micutze aberatzii

 Ia să vedem ce-a mai fost de la ultima scriere...  A mai fost un Camino litoral pe partea bulgară, organizat de Andrei. M-am băgat și eu, că de, demult voiam să văd partea aia, inclusiv veșnicul Ezerets unde gașca mea mergea de ani buni și eu nu apucam... A fost și ploioasa-cețoasa excursie de pe platoul Bucegilor, cu Omu și Crucea Caraiman Apoi dificila experiență de pe 11 septembrie pe Viștea-Moldoveanu. Nu din cauza traseului, ci a ce s-a întâmplat Apoi urma Negoiu, dar a fost (iar) rea prognoza și aici Andrei a sacrificat Lespezile de pe 1 octombrie și le-a înlocuit cu reprogramarea Negoiului. Deci am avut un weekend complet liber, în care n-am făcut nimic, doar am dormit, am alergat sau m-am plimbat. Și da, apoi a urmat de mine organizatul mic Camino litoral de Deltă. Fabulos de frumos și interesant, dar cu destule neprevăzute, de tot felul. Apoi la Negoiu, care a început frumos, a continuat răcoros și s-a lungit până pe noapte. Aici n-am fost în formă, mi-a fost greu, cam cum mi

 Am lăsat oarecum uitării blogul ăsta - nu e nici prima și probabil nici ultima dată. Multe s-au întâmplat, m-am întors la work from office de la work from home (nu că mi-aș fi dorit eu asta, ci direcțiunea), timpul „liber” a intrat în sac - de fapt, după felul în care mă gestionam muncind de-acasă, munca la birou îmi pare curat hoție de timp, adică de viață. Îmi pare că depinde doar de mine să nu mai fie așa, dar probabil e nevoie să mi se pună pata și să dau naibii munca în stil clasic, cu orice risc. Sau naiba știe. La birou sunt acum ca și cum m-aș fi angajat într-o firmă nouă. Cu mici excepții, firma e compusă din oameni noi, pe care n-am apucat să îi cunosc, lucrurile nici nu se leagă - dar nici eu nu mai am pornirea să văd, să scormonesc, să văd ce e cu oamenii ăștia (mulți deja din generații foarte noi, care evident că se înțeleg între ei, au preocupări similare, cu care am destul de puține în comun așa, la o primă vedere). Nu pot spune că mă simt ca la Armada, unde chiar n-ave

Alerg. E noapte și ninge. Fulgii iuți mi se lipesc de față, îmi intră în ochi. Dar e o atingere soft, nu e crivăț. Doar fulgi mărunței, dar fulgi. E 1 martie, București, Herăstrău. Sunt pe final de tură de lac. O idee creață neașteptată, să ies să alerg pe cea mai mohorât-deprimantă vreme, cu umezeală și lapoviță.  Și totuși! Una dintre cele mai frumoase zile, deși înnorată, cu precipitații, totul gri și ud. Alergând, am simțit că ninsoarea asta avea rostul ei, că viața are nevoie de ea, că iarna se mai joacă, își mai scutură plăpumile, are încă multă putere, dar... nu e în război cu primăvara. Crenguțele înmugurite, gata să se desfacă în frunzulițe sau flori primeau bucuroase fulgii care se topeau pe ele, transformându-se în picături de cristal lichid. Străluceau în lumina felinarelor.  O zi mohorâtă nu e o zi rea. Nu e deprimantă decât dacă o privim așa. E doar o zi. Și are rolul ei. E diferită, chiar dacă uneori pare identică cu o alta. Așa cum sunt și viețile noastre, ale oamenilor

 Războiul și refugiații și toate emoțiile pe care le trăim. Cum reacționează oamenii la tot ce se întâmplă acum... Atât de diferit. Unii (dintre cunoscuții mei, desigur, vorbesc de bula mea) se implică în diferite moduri de a ajuta. Puțini s-au adunat cu unu-doi prieteni, au pornit la strâns ajutoare și s-au și dus la puncte de trecere a frontierei cu ele sa le ducă personal. Și să ajute acolo ca voluntari. La polul opus cineva alege să se alăture unui grup care simte nevoia să se ducă chiar la Kiev, să participe activ la lupte de partea ucrainienilor. Ambele acțiuni vin din exasperarea de a nu putea face nimic că să oprim războiul. Și ca să scăpăm de această amenințare. Și fiecare alege o cale de a reacționa (nu doar cele două menționate, între ele și dincolo de ele sunt milioane de posibilități). Nu mă voi ocupa de străvechea opțiune de a lua arma în mână și a continua ideea de a opune rău răului. Mă voi ocupa de celălalt aspect, care îmi pare mai interesant. Ce am observat încă din

