

Pe fuga

Agitație. Ieri, muncă multă la DTP la Capital, iar azi i-a apucat pe toți să vrea filmulețe, unele după filmări de-acum o lună. Așa c-am behăit de atâta muncă. Dar, iată, am izbutit să le termin pe toate la vreme.
Baftă mi-a dat o carte să i-o tehnoredactez, m-am bucurat mult. Aseară, dacă tot am scăpat de la Capital un pic mai devreme (la 9 in loc de la 10 seara) am făcut primele pagini.
Azi iar o veste bună: tanti care venisă să facă curat după meșteri a venit să ia frigiderul vechi! Excelent! Am scăpat și eu de-un lucru devenit inutil, am fericit-o și pe ea, c-o sa aiba un frigider functional. Uf! incepe sa se mai faca loc in casa! Mai am de dat patul si-un birou si voi fi fericita c-am scapat de niste lucruri de care nu mai am nevoie.

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

O fântână pentru oameni, un vis îndeplinit

Da, fântâna de la Măicănești, ridicată în memoria lui Alex e gata. Astazi a fost sfințită. S-a făcut și un mic parastas.

Am fost puțini. Laurențiu (Sile) și noi, cei veniți cu mașina lui Doru: Doru, Florian, Cristi și eu. Era și normal, după amânările interminabile, am pierdut șirul, câte-au fost? 5? 7? 10? cine mai poate ști? Nu discut cauzele, acum nu mai contează. Bine că s-a făcut! Bine că măcar am reușit să facem un lucru bun, un lucru pe care Alex dorea să îl facă. Restul sunt mărunțișuri. Bine că Doru, fratele lui Alex a fost hotărât să vină, altfel cred că parastasul și sfințirea s-ar fi făcut fără noi. Din păcate, preotul a fost dintre cei aplecați spre ban și mai puțin spre cele cerești, dar... bine că totul s-a terminat cu bine. Bine că oamenii aceia muncitori, cu fețele arse, îmbătrânite prematur de viață grea, și copiii lor sfioși au acum apă și nu mai sunt nevoiți să care apă de la 2 km. Familia Gheorghiță are acum apă în propria curte.






Ideea fântânii și istoria apariției ei le puteți citi aici. http://liubagrecea.blogspot.com/2011/08/fantana-lui-alex.html Iar când primesc poze de la Florian, mai adaug.

Iată și pozele lui Florian:














joi, 10 noiembrie 2011

Despre moarte


Viața și moartea sunt despărțite de o singură clipă. Acum ești, acum nu mai ești. Uneori există o stare de "între", coma, despre care nu se știe exact cât de "aici" și cât de "acolo" e omul... Dar trecerea efectivă între viață și moarte durează doar o clipită. Poate mai puțin... Avem oroare nativă pentru moarte. Ne întristează, ne deprimă, ne creează fobii, obsesii, facem orice ca să uităm de ea, sau dimpotrivă, ca refuz al realității, tindem către ea câteodată - de la caz la caz.


Noi nu știm cu adevărat nici ce e viața, darămite ce-i moartea. Pentru ceea ce suntem acum, cunoașterea e limitată. Nu și imaginația. Și de multe ori, ceea ce numim cunoaștere e rezultat al imaginației. Certitudinile noastre sunt iluzorii, la urma urmei. Și știința, și filozofia, și religiile, și... toate concepțiile minții omenești.
Dar se pare că așa trebuie, poate altfel n-am fi în stare să trăim, dacă ne-am gândi mereu la moarte, dacă am fi conștienți în permanent de faptul că degeaba croim planuri, degeaba visăm sa facem și să dregem, să devenim nu-știu-ce, să câștigăm, să întemeiem, să lăsăm, să aducem... să...ne trăim viața.

Mă întreb, poate băștinașii, aborigenii de prin colțuri de lume uitate de Dumnezeu, poate ei, cu concepția lor mai simplă despre viață și moarte, privesc lucrurile mai sănătos. Sau poate și la ei e tot aia, dar sub altă fomă. Oricum, pare-se că seninătatea în fața morții poate să ți-o dea credința. O credință puternică în ceva ce îți închipul că va fi "după". Fie că vorbim de rai-iad, de nirvana, de o oarecare lume de dincolo sau de sfârșitul absolut. Probabil de aceea suntem atât de dornici să găsim o structură, o logică, un sens vieții și implicit morții. Dar câți au, cu adevărat, o credință suficient de puternică pentru a nu se teme de moarte (de necunoscut, in fond)? Frica noastră instinctivă, ilogică, care pare a avea o existență proprie și se manifestă în cele mai felurite forme... iar la extrem, pe unii frica (implicit frica de moarte) îi împiedică să trăiască (mă găndeam la frațiorul unei prietene, care, stăpânit de frica de a ieși din casă, nu vrea să se ducă la școală, nu vrea să facă nimic care să implice ceva necunoscut, nefamiliar)...

