Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din decembrie, 2012

un copac cu flori... nu, cu guguștiuci

Sâmbătă seara, când mă întorsesem de la cumpărăturile for ză christmas și pusesem de încălzit un ceai văd, pe geamul bucătăriei, în dudul din spatele blocului, o priveliște rară: o grămadă de porumbei. Întâi am văzut 3. Apoi am văzut că mai zburătăcește ceva. 4. După care mă uit mai bine, mă apuc să număr... 6! nu, 7! Și, mare minune, nu se băteau între ei (că de obicei perechea "stăpână" a locului îi gonește pe toți intrușii. Vreo doi erau sigur pui, că erau mai micuți și mai prostuți, adica se încâlceau în crenguțe, se așezau pe crenguțe prea subțiri. Iar câte un părinte îi supraveghea îndeaproape. Dudul nostru era împodobit de porumbei. Dimineața - nici urmă de porumbei, plecaseră cu toții. PS. Deși părea a fi o întâmplare întâmplătoare, se pare că nu e așa. De atunci i-am vazut in fiecare seara, înainte de a se întuneca, puzderie de guguștiuci vin pe rând și se adună în dud.

De iarnă

Miros de brad proaspăt tăiat, de crenguțe de brad rupte, de cetină, de joagăr, de excursie la munte prin pădurea de brad. Amestecat cu miros de parizer (stranie combinație!) amintind de prânzul comun de la All, când ne adunam și mergeam la magazinul de mezeluri de peste drum de Frigocom, luam parizer, mușchiuleț sau/și pastramă, pâine și muștar și luam masa cu toții la locul de muncă, pe unul dintre birouri... Tot în 300, seara. Fulgii ne potopesc, mărunt și persistent. Văd pe balconul biroului cum se depune zăpada, ușor-ușor, fulg cu fulg se face stratul gros de omăt. E frumos. Albit, orașul pare mai frumos, mizeria e acoperită. Cerul pufos cerne încontinuu fulgi mărunței. Pe străduțele înguste peisajul e ca de-o poveste de spus la gura sobei în miezul iernii, în timp ce afară ninge și e viscol iar la ferestre au înflorit florile de gheață, poveste spusă în altă poveste a poveștii spuse la nesfîrșit.

O zi plină

Sună mobilul deșteptarea. Ochii mi se dezlipesc cu greu, aș mai dormi încă câteva ore... Sar din pat, gata, repede-repede, că azi sunt multe în program, n-am idee cum să o scot la capăt. Afară iar frig - și ce frig! - când respir îmi vine să tușesc de rece ce e aerul. Precipitare câtre troleibuz, l-am ratat, da' mai bine întârzii decât să cad pe gheață. Aștept, vine altul, arhiplin, ei, asta e, azi nu citesc finalul cărții. Traseul obișnuit, troleibuz-tramvai-troleibuz, iar pe drumeagul printre nămeți înghețați și mațini în mers pe ulița îngustă mă gândeam că, la cum țopăiam pe-acolo eram ca o păpușă stricată, care dă din mâini și picioare aiurea, gata-gata să cadă. Am ajuns, ia să văd cum e cafeaua asta grecească luată aseară din megaimage, mda, cam nașpa, are aroma aia care mie nu-mi place, parcă arsă, în fine, lasă că merge. Muncă, modificări peste modificări, agitație, la ora 1 gata, hai la evenimentul cu copiii. La o școală din Crângași, în sala de sport, copilașii de la cent

Fulgi

Capital la aniversarea a 20 de ani, eveniment condimentat de prima ninsoare zdravănă de anul ăsta din București. Peripeții la dus, două ore pe drum, prin trafic. Și surpriza absolută după ce intrai la palatul Ghika și deschideai a doua ușă, unde te așteptai să intri într-o sală... daaar ieșeai iar în viscol preț de câteva trepte coborâte până la cortul în care se desfășura party-ul Capital. Fulgi deși, vânt, vreme de poveste. Azi, în stația lui 96 de la Afi, o cioara își făcea de lucru prin zăpadă, țopăia, s-a cocoțat apoi pe gard, de unde studia lumea cu atenție. Până când a venit un nene care s-a oprit să se holbeze la ea. Cioara s-a uitat și ea la el, s-a gândit, a plecat.

ochean întors

Ciudată perioadă. Am o stare stranie. Ciudata maimuță. Cred că-i ca și vremea de afară. Ba soare, ba nor, ba cald, ba frig, ba senin, ba ploaie și vânt. Cetăți de ceață clădite pe aer. Destrămarea destrămării. Da, cred că pot spune că am o dispoziție morbido-autumnală. Haotico-psihedelică. Nimic nu se leagă, nu are consistență, chiar și gândurile au tendința de a se risipi în cețurile exterioare. Neliniști liniștite. Calm agitat. Contraste contradictorii. Iar nimic n-are sens. Iar sunt paralelă cu lumile exterioare și cu cele interioare - la fel. Stranie senzație... parcă sunt in mai multe lumi diferite concomitent, fără a fi undeva cu totul și cu adevărat. Iar nu reușesc să mă bucur cu adevărat. Iar sunt străină de toți, toate și de mine. Nu mă recunosc - cine e ființa asta care nu mai știe să se bucure? sau așa eram și mai demult și nu-mi mai aduc aminte? parcă totuși nu. mă antrenam în discuții despre nimicuri, slujbe, probleme mărunte și nu mi se păreau lipsite de importanță. Acum