BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

joi, 25 august 2016

O Bulgarie frumoasă - Cascadele Krushuna, lacul Iskar, Borovets, vârful Musala

Din seria ”nici un weekend în București”, nu c-aș fi vrut, că mie îmi place să mai am și pauze, s-a nimerit ca al patrulea weekend călător să fie în Bulgaria, cu TED Adventure. Am vrut Musala de când s-a anunțat, dar atunci s-au ocupat imediat locurile, n-am mai prins, mi-am făcut alte planuri, apoi s-au eliberat locuri dar n-aveam cum să mai schimb. A, pozele pe care le inserez nu-s ale mele, sunt ale colegilor de călătorie, le mulțumesc pentru frumusețea imaginilor captate.

Așa că a rămas pe weekendul 20-21 august călătoria pe Musala. Am apucat să văd doar cam pe unde e pe hartă Borovets, că e mai departe de Sofia... și cam atât. Am aflat ulterior că acest vârf Musala este cel mai înalt din Balcani și face parte din Munții Rila. Are 2925 metri.
Deci ne adunarăm dis-de-dimineață la metrou Izvor, plecarea la ora 7:30. M-am bucurat c-a venit în excursia asta și Mitzi. Deci am pornit spre Giurgiu, unde am ajuns repede. A durat ceva trecutul podului, dar nu foarte mult. În fine, suntem în Bulgaria. Am mers mult, am și pierdut șirul orelor, vreo 5 sau 6. Am avut oprire la cascadele Kruşuna, lângă Lovech. Le mai văzusem acum un an, cu Hai-Hui, atunci mai pe îndelete, acum mai pe fugă. Mi-a plăcut enorm de prima dată, cu zecile sau sutele de terase făcute de apa limpede-verzui-albăstrie, împrăștiate pe o suprafață destul de mare. De data asta n-am mai vizitat tot, doar cascada principală, n-am mai gustat întreaga frumusețe a parcului.
Am pornit mai departe, către lacul Iskar. A durat mult, spre 3-4 ore. Lacul, un del de Bicaz bulgăresc, e mare și foarte frumos și reprezintă sursa de apă potabilă pentru Sofia și alte orășele din împrejurimi. Mitzi, care a făcut o scurtă baie în lac, spune că avea gust de apă potabilă - adică n-avea gust sau miros. Am coborât spre lac pe lângă hotel-restaurant Camelot (mare, impozant și cam kitsch). Ne-am desfătat privirea cu orizontul liniștit, cu apa limpede și razele soarelui ce se gândea deja la apus.
A pornit mai departe și în scurt timp am fost la Borovets. Se vede că e stațiune, multe hoteluri mari, medii, mici și destul de multă populație turistică. Ne-am cazat la Borovets Gardens, un apart-hotel (așa se intitula el) adică hotel de apartamente. Două stele, condiții excelente. Am stat în apartament cupat dublu, am avut o bucătărioară perfect și complet utilată, finisaje atent realizate. Eu una am fost super mulțumită.
După instalare, ne-am strâns cu toții în fața hotelului ca să colindăm prin stațiune pentru cumpărături și cină. Am găsit prin centru câteva supermarketuri de unde ne-am aprovizionat apoi ne-am împrăștiat în grupulețe pe la restaurantele din zonă. Noi ne-am nimerit la Black Tiger, vis-a-vis de Hotel Rila, în curtea căruia era un concert în aer liber, o tipă cânta la niște corzi imense, o muzică foarte frumoasă. Am halit niște bunătăți locale, ceva ce nu mai încercasem, foarte, foarte bune - o ciorbă de miel și un fel pe bază de brânză, Gyuvetche cred.
A doua zi la 8 fără eram deja în fața clădirii telegondolei Yastrebetz, care pornea la 8:30. Și nu eram singurii, mai erau destul de mulți bulgari la coadă. La 8:30 fix s-a dat drumul. A mers repede. Drumul cu telegondola a durat ceva, spre 30 de minute, am urcat mult. Ajunși sus ne-am regrupat și am pornit spre Cabana Musala. Drumul lin, pe platou, abia dacă urca și cobora, poteca lată, printre jnepeni și flori roz fucsia.

