BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

luni, 25 februarie 2013

silenzio stampa



duminică, 24 februarie 2013

Such an ugly day

Zi de februarie. Cenușie, rece, cu vânt. Mai nou și cu ploaie. Mai rea ca o zi urâtă de noiembrie. The perfect day! O perfectă zi de weekend. Nici nu-ți poți dori mai mult. Să devii abur rece, cețos peste pământul plumburiu. Plumb-lacustră, the most beautiful combination. Mi-ar plăcea ca lumea întreagă să hiberneze în această zi urâtă. Iar eu sa clipesc, primăvara rece de iarnă să devină o primăvară de toamnă, vântul să se oprească la taclale cu frigul la un vin fiert, iar eu să mă preumblu pe străzile ude și pustii. Fiica ploii.


Dragobete? Valentine's day? Nu mi-a păsat niciodată de chestiile astea. Nici pe cand ar fi putut avea un rost. [Ba mi-era și milă de bieții oameni (bărbați) care musai, dacă așa zice la regulament, de ziua x tre'să facă cutare sau cutare chestie - scos gagica ori nevasta undeva, sau și mai rău, de 1/8martie să fie gentili cu toate gagicile din firmă/împrejurimi etc (chit că le place, chit că n-au nici în clin nici în mânecă cu gesturile respective)]. Darămite acu'. Mai bine ziua ploii. Ziua peștelui prăjit. Ziua ceții. Și alea când e cazul, la momentul potrivit. Adică ziua ceții în ziua când e ceață etc etc.
Deci, ce pot face să salvez ziua? Pai iaca, simplu. Dimineața mers la sală, pentru combaterea lenei. Pe urmă făcut una bucată omletă fantezistă. Văzut un film bun. Ascultat muzici bune. Citit o carte bună. Gătit chestii. Spălat pe cap. Băut vin fiert. D-astea, mărunte pentru, vorba chinezului, "wellnes". Las'să plouă, să ningă, să bată vântul, poa' să fie și prăpăd, ce-mi pasă mie?

