BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

miercuri, 17 iunie 2015

Teoria ca teoria...

Am văzut că Ioana a ținut un discurs despre „Multitasking ne face sa fim la fel de nefocusati si neproductivi ca și când am fuma iarbă.”. Interesant, şi nu pot să zic că nu-i aşa.
Dar practica? Cum trebuia să facem de toate deodată, şi repede şi bine? Să lucrezi ce ai pe listă, să vezi că ai primit mail(uri) să citeşti şi feedback-ul(-urile), să şi răspunzi, să revii senin la ce lucrai, să continui ca şi cum nu te-ai fi întrerupt... să nu-ți scape nimic, să bagi viteză ca MIG-ul, chiar dacă între timp sună telefonul, accounții, vin iar e-mailuri gârlă, care mai de care mai „clare“, și apoi vine altă urgenâă mai urgentă decât cea la care lucrai, las-o pe aia și fă-o pe aia, și pe urmă de ce ai făcut-o pe aia în loc de ailaltă, sau de ce n-ai terminat-o și pe aia, ce dacă trebuia să faci două joburi în paralael, pe fiecare cu câte o mână și un ochi, divizat pe cele două monitoare?! E distractiv când știi diferența dintre teorie și practică și asta chiar acolo unde se predică teoria respectivă. Of, of, of! Practice what you preach, zicea o vorbă înțeleaptă. Și cred că nu degeaba. Dacă ar aplica și pe ea însăși ceea ce le cere altora și ce predică... ar fi departe acum, din multe puncte de vedere...

luni, 8 iunie 2015

Canionul 7 scări, tiroliana 7 scări, Skirt Bike de pe margine, buluceală pe Mătăsari

Weekendul ăsta mi-am scos puţin pârleala pentru ultimele weekenduri blocate şi muncite pe când toată lumea se distra. Şi daca o fi totul în ordine, o să profit şi de weekendul următor.
Mă rog, teoretic weekendul, sau atmosfera de weekend, a început cam de joi, când seara m-am întâlnit cu colegii din fosta creaţie pastelată + dintre toţi, doar Irina şi Anda mai sunt acolo, în rest toţi eram „foşti“. Am avut geniala idee să-i anunţ şi pe Ramoni, aşa că a fost şi mai vesel. Cip săracul era cam nu el însuşi, ca un răcit ce se afla, dar alfel toţi ne-am distrat, ne-am hăhăit de ne-am strâmbat de-atâta râs. Vineri a fost vederea cu fetele foste pastelate la un ceai, Dree ne-a surprins plăcut aducând-o şi pe Alistar... M-am bucurat mult că ne-am văzut, a fost plăcut.
Sâmbătă mă decisesem să merg cu veşnicii Terra Incognita în excursia de o zi de la 7 scări, chiar dacă de data asta n-am mai fost cu nicio veche prietenă, că nici Irina, nici Elena şi nici Roxana n-au putut veni. A fost frumos oricum. Traseul frumos, solicitant şi nu prea scurt, am avut şi tiroliana, de care mi-era niţel teamă, dar până la urmă am dovedit-o, m-am descurcat foarte bine. Canionul 7 scări mi s-a părut spectaculos, aşa ca un puţ vertical, cu apa căzând în căscăduţe înalte. Doară a parcă a fost prea scurt. Noroc că restul traseului a fost suficient de lung. Urcuşul până la cabana Piatra Mare a fost solicitant şi frumos. Iar sus, pe platou, lângă cabană, priveliştea era tare frumoasă. Căbănuţa mică, dar intimă şi cocheta, ca o casă. Măgăriţele erau iubitoare de oameni, tot veneau printre noi la cerşeală, una a mâncat cu poftă din batonul proteic şi i-a plăcut, mai voia, şi adulmeca foarte interesată şi berea. Dar bere nu i-am dat, îmi pare rău, poate să-ţi placă dar n-ai voie.
Am mai văzut că aveau într-un ţarc un câine ciobănesc, alb şi creţ ca o oaie imaculată, dormea neinteresat de noi şi larma noastră.
Am stat vreo oră, am mâncat, am băut, ne-am odihnit, a fost tare plăcut.
Apoi, desigur, am coborât, de data asta pe traseul ocolitor, mai uşurel, şi trăncănind cu Daniela nici nu mi-am dat seama când am ajuns jos.
A doua zi vorbisem cu Mimi de skirt bike, mă rodea ceva să mă duc, aşa c-am ieşit la plimbarea cu maică-mea mai devreme, să am timp să vin acasă, să mă schimb şi să plec. A fost cam la limită dar... deh. Am ajuns la Tineretului tocmai când dăduseră startul, aşa că nu mi-am mai bătut capul să caut biclă de închiriat şi am luat-o frumuşel pe jos pe lângă plutonul de fete pe biciclete - am mers de la Tinetetului la Unirii, la Universitate, la Rosetti, acolo m-au depăşit ultimele participante şi le-am cam pierdut urma şi-am mers cam la ghici pe Pache Protopopescu neavând habar unde e Mătăsari. În fine, când mă cam rătăcisem sună Mimi şi cumva ne găsim . Mătăsari era umplut de un puhoi de lume, care cu bicle, care pe jos, oricum se circula infernal, şi chiar mă gândeam că dacă pentru mine, ca simplu pieton ea aşa greu, cum o fi pentru bietele fete cu biciclete să se mişte prin mulţimea aia... Am concluzionat că organizarea, din punctul ăsta de vedere, a fost praf. În fine, n-am prea priceput care era marea şmecherie cu evenimentul ăsta, adică ce, aşa eradichează prostituţia din zonă, oferind chipurile alternative, adică fetele alea să se apuce să facă brăţări şi mai ştiu eu ce, să vadă că cică există alte posibilităţi? Că mie mi s-a părut doar o îmbulzeală hipsterească un soi de Vamă mutată pe o străduţă îngustă. Triumful comerţului şi al ipocriziei, cumva. La fel şi marşul biciclistelor, a fost frumos, chiar frumos, cu toate fetele alea gătite, coafate şi aranjate biciclând paşnic... dar nu cred că pe chestia asta şoferii din trafic au învăţat ceva. În special cel din maşina roşie care tura motorul şi ar fi intrat liniştit peste gagici, dacă n-ar fi fost martori prea mulţi.