Puteam vedea masivitatea acestor munți, cu deschideri largi, căldări pietroase și lacuri limpezi. Cer albastru, soare, și nori albi, care ușor ușor s-au impus și au cotropit cerul. Până la cabana Musala am avut mai mult soare decât nor, după aceea invers. La cabana Musala se așternea privirolor noastre un lac minunat și măricel. Și lacurile ne-au însoțit de-acum până la refugiul Everest. Între cabana Musala și refugiul Everest poteca devenea mai de munte, printre și peste bolovani - aici pot spune că Musala și împrejurimile sunt ca niște munți Retezat dar mult mai înalți.
Era multă lume care urca pe Musala, asta în afară de noi cei 50 de români.

Am ajuns la refugiul Everest, care are o formă și un design aparte, zici că e un OZN pitulat în munți. De aici a început să fie mai solicitant traseul. Din ce în ce mai stâncos, jnepeni mai puțintei, lacuri mai mici. A, în spatele refugiului Everest era un lac, numit Lacul înghețat, foarte limpede și rece, care e înghețat cea mai mare parte a anului - când am fost eu părea să nu mai aibă gheață, dar la tura anterioară ghizii noștri spuneau că avea încă gheață la suprafață. În poze nici nu observi acest lac, pentru că reflectă perfect, ca o oglindă, măreția vârfurilor de deasupra.

Deci ne-am continuat urcarea până la punctul unde traseul se bifurca în poteca de vară și cea de iarnă. Eu am luat-o pe poteca de iarnă. Foarte stâncoasă, avea stâlpi și cabluri continuu, până în vârf. La cățărare am folosit tracțiunea 4x4, adică 4 labe. Pentru că jos nu era hău nu era așa de înfricoșător. Doar dacă te uitai în dreapta puteai vedea abruptul și pericolul. Mi-a plăcut porțiunea asta care te punea la treabă. Doar că a fost scurtă și am ajuns pe vârf, la cabana meteo. Ne-am pozat fiecare pe vârf  mă rog, nu chiar toți, că mai erau și zeci de alți turiști dornici să facă același lucru...
Pe vârf am avut doar nor, priveliștea dinspre refugiu și cabană erau în nor, nu se vedeau, am putut poza doar cealaltă parte. Aceeași masivitate impunătoare și stâncoșenie și lacuri glaciare.


Am pornit-o înapoi, după ce am făcut și pozele de grup. Coborârea a fost ușoară, și, mulțumită sfaturilor lui Ștefan am evitat să mai țopăi și să-mi franjuresc genunchii. Totuși s-a simțit că a fost un drum lung, pe final. Și mai ales după telegondolă.
Apoi drum întins, cu pauze minime către casă, ca să ajungem cât mai curând în București. Dar tot spre ora 2 noaptea am sosit la Izvor...