miercuri, 20 februarie 2013

Pestrițoșenii obosite

Obosite-s că-s io obosită, cu gripa de gât - stare incertă, care pe care - și pestrițe pen' că n-au nicio logică.
Așa, carevasăzică, după ce mi-am dat șuturi în cur să fac naibii ceva să combat tendințele latifundiare anchilozatoare ale statului la birou x ore cu ochii pironiți în monitor, nervii în priză și mâna contopită cu mouse-ul (stranie ființă e omul-monitor-mouse-calculator-birou-scaun), o făcui și p-asta. Abonament la sală, aseara prima oră, cu instructor personal pentru sfaturi și indicații. Sigur, am o părere nu prea grovază despre mersul la sală, pentru că e în sală, în aer închis, că e plin de lume etc. Dar cum până una-alta, până se face mai cald, se stabilizează vremea și-ți mai vine să te plimbi, să mergi cu rolele etc, bună și-asta. Până se termină abonamentu' taman bine adun și eu suma pentru biclă și-mi fac și curaj să merg cu ea prin ză big uaild siti către munci. Mda. Și reușesc io să ajung la timp la sală, cardul de membru nu e gata, mi se dă unul provizoriu, ok, vestiare... În viața mea n-am mai văzut atâta lume într-un vestiar! Era bătaie pe dulăpioarele pentru haine. M-am umplut de nervi, of course, într-un târziu am nimerit secunda în care una eliberase un loc. This sucks! Mă rog. Apoi dau de antrenor. Un tip mărunt de înălțime, cam cât mine, subțirel rău și cu mușchi tatuați pe el. Genul de băiat firav care s-a dus la sală, a tras de fiare și a făcut mușchi. De treabă, mi-a explicat cum funcționează toate aparatele alea (amețisem, că treceam de la un aparat la altul fără altă ordine decât că se elibera loc) și ale naibii nu se mai terminau odată. Sala plină-ochi, popor gârlă. Hate this. Rămâne de văzut ce-oi mai ține minte, dar noi sa fim sănătoși. Am reținut ordinea corectă a tipurilor de activități, măcar atât. Omuț s-a dus în treaba lui, că trecuse o oră deja și avea alt client, eu am rîmas la banda de alergare, am alergat ce-am alergat (benzile ăstora-s mai șmechere decât ce știam eu, au tot felul de trăsnăi, inclusiv faptul că după un timp prestabilit bagă "coold down", adică scade viteza și după câteva minute se oprește, spunându-ți că repriza s-a terminat. Oricum, s-a orit la timp. Cam obosisem. M-am târâit la vestiare - acu' la plecare nu mai era prăpădul de la venire - am băut apa și m-am cărat. Deși pe moment nu simțisem, acum devenea clar că făcusem mișcare. Toți mușchii mergeau în relanti. Mușchi de gumă. Abia așteptam s-ajung odată acasă să zac nițel. Probabil a contat cumva și starea gripală, și faptul că dimineață, în grabă, uitasem să mănânc etc. Cert că eram vioaie ca o cârpă. Și la fel de vioaie m-am trezit dimineață, c-un chef de viață lipsă complet. Am băgat două cafele, cam degeaba, mă rog, a doua cafea totuși parcă a mai îmbunătățit situația. Picioare de gumă, dureri difuze (nu de febră musculată, p-aia o știu, o cunosc) cap de cîlți, sictir cât China, durere-n gât, o stare de nota minus zece. Abia spre seară am început să dau vagi semne de viață. Dar sper să fie o excepție faza asta de cacao.
Otră șoză. Mă sună un nene de la care cumpărasem astă-toamnă niște săpunuri handmade care-mi plăcuseră. Ofertă, 6 lei bucata, un nou ambalaj bla-bla, bine, mai iau trei. Zis și făcut, le-am luat azi. În drum spre 41 văd o figură cunoscută. Andra, sora lui Lusien. Bună bună, mă bucur că te-am văzut. M-am amuzat, chiar mă gândeam că a trecut deja mult timp de când nu mi s-a mai întâmplat să dau nas în nas cu cineva cunoscut pe stradă. Mai ales că de când cu noul job dimineața umblu teleghidată iar seara... e oricum târziu, nașpa și în afara traseelor oamenilor cunoscuți. Dar marele câștig e că măcar folosesc timii ăștia morți ca să citesc. Recuperez.
Daaa... și acu' să vedem ce s-alege de reunirile de grupuri preconizate. Cu fetele de la master poate-om reuși să ne vedem până să plece Elena peste mări și țări. Iar fetele de la dansuri... să sperăm să nu ne dau iar țeapă ca sâmbăta asta. Da, a fost ok, am țopăit, dar nu eram cu tonții, ceata lui pițigoi... Dacă știam mai devreme că se fâsîie treaba mă duceam la clătitele Mariei, să-i văd pe Raluca și Luca, la o șuetă casnică neperturbați de cei trei doamne și toți trei copiii. Dar asta e, n-ai cum să faci chiar tot ce-ai vrea mereu, mai trebuie să și alegi.
În rest... tocană de nervi cu garnitură de stres. Azi o fată de la client service și-a dat demisia, n-a mai suportat... Pe de altă parte s-a câștigat un pich, și încă în fața unor agenții mari... Om trăi și om vedea.

luni, 18 februarie 2013

No words, just music






Vag II



Fulgi peste mâțișorii care-au scos nasul la aer. Ploaie, ninsoare, vânt. Plumb. Lumi infinit de diferite, cu vieți complet diferite. Gânduri divergente. Bullshit. Shit.

