BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

vineri, 29 martie 2013

No entiendo nada

...sau I don't understand sau Je ne comprends pas etc etc etc. Cam tâmpiţică-s, pare-se. Or



miercuri, 27 martie 2013

Petale de zăpadă

Cerul s-a închis, pleoapă cenușie. Și a plâns cu petale de fulgi. De ce oare? Cine știe... Doar el știe.

sâmbătă, 23 martie 2013

Aberatio in integrum


O altă săptămână minunată. Sub spectrul gripei. Care de două (iată, deja trei) zile m-a făcut varză. Varză murată. Tocată. Terci. Muci. Whatever. Și totuși! Mă dau eu bătută așa ușor?! Cu gripa-n cap m-am preumblat prin lume. Lumea muzicală, de astă dată. Și întrucâtva parțial mondenă. Am fost (excepție excepțională) la două concerte. Recitaluri. Sau cum le-o fi zicând. Unul de jazz, miercuri - la Galeriile Occident și unul de violoncel și pian azi, adică deja ieri - vineri. Ambele frumoase și plăcute. Guri de aer în cenușiul tern al zilelor pe primăvară-iarnă gripate și nervoase. M-am distrat la seara de jazz, din cauza multitudinii de persoane fashionabile preyente, cu target agățământul, pare-se. În rest, jamon chorizo delicios și cică pe bune, spuneau fetele din grup mai umblate prin lume, la fel brânzeturile și vinurile degustate. mă rog, eu am prins doar alb, dar foarte bun, mărturisesc. Nu că aș fi vreo mare specialistă, dar... am o oarecare sensibilitate a gustului. educabilă, poate. mama măsii, poate în altă viață mă fac degustător de oarece chestii mișto. Muzica de jazz plăcută urechii, relaxantă, cumva ușor digerabilă. Că am mai ascultat și jazz d-ăla mai dificil, ba și din ăla foarte dificil (la care am capotat, se pare că limita mea de înțelegere era mai jos de-atât), iar ăsta era very friendly. Așa, de atmosferă. Văd că devin cinică. Mai bine mă opresc. Pentru că de fapt 98% mi-a plăcut. Și aș fi tras un pui de somn într-un hamac pe acordurile muzicale generate de cei trei muzicieni, așa de bine m-am relaxat. A fost amuzant că, la plecare, fetele își chemau taxiuri, eu așteptam troleul, la un moment dat strălucește de după cotitură firma luminoasă de troleu, alerg să-l prind, mă urc, merg aproape o stație, după care îmi dau seama că e posibil să fie un troleu care nu mă duce acasă (pe vremea mea, maică, când mergeam la master la SNSPA parcă orice troleu mergea către casă, sau pana mea, naiba știe!) mă uit pe aparatul de validat carduri, văd că într-adevăr e un 79, adică bad, bad, câh! și țuști! jos, mai ales că văzusem că-n spate era un 86, o cifră cunoscută, goog, very good. Și așa m-am salvat de peripeții în toiul nopții prin București. Mare chestie, ce să spun.
Mda. Iar azi am avut emoții toată ziua dacă reușesc să ajung la concertul de la sala radio. Astrele (sau morții măsii) mi-au fost favorabile, am reușit. Evident, am uitat să fac ceva, sper că nu era atât de important. Oi vedea luni. Minunata vreme ploios-vântoasă m-a inspirat enorm, aș fi zăcut cu mare plăcere în pat, dar... dacă nu-i chip, asta e. Mi-am dat nenumărate șuturi în cur să mă urnesc - a fost și faza cu taxiurile, peste tot nu răspundea nimeni, până la urmă a venit un taxi chemat printr-o aplicație de pe telefonul mobil al unui coleg - (mare chestie tehnologia asta, dar tot n-o să îmi iau smartphone, tot cu stupidphone al meu rămân în următorii x ani) și în cele din urmă, după emoțiiile date de cele n semafoare prinse între strada Sibiu și Răzoare, am ajuns prima. Și a trebuit să stau după Dominic, care avea biletul meu. Aura a ajuns târziu, dup ce începuse deja de ceva timp concertul. Eu m-am bucurat de câteva reprize de tuse, muci și lacrimi gripale (aerul condiționat sau ce mama lui o fi fost rules!), dar, în ciuda lor, tot mi-a plăcut concertul. Cred că a fost o singură piesă care nu mi-a plăcut. Eh, de să zic, m-am culturalizat? Să îmi fie de bine. Nu știu exact cum, dar mi-am făcut damblalele. Nu mă prea țin balamalele... dar... aia e. Acu să vedem dacă o să fiu în stare să merg cu gagicile de la dansuri la Dancemasters. Biletul l-am luat încă de pe 8 martie, când ne-am întâlnit (aproape toate) la gulașul de la Vilacrosse.
Da, deși mi-am propus să aberez grozav, văd că... abia dacă îmi iese. Pana mea, și ce dacă. Azi m-au venit cărțile comandate. Așa că am Momo și Poveste fără sfârșit. Caut soluții găsesc doar ipoteze, probleme și soluții canci. Nexam soluții? ieșiri din căcat? ceva, o luminiță la un capăt de tunel? acu nu c-s gripato-deprimată, dar chiar nu se vede nimic. pușca mea!