marți, 23 august 2016

Descoperirea Slănicului

Pentru weekendul cu sântămărie fetele din gașca de la dansuri schimbaseră planul și-a ieșit Slănic Prahova în loc de Veliko. Inițial nu m-am prea bucurat, aveam o părere plină de dubii despre stațiunile românești. Dar ceva mai apoi mi s-a aprins un beculeț. Poate i-ar plăcea maică-mi să meargă?! Șovăi, că la cum a primit (a se citi respins) toate propunerile mele de câțiva ani încoace, mă miram să vrea. Dar hai c-o întreb. Și, minune mare, nu zice nu, e tentată. Îi zic că să nu își facă cine știe ce planuri, că depindem de fete cu transportul (căci microbuzele sau trenul necesitau transfer la Ploiești). La întâlnirea de iulie la piscina din Buftea le zic fetelor de ideea mea creață. Ca prin minune, totul se aranjează. Și fetele primesc ideea cu deschidere, se rezolvă și cu transportul, antamez și cazarea prin agenția la care au apelat fetele.
Timpul a trecut iute și iată c-a sosit ziua plecării. Cu toate emoțiile și temerile și maică-mea plină de frici, pe ziua cea mai ploioasă din august, ne urcăm în mașina Mariei la Obor.
Ploaie multă, măruntă, tot drumul până la Ploiești și după. Sosim la Slănic la ora 12. Peisaj oarecum rural, dar frumos, mulți meri, pruni peste tot, brazi argintii lângă calea ferată. Baia Roșie Resort, unde aveam cazarea, s-a dovedit mult peste așteptările mele. Chiar nu am nimic de reproșat, am doar cuvinte de apreciere. 
Cum am ajuns înaintea orei de check-in, ne-am instalat în restaurant, am mâncat care ce-a poftit, am băut o bere, a trecut timpul. La un moment dat, plictisiți de stat degeaba ne-am zis că hai să ieșim la o plimbărică prin împrejurimi. Când să ieșim, fata de la recepție ne-a oprit să ne dea și cheile. Așa că ne-am cazat întâi, apoi ne-am adunat pentru plimbărică. 
Când am ieșit, pe la 4 cred, ploaia se oprise așa că am pornit cu avânt spre centrul Slănicului. Dar n-am făcut mulți pași si ploaia a reînceput. Întâi mai slăbuț, ca o bură subțire, apoi tot mai deasă și mai serioasă. Mergând agale, am ajuns în centru, acolo am găsit o hartă și ne-am orientat cât de cât. Am pornit-o întâi către salină, cu gândul că poate o vizităm. Am mers, am mers, ploua, ploua... copiii se plictisiseră, protestau... Am ajuns și la salină. Acolo - surpriză - fiind vineri, programul era până la ora 16. Aia e, ne-am așezat pe niște băncuțe, ne-am odihnit, am făcut câteva poze, ne-am hăhăit apoi am pornit ănapoi, până la indicatorul cu hartă. De acolo am luat-o către Grota miresei și Baia Baciului. Drumul suia un deal, șerpuia pitoresc printre case cu curți verzi, cu mulți copaci și meri. Am urcat încetișor și am ajuns la complexul Baia Baciului. Am intrat printr-un restaurant cu tematică românească/vânătorească - restaurant Grota Miresei  - bârne, păsări împăiate, lumină slabă. am ieșit spre piscină și lac. Lacul sărat (ca și cel de la Baia Roșie) era amenajat, cu malurile acoperite de lemn, cu multe șezlonguri împrejur. Evident, pustiu în ploaia care cădea în continuare cu mici întreruperi. Am mers coborând către locul unde se aflase Grota Miresei - ne-a arătat Cristina unde fusese, din descrierea ei mi-am imaginat viu cum era locul... acum nu prea ai fi putut ghici cum a fost după ceea ce vedeai. De curiozitate, am căutat imagini vechi, am găsit asta:
Și încă un link, cu mai multe, dar parcă nu atât de sugestive: https://romanialainaltime.wordpress.com/category/slanic-prahova-mai-1997/

