BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

duminică, 31 mai 2015

Triumful prostiei și incompetenței

Sau licitația de manuale după o pauză de 8 sau chiar 10 ani, dracu știe.

Simptomul cel mai des întâlnit de mine referitor la a se înfăptui ceva de către oarece autorități sau șefi, cu putere de decizie tip dumnezeu în ograda lui pare a fi impunerea voinței cu orice preț.
Să explic. Bunăoară, una bucată minister. Zice ia să facem licitație de manuale. Că trebuie, după x ani de pauză să mai actualizăm programa, să modernizăm ceva. Anul trecut a fost un mare scandal cu manualiada. Adică, față de acum x ani când se făceau licitații în fiecare an, e clar c-au ajuns în posturi și poziții unii care habar n-aveau, nu mai mâncaseră manualiade, nu știau ce cât durează, cum se face etc. Și așa că anul trecut s-a anunțat târziu programa, s-a început lucrul la manuale târziu, s-au făcut în goana calului, s-au tot revizuit și rectificat prevederile programei, cauză din care s-a prelungit cu vreo lună termenul de predare, apoi n-a mai fost timp fizic pentru producere și distribuție, și bieții copii s-au trezit la începutul anului că tot nu au manuale.

S-a învățat ceva din asta? Evident, nu. Drept care, anul ăsta, între anunțarea programei și termenul de predare a manualelor e timp de o lună și jumătate în care autorii să scrie, redactorii să redacteze și să caute/comande ilustrații de la graficieni, tehnoredactorii să pagineze și corecteze toate manualele, apoi, grație milostivului minister, manualele trebuie să fie gata cu două săptămâni înainte de termen ca sa poată fi și digitalizate, că așa s-a vrut, la licitație să prezinți totul gata, final.
Ei și după aia e cântec mare și cu tiparul, și cu distribuția, și cu perioada în care profesorii trebuie să aleagă dintre manualele câștigătoare. Deci un hei-rup de la cap la coadă, hai să facem totul pe grabă, în goana mare, ca să bifăm că le-am făcut și să ne bifăm încă un succes pe ordinea de zi.

Deci ministerul, alcătuit dintr-o șleahtă incompetentă dar care vrea rezultate, indiferent de termen, indiferent că se poate sau nu, indiferent că unii trebuie să crape ca să se poată face ce vor ei. Aceeași mentalitate ca în publicitate. Că și clienții de la Pastel, că și patronii, că și oamenii lor de „management”, fiecare dintre ei atâta știe. Să vrea și să facă presiuni, chiar de-ar fi să crape toți, dă-i dracului, dar să facă ce vreau eu, când vreau eu.

Adicătelea, de la mic la mai mare, societatea românească a devenit din ce în ce mai lipsită de simțul realității și de elementarul bun simț. Acum toată lumea vrea să obțină imposibilul pe spinarea altora.

Sunt scârbită, revoltată și i-aș ciomăgi pe toți. Sau mai bine să pună ei mâna și să facă ce spun că trebuie făcut deși ăia care chiar știu ce zic spun că nu se poate. Să vadă, idioții naibii, ce înseamnă să lucrezi într-un haos nemăsurat 24, 48 sau câte ore e necesar ca să obții rezultatul impus de ei. Să vadă cum e să nu apuci să te duci nici la budă, că trebuie să termini nu știu ce manual ca să intre la timp la digitalizat, că altfel ai lucrat degeaba tot, nu e primit manualul în licitație.

Pe urmă, ca să nu arunc tot rahatul doar spre minister, nici editurile nu-s mai breze. Ăștia la care m-a pus dracu să mă duc sunt un alt exponent al nesimțirii față de oameni și de viața acestora. Mă rog, fără vopseaua de „drăguțenie” pastelată, aici e pe față. Bă, nu-mi pasă de tine, tu trebuie să crăpi, treaba ta, dar să faci ce zic eu. Chiar dacă gândirea inițială a fost proastă, lăcomia mare și s-au năpustit să facă 10-12 manuale știind termenul scurt, iar când s-au prins că nu au cum să intre și la digitalizare cu ele, abia atunci au selectat 5 pe care să le finalizăm. Și evident, alea 5 erau cele în cel mai prost stadiu, alea la care au renunțat erau mai avansate, se terminau mai ușor. Dar nu, noi pe alea trebuie să le facem, ce dacă n-au încă text, dacă autorii se ceartă și se sabotează reciproc, ce dacă vor repaginare când ele deja trebuie predate?! Rahat, ce mare lucru!
Sunt foc și pară de ofticată pe ei, sau și pe ei, pe toți ștăbanii mari și mici care nu dau doi bani pe viața, sănătatea și identitatea angajaților sau subalternilor lor.