marți, 19 martie 2013

Viața ca o ficțiune

sau invers.

Mă gândeam în repetate rânduri ce iubim noi, oamenii, ficțiunile. Poveștile. Orice care să ne scoată din fricile zilnice și să ne dea oarece siguranță. Siguranța de a ști ce trebuie să facem în situația X. Dacă se întâmplă Y. Dacă Z zice nu-știu-ce. etc. Socoteam odată, în pragul tulbure dintre somn și nesomn, dintre nesomn și vise că... viața noastră e atât de plină de povești, ficțiuni, d-astea, că dacă am renunța la ele... am fi pierduți. Asta, la cum suntem. De ce? Păi dacă 99% din viața noastră se construiește pe și din ficțiuni, basme, povești, legende, cum o fi să le zici.
Religia - o colecție de povești, mai frumoase, mai sângeroase, după caz. Rolul omului în societate - alte basme. Ce tre' să faci să fii fericit - alte basme. Ce trebuie să mănânci. Să bei. Să fumezi/să nu fumezi. Să ... orice. Ne luăm unii după alții, orbi conduși de alți orbi. Și? Și e minunat. Avem minunata ficțiune a vieții noastre, cu grijă constuită, întărită, baricadată, înfrumusețată etc. Și ținem la ea ca la ochii din cap. Uneori - ghinion! - crapă pe alocuri, se năruie mai mult sau mai puțin. Și e grav. Constatăm că nu era așa cum eram noi foarte siguri că e. Ptiu! Și-acu? La naiba, trebuie să construiești altă ficțiune pe rîu în jos, alta... mă rog, era cu podul de piatră, dar same shit. Eu una m-am săturat până-n gât de ficțiuni cu pretenții de adevăr, le vânez, seek and destroy. Cu basmele care se declară basme n-am nimic, îmi plac în continuare. Ba mai tapetez și eu pe ici pe colo cu câte-o poveste. Da. Deci. Adică. D-aia sunt frate semi deprimată. Dacă tot ucid la basme... Rămân cu ograda goală. Nicio dulce iluzie autoiluzorie care să mai dea culoare. Lasă, frate, e culoare destulă și în realitate. Uneori prea multă, de te dor ochii. Uneori doar cenușiu tern. Alteori alte chestii.
În fine. Vorba lungă, sărăcia omului. Talk less, do more.

PS. Am o colecție personală de ficțiuni-superstiții-bullshituri de care nu știu exact de ce nu am chef să scap. Sunt conștientă că-s niște tâmpenii. Dar le păstrez, în cunoștință de cauză. Din motive personale. Ilogice, ca și mine. noroc că nu-s multe. Oricum, mi le asum ca ficțiuni personale, proprii, fără sens, fără rost, poate fără cauză.

Pe de altă parte, despuierea lumii de ficțiuni în mod barbar, c-așa îmi place mie, poate duce la aberații gen A clockwork Orange. Adică... iar extremism. Din extrema ficțiunii totale în extrema dezvrăjirii lumii și a exacerbării egoului, egoismului și a lipsei de limite. Cum o dai, tot o porcărie.

duminică, 17 martie 2013

Lene

Ei bine, da, lene. Vagă stare gripală, vagă durere de cap, orice rahat mă calcă pe nervi. Așa că stau și lenevesc. Mă bucur de soare, o să și ies ceva mai încolo, ca să dau o palmă suculentă lenei. Da, chiar mă duc la un concert de pian. Ieri am ieșit nițel, m-am preumblat până la Domenii și înapoi - c-o misiune, nu așa pur și simplu. M-aș fi plimbat prin Herăstrău, dar fantastica stare de bine nu și nu. Prin minte-mi umblă fel și fel de gânguri care mai de care mai enervante și mai aiurea, toate dătătoare de stări nemulțumite. Așa că-n aceste zile sunt o persoană enervantă, nemulțumită de mi-aș trage palme.