joi, 14 februarie 2013

Iluzia unei insule reloaded



Desigur c-am mai făcut referire la cântecul ăsta. De-atunci tot n-am reușit să elucidez de ce îmi place acest cânec, cu versurile lui bizar-morbide. Probabil că-s io dark and twisted somewhat. Și culmea că mă inspiră această zi de import, comercială, și toate manifestările "politicaly corect" prilejuite de ea. Și de cele anti-. Și de diferitele postări facebook-iste cu iz tematic. Adică unii care proslăvesc dragostea eternă, alții care, amar, se gândesc la chestii gen "Love is a losing game". Fiecare după experiența personală și faza vieții în care se află. Cu vreo cinci ani în urmă aș fi înclinat spre tabăra cu "losing game". Dar trăind diverse experiențe, printre care și dragostea (și aia solida ca o stâncă, și aia care arde ca o flacără), pot spune cu tărie că dragostea NU este un joc, o joacă, nu e ceva absolut inefabil. Dacă o tratezi ca pe-un joc, da, atunci cineva va pierde, cu siguranță. Că așa-s jocurile, cineva pierde, cineva câștigă (iar dragostea e categorie specială, lose-lose dacă te joci). Dar, după cum spuneam, true love is not a game, is not a flame. Și din asta înveți. Sau așa ar trebui. Personal, am învățat că uneori poți să fii îndrăgostit/ă până peste cap de cineva, iar asta să nu conteze, pentru că celălalt pur și simplu nu simte ce trebuie, gândește alceva, vrea altceva, și atunci s-alege praful. Cealaltă persoană makes all the difference. Poți să fii tu cum oi fi, dacă celălalt nu e persoana potrivită la momentul potrivit, degeaba. Și experiențele soldate cu game over, you've lost, sunt - sau ar trebui să fie - trepte în evoluția noastră ca oameni mai buni, mai înțelegători, mai puțin încrâncenați, mai puțin concentrați pe propria persoană și propriile nevoi. Dacă celălalt nu te/nu te mai iubește asta e, nicio pagubă, dragoste cu sila nu se poate. Și nici măcar nu-i vina ta. E situația. E viața. E nașpa, dar trece. Move on, ieși din mlaștina auto-compătimirii, redescoperă-te, nu umbla cu cioara vopsită și măști, află cine ești și fii tu însuți/însăți. Și mai ales don't get desperate. Nu e sfârșitul lumii. Ce dacă pentru moment ești singur/ă? Bucură-te de ce ai, nu plânge că n-ai aia sau aialaltă. Bucură-te de timpul în care poți face ce vrei și vezi ce vrei, ce ai fi vrut să faci și n-ai putut din cauza celuilalt. Ai vrut să mergi pe Everest (sau whatever)? Du-te, frate. Că după aia poate iar n-o să mai ai cum.
Și, cred, sper, dacă te porți așa cum ești, fără să te dai mai frumos/deștept/bun/interesant decât ești, și cineva tot te place așa cum ești, cu toate ale tale, bune și rele, sunt mari șanse să fie persoana potrivită. Or not - you never now - că-n viață (altă lecție a vieții, cu cucuie de la lovit pragul de sus) nu există garanții.
Whatever. Bat și eu câmpii fără sens. Don't worry, be happy.

marți, 12 februarie 2013

Vag


O săptămână horror. Stres la cote înalte. Stres, stres stres. Nervi, nervi nervi. Muncă cât să cazi în cap. Colac peste pupăză, și vreme sucită, sezonul toamnă-iarnă de primăvară, oribil, oribil de trei ori oribil. Am închis toate legăturile cu lumea exterioară, că oricum n-aveam vreme de nimic. Și nici chef. Doar chef să-ți tai venele (metaforic vorbind, of course). Am fost pe pilot automat, toate funcțiile s-au mutat spre îndeplinirea cu maximă acuratețe și iuțeală a tuturor modificărilor și fanteziilor deșănțate ale ze clientului. Vineri seara în fine am dat la tipar toată campania răs-sucită de 1000 de ori. Și-acum funcționez încă la cota de avarie, chit că m-am recuperat nițel hibernând în weekend. Am reușit totuși, duminică, să termin Conjurația imbecililor, care mă deprima și aia în ultima vreme, cu magnificul erou-antierou Ignatius J. Reilly și absurdistanismul situațiilor. Pe alții, amici, prieteni, i-am auzit că au râs cu lacrimi citind cartea, s-au distrat incredibil. Eu m-am întristat M-am și amuzat, dar era genul ăla de râsu-plânsu'. Da, amuzant, grotesc, absurd, dar în esență trist, hopeless amar. Părerea mea. După primele pagini mi-am amintit de ce data trecută când o începusem, tot împrumutată, am citit ce-am citit, mai repede, mai greu, și în cele din urrmă am dat-o înapoi fără să mă fi străduit s-o termin. Cred că mi-o ceruse înapoi Dominic, dar nu m-am chinuit s-o termin, ceea ce mi-e atipic. Am avut și acum fix aceeași senzație de prea. Prea ceva, nu știu exact. O senzație de grotesc, slinos, îngălat, exacerbat, naiba știe, acu' bat câmpii încercând să definesc ceva prea vag. Da' ce-mi place la mizeria asta de internetosferă e că ești ca pe câmp, poti sa strigi, să urli, să zici ce tâmpenii vrei, că nu contează. Poa' să se nimerească careva să treacă prin zonă din întâmplare, oricum nu-i pasă, habar n-are ce căcat te-au apucat pandaliile pe tine, ciudatul ala care zbiară aiurea pe câmp. Unde pui că sunt atâția ciudați care urlă pe diverse câmpuri că e o larmă de nedescris, așa că ne-am învățat să ignorăm bruiajul, interferențele, dăm "ignore" la tot ce nu intră în sfera noastră uzuală. Deci când scriu pe blog e ca și cum aș croșeta în 1 și 0 din biți, făcând modele. Doar că ocupația asta e mai inutilă, e mai rău ca a scrie litere pe apă sau în aer. Este, exisă, are o existență limitată. În absența materiei prime - energia electrică în acest caz - acest jurnal aberant al aberațiilor, gândurilor și stărilor va deveni neant. Este, fără a fi. Impalpabil, ca multe alte chestii. Măcar bucata asta de 1 și 0 (biții jucând x și zero) e tarlaua mea, deși concomitent nu e. Oarecum jurnal, oarecum naiba mai știe ce. Pe când de dependență dătătorul facebook mi se pare, în continuare, o porcărie. Acolo chiar e ca la nebuni. Ca și cum ai fi într-un spațiu imens, ca o gară, în care fiecare strigă, unii vorbesc cu alții peste alții, fiecare încercând să strige mai tare ca celălalt, și e o gălăgie, o microfonie, un bruiaj infernal. Și e încă mai efemer decât blogul. O cacofonie de informații, spamuri, bullshituri, chestii amuzante, stări, gânduri și orice altceva. O cacofonie pe care n-am timp să o descifrez. Că e oricum o lume falsă, semi-existentă, semi-orice. Efemeritate efemeră. Și care consumă timp. Se hrănește cu timp. Și nu produce nimic.

