BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

marți, 23 septembrie 2014

Un concediu de pomină - ziua 8

Ne-a trezit soarele, se făcuse cald în cort. Ne-am decis să mergem pe jos până la cascada Lolaia aceea, să bem o cafea și să halim o omletă sau ceva la cabana Lolaia (aflasem în ziua precedentă de la un tip și-o tipă care veneau pe jos din sens opus că nu e așa departe, că există cabană, că drumul e și mai prost pentru mașină) și să ne întoarcem la mașini. Așa că am strâns bagajele și corturile, le-am îndesat în mașină iar noi am pornit pe jos către Lolaia. Era cald, zăpușitor și drumul parcă nu se mai termina, cei doi km au durat parcă foarte mult.

Peisajul frumos, în continuare, ba desișuri, ba poieni, rugi de mure nu foarte coapte pe margini, și aluni cu alune nefăcute încă. În fine ajungem la un indica în lemn pe care scria Cârnic. Fleșcăiți, ne întrebăm cât o mai fi până la cabana Lolaia, o cafea, o cafeaaaaa, ajutooor. Ne târâim încă un pic și începem să vedem case în construcție. Ajungând mai aproape, vedem că în stânga, după vilele în construcție era ditamai campingul și o pensiune ba parcă chiar mai multe. O pensiune fățoasă și drăguță ne tentează, n-o chema Lolaia ci nu mai știu, ceva gen Cristi sau altceva de genul ăsta. Intrăm, terasă frumoasă, pustie. Ne așezăm la o masă și începem să căutăm un proprietar ceva. Găsește Conu pe un nene, vine, ne întreabă ce am dori, cerem cafea, omul zice imediat, mă duc să fac... Moment în care am renunțat să mai cerem de mâncare, că și așa a fost amabil bietul om și s-a dus să pună de cafea. Bem cafeaua, intrăm în vorbă cu nenea, întrebăm și de cascadă, ne zice să mergem pe drum în sus, tot înainte pe drumul forestier până dăm de trepte, că e amenajat și nu e periculos, putem liniștiți să mergem în sandale.

Pornim încolo, moment în care ne dăm seama că sunt mai multe pensiuni înșirate pe drum, iar a treia e cabana Lolaia de care auziserăm noi, mare, am văzut că avea și un perete pentru cățărare, un foișor mare și o curte măreață. Trecem de ea, mergem ce mergem, la un moment dat din drum se face o potecă cam noroioasă, o fi pe acolo, nu o fi, încercăm dar parcă e prea nașpa, în plus omul zisese de trepte, or aici ciuciu trepte, ne întoarcem și continuăm pe forestier. Ne intersectăm cu un grup mare de copii, o tabără presupu, apoi cu mici grupuri de străini. Ajungel și la trepte, coborâm, da, frumoasă cascadă, și locul de belvedere tare deștept amenajat, inclusiv su suport pentru pus aparatul și făcut poze. Ne-a plăcut cascada Lolaia. Frumușică foc!

Am făcut apoi drumul întors spre mașini, am ciugulit ceva să nu murim de foame și o pornirăm mai departe. Urma să mergem spre Carașova, în Cheile Carașului, să campăm lângă Peștera Liliecilor - ne spusese nea Ion cel ce bucătărea pentru echipa de fotbal de juniori că e ok, că se campează și se ajunge și cu mașina acolo. Și am mers. Am mers cu mașina o grămadă.

Dacă nu mă înșel, prima oprite a fost Hunedoara?! voiam să vizităm castelul Huniazilor. Fiind weekend, era plin. Frumos, tare frumos. Trecem podul, ne apropiem de poarta, unde vedem preţ vizitare adulţi 25 lei. Calcule rapide, pentru un cuplu rezulând o cheltuiala bruscă de 50 de lei, aşa că renunţăm la idee. Săracii, ei s-au oferit să ma duc doar eu să vizitez iar ei s-aştepte, dar nu era ok. Poate cu alta ocazie.

