BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

luni, 26 octombrie 2015

chei ale Nerei, Herculane, gânduri

Am reușit să merg în Cheile Nerei a doua săptămână. Toți cunoscuții mei fuseseră deja. Nu știam pe nimeni - mă rog, vreo 4 persoane, dintre care doi erau organizatorii. Am avut totuși baftă, că s-a dovedit că și aici erau mulți oameni mișto. M-ma așezat relativ nehotărâtă la plezneală lângă o fată. A fost o alegere întâmplătoare dar foarte bună. Am descoperit că aveam multe preocupări și în unele privințe gândim foarte asemănător. M-am bucurat mult pe chestia asta. La popasul de prânz de la Taverna Sârbului din Drobeta ne-am nimerit la masă cu alte fete, foarte ok si ele.

----------------
aici însemnările au fost abandonate în ideea că scriu eu mai târziu. și am rămas cu impresia că gata, despre asta am scris. Ceea ce se dovedește că nu e deloc așa. Acu trebuie să reiau de unde am rămas, pierzând însă între timp prospețimea impresiilor și trăirilor de atunci...
------------------

Da, ideea e că așa, ușor-ușor mai cunoști oameni noi care-s și mișto. Ceea ce e foarte bine.

În orice caz, acum trebuie să îmi storc creierii ca să îmi amintesc ce fuse atunci.