În concluzie, weekendul ăsta, din cauza lor, vineri spre sâmbătă am muncit într-un ritm infernal 27 de ore neîntrerupte ca să trimitem un manual care nici măcar nu era al meu, care era și făcut în Corel (hate Corel! Fuck it!). Din care cauză se duseră dracului și Rusalii, și weekend, și ieșire cu Dree cu cortul, și orice. Sâmbătă am dormit toată ziua iar azi am lucrat - măcar de-acasă! - pentru volumul 2 al aceluiași fantastic manual. Deci luni-marti voi avea din nou același program dement de terminare totală.
Și iată, toată lumea pe facebook, pe whatsApp, pe toate canalele, pune poze de vacanță, de distracție, de relaxare, cu care nu rezonez deloc, eu deh, sunt în tranșee și port războaie idioate pentru gloria unor cretini incompetenți care nu știu altceva decât să vrea, să impună și fie neoameni.

Sarabanda asta a idioțeniei fără limite ar trebui să se ducă la un moment dat de râpă, dar deocamdată nu văd deloc semne de stingere, dimpotrivă, incompetenții promovează alți incompetenți, toți fac presiuni pe alții ca să dea ei bine, totul e de fațadă, în timp ce structura e de o putreziciune înfiorătoare, totul e găunos, fals, calp, fără nimic uman, și toată lumea, sau imensa majoritate, se gândește de ce să mă pun cu sistemul, de ce să încerc să schimb ceva și să mi-o iau, mai bine fac ca ei, devin ca ei ca să îmi fie bine. Și așa crește impostura, incompetența, hoția și toate minunățiile de acest fel, sufocând normalitatea, umanul și răsturnând valorile, înlocuindu-le cu defectele ridicate la rang de valoare. La dracu' o să ne ducem de râpă complet, râzând, cântând și dansând inconștienți, mințindu-ne că suntem liberi.

luni, 18 mai 2015

Amestecate. intermezzo între joburi

Am încercat să fac o grămadă de lucruri săptămâna trecută. Să mă relaxez, să alerg, să mă odihnesc. Am reușit doR parțial. Am avut niște afișe pentru târg, oricum suficient cât să nu stau liniștită. Am fost stresată fără un motiv real, în fine.
Am ajuns să alerg ștafetă, la Petrom Halfmarathon, convinsă de Denisa...


Am profitat de Ziua Eroilor și am fost la castelul Țepeș din parcul Carol - a fost mai frumoasă manifestarea în sine, cu fanfara militară, cu copilași cântând cântece patriotice, pe mai târziu cred că urmau să apară și mai mulți soldați în uniforme de epocă - văzusem două pâlcuri stând la umbră pe stadă...
La plecare m-am gândit să văd și monumentul eroilor din parcul Carol, că doar era colea, la doi pași de castelul Țepeș. Zis și făcut. Și, norocul prostului, am prins momentul schimbării gărzii de la flacăra aprinsă probabil tot cu ocazia Zilei Eroilor. Mi-a plăcut mausoleul, e impresionant. Am coborât apoi multele trepte și am mers pe aleea centrală până la ieșire, ocazie cu care am identificat și muzeul tehnic, pe care mi-am propus să îl vizitez în curând.