De ce iar gânduri despre moarte? De http://pazniculdenoapte.blogspot.com/2011/11/inger-pistruiat-cu-aripi-de-piatra.html asta. Pentru că deși facem orice ca s-o ignorăm, să uităm de existența ei, moartea există, e... parte a vieții. Ca în natură. Frunzele nu plang după alte frunze. Pentru că n-au o problemă cu asta. Noi suntem oameni, avem conștiință, ne îndoim, existăm și ne temem (deși... numai cine a fost frunză poate garanta că o frunză nu simte, în felul ei). Și, pentru noi, e trist, șocant, de neacceptat ca cineva drag, sau cineva pentru care simțim o simpatie cât de mică, să moară, mai ales daca e tânăr. Ni se pare nedrept. Și chiar este, din punctul nostru de vedere.

Toamna... anotimp care ne aduce aminte exact de viață și de moarte, de trecere, de schimbare. Cred că nu trebuie să privim moartea așa cum o privim, cu ură și repulsie... Cred că e bine s-o privim ca pe ceva normal, fiecare dintre noi știm că oricine se naște va și muri la un moment dat, poate ar fi mai bine să nu facem atâta caz din asta - ușor de zis, greu de făcut, ce, doar n-o să pretind că eu nu sunt distrusă de moartea lui Alex, că nu mă afectază când aud de moartea cuiva... Doar că, poate, n-ar trebui să fie așa, poate ar trebui să trăim mai puțin încrâncenați, mai senini (nu senili) și mai puțin tributari tuturor lucrurilor pe care le-am învățat, sau primit fără să ne dăm seama, de la societate. Căci de trăit, asta e, trebuie să trăim. Și așa e scurtă viața, și așa sunt puține clipele cu adevărat frumoase sau fericite, de ce să le mai înveninăm cu frici, prejudecăți, egoisme și intoleranțe?

Azi-noapte l-am visat pe Alex. Arăta cam ca atunci când ne-am cunoscut, ras în cap, fără barbă. Stătea la calculator și se juca ceva. Eu eram în trecere, sau plecam, l-am pupat, mi-a zis ceva că-mi pute părul (îm vis îmi aminteam că fusesem în nu-știu-ce loc afumat și probabil de acolo...), i-am zis că mă spăl pe cap, el mi-a si ca ok, până vineri. M-am mirat, apoi ma gândeam ca da, ne întâlneam vineri... Ne-am mai pupat o data, am plecat, l-am mai pupat pe chelie la plecare... și ăsta a fost visul.

miercuri, 9 noiembrie 2011

Si totusi, toamna...


... toamna ramane preferata mea. Fiecare anotimp este frumos, dar toamna... e mai "pe sufletul" meu. Este și groaznic de contrastantă, de la zile mohorâte până la zile văratice, de la culori terne și moarte până la culori atât de vii încât te întrebi dacă sunt reale - dacă le-ai vedea pictate pe pânză, ai spune că pictorul exagerează, dar pe viu... poti doar rămâne fără grai. Sunt puține zilele cu adevărat frumoase, dar... acelea merită cu prisosință. Noiembrie a venit, până acum, cu două zile, cu două zile însorite de la cap la coadă. 4 și 8. Ca un copil prostuț, m-am bucurat că ziua 4 a fost luminoasă și colorată. Un mic cadou de ziua mea. Singurul pe care mi-l doream. Ei, ar mai fi fost ceva, să pot da timpul înapoi cu un an, poate... Deși, în definitiv, anul ăsta, mai mult ca oricând, am simțit că ziua în care îmi aniversez nașterea este de fapt o zi perfect obișnuită și normală... de data asta nu am mai simțit nici cel mai mic impuls să fac ceva deosebit, memorabil sau să serbez cumva. De fapt am băut seara un vin fiert printre cutiile care stau încă în mijlocul casei. Apoi am mai băut pe șestache, în dormitor ca să nu mă vadă maică-mea, și-o bere, din cele 5 strong rămase din stocul luat de Alex si uitat prin frigider. N-a fost chiar bine, m-am pilit, mi-am adus aminte de Alex, de fel de fel de chestii, am bocit... apoi în fine-am adormit.


Sambata m-am trezit cu capul greu (deh, beutura!). Era de mers cu gașca la moșie la Ottu, ne invitase în contul zilei lui. A ieșit super - aer, liniște, discuții, mâncare excelentă (fasole cu ciolan la ceaun), beutură, voie bună, vreme însorită în prima parte a zilei, m-am văzut și cu oameni cu care nu mă mai văzusem de doi ani.... M-am simțit foarte bine. Dar și un pic straniu, că-mi aminteam uneori de ultima adunare la care-am fost cu Alex la Ottu... Cum mai e și viața asta!

marți, 1 noiembrie 2011

Gata marea mutare

Cu multe peripeții, emoții, lucruri care nu merg când trebuie, amânări, nervi, stres... o făcurăm și pe asta. Ne-am cărat de la garsonieră, cu tot calabalâcul. Acum în casă e ca-ntr-un depozit dezordonat. Nici n-ai loc să te miști. Dar s-o rezolva și asta la un moment dat, încet-încet...

Related Posts with Thumbnails