Obiective: prima dată în Craiova. Vizitat puțin centrul, apoi muzeul de artă. Care mi-a plăcut. Multe stiluri, de la vechi la nou. Am descoperit pictori despre care nu auzisem sau auzisem prea puțin, dar care aveau o forță de expresie remarcabilă. Apoi muzeul de la Porțile de Fier. Mai interesant în prima parte, cea cu expoziția, față ce cea cu sala turbinelor. Remarcabilă mai mult coborârea cu ascensorul și senzația de trepidație. Alfel, la naiba, miște chestii departe care se învârteau și atât. Apoi popas la Taverna Sârbului din Drobeta. Apoi, dacă nu greșesc, ne-am dus direct la Herculane, unde ne-am cazat. Hotel Afrofita, unul dintre cele trei înalte dinspre munte. Până seara program de voie. A, o senzație care ne-a însoțit tot timpul - super cald și umezeală. Toată excursia asta a fost cald ca în toiul verii, până în creierii nopții. Cum tipele de la recepție ne-au împrăștiat pe 6-7 etaje care încotro și nici nu ne prea știam dinainte unii cu alții... s-a descurcat care cum a putut, s-a asociat cum a apucat. Din fericire, Mă grupasem la cameră cu colega de bancă din autocar, Corina, iar cu Claudia, fata care stătea cu un scaun în fața noastră vorbind așa întâmplător de față despre mers la plimbare... mi-am făcut program. Corina a ieșit și ea la plimbare, dar doar prin oraș, iar eu ci Claudia am pornit-o către Grota Haiducilor. Ea mai fusese, cu mulți ani în urmă, așa că mi-a fost ghid. Nu sunt sigură că traseul a fost cel mai scurt cu putință, dar a fost frumos oricum. Păcat doar că s-a făcut târziu , dădea să se lase întunericul și noi nu ajunseserăm la Grotă, așa că am lăsat-o baltă și ne-am întors cât mai era puțină lumină spre hotel. Oricum, când am ajuns înapoi în Herculane s-a lăsat întunericul, tot drumul până la hotel a fost pe întuneric - noroc că s-a aprins iluminatul stradal și a fost ok. Ajunse la hotel ne-am dus fiecare în camera proprie, în ideea că ea, stând cu 2 etaje mai sus, când era gata, cobora la noi ca să mergem împreuna la piscină - aveam de la Elena, de tura anterioară, că e o piscină mișto, deschisă până la ora 22, cu jacuzzi etc. Corina n-a fost tentată de piscină, a preferat să încerce să doarmă. Dar noi ne-am coborât la subsol la piscină și nu pot să spun decât că a fost super. Claudia, cum nu știa deloc să înoate, a intrat așa puțin în piscină, unde era apa puțin adâncă, după care s-a mutat la jacuzzi. Am vizitat și eu de vreo trei ori jacuzzi-ul, când oboseam nițel de la înotat în piscină.
A doua zi ne-am trezit devreme, că aveam micul dejun la 8 și aveam programul lung. Am halit de ne-am spart, că de avut aveau de toate la discreție. Apoi țuști în autocar. Am mers pe un drum îngust și sălbatic, extrem de pitoresc, printre tufe de măceș, copăcei, dealuri și fânețe, către cascada Bigăr. Ajunși acolo am făcut poze gârlă, am stat ce am stat și ne-am tirat. Apoi am mers o grămadă până la intrarea pe traseul către Ochiul Beiului și cascadele Beușnița. Am ajuns deci la Podu Bei unde am parcat autocarul. Acolo a fost un episod amuzant cu scorpionul din parazăpezile Celianei. În fine, ne-am pus în mișcare, nu prea repede că eram mulți și ne-am întins cred pe vreun kilometru de la cap la coadă. Era cald rău. Am mers și-am mers, am trecut pe lângă cascada „la văioagă”, fără pauză majoră de vizitare, cu promisiunea că o vizităm la întoarcere. La camping și păstrăvărie am făcut o mică pauză de regrupare, halit ceva ușor și hidratare, i-am lăsat locului pe cei ce nu mai aveau chef să meargă înainte, preferând să mănânce un păstrăv sau o clătită ori o bere. Noi am continuat până la Ochiul Beiului. Beușnița avea debitul mult scăzut față de august 2014. Ceea ce a făcut ca și Ochiul Beiului să aibă parțial alge și mușchi care mai obturau vederea, iar terasele râului, care mă impresionaseră așa de mult data trecută, să fie acum secate și pline de un mușchi gălbui antipatic, mâlos. Am mai băgat un sandwich și aici, s-au făcut mii de poze pe toate părțile apoi Răzvan ne-a zorit către cascada Beușnița. Care era complet uscată. Era o cascadă verde, doar de mușchi. Și undeva picurau două picături. Decepție maximă. M-am gândit că am fost super norocoasă anul trecut când am prins debit mare, iar cascada era mirifică, ca și râul în sine.
Drumul înapoi a durat și el o grămadă. Eram cam obosiți când am ajuns la autocar. Am mai băgat totuși o porțiune scurtă de tunele către Sasca Română. Deja lumina scăzuse bine și pozele îmi ieșeau prost. Ne-am îmbarcat în autocar abia așteptând să ajungem la hotel. Speram să mai prindem măcar o oră de bălăceală. N-a fost să fie, drumul a fost lung, ni s-a părut absolut interminabil. Eram toți frânți, ora era cred în jur de 11. Am mai halit din provizii, am mai făcut 90% bagajele și am dormit buștean.
Dimineața aceeași poveste, trezit devreme, mic dejun la 8. Am tras o plimbare de 5 minute preț de câteva poze nereușite cu versanâii muntoși din spatele hotelurilor. De data asta știam care-s halelile reușite și care nu, așa că m-am oprit doar la cele testate și plăcute anterior.
Am ieșit apoi către Drobeta și apo înainte, către Mraconia. Ajunși la capul lui Decebal am tras o sesiune de poze în aștepatarea șalupelor. Vremea nu era prea fotogenică, pâcloasă. Ne-am dat cu bărcile până la nu știu ce naiba peșteră unde a intrat doar cu vârful bărcii, deși era interesantă și mergea traversată cu piciorul, apoi nițel mai departe la peștera... căcat, am uitat... Veterani, noroc că scrie în pozele altcuiva. Asta nițel mai interesantă, mai ales în ideea că a fost garnizoană austro-ungară. În fine, vizităm, pozăm, ne cărăm. Apoi din nou prânzul la Taverna Sârbului din Drobeta. După care, la final, ne-am oprit să vedem piciorul podului lui apolodor din Damasc. A fost drăguț portatul muzeului și ne-a deschis. Am pozat, de la distanță, am văzut și omologul lui de pe partea bulgărească. Și cu asta gata, drum până la bucurești, cu ultima pauză tehnică la Slatina în benzinărie.


Gata. cu relatarea faptelor.

Acuma vine partea mai grea. Când am scris titlul, la final am pus un „gânduri”. Iar acum să mă tai, habar nu am care erau gândurile alea. Pot doar să improvizez, dazându-mă pe ce cred c-ar fi putut ele să fie.
Chestia mișto a fost că vorbind așa, mai de umplut timpul, mai din una-n alta, cu Corina, am descoperit că aveam multe chestii de gândire în comun. În, plus, ea a fost chiar foarte curajoasă. A lucrat ani de zile într-o bancă. De la un moment dat nu s-a mai regăsit în treaba asta, preocupările colegilor de bancă și ale lumii complementare i-au devenit vizibil îndepărtate, s-a revoltat și a decis să termine cu asta. Și-a dat demisia, s-a înscris la faculatatea de psihologie de la Cluj (unde nu cunoștea pe nimeni) și a început o viață nouă. Mi-a plăcut și ce mi-a explicat ea legat de curentele academice din domeniul psihologiei, multe chestii mișto. Și aici vin eu cu o cugetare ulterioară, dar probabil legată cumva de cele discutate atunci, cum că omul în prostia lui, vrea rezultatul instantaneu sau cât mai rapid pentru orice problemă oricât de gravă. Rezultatul-pastilă instant. Ceea ce creează monștri. Și miriade de impostori care se folosesc de mirajul „miraculosului tratament” ca să prostească pe față milioane de indivizi care pur și simplu nu prea gîndesc. Am vorbit și despre fanatismul credințelor (nu vorbesc de religii, ci de orice fel de credință, bunăoară în consumerism, sau în comunism, sau în nu știu de terapie la modă etc). Apoi a fost și Claudia, cu pasiunea ei pentru hand-made, momentan abandonată pentru că nu își găsește locul propice, unde să se simtă bine și să-și permită să picteze brățări, cutii, bijuterii... Am fost surprinsă când am intrat să văd ce a făcut ea de-a lungul timpului și am văzit chestii pictate incredibil de frumos.