 Am făcut poze, apoi ne-am întors în restaurant, unde am băut o bere/suc/ciocolată și apoi am tulit-o înapoi spre cazare.  La coborât a fost cu mult mai ușor. Maică-mea a fost ok, nu s-a plâns, a fost de folos cât o fac eu să meargă prin Herăstrău. Ne-am întors în camere, pe mama am lăsat-o să citească și să se odihnească. Unii au ciugulit una-alta, cu fetele ne-am adunat în camera Cristinei și-a lui Rali până ne-am hotărât să mergem la masa de seară în oraș. Ploaia se oprise, așa că a revenit semnalul la TV, iar maică-mea a rămas în cameră.
Noi fetele am pornit cătinel spre centru în căutare de un loc drăguț unde să cinăm. Cel mai aproape era un loc drăguț, cu o moară de apă, dar acolo Rali nu și-a găsit ceva să o inspire, în plus era afară și se lăsa frigul, așa că am pornit mai departe. Ne-am oprit la restaurant Roberto sau mă rog, ceva de genul. Am comandat toate legume la grătar și bere/cidru. Am petrecut o seară frumoasă acolo. Apoi o pornirăm spre casă.Din nou ne-am oprit în camera Cristinei, unde ne-am distrat până târziu jucând Activity. A fost tare amuzant.
A doua zi am avut noroc, ploaia a lăsat loc soarelui. Am avut soare cu nori, o vreme perfectă pentru plajă și bălăceală. După un mic-dejun tip bufet suedez foarte diversificat m-am amplasat la piscină pe un șezlong. M-am bălăcit întâi în piscina cu apă dulce, apoi m-am orientat spre Baia Roșie. Acolo m-am bălăcit muuult, cât am putut, cred că în două ture chiar. Mă așteptam să le văd și pe fete, dar ele aveau program de joacă cu copiii. Cum se făcea ora prânzului, le-am lăsat pe ele să mănânce (aveau demipensiune, eu luasem doar cu mic dejun), am mâncat cu maică-mea câte o ciorbă de burtă apoi am ieșit cu mama prin oraș, și ne-am plimbat destul de mult. Ne-am întors destul de târziu, pe la 5, cred, așa că n-am mai intrat în piscină. Am mai ciugulit din proviziile noastre.
S-a lăsat seara. Fetele se duseseră cu copiii în sala de conferinte, care era acum sala de joculete și activități pentru copiii mici și mari. Copiii erau captivați de jocurile TV (playstation sau ce-or fi fost că nu mă pricep), ceva cu dansat. Adulții noștri jucau biliard. M-am alăturat și eu acesti vesele adunări. A fost incredibil de haios, ne-am distrat de mai să ne tăvălim de râs, au participat și copiii care erau pe acolo, mai mărișori, că cei mici erau deja la culcare.
Apoi ne-am retras din nou la Cristina să continuăm cu un joc de Activity. Ne-am amuzat din nou copios, de astă dată jocul a fost mai echilibrat, dar cred că a durat mai mult.
Ultima zi a fost dedicată plajei și piscinitului. Mai puțini nori, soare mai arzător, am stat mult mai mult în apă, exclusiv în lacul cu apă sărată. Baia Roșie e ca un Techirghiol mai mic, foarte sărat, cu carcalaci plutitori și nămol. Acolo singura mea grijă era să nu mă răstoarne apa sărată cu fundul în sus și capul în apă. Mă mir cum de n-am făcut febră musculată de atâta înotat acolo.
Ne-am adunat de pe plajă abia spre ora 5 și țuști spre casă. Drumul a fost mult mai scurt la întors.

vineri, 19 august 2016

Cu Terra în Ceahlău la zi mare (2)