Aș vrea să fie vară, să fiu undeva la aer curat, la semiumbră, să nu fie nici prea cald nici prea frig, să lenevesc pe-un șezlong, hamac sau ceva similar, să moțăi cu nesimțire față de problemele lumii și agitațiile ei, și atât. Da, îl oarecum invividiez pe câinele ăla din poză, care doarme ca nesimțitul în mijlocul lumii de porumbei.

Dar și lenea asta e și ea în fel și chip... Asta de-acum e nașpa, e o lene bleagă, sictirită, nu dintr-alea savuroase, plăcute, să tot stai să lenevești fără să te plictisești.
Dacă mă gândesc bine, sunt cam obosită. Nu prea știu exact de ce, probabil mai ales că dacă stau strâmb ca să gândesc drept, ce văd în perspectivă nu mă încântă deloc, ba dimpotrivă. Deci trebuie să schimb musai ceva. Și faptul că nu văd cum și ce exact mă scoate din minți. Fir-ați voi să fiți cu murgii voștri!



PS. Recitalul de pian a fost absolut minunat: http://fge.org.ro/ro/component/jevents/icalrepeat.detail/2013/03/17/726/-/M2ZmMzFjNWM0Njc0OGFjYmJkNGNjZjRlZWMyMzM4ZmY=/recital-de-pian.html Prima parte, mai modernă, cu Karol Szymanowski și Witold Lutosławski în program, m-a făcut să mă simt de parcă eu eram cea care mă cântam. M-am simțit eu însămi azi, acum, cu toată agiatația și dizarmonia și trecerile de la una la alta, o semicacofonie care nu e totuși cacofonie... și parea a doua, mai lirică, chopin, dar nu execsiv de lirică... ce să zic, a fost la fix.

duminică, 10 martie 2013

Un nimic cu flori

Zile cu soare. Martie a venit tragând perdeaua de nori și s-a instaurat. Chiar daca în fond nimic nu s-a schimbat, soarele jucăuș face totul mai vesel. Parcă nici dracul nu mai e așa de negru.

Au fost fel de fel de sărbătoriri, zile de naștere, petreceri de 8 martie, vizite pe la prieteni. Agitație. Acum câteva zile am văzut că au devenit vizibilii mugurii corcodușilor. Azi (la 2-3 zile) deja sunt tufe cu frunzulițe, muguri gata să pocnească, păsări care ciripesc de te amețesc. Guguștiucii din dudul din fața bucătăriei (gașca de 7 guguștiucicare au iernat toți în același dud, de pe la Craciun până acuș) s-au retras la cuiburi, pregătesc o nouă generație. Doar unul mai defazat s-a trezit în creierul nopții să guguștiucăie duios, cine știe de ce.

Cum s-ar zice, vine - de fapt a și venit - primăvara.
Am avut starea de primăvară la întoacerea din Ciucaș, cu soarele strălucind peste zăpezi, peste copacii și brazii înghețați, de pe care picura apa dezghețului. Și ritmul picurilor mi-a adus în minte un ritm melodic, nu mai știam exact ce anume, parca prin vis a zvâcnit un neuron șoptind că e din Spărgătorul de nuci. Și culmea că așa e...

Altfel, în ciuda soarelui, am fost cam amorțită. Și adormită. Astenie de primăvară? Cine știe! Dezghețul durează.
Petrecerea comună de ziua lui Baftă, Vulturu și Conu a fost chiar reușită. Și m-am simțit bine. La petrecericile astea mai recente însă parcă nu șiu de ce, cumva, ceva n-a fost întru totul bine. Adică iar am avut acel drăcușor de înstrăinare care-și bagă coada unde nu-i fierbe oala. Doar o pală subțire de înstrăinare, suficientă să facă să nu fie totul chiar cum ar fi trebuit. Însă măcar azi când am fost la Diana și Petre, de ziua Alexandrei, a fost cum trebuie. Deși plecasem de-acasă cu ne-chef de vizite. În fine. Sort of Bensonhurst blues?

Related Posts with Thumbnails