Dar ce spuneam? Da, că am avut o săptămână oribilă. Și că nu mi-am revenit. Și că oricum oricât te chinui să-ți faci treaba bine, tot ceva nu e bine, niciodată, în vecii vecilor. KPI (key indicators of performance) zice, da, ai făcut bine campania, cele x-șpe materiale, daaaar! ai depășit numărul de ore estimate deci și bugetul estimat. Și avem scandal cu clientu'. Și așa că vino tu la judecata de apoi și explică de ce mama naibii s-a întâmplat așa. Mă rog, chestia asta luminoasă urmează. Joi. Ce draguuuuț! Deja am imaginea unei săptămâni minunate.
Bun, deci m-am răcorit nițel scriind biți verzi pe pereți. O molie se tot bîțîie pe-aici, pe lângă monitor. Era o replică dintr-o scenetă, nu mai știu care, unde cineva (o babă cred) zicea de nu'ș cine altcineva că e "ciupit de molii". And so am I.

Mda. Nici nu mai știu în care dintre zilele săptămânii haotice, care parc-a ținut la nesfârșit, am pierdut x vieți, ca la jocuri, mă gândeam aberând, ca de obicei, obosită moartă, pe la 8 seara așteptând troleibuzul spre casă în frig și ceață, că pana mea, halal viață. Care viață, casă-muncănervistresmuncă-casă la nesfârșit? Bună afacere. Perfectă! Așa o stare nașpa n-am mai avut de foarte mult timp. O fi specificul muncii în publicitate? În fine, nu are rost să zgândărim rahatul. După cum spunea un clasic în viață, Dominic pe nume, acum mulți ani, când era depresiv... viața e un căcat; iar clipele frumoase sunt ca muștele verzi de pe căcat.

imaginea e de aici: http://liesma.deviantart.com/art/organized-chaos-160240663

marți, 5 februarie 2013

Gone

Mă duc să hibernez nițel. O viață sau două, nu prea mult. Până dă colțul curcubeelor pe pășunea unicornilor verzi pe pereți.

luni, 4 februarie 2013

Aripă încremenită



Încremenită-n piatră rânjește masca falsului zâmbet al vidului zburând imobil sub luciri de curcubee îndepărate, reflectat invers într-o oglindă spartă. ceva sau nimic mascat, fardat și ambalat sub măști ale măștilor puse peste măști mai vechi, iluzii, fum și ceață. Nesățios caută alt sine, ca un cameleon, crezând că-și poate regăsi întâia mască, pe care nici nu și-o mai amintește, dar care-i pare a fi chip adevărat. Se zbate sub povara măștilor confuze, râzînd și plângând cu lacrimi de crododil - roluri în propria-și piesă, unde el e dramaturg, actor, personaj, public și muză. Măști uzate, care în cădere rup din chipul ascuns, pe care nici posesorul nu și-l mai știe. iluzie a unui zbor fără aripi. A unei aripi fără zbor. Iluzionism!