Când am simțit miroul de mâncare ce indica apropierea cabanei am fost cei mai fericiți oameni. Ajunși pe pajiștea din fața cabanei, ne-am oprit pentru planurile de grup, care au fost că avem liber până a doua zi dimineața. Cred că la 8 era planificată plecarea de la cabană.
Ei, și ăn aceste ore fiecare a făcut ce-a poftit. Întâi am mâncat și-am băut multe ceaiuri (a propos, aici am băut un ceai de plante absolut minunat!). Apoi ne-am asociat la o ieșire la umbră pe pajiștea din fața cabanei. Am găsit un locșor umbros unde-am stat, am lenevit până ne-a fugit umbra, moment la care am început să căutăm un loc nou... a durat ceva, dar până la urmă fetele au găsit un loc absolut minunat. Ne-am lăfăit o vreme și-acolo, până umbra l-a acoperit de tot și ni s-a făcut prea frig. Era deja spre ora 6, așa că ne-am retras spre cabană. Am decis să încercăm să vedem dacă mai e coadă la duș, nu mai era, așa că am beneficiat de un lux pentru o cabană - duș cu apă caldă! Apoi ne-am schimbat, ne-am întins la aerisit hainele purtate și am ieșit în curtea cabanei, la o măsuță. Am mai halit câte ceva, am mai băut ceaiuri ne-am întins la povești.
Și tot așa din vorbă-n vorbă s-a lăsat seara, cu povestiri despre punctul comun al multor drumeși din grup, și anume supranumitul Mistrețul și a sa școală de ghizi. Timpul a zburat pe nesimșite, a sosit discret apusul, de astă dată mult mai mascar de nori purtați pe aripi de un vânticel răcoros.
Seara n-am stat prea târziu, deși taman se încingea de-o petrecere dansantă, cabanierii lăsaseră boxele pe mâna dj-ilor din grup drept care bubuiau. Camera noastră intimă, de 12 persoane, era fix deasupra boxelor, așa că bubuia incredibil. Mă urcasem odată cu fetele din grupulețul ad-hoc, ele erau hotărâte să doarmă. Eu m-am spălat pe dinți că deh, nu strică, mi-am aranjat bagajul, m-am schimbat în „pijamaua de munte” - un deux piece termo de se poartă de obicei pe dedesubt la schi. M-am așezat și eu pe pat așa într-o doară, gândindu-mă că în 5 minute n-o să mai suport bubuitul și o să prefer să mă duc jos, lumina era apronsă, fetele butonau la telefoane... și m-am trezit peste ceva timp, pe întuneric, când câțiva întârziați veniseră la culcare. Am adormit din nou și m-am trezit la primul strigăt al ceasului ciuva (al meu nu apucase să sune).
Un-doi, shimbat, spălat, strâns bagaj și coborât direct la sala de mese. Haleală din traistă și cafea de la cabană și lumea e mai frumoasă. Afară nor și un fel de ceață. După o ultimă poză de adio cu cabana am pornit să coborâm. Bineînțeles coborârea nu e ca urcarea, și mai ales dimineașa pe răcoare, a fost o adevărată plăcere și mi s-a părut mult mai scurtă ca urcarea. În trăncănelile lui Ștefan și contrele vesele ale Lucreției nici n-am băgat de seamă c-am și ajuns la Durău. Tarabele închise încă, drumul pustiu. Am ajuns la autocar și tuleo că drumul e lung.
Obiectiv principal: Cheile Tișiței. Drumul mi s-a părut infinit de lung până la deja cunoscuta benzinărie de la Miercurea Ciuc, cu serpentinele lui până să iasă la liman. Apoi de la Miercurea Ciuc n-a mai fost prea departe. Am trecut pe lângă Lepșa și am luat-o undeva la dreapta și gata.
Cheile Tișiței au fost pentru mine o surpriză plăcută. Foarte variate, cu zone de potecă super lejeră, cu mers pe o potecuță lată de un pas pe lângă pereții de stâncă, sau pe poduri largi, pe beton, dar și pe podiști instabile de lemn, pe scări de lemn, pe stâncărie, pe sfărâmături mărunte de rocă (bazaltică?), printre buruieni, peste râu, decorul se schimba mereu. Drumul a durat mult, până la urmă am făcut 6 ore (sau chiar mai mult?). Tunelul și cele două treceri pe sub arcadele de piatră au fost antrenante - mai ales tunelul.
Apoi din nou autocar și mers mult, mult, mult. Și serpentine, și drumuri drepte, fel de fel. În cele din urmă am ajuns la Focșani - aici era deja clar că ajungem mai târziu decât se prognozase inițial. Cum strada din centrul Focșaniului pe unde o luaserăm duși de gps era temporar închisă am făcut fel de fel de ocolișuri, dar până la urmă am ieșit la liman.
După oprirea la benzinărie, cum tot se întuneca, s-a pornit o oarecare cântare cu chitara. Am mai și moțăit, am mai și cântat și iată, am trecut și de Urziceni, apoi eram în Voluntari și gata, București.

joi, 11 august 2016

Cu Terra în Ceahlău la zi mare (1)

De vineri până duminica trecută am fost, în sfârșit, în Ceahlău. După care, până acum, am avut o săptămână atât de full de mună de n-am apucat să scriu nici două  vorbe despre călătoria asta...