Am trecut prin Reşiţa, în fine, am mers mult, mult, am obosit de atâta mers... Am uitat de tunelul fotogenic, aia e...

Am ajuns pe înserat la Carașova, în parcul național Cheile Carașului, în căutarea Peșterii Liliecilor, unde înțeleseserăm noi ca am putea campa, așa era planul. Parcăm, căutăm marcaj ceva... ciuciu... în cele din urmă vin două sau trei tipe cam nămolite, intrăm în vorbă cu ele, tocmai se întorseseră fix de la peștera liliecilor... aflăm că în niciun caz nu se ajunge cu mașina acolo, că e de mers ceva, de trecut și prin râu, așa că renunțăm să ajungem acolo chiar atunci, mai bine căutăm un loc de campare pe lângă Carașova.

Intrăm în Carașova, de învârtim pe străzi, la un moment dat, inspirați, oprim să întrebăm pe cineva, avem noroc, un băiat zidar sau ceva ne-a explicat ca sunt locuri de campare, ne-a zis cum să mergem pe ce străduțe. Ținem noi drumul, ieșim din Carașova, mergem pe malul râului, se văd poienițe micute pe mal... trecem și de un loc excavat... ajungem la o mare poiană, avea și cabina de wc, și coșuri de gunoi... erau și vreo două-trei mașini și 3 corturi. Aici e de noi! Ne ducem și-i întrebăm pe unii care erau cu ditamai cortul de camping, doi neni și o tanti, daca se poate campa, daaa, sigur, venți, veniți, uitați e loc aici cât china, noi suntem aici de o săptămână... e un loc minunat!
Zis și făcut. Am pus corturile, ne-am instalat, fix când începea să se lase seara. Singurul lucru era că, fiind noi pe malul apei, se ridicau aburi, era cam ca o ceață pe râu - ceea ce prevestea umezeală. și insecte. Altfel, era de vis! Ne-am luat beri, am halit pe săturate... Vecinii noștri pe pajiște, cei trei fani ai statului cu cortul, ne-au făcut cadou o jumătate imensă de pepene, l-am lăsat în râu la rece să nu se strice... Am stat la taclale până târziu, în ciuda ciupiturilor de țânțari... Pe noapte am descoperit, când să mergem la culacre, că ale noastre corturi au fost asaltate de zeci de melcușori, cocoțați peste tot. A, și a mai fost un episod straniu. La un moment dat cum stăteam noi pe scăunele cu berea în nas, vjjjt! din stânga, dinpre Carașova cum stăteam noi, trece un ceva, gen stea căzătoare, dar cu o traiectorie scurtă, căci brusc s-a inflamat, a luat foc, fșșșșt! și-a pierit. Am rămas mască. e-o fi fost, habar nu am.
O chestie fantastică. M-am trezit în toiul nopții, să fi fost ora 2 sau 3 noaptea... am ieșit din cort. Era lună plină-plină, mare, era chiar puțin deasupra mașinii lui Baftă. O atmosferă de basm, căci aburul cețos crease o perdea vaporoasă, tot peisajul părea complet ireal, ca un vis. Și lumină nu chiar ca ziua, dar aproape!