vineri, 23 octombrie 2015

Back

Iar a trecut vreme căcălău de când n-am mai dat pe-aici. Nu știu să zic de ce, poate că iar m-am apucat să fac multe alte chestii și am alocat altfel timpul. Iar de scris pe blog nici măcar nu m-am gândit.
Da, de la excursia din Cheile Nerei nu am mai scris nimic. Ia să vedem ce naiba am mai făcut de atunci. Da, se pare că nici nu mai țin minte bine câte chestii am făcut. A trebuit să mă uit pe FB ca să refresh-uiesc amintirile. O fi la naiba și vârsta!
Boon. Deci așa. De călătorit cu Terra am mers în deja menționata excursie din Cheile Nerei. Apo am fost la Vulcanii noroioși, excursie de o zi. O sâmbătă, să fi fost 3 octombrie? Da da. Am avut oarece emoții, că puțin înainte, la final de septembrie, se nașparlise vremea, frig, ploaie, d-astea. Noi ănsă am avut o vreme minunată, a fost cald aproape ca vara. Am pornit ca de obicei cu noaptea-n cap, și am călătorit către zona Buzăului. Prima oprire a fost la muzeul de artă din Buzău, unde am văzut expoziția de artă și mult mai interesanta expoziție cu aurul dacic. Asta a fost chiar mișto. Pe urmă am fost în... ah, memoria mea cea varză... cum puii mei îi zice... așa, Berca, la Cob Village, care e foarte foarte mișto și abia aștept sa fie pus în circulație turistică, mai ales că prețurile pentru cazare despre care vorbea nenea proprietarul nu-s deloc exorbitante. Foarte interesant și de văzut, și pur și simplu plăcută zona. Și acoperișul sălii de festivități, cu iarbă și vegetație.. E de urmărit. E un pic la limită între eco și altceva, pentru că e o mare amestecătură de materiale eco cu non-eco, stil oarecum tradițional cu ceva futurist, dar per total cred că nu e rău. E ceva deosebit și la noi în țară să fii deosebit e cam riscant.
Așa. Am vizitat deci CobVillage, ne-am băgat în toate căsuțele, ne-am cocoțat pe case, pe peretele pentru escaladă, făcurăm multe poze... Apoi, în miezul zilei am ajuns la Vulcanii noroioși. Interesant peisajul selenar, parcă nu din lumea asta. „Vulcanii” în sine nu-s mare chestie, dar sunt amuzanți.
Apoi, după vulcani, am ajuns la festivalul cârnaților de Pleșcoi. Acolo, tot tacâmul adunărilor câmpenești actuale: grătare, must, tarabe cu produse, o scenă cu formații care din când în când executau câte un dans oarecum tradițional - eu am prins un ansamblu care cică dansa pe muzică țigănească tradițională, dar se vedea de la o poștă că n-aveau nici în clin nici în mânecă cu treaba asta, nefiind țigani. Mai ales că fusesem relativ de curând la festivalul Baro Foro de la Arenele Romane, unde au cântat și au dansta the real țigani, ăia de cântă și joacă de și pe moarte să fii îți vine să te scoli și să țopăi și tu cu ei.
Așa, deci am stat la o ditai coada de era să leșinăm de foame și de poftă în fumul de mici și fripturi. Cârnații au fost beton, mai buni ca orice alți cârnați de Pleșcoi de prin comerț. Așa de buni că ăia doi din porție abia mi-au făcut mai pohtă. Noroc cu Dani, și cu pontul de la Elena, că ne-am dus mai departe, ieșind din curtea hanului sau ce naiba era ăla, de-am găsit grătare mai pe stradă, cu mici mai ieftini și fără coadă, și am împărțit o porție suplimentară. Am băut și must de două feluri, pot să zic că a fost beton partea asta cu haleala și băutura.
După festivalul pleșcoilor ne-am îndreptat spre herghelia de la Cislău. Caii mișto, și ăia de rasă, și ăia de tracțiune. Am fost totuși surprinsă de felul în care arătau grajdurile. Foarte rustico-eco-bio, ca să zic eufemistic. Adică deloc ca alea de le vezi prin filmele cu herghelii și grajduri și cai. Răzvan a avut o surpriză neplăcută acolo și s-a supărat - a fost prima dată când l-am văzut așa ofticat - pentru că, deși vorbise de câteva ori cu directorul, inclusiv cu o zi în urmă, ca să programeze vizita și să se asigure că o să fie acolo cineva care să ne permită să ne plimbăm cu caii fiecare 2-3 minute, așa, de fun, la herghelie nimeni nu știa nimic, nimeni nu fusese anunțat. Așa că ne-am scurtat vizita, și, alternativ, în loc de călărit, am mers la tabăra de creație de la Măgura. Era frumos și peisajul, interesante și numeroasele sculpturi.