Voiam de muuultă vreme să ajung în Ceahlău. Nici nu mai știu exact de când. Poate chiar din vremea legendelor legate de munți din copilărie, sau poate de la povestirile lui Alex și alor săi, pietroi-nemțoii...
Și iată că văd într-o zi că Răzvan (terra incognita) anunță excursie în Ceahlău și ne promite că o să vedem și piramida pe se poate vedea doar într-o scurtă perioadă de pe Toaca.
În secunda următoare am rezervat loc. Evident, pe urmă am aflat că organizau și alții excursii în Ceahlău în perioade apropiate, dar dacă am antamat o treabă n-o mai dau la întors. Și au trecut săptămâni, chiar luni, și a venit și data excursiei.
Am pornit din București de la gară, la ora 7. M-am bucurat să văd destule figuri cunoscute. Drumul a fost lung, cu doar două opriri - la Curtea de Argeș și la Miercurea Ciuc.
E de remarcat benzinăria plină de flori și verdeață de la intrarea în Curtea de Argeș, acolo e clar că-i cineva cu mare grijă la detalii și care iubește verdeața.
Apoi drum întins până la Miercurea Ciuc. Pit stop de juma' de oră, apoi dă-i înainte spre Durău. Pe lângă Miercurea Ciuc sătuce frumoase, cu case îngrijite, de oameni gospodari, cu mulți pomi, multă verdeață, mi-a plăcut mult zona. Gps-ul ne-a dus de două ori pe drumuri cu porțiuni neasfaltate, a trebuit să ne sucim să ocolim, dar măcar am văzut zone foarte frumoase.
După niște serpentine vitejești, am ajuns la Durău. Localitate frumoasă, pensiuni arătoase, mușcate la ferestre, aer curat. Când am ajuns, vineri pe la 4, era plin de tarabe cu chestii de vânzare. Am aflat că era mare sărbătoare, zilele Ceahlăului, plus hramul mănăstirii de la Durău și al schitului de lângă cabana Dochia.
Am stat puțin până a ajuns și ghidul local, apoi am pornit urcușul spre cabana Fântânele. Cu rucsacii de două zile n-a fost chiar floare la ureche, că e urcare continuă. Dar odată ajunși ne-am bucurat enorm de priveliște, de cabană,  de ciorbă și de bere. Am prins un apus superb, mult pozat.
Am mai stat la o tacla până nu prea târziu pentru că aflaserăm că aveam de plecat pe traseu la... 3 noaptea. Am dormit rapid și scurt, e drept că reușisem performanța să mă trezesc de două ori, odată când au năvălit la somn ultimii petrecăreți și încă o dată din cauza berilor ce își terminaseră circuitul prin corp. Apoi a început o mare foșgăială, toată lumea trebăluia de zor mai la spălat pe dinți, mai la un pipi dinainte de plecare, care cu îmbrăcatul. Și la 3 și un sfert am pornit.
Spre mare mirarea noastră, am constatat că nu eram deloc singurii nebuni porniți spre Toaca cu noaptea-n cap. Era poteca aia plină ca o autostradă. În afară de grupul nostru de patruj'ceva de oameni, mai erau niște grupuri la fel de numeroase de tineri, ca vârstă undeva între final de școală și început de liceu. Plus alte grupulețe mici de 3-5 de oameni de vârste diverse.
Am urcat la frontală poteca, urcuș aproape continuu, cu popas la „la morminte“. Nu pot vorbi de peisaj, că deh... Abia când am ajuns pe platou a început să dea o geană de lumină spre răsărit.
Aici am început a mai zări ceva. Jnepeniș, potecă... o căsuță - cabana meteo... apoi profilat ca o turlă, Toaca. Un urcuș serios. Și zeci de oameni de toate felurile urcau. Care cu bascheți, care cu te miri cu ce haine sau încălțări. Uimitor, toți au urcat și coborât cu bine.
Ajungem și noi nu fix pe vârf că acolo era full ciorchine. Ne luăm o poziție strategică pe o coamă a muntelui și aștrptăm răsăritul și formarea piramidei. De unde răsărea soarele, peste lacul Bicaz se formase o mare alpină care a persistat. S-a lăsat frigul, ne-am pus toate straturile posibile pe noi. Mi s-a părut o eternitate rece până a început să se vadă că soarele chiar răsare. Și, deodată am văzut umbra vârfului Toaca ca un triunghi albăstui-movuliu. Se conturase, nici nu băgasem de seamă când.
Am mai stat un pic, apoi am coborât pe platou. Am mers ceva până la Dochia. Am găsit, prin jnepeniș, și afine... am tot ciugulit până la cabană. Dochia - mare, frumoasă, în renovare. Era full, coada pt comandat ceai sau mâncare era enormă așa că am renunțat la idee și am halit batoane și apă. Ne-am odihnit la soare, apoi am pornit mai departe.
Am mers către schitul de pe platou, unde era slujbă și zeci de oameni veniseră acolo în pelerinaj, și încă tot veneau, ne-am intersectat cu ei tot traseul de întoarcere, familii cu copii, cu bunici... mulți, mulți.
Am tot coborât până la cascada Duruitoarea. Într-adevăr impresionantă, deosebită, cu cele două căderi înalte de apă.
După pozele aferente ne-am continuat drumul către cabana noastră, Fântânele. Porțiunea asta ne-a obosit, ne-a măcinat nervii, a fost mult mai lungă decât ne așteptam. Mai ales că a un moment dat am dat peste indicatorul care arăta că mai avem o oră, iar după ce mai merseserăm vreo juma' de oră alt indicator ne arăta că tot o oră am avea... ce mai, ne-a cam demoralizat.
Dar tocmai când eram mai terminați a apărut cabana.