miercuri, 3 septembrie 2014

Un concediu de pomină - ziua 7

Dis de dimineață m-am trezit, am strâns bagajul și-am plecat spre intrarea la Sarmisegetusa. Am ajuns repede, era deja deschis, în ciuda celor afirmate de nea Ion, care zisese ca se deschide la 10. Erau deja câteva mașini parcate, câteva grupuri care se preumblau. Am plătit, am intrat. Nu știu dacă am mai zis, dar pe mine personal m-a dezamăgit un pic. Nu pot spune cu precizie exact ce, dar per total... parcă lipsește ceva.
În primul rând, semnalizarea prin areal total deficitară. Nu era mare lucru să pună o schemă cu ce ruine unde se află și înotro să o iei din punctul x dacă vrei să ajungi la templul nu știu care. Apoi informațiile de pe tăblițele explicative. Un bullshit total. Nicio informație cu adevărat interesantă, niște abureli. Cât să vii vacă și să pleci bou. Cu informațiile, varză.
Ruinele - runine, deh. Frumos integrate în peisaj, prin iarba înaltă și plină de rouă. Am văzut clădirile de lângă intrare, amfiteatrul, apoi m-am prins văzându-i pe alții, că se mai continuă încolo, pe o cărăruie, printre tarlalele cu fânețe ale sătenilor, cu forul. Am mers ceva, am trecut pe lângă Praetorum procuratoris, care nu arăta deloc rău, de unde drumul continua încă... până la For. Forul mi-a adus niște nedumeriri: ce e cu grinzile metalice de pe laturi? nu par a fi romane... Aceeași impresie de neîngrijit, ok, ruine, dar parcă ruine lăsate de izbeliște de la un moment dat încolo... parcă cineva le-a dezgropat apoi le-a lăsat cam baltă, punând trei tăblițe care te buresc cu informații lanunare și cam atât. Nu știu exact de ce mi-a rămas impresia asta, poate nu eram eu în toane bune. Habar n-am.
După hoinărit prin forum m-am întors către intrare, la un moment dat se făcea în dreapta altă cărăruie pe care veneau niste copii cu capre și căței, mi s-a părut că văd și încolo niște ruine, m-am dus, da, erau mai multe temple. Super semnalizare, după cum am mai spus. Mi-au plăcut, le-am văzut, m-am întors la intrare, i-am sunat pe ai noștri, Hai la Zamolxe, să mâncăm pepenele cu toții înainte să plecăm. Zis și făcut. M-am întors la camping-pensiune, halit pepene.
Ne-am îmbarcat îm mașini cu obiectiv biserica de la Densuș și apoi cetatea Mălăiești. Drum pitoresc, frumos, multă vegetație. Vizităm Densuș, da, frumoasă și aparte biserica. Și surprinzătoare și emblematică ridicarea unei biserici, simbol creștin, din pietrele de la Sarmisegetusa Ulpia Traiana. Apoi tot pe drumuri pitorești către Mălăiești, unde am căutat cetatea Mălăiești, contoversat restaurată cu fonduri europene.

Am ajuns în Mălăiești, am văzut întâi un panou cu "cetatea medievală" care nu indica nimic, apoi am dat de un panou care indica către cetatea Mălăiești. O parcare mare, unde am lăsat mașina. Nenumăratele ciupituri de insecte colecționate până atunci se încălziseră (vremea era caldă bine) și ne dădeau de furcă... Am urcat treptele către cetatea - era pustiu, nici țipenie. Doar noi, rugii de mure, râulețul și vegetația. Și câteva balegi proaspete. Ne-am oprit la un mare rug de mure unde ne-am ospătat cu mure, apoi am continuat urcarea. Am ajuns la cetate. Da, într-adevăr, nu putem vorbi de o restaurare în sensul tradițional al cuvântului. Mai mult transformare într-un obiectiv turistic, gen pensiune. De fapt materialale folosite la asta te duc cu gândul, la o pensiune. Și pentru o cetate mi se pare cam ciudat sa aibă un turn și două ziduri neînchise de nimic pe cealaltă latură. Altfel fotogenic locul, au construit și o scenă cu bănci pentru public, cu o acustică incredibilă.

Ne-am adunat iar în mașină. Unde să mai mergem, unde să campăm?! Să găsim vreun râu, o poieniță și asta e. Am văzut undeva scris ceva de râul Bărbat, unde zicea unul din nenii întâlniți pe Parâng că o să meargă la pescuit, hai să mergem de-a lungul până om găsi loc de campat. Mergem mergem, drum frumos, sălbatic, au văzut ceilalți și o făzăniță (eu n-am văzut-o, nu aveam vizibilitate)... Ajungem într-un sat, cam mulți minoritari cu pielea întunecată... Renunțăm să mai căutăm oc de campat prin preajma satului, facem drum întors. Ajungem la niște indicatoare pentru mai multe obiective turistice. Alegem întâi iazul sau lacul nu-știu-cum, am uitat cum se chema. Porneau niște șleauri printre câmpurile semănate cu grâu. Drum rău, ne gândim, dacă plouă, cum o să ieșim de aici? Când deja ne întrebam daca chiar ajungem undeva dăm de lac, iaz, cum îi zice. A, trebuia să fi avut nuferi, dar nu mai era sezonul lor. Arăta ca o baltă obișnuită, cu stuf, broaște și multe coțofene. Nu ne-a plăcut pentru campat, ne-am gândit, traumatizați, și la țânțari... Am renunțat la idee și ne-am întors la locul cu multele indicatoare. Următoarea alegere: fânețele cu narcise. O luăm într-acolo. Am ajuns. Frumos, foarte frumos, dar iarba cât casa, nu mergea de pus cortul. Floricele de câmp, ce mai, fâneață. Narcise nu mai erau la vremea lui cuptor, erau fluturi, coțofene, și alte multe insecte. Și albine grămadă, era o stupină lăsată pe-acolo. Așa că am plecat și de acolo.
Ne-am întors din nou la locul cu indicatoare, pentru o ultimă încercare.
Vedem cascada Lolaia. Verei îi sună cunoscut de la vârful Lolaia din Retezat. Hai încolo, om găsi noi un loc de campare pe-acolo. Zis și făcut.
Mergem, mergem, trecem printr-un sat, întrebăm niște femei care ședeal în fața porții la taifas daca ajungem la cascada Lolaia daca mergem pe acolo, cam cât mai e, d-astea. Ne spun că e bine încolo, că trebuie să păstrăm direcția spre Cârnic, că se merge cu mașina până acolo, e drum forestier, nu foarte grovav, dar este.
Pornim, și mergem, mergem, mergem nu se mai vedea Cârnic ăla, peisajul devine din ce în ce mai frumos, ajungem pe un drum forestier printre fânețe și început de munți, păduri, un râu se auzea din vale, în față se vedea Retezatul... Un peisaj de vis. Cum mergeam noi așa întrebându-ne cât o mai fi, vedem o cireadă de vaci pe laturile drumului, unde se lărgea locul într-o poiană foarte mare, și apoi dăm peste doi oameni care stăteau în iarbă la marginea drumului, țărani din partea locului, păzeau vacile, și-i întrebăm cât mai e până la Cârnic, la Lolaia, daca merge mașina până acolo... Femeia ne zice că mai e ceva, nu mult, vreo 2 km, drumul nu prea bun pe câteva porțiuni, atunci întrebăm că dacă ar fi să punem corturile aici e pericol de urs sau ceva, daca e vreun izvor, altceva decât râul care se auzea în vale... Da, putem campa liniștiți, ne zice că ceva mai încolo e un loc cu vetre pentru foc, că nu-i pericol de urși, de când sunt ei nu s-a pomenit de urs pe-acolo, intervine bărbatul, că e circulat drumul și nu s-apropie ursul, mai ales daca simte și miros de fum de la foc. E și izvor undeva după tufele alea (n-am găsit izvorul ăla, dar nici nu cred că am căutat ca lumea). Mulțumim și pornim mai departe.
Nu mai mergem mult, vreo jumătate de kilometru și dăm de porțiunea mai nasoală de drum. Îl frecăm la cap pe Baftă că hai să nu riscăm, dacă o ploua cum ne întoarcem, cum trecem, hai să ne întoarcem unde ziceau oamenii ăia. Baftă cedează, așa că ne întoarcem. Găsim locul de campat, cu locuri pentru foc făcute de alții, punem corturile și ne uităm împrejur.
Cum am mai spus, un peisaj de vis. Ditamai pajiștea bucolică între munți, râul pe vale ascuns de desișul pădurii, versanți împăduriți, cer albastru, piscuri înalte în zare, lumină aurie de după-amiază. Locul ne încurajează să facem focul. A tras o bură de ploaie, nu foarte tare dar a umezit lemnele. Le-au aprins cu greu, dar în fine s-a pornit focul. A fost un foc fumegos, dar foarte bun. Am stat la taclale până târziu. S-a ivit ți luna, mereu flancată de nori, în seara aceea n-au reușit să-i facă poza visată fotografii noștri. A, n-am zis cred pe nicăieri că de la începutul călătoriei noastre, luna în creștere ne-a vegheat fiecare noapte. Aici, la poalele Retezatului, luna era aproapre plină.