 Ieri, 21 februarie, a fost ziua internațională a ghizilor de turism. Habar nu aveam, desigur, și oricum, ca orice zi oficială, e doar o convenție. Însă, prin faptul că cineva dintre "oamenii mei", adică dintre cei pe care îi însoțesc în călătorii mi-a urat "la mulți ani" a dat valoare acestei convenții. Și m-am făcut să mă gândesc la mine, la colegii mei ghizi, la cei pe care îi ducem și conducem pe drumuri, cărări, coclauri spre diverse experiențe... Sunt oameni - cei care merg greu pe munte, care poate nu au mai fost, nu sunt obișnuiți sau nu au condiție fizică, sau au diverse dificultăți - care au cel mai mult nevoie de un sfat, o încurajare și, de cele mai multe ori, de suport psihologic că să ducă la bun sfârșit o drumeție. Și deși e obositor, faptul că în final ei reușesc să își depășească niște bariere, niște frici sau un disconfort ca să facă un traseu - asta e cea mai mare satisfacție. Faptul că învață ceva, că mai vin și altă dată, că au prins drag de dru

 Asta nu e o rețetă universală. E doar o chestie care mă ajută când e haos în capul meu. Când mi se pare că n-am nicio ieșire, că nu reușesc să fac toate chestiile pe care trebuie să le fac, că sunt depășită, că dau ca disperata din mâini că să mă mențin la suprafață dar parcă sunt la limita înecului... Și da, am fost de mai multe ori în ultima jumătate de an în situația asta, ca și de n ori mai înainte, doar că atunci doar mă agitam așa cu sufletul la gură până trecea valul. Cum-necum, ideea de bază a fost să mă limpezesc. Și primul pas a fost să fac lista. Lista de chestii pe care trebuie să le fac - alea multe, mici și mari, mai simple și mai complicate sau aparent fără ieșire.  Prima listă a fost lungă, am scris toate câte mi se adunaseră pe cap. Erau multe, unele to-do-uri zilnice, mărunte, enervante, de care simțeam că nu am timp sa mă ocup cu săptămânile, altele impuse de job, altele autoimpune, altele erau chestii pe care simțeam nevoia să le fac că să mai respir, să mai simt c

Toate lucrurile alea super-sensibile, pe care nu simțim că le-am putea spune cuiva. Cele mai profunde și ascunse nesiguranțe, frici, temeri, sentimente care nu-s politically corecte.  * - din nou niște gânduri pe care am început să le pun în formă scrisă de pe 11 ianuarie și pe care le-am abandonat mai apoi pentru că mi-am pierdut nu ideea, ci, cumva, simțeam că ce gândisem nu mai era relevant, era neîncheiat... Le reiau acum, la o lună distanță... Nu știu când le voi încheia... - *  Pe unele nu le spuneam din cauză că mă temeam că voi fi judecată sau se va râde de mine. Pe altele pentru că eu judecam că nu e fair-play să le spun. Și acum am lucruri pe care nu le spun, dar din motive diferite. Nu de mult timp am înțeles că lucrurile alea sensibile pe care nu le spun... De fapt nu prea privesc pe altcineva. Și nici nu interesează cu adevărat pe altcineva decât pe mine. Din momentul ăla am putut să și vorbesc despre ele, pentru că părerea altora nu era relevantă - doar că, de multe ori,

Soare strălucitor. Cer. Și, sporadic, nori. Tot ce e viu se bucură de lumina și căldură, oameni, păsări, pisici, muguri... Alteori, norii vin atât de mulți, se adună într-un strat atât de gros încât nici soarele nu vede nimic sub ei, nici viețuitoarele de jos nu vad nimic în afară de o lumină cenușie, iar soarele pare doar o amintire îndepărtată. Imaginile astea ar fi o metaforă și pentru ceva ce mi-a trecut prin minte. Norii ar putea fi gânduri, cuvinte, percepții, concepții, păreri. Soarele ar putea fi lumea așa cum este de fapt, realitatea.  Iar viețuitoarele am fi chiar noi. Norii-gânduri sunt toate părerile, prejudecățile, percepțiile despre lume, modul în care o privim, filtrat, reflectat, deformat, depinde... O pătură creată chiar de noi.  Multă vreme am crezut că doar ne ascunde realitatea, ceva în genul să nu vezi pădurea din cauza copacilor... Dar azi mi-a trecut surprinzător prin minte că poate, de fapt, avem neapărat nevoie de ea...  De ficțiunile noastre, nu doar ca să ne