marți, 2 august 2016

Crâmpeie caniculare

Soare tropical. Cer topit, încins, gălbui-bejuliu-rozaliu. Aer parcă ușor coagulat, cețos, tulbure.
Pe umerii arși de soarele Făgărașului rochia s-a încins prima și parcă zgârie, arde (s-a încins înaintea corpului) - așa e la ieșirea din aerul condiționat în plină amiază fierbinte.
Vine tramvaiul. Merge încet, abia se târâie.
Între stațiile Batiștei și Maria Rosetti văd o firmă de cârciumă. Neagră, scris cu alb „La trei bețivi”. Pe poarta deschisă se vede curticica minusculă cu fix trei mese - mai multe nu încăpeau. Super firmă!
Imediat după intersecția Ștefan cel Mare cu Lizeanu, pe Lizeanu, la casele dărăpănate, un grup de trei puradei - 2 fetițe și 1 băiat. 40 de grade afară, stăteau în plin soare, băiețașul în pielea goală, dar țanțoș în cizmele albastre de cauciuc lungi până la genunchi.
Aer fierbinte, nemișcat, greu de respirat.
În autobuz, pe la piața Dorobanți urcă un nene solid, în cămașă galbenă. Strigă pe geam spre terasele de Dorobanți „Vive la France” apoi se foiește și se așază. Pe traseu a mai mormăit câte ceva și tot bea dintr-o sticluță aparent de Cola. Coboară la Cașin și abia atunci îmi dau seama că-l mai văzusem frecvent pe-acolo, stând pur și simplu până târziu și fumând în zona stațiilor de autobuz/tramvai.
La Domenii din nou așteptare în stație. Cerul tot ca o tigaie încinsă, poleia aerul în culori calde. Când traversam strada spre casă culorile cerului, lumina, îmi aduceau puțin a scenele din filmele cu Mexic sau cu sahara, doar că acum aici aerul era mai prăfos, mai tulbure.

luni, 1 august 2016

Din piscină pe Făgăraș

Iar am avut un weekend 2 în 1, cum îmi place, constat. Sâmbătă am fost cu fetele de la dansuri la piscină la Buftea - la Baza Turistică Buftea. A fost cu un pic de peripeție la sosire, pentru că fix la câteva sute de metri până să ajungem dăm de accesul interzis temporar, era în plină desfășurare Triatlonul Buftea, de care nu știam nimic. Am făcut astfel o ocolire prin Crevedia, dar ne-am descurcat și am ajuns bine deși fuseserăm cât pe ce să ne rătăcim la un moment dat - mulțumim domnului poștaș din Crevedia care ne-a scos din impas.