Un concediu de pomină - ziua 6

Ziua 6 a fost zi de lălăială prin Sarmisegetusa și Hațeg.
Ne-am trezit când am avut chef, ne-am lălăit cu micul dejun, am intrat în vorbă cu doi dintre cei care aveau grijă de copilașii fotbaliști, o doamnnă între două vârste și un domn în vârstă și plin de povești. De la ei am aflat despre grupul vorbitor de engleză că-s arheologi, canadieni, că au stat o lună și ceva și în ziua următoare pleacă, că copilașii aveau azi meci nu mai știu unde, destul de departe, ceva gen alba Iulia, la câteva ore de mers cu autocarul... Ne informăm și cu ce chestii ar fi de vizitat în zona Cheile Carașului... Nenea în vârstă era umblat mult și era chiar din zonă, ne-a recomandat câte ceva prin Cheile Carașului.

Apoi ne-am suit în mașină și ne-am dus prin Hațeg la vânătoare de sh-uri. În plan era să apucăm să vizităm nu știu ce biserică, of, ce lapsus... așa, Densuș, la întoarcere. Iar pe mine să mă lase la porțile Sarmisegetusei Ulpia Traiana, ca s-o vizitez, iar apoi să vin pe jos până la pensiune, timp în care ei s-ar fi apucat deja de fasolea cu ciolan la ceaun... Numai că planul de-acasă nu se potrivește cu cel din târg, la mocăiala noastră de gașcă mocăită au contribuit sh-urile bogate din Hațeg. Când am terminat turul, era deja cam târziu. Am decis să tăiem de pe listă Densuș. Cum ne întorceam noi cu prada bogată, pe drumul cu meri către Sarmisegetusa se vede clar, iar, venind ploaia dinspre munte. Și chiar se vedea, nu glumă! Renunț la vizitarea Sarmisegetusei pe ploaie și mergem direct la pensiune. Cum deschidem portierele - ploaie! De data asta a fost o ploaie strașnică, care a mai și durat destul de mult, nu cum a fost cea din ziua precedentă.

Ne-am plantat din nou în foișor, noi fetele ne-am spălat pe cap, apoi fiecare și-a căutat ceva de făcut. A fiert pe aragaz fasolea în două ape, au fost pregătite legumele, și cum a stat ploaia Baftă a spart lemne, apoi s-a făcut focul și s-a pornit ceaunul. Apoi a durat destul până s-a făcut faolea asamblată cu ciolanul în ceaun. Cât se făcea fasolea m-am și uscat pe cap, am și citit aproape jumătate de carte (Chinua Achebe - O lume se destramă). A fost gata când deja se lăsase întunericul... deja terminaseră de mâncat și arheologii, și copiii fotbaliști. Arheologii erau în vervă, se pozau în grup, pe urmă cred că s-au dus undeva într-una din clădirile pensiunii să petreacă.

Fasolea a fost foarte bună, băieții au fost foarte lăudați pentru meritele lor. La fel salatele de varză și de ceapă. Mimi a jucat ping-pong la masa din foișor ba cu Baftă, ba cu Conu... Între timp noi pileam la vinișor... S-a făcut târziu, ne-am dus la somn cu greu. Eu una m-am resimțit după fasole, dar se pare că am fost singura.

Cum a doua zi trebuia să plecăm, ca să nu ratez ocazia de a vizita Sarmisegtusa am stabilit să mă trezesc mai devreme și să mă dus per pedes la ora 10, s-o vizitez, iar când am terminat să-i sun să mă ia de-acolo. Condiția era să las bagajul făcut și doar cortul de strâns.

Related Posts with Thumbnails