vineri, 5 iunie 2015

inversul curcubeului

da, sunt în toane nu foarte optimist-mulţumite, aceste două săptămâni m-au purtat printr-o largă paletă de stări sufleteşti de toate culorile. Cert e că per total nu e chiar de bine. Dar măcar, şi aici vorbesc foarte serios, am scăpat de făţărniciile portocalii, de zâmbetele false, de râsul falsificat, de oamenii auto-falsificaţi, de paranoile cu tentă psihologică folosite de psihopaţii care vor să-ţi intre în minte, sperând să găsească acolo... ce vor ei. Cum e să fii văzut ca o jucărie de care şeful-copil care e nemulţumit că jucărica nu face ce are el chef şi ba te dă cu capul de pereţi, ba te ameţeşte cu cică laude, ba te face de căcat, şi asta cel mai des... Mi-e greu să exprim starea de teroare psihologică ce domneşte la p.... Şi nu te prinzi foarte repede, poate doar dacă nimereşti într-o criză de isterie a doamnei. Şi, din ce îmi amintesc din toţi cei 20 de ani de când lucrez ca angajat... cel mai nasol e acolo unde un şef sau un sistem de şefi folosesc diverse mecanisme de teroare psihologică. Bine că n-am avut prea mulţi astfel de şefi. Dar am impresia că nebunia asta propagată la nivel de ţară (dar şi global) îi favorizează tocmai pe ăştia. E bine văzut doar cine se zbate, se bate cu pumnii în piept, promite pe spinarea altora şi îi manipulează pe ceilalţi ca să iasă el bine... Atâta vreme cât se iau în seamă doar rezultatele pe termen scurt... efectele pe termen lung sunt ignorate... cei care ies ca păduchii în faţă... sunt oamenii lipsiţi de umanitate, maipulatorii, dictatorii. Şi oamenii îi admiră, îi iau drept exemplu, vor să îi copieze.
Mă rog, nici nu mai ştiu ce voiam să spun când m-am apucat de scris. Sunt haotică încercând să-mi găsesc calea mea proprie, în vreme ce toate cele par să-mi pună beţe-n roate. Mă şi întreb ce să fac, cum să dreg să-mi fie bine. mai bine. M-am săturat să muncesc de dau în brânci şi să nu mă aleg cu nimic în afară de epuizare şi nervi. Da, simt c-am obosit, că m-am plictisit să trag la căruţele altora, mai ales când văd că le place să şi le bage în toate şanţurile şi gropile lumii.

Triumful mârlăniei. Odă tiraniei. Imnuri dedicate psihopaţilor mari şi mici. O lume cu valori răsturnate, cu polii inversaţi, cu albul devenit noul negru... Epocă dezumanizantă, epocă în care oamenii percep alţi oameni ca pe nişte obiecte, cu uz de obiecte... Paradoxuri moderne: toată lumea vrea să simplifice viaţa transformând oamenii în obiecte, dar nimeni, absolut nimeni nu vrea să fie tratat ca obiect. Şi totuşi, acceptă situaţia, devenind, în propria percepţie, simple obiecte, ascunzând frustrări, depresii, angoase imense sub măştile care li s-au lipit organic de feţe.
Oameni debusolaţi, care nu prea mai ştiu cine sunt, ce sunt, ce vor, minţindu-se constant pe ei şi pe ceilalţi, ignorându-se, aruncându-se în diverse dependenţe, manii, fobii, ticuri, droguri pentru a nu se gândi la ei înşişi, la toate cele care nu-s în regulă cu ei, cu lumea, care devin tot mai egoişti, mai egocentrici, mai lipsiţi de compasiune şi empatie...

O lume suferindă, fără speranţă, o lume opacă sub un lustru de cristale swarovski, cu bling-blinguri ameţitoare, putredă, viermuind de vicii şi boli mortale, cu spiritul decăzut până la nivel subanimalic...

Related Posts with Thumbnails