micutze aberatzii

 Ăsta e un gând care mi-a trecut prin cap... în timp ce dădeam cu aspiratorul. A doua zi aveam examenul final de ghid montan și cred că eram cam agitată de mă apucase hărnicia la 8 seara. Desigur, gândul n-avea legătură cu aspiratorul. Poate doar cu  făcutul curățeniei în minte, în ce fac și ce simt. Am făcut câteva chestii în ultima vreme care au necesitat curaj și să uit „vechea mea viață” în care mă consideram cumva (n-are rost să zic nimic, dacă zic asta dacă se supără cineva, dacă fac asta sau nu fac asta ce-o să zică o să facă sau o să dreagă cineva, mai bine aștept să văd ce se întâmplă, poate se rezolvă, sau așa e viața, n-am ce să fac) și să fac exact ce am simțit - la momentul când mi s-a limpezit imaginea. Și a fost tare bine. De data asta m-am simțit bine. Și nu pentru c-am avut curaj (adică să mă laud eu), sau așteptând să mă laude careva, ci doar pentru c-am simțit că așa e bine și că asta e ceea ce trebuie făcut. Și nu mâine sau poimâine ci în acea clipă.  Și mă gândeam

M-am confirmat pe cale experimentală că teama de ce cred eu c-ar fi și s-ar întâmpla sau m-aș simți într-o situație - nu e decât în mintea mea. Toate blocajele și toate piedicile, toate chestiile care mă sâcâie și mă jenează sunt DOAR în mintea mea. În relația cu alți oameni, mi-am format o imagine despre fiecare. O imagine, nu o realitate. Poate fi bazată pe cunoaștere, dar numai în mică parte. Imaginea pe care mi-am format-o despre Dominic, de exemplu - că tot aveam problema asta, cum să-l sun și să-mi dau seama că îi e rău și n-am ce să-i fac (a se vedea frământările de când n-am fost în stare să-l sun de ziua lui) - mi-am dat seama abia ieri - e formată din mii de fragmente străine de mine: cum se vedea el acum 20 de ani sau mai mult de când ne-am cunoscut la All; cum s-a văzut el pe sine în diverse etape ale vieții (știu asta, mi-e cel mai bun prieten, am vorbit foarte mult despre multe în toți anii ăștia); cum l-au văzut și cum îl văd prietenii, amicii mai vechi și mai noi; cum s

 După remarcarea în munții Cernei m-am gândit să scriu ceva despre asta. Doar că nu-mi ieșea, nu mi se sedimentaseră și limpeziseră lucrurile. Se pare că abia acum se decantează, așa că profit de moment. Voluntariat. Suna așa, ceva oarecum mișto, dar pentru alții, pentru tineret. Cel puțin așa îmi suna mie acum mai mulți ani. Apoi am ajuns la o plantare - prima dată cu firma. Am descoperit că e foarte mișto. Deși e muncă fizică, și nu ușoară (am și plantat, am mai lărgit și gropi - în sol argilos-nisipos), poate fi foarte fun (distractiv). Și că simți, dar frate, chiar simți că ai făcut ceva. Simți și cu psihicul, dar și cu fizicul. Ai o mulțumire a unul lucru bine făcut și făcut de mâna ta, și foarte palpabil. Am mai fost apoi la plantări. Uneori am avut pe lângă mine prieteni, alteori doar cunoscuți, alteori nu știam pe nimeni. Dar tot mișto a fost, de fiecare dată. Am mai mers și la „Curățenie de primăvară la Grădina Botanică” de câteva ori și o dată și la cea de toamnă. Aici doar p

 Nu știu ce să zic, în perioada asta nimic nu mi-e limpede și clar, toate mi-s amestecate, gânduri, sentimente, porniri.(am două postări nereușite nepublicate încă, pentru că pur și simplu probabil încerc să exprim prea mult sau prea puțin fără să înțeleg nici eu ce). Pot doar să afirm că am fost mult mai atentă la ce simt, încercând să mă înțeleg. Și să mă lămuresc un pic. Pentru că am simțit de mai multe ori că procedând ca până acum ceva undeva în adâncul ființei mele nu era mulțumit. Ceva scârțăie. Nu a mai fost ca pe vremuri, când nemulțumirea asta ducea la nervi și crize de autoânvinovățire sau de resentimente asupra altora. Era doar un ceva mic (un pitic?) care se scălâmbăia și îmi atrăgea atenția că de fapt nu-mi convine, nu mă simt ok cu ceva. Și spre surprinderea mea, da. erau chestii pe care m-am obișnuit să le ignor dar care dintotdeauna mă făceau să mă zburlesc.  Când în vreun grup unii exagerează cu „eu eu eu! Am făcut, am dres, am cules! Numai eu fac, dreg sunt! Merit to

Iată că a trecut și remarcarea în Munții Cernei. Adică perioada cât am putut sta eu acolo. Așteptată cu o stare de ușoară agitație, trăită intens, acum parcă a trecut foarte repede, exact ca o undă. Ce a rămas? Peisajele minunate. Drumurile de pământ, off-road cu șleauri adânci. Lumina  caldă a dimineții peste livada de meri și peri. Lumina blândă a apusului. Pajiștea imensă care a fost gazda noastră în prima noapte. Nopțile cu lună crescătoare, care lumina ca un far, miile de stele de pe cer. Semnele proaspăt marcate. Dificultățile nenumărate și fel de fel de obstacole neprevăzute care apar în activitatea de pe teren. Mici accidente. Dorința de a face ceva bun și în folosul celorlalți. Miile de cosași și greieri bârâitori din ierburi. Căldura mare, măceșele, murele, merele, perele. Cățeii cerșetori de hrană și afecțiune ai stăpânilor locului. Fel de fel de păianjeni mari, colorați în fel și chip. Senzația că ai făcut prea puțin față de ce ai fi vrut. Că se putea face mai mult. Nostalg