micutze aberatzii

 Ieri, 21 februarie, a fost ziua internațională a ghizilor de turism. Habar nu aveam, desigur, și oricum, ca orice zi oficială, e doar o convenție. Însă, prin faptul că cineva dintre "oamenii mei", adică dintre cei pe care îi însoțesc în călătorii mi-a urat "la mulți ani" a dat valoare acestei convenții. Și m-am făcut să mă gândesc la mine, la colegii mei ghizi, la cei pe care îi ducem și conducem pe drumuri, cărări, coclauri spre diverse experiențe... Sunt oameni - cei care merg greu pe munte, care poate nu au mai fost, nu sunt obișnuiți sau nu au condiție fizică, sau au diverse dificultăți - care au cel mai mult nevoie de un sfat, o încurajare și, de cele mai multe ori, de suport psihologic că să ducă la bun sfârșit o drumeție. Și deși e obositor, faptul că în final ei reușesc să își depășească niște bariere, niște frici sau un disconfort ca să facă un traseu - asta e cea mai mare satisfacție. Faptul că învață ceva, că mai vin și altă dată, că au prins drag de dru

 Asta nu e o rețetă universală. E doar o chestie care mă ajută când e haos în capul meu. Când mi se pare că n-am nicio ieșire, că nu reușesc să fac toate chestiile pe care trebuie să le fac, că sunt depășită, că dau ca disperata din mâini că să mă mențin la suprafață dar parcă sunt la limita înecului... Și da, am fost de mai multe ori în ultima jumătate de an în situația asta, ca și de n ori mai înainte, doar că atunci doar mă agitam așa cu sufletul la gură până trecea valul. Cum-necum, ideea de bază a fost să mă limpezesc. Și primul pas a fost să fac lista. Lista de chestii pe care trebuie să le fac - alea multe, mici și mari, mai simple și mai complicate sau aparent fără ieșire.  Prima listă a fost lungă, am scris toate câte mi se adunaseră pe cap. Erau multe, unele to-do-uri zilnice, mărunte, enervante, de care simțeam că nu am timp sa mă ocup cu săptămânile, altele impuse de job, altele autoimpune, altele erau chestii pe care simțeam nevoia să le fac că să mai respir, să mai simt c

Toate lucrurile alea super-sensibile, pe care nu simțim că le-am putea spune cuiva. Cele mai profunde și ascunse nesiguranțe, frici, temeri, sentimente care nu-s politically corecte.  * - din nou niște gânduri pe care am început să le pun în formă scrisă de pe 11 ianuarie și pe care le-am abandonat mai apoi pentru că mi-am pierdut nu ideea, ci, cumva, simțeam că ce gândisem nu mai era relevant, era neîncheiat... Le reiau acum, la o lună distanță... Nu știu când le voi încheia... - *  Pe unele nu le spuneam din cauză că mă temeam că voi fi judecată sau se va râde de mine. Pe altele pentru că eu judecam că nu e fair-play să le spun. Și acum am lucruri pe care nu le spun, dar din motive diferite. Nu de mult timp am înțeles că lucrurile alea sensibile pe care nu le spun... De fapt nu prea privesc pe altcineva. Și nici nu interesează cu adevărat pe altcineva decât pe mine. Din momentul ăla am putut să și vorbesc despre ele, pentru că părerea altora nu era relevantă - doar că, de multe ori,

Soare strălucitor. Cer. Și, sporadic, nori. Tot ce e viu se bucură de lumina și căldură, oameni, păsări, pisici, muguri... Alteori, norii vin atât de mulți, se adună într-un strat atât de gros încât nici soarele nu vede nimic sub ei, nici viețuitoarele de jos nu vad nimic în afară de o lumină cenușie, iar soarele pare doar o amintire îndepărtată. Imaginile astea ar fi o metaforă și pentru ceva ce mi-a trecut prin minte. Norii ar putea fi gânduri, cuvinte, percepții, concepții, păreri. Soarele ar putea fi lumea așa cum este de fapt, realitatea.  Iar viețuitoarele am fi chiar noi. Norii-gânduri sunt toate părerile, prejudecățile, percepțiile despre lume, modul în care o privim, filtrat, reflectat, deformat, depinde... O pătură creată chiar de noi.  Multă vreme am crezut că doar ne ascunde realitatea, ceva în genul să nu vezi pădurea din cauza copacilor... Dar azi mi-a trecut surprinzător prin minte că poate, de fapt, avem neapărat nevoie de ea...  De ficțiunile noastre, nu doar ca să ne