Așa cu vulcanii noroioși. Pe urmă, în alte weekenduri am mai fost în oarece tururi cu Arcen si inca unul organizat de un băiat geograf, cu a sa Arhiva de geografie. Ia să-mi amintesc exact pe unde m-am preumblat în aceste tururi: cea mai recentă a fost cea prin cartierul armenesc, cu ARCEN și liceenii pregătiți de ei. Am mers pe străduțe pe care mă rătăcisem la un moment dat pe vremea când aveam sediul pe strada Latină și căutam un shortcut dinspre Batiștei. Acum, cu poveste, a fost și mai interesant, evident.
Apoi a fost preumblarea de 4 ore și ceva „Pe dealurile Bucureștilor”. Și asta tare interesantă, aici au lipsit poveștile literare ale ARCEN-ilor, însă în schimb au fost foarte multe date, unele de istorie, altele de arhitectură, altele de geografie și oricum, suprafața acoperită prin excursia asta a fost mare. Săptămâna următoare a mai scurtat-o, dar mie mi-a placut, chit c-am umblat mult. Ba chiar mai bine. La chestia asta am legat o buna amiciție cu Mihaela și Teodora, niște fete de toată isprava.
A mai fost și o chestie la care m-a convins mai mult Elena să mă duc, avea una din fetele care au mers cu Terra dar pe care eu n-o cunoscusem o lansare sau nu știu cum să îi zic... În urma călătoriei ei în Italia a scris articole de călătorie pe blogul ei iar acum promova chestia asta facând un filmuleț pe care îl prezenta participanților (printre care m-am numărat și eu). De drăguț a fost drăguț, nu prea aveam eu ce căuta pe-acolo, pot doar să spun că m-am trezit că tare-aș vrea și eu să merg în Italia cândva cumva. Și că deh, la o adică poți să ai un public al tău chiar și pentru o chestie de genul ăsta. Un alt șut în fund spre a mă apuca naibii și eu de ceva pe cont propriu.
Am profitat într-o zi și de o intrare liberă la o sală din apropiere de muncă, în perspectiva venirii iernii și stricării vremii și alergărilor tot mai puține. Și am comis un Spinning și un Kangoo. Mi-au plăcut. Mai puțin vestiarele lor înghesuite de n-aveai unde să șezi când te schimbai.
A. da. Și a mai fost Noaptea Caselor. Altă nebunie de colindat per pedes prin oraș vânând case vechi. De astă dată chiar noaptea. Și ăn fiecare casă din circuit erau chestii arți. Mai mult sau mai puțin agreabile, dar erau niște chestii de observat. Din periplul ăsta am rămas cu cea mai puternică impresie despre Casa din Carol 53. O grandoare apusă care mai răzbate din ruina ăn care se găsește interiorul. Fațadele sunt ireproșabile, în schimb. Și cu o nostalgie legată de casa Costa-Foru. Pe care mi-am propus să o vizitez altă dată. Ceea ce nu am făcut, cu toate că era vizitabilă o lună întreagă. Am reușit să o ratez de fiecare dată.
Și am mai fost de vreo două ori și la Teatrul Roșu, la piesulicile lor amuzante, dar deloc lipsite de substanță.
Și aaa, mondenitățile socialo-gășcoase. Am mai ieșit și cu fetele pastelate, și cu gașca din fosta creație pastelată, a fost și botezul gemenelor cuplului Puștiu-Cristabel, unde gașca s-a reunit în proporție de 80%. M-am mai văzut și cu Elena... puii mei, nu mai știu, or mai fi fost?!

Related Posts with Thumbnails