Imaginea provine de aici: http://spartan-chang.livejournal.com/14924.html

duminică, 3 februarie 2013

Prin vulturi vântul viu vuia

Vântul sălbatic lovea turbat copaci, pereți, ferestre, urla la geamuri și la uși, scurma prin crengi. Câtă furie!

sâmbătă, 2 februarie 2013

Roz


Flăcările roz-mov-bleu au incendiat orașul spre apus, au mistuit reflexiile-oglindă ale fațadelor clădirilor cenușii-argintii. O simfonie roz-mov, cu irizații oranj-albastre. Până și Bucureștiul arată bine în situația asta auror-borealistă. Culoare!

vineri, 1 februarie 2013

Frumusețea


O zi plină, agitație, nervi, modificarea modificării și muncă până seara târziu. noroc că am avut ideea genială să duc la muncă o pereche de căști și m-am calmat ascultând Bach, Ceaikovski, Brahms. Am scos-o la capăt. Dar, cu agitația mobilizatoare încă în sânge, ca să-o anihilez am luat-o de la pasajul Basarab pe jos până la Domenii. Mă amuză drumurile astea, mereu vezi ceva haios, oameni, câini haioși, chestii. Și ce să vezi, cum mergeam eu în pas alert, mă trezesc filozofând - de la titlul unei melodii până la filosofii grele. Amuzant, de altfel cum zboară gândul în fel și chip de la una la alta și construiește ipoteze.
Dar ce înțelepciuni nemăsurate mi-au trecut prin cap oare? Păi cam așa. Ce mai e frumusețea asta?! Într-o epocă în care toți vor să fie frumoși, minunați, fantastici ca personajele de pe copertele revistelor, ca actorii din nenumăratele filme care fac elogiul frumuseții (fizice, evident) și se chinuie să fie cât mai aproape de modelele lor totul devine superficial (dar oare a fost vreodată altfel?). Publicitate, reclamă, toți "se vând" grație ambalajului colorat, atrăgător. Societate de consum. Timp n-avem, așa că prima impresie contează, frumusețea e monedă, valută forte. Ok.

Și totuși? Dincolo de chestia asta, specifică (cred) mai ales vremurilor noastre, ce mai e și frumuseșea asta? De văzut o vedem. Sunt frumuseți la vederea cărora absolut toată lumea recunoaște - da, e foarte frumos/oasă. Și mai e frumusețea de genul "mie îmi place X, ție nu ți se pare deloc nemaipomenit". Și viceversa. Se mai spune și că frumusețea stă în ochiul care privește. Asta ar fi în cazul al doilea.
Booon. Deci se pare că frumusețea stă și-n obiectul admirației, și-n ochiul, respectiv mintea celui ce privește. E o relație tare alunecoasă, căci deh, câți oameni, atâția ochi care privesc. Și tot atâția subiecți priviți.
Rumegând gânduri de genul ăstora, mai amestecând Aristotei și Socrăței (Platon și Aristotel adunați într-un cercel, semnătură tip old Cațavencu) în toată bulibășeala, zbang! concluzia. Stai c-am uitat-o. A, ba da. Că până la urmă, pentru noi oamenii, frumusețea se definește prin armonie. Frumusețea ar fi o expresie a armoniei. De asta ar fi atât de diferită pentru fiecare... Că armonia, a naibii, depinde de nenumărați factori, și factorii variază de la om la om, etc etc etc. Da, mare gândire, ca să ajung să definesc ceva prin altceva. Acu' definește armonia! Da' am ajus la civilizație, a venit tramvaiu', am fugit să-l prind, prafu' s-a ales de filosofia mea din puțul gândirii.

Oricum nu-mi plac definițiile, că-s limitative. Da' ce, las' că nu-i bai, pot să fac mișto de mine. E nevoie, să nu mă iau prea-n serios.

Related Posts with Thumbnails