La piscină chiar frumos și am avut noroc că n-a fost foarte aglomerat. Lumea civilizată, muzica de fundal plăcută, mâncarea bună - doar timpul de așteptare mărișor, dar nu m-a deranjat - berea rezonabilă. Lacul se vedea frumos încolo, la venire am văzut de la distanță un ditamai stolul de nu știu exact ce, poate cormorani, că erau de culoare închisă, care se agitaseră și zburaseră de pe lac.
Ne-am bălăcit, copiii s-au distrat și ei copios, am stat și pe șezlong la umbră, am băut beri - poate cam multe, că după aia seara am avut capul cam mare - am mâncat păstrăv... și ziua a zburat pe nesimțite. După masă moțăisem pe șezlong și nici nu știu când s-a făcut ora 6. Ne-a gonit ploaia - venise un nor care peste lac părea că dădea cu ploaie mai serioasă, la noi ajunseseră câteva picături. Toată lumea s-a strâns, s-a adunat și cam gata, asta a fost.
La întors am luat-o pe varianta normală, așa am văzut de fapt cât am ocolit la venire, ne-a plouat mai serios prin Mogoșoaia, în București de-abia picura. Obosită ruptă am apucat s-mi pregătesc băgăjelul pentru ascensiunea de duminică.
La 5 dimineața bănănăiam prin casă, surprinzător de lucidă, ca să fiu sigură că nu uit nimic important și că plec în bună regulă. Am ajuns la timp la Victoriei, țuști în autocar, am stat în spatele Dianei și Liviei, strategic, aproape de ușă și am avut și mega baftă să stau singură pe două locuri - ceea ce garantează un somn mai confortabil. Până spre Curtea de Argeș am cam tras la aghioase, după pit-stop-ul de la benzinărie mi-a zburat somnul. Apropo, de menționat frumoasa benzinărie Petrom de la intrarea în Curtea de Argeș, plină de verdeață, de flori, cu zonele verzi aranjate cu grijă și gust.
Apoi am mers și-am mers o grămadă până spre Bâlea Lac. Unde începea traseul spre Valea lui Stan era o mașină salvamont Argeș, ne-am gândit că o fi ceva, o fi închis traseul sau cine știe ce - dar am văzut că cei de la Green Venture, cu care au mers și dintre cunoscuții noștri din drumeții, și care au pornit tot din Piața Victoriei dar probabil un pic după noi, au făcut traseul, am văzut pozele lor. La Bâlea - puhoi de oameni și mașini, a fost o peripeție în sine să intre autocarul în parcare. Aici ne-am echipat și dă-i bătaie pe poteca spre șaua Caprei. Urcușul solicitant, cum îl țineam minte - dar totuși infinit mai ușor cu un rucsăcel de tură față de cum am fost anul trecut cu Dree , cu rucsac de 4 zile în spinare... Am avut baftă și de nor pe urcare, că și-așa transpiraserăm cu toții într-un mare fel. În șaua Caprei, mai către lacul Capra, popas, haleală, poze. Apoi pornirăm voinicește mai departe, către vârful Vânătoarea/Vânătarea lui Buteanu. Până la un punct am impresia că drumul era comun cu traseul spre creastă - sau dacă nu, semăna foarte tare. Ei, și când s-o cotim la stânga spre Buteanu... desigur, abrupțel, cățărat și coborât pe stânci. Am ajuns pe vârf, păcat că spre Moldoveanu ceața/norul nu ne lăsa să vedem mai nimic. Oricum, pe toate părțile norul ba se închega într-o perdea lăptoasă, da ce risipea în franjuri fotogenici, soarele și norii se tot jucau de-a v-ați-ascunselea. Ne-am pozat, am pozat și ne-am întors. Coborârea de pe stânci a fost un pic mai palpitantă, dar a fost ok, mai ales cu ghidaj din partea antemergătorilor. Apoi mers întins până spre șaua Capra, unde ne-am regrupat, din nou pauză, poze, dar cum de data asta norul era călare pe noi și vântul rece ne dădea fiori pe tricourile ude am poposit mai puțin și am luat-o în jos spre Bâlea. Coborârea a fost 99% pe nor și ceață.
De la Bâlea am pornit iar pe Transfăgărășan, mers îndelung până la Poenari. Am avut ceva emoții că nu ne lasă să urcăm că se închide, dar a fost ok. Am urcat cele o mie și câte-or fi de trepte, cei ce nu mai fuseseră înjurau.. în fine, la Poenari poze poze și apoi țuști în jos iar pe scări, motivați și de masa care ne aștepta la restaurantul de la poale. „La Cetate” se numește. Pentru rapiditate, comandaserăm dinainte, aveam de ales între 4 feluri. Mâncarea a venit repede, oamenii fiind pregătiți. Cu mici bâlbe organizatorice am reușit performanța ca într-o oră și 15 minute să fi mâncat și 2 feluri, să fi plătit, fumat țigări și urcat deja în autocar. Am ajuns în București rezonabil, cât să prindem metroul - chiar și eu care am trei schimbări de metrou. Din nou frântă, am apucat să fac un duș și-atât, am dormit buștean până la primul cântat al telefonului.

Related Posts with Thumbnails