Apoi după amiază am mers în Herăstrău, și profitând de programul de noaptea muzeelor și de Thailanda fest, am intrat în Muzeul Satului. Era buluc de lume, dar tot frumos. Am văzut și tailandezele, am plecat repejor. În Herăstrău - o surpriză plăcută. Concerta Horia Mihail cu Pianul Călător - anul trecut știam când a concertat, mi-am făcut planuri și mă duc și bineînțeles că nu știu ce a fost de n-am ajuns. Ei, anul ăsta am ajuns, fără să știu măcar că urma să fie. Parcă mai bine așa.

Am ajuns, aici e meritul lui Terra Incognita aka Răzvan, la cimitirul Bellu de Noaptea Muzeelor. Turul ghidat n-a fost mare brânză, bieții copilași cu jobene nici nu aveau voci să se audă, nici textele nu erau altceva decât ce scria și pe cele câteva plăci care indicau poveștile mai interesante... Dar erau interesante în sine anumite edificii - că nu le-aș zice morminte. Un fapt interesant - poeții mari, scriitorii, actorii au morminte destul de modeste, de bun gust, nu ies în evidență. Dar piramidele, căsoaiele, palatele și pălățelele unor industriași, bogătani și ce-or mai fi fost ei... epatau prin lux, mărime și/sau arhitectură. Dorința de a ieși în evidență, de a fi mai cu moț decât toți ceilalți se vede și după moarte. Și culmea, pe un mausoleu de marmură neagră, opulent, mare, modern... scria memento mori (sau cam așa ceva). Multe erau opere de artă... multe erau monumente de... ego exacerbat, fără cine știe ce gust. Și foarte multe, normale, obișnuite, doar cu câte un semn distinctiv nederanjant. La concerul de seară n-am rămas, m-am luat după cei din grupul adunat de Terra care au mers în parcul Carol, la festivalul lampioanelor și apoi la pensionul de fete.

Așa că am ajuns, a doua oară în aceeași zi, în parcul Carol. Era lume ca la concert, plin-plin de abia aveai pe unde merge. Am pozat lampionașele, ne-am lălăit ca să-i găsim pe cei din mașina Celianei, ei erau sus la mausoleu iar noi jos, câr-mâr ne-am urcat la eu, acolo nu se vedea deloc mai bine... Până la urmă ne-am cărat - după ce-am băut o bere - spre Grădina Icoanei, la Școala Centrală. Auziserăm că era ditamai coada... dar când am și văzut-o... am calculat că n-am cum să stau o oră la coadă, să și dorm destul cât să fiu fresh dimineața pentru alergatul la ștafetă... așa că m-am dus acasă.


Acum, tot din categoria ce mai face omul în preaviz... weekendul trecut am mers, tot cu Terra, în Piatra Craiului. A fost cu hotărât în ultima clipă, l-am întrebat pe Răzvan dacă mai sunt locuri undeva vineri spre ora 4-5, evident nu avea, între timp a apărut un băiat care era dispus să meargă cu mașina, dacă se adunau măcar 3, ca să renteze... Ca să fac rost de al treilea am sunat-o întâi pe Mitzi, apoi pe Mimi... Mitzi nu putea, la Mimi nu putea Conu, dar ea era foarte tentată... bun, sun să anunț că am găsit om, între timp găsise și Răzvan, prietena unuia din microbuz se hotărâse să vină și ea, dar era ciudat ca el să meargă în autocar și ea în mașină... a rămas să văd dacă Mimi acceptă să meargă în mașină, fără mine, care aș fi mers în autocar... Mimi a fost de acord, atâta vreme cât ieșea mai ieftin. Zis și făcut, după atâta agitație ne-am stabilit, sâmbătă cu noaptea-n cap eram în fața Gării la punctul de întâlnire, ne-am repartizat și hai la drum. Ghidul nostru a fost Gabi, Răzvan a tras chiulul. Cât despre drumeția propriu-zisă, a fost lunguță, destul de solicitantă pe alocuri, dar extrem de frumoasă. Nu mai văzusem niciodată Piatra Craiului dinspre partea aceea, cu Cerdacul Stanciului și Marele Grohotiș. Extrem de spectaculos!






sâmbătă, 2 mai 2015

haos în cap

A trecut ceva vreme de când n-am mai apucat să scriu pe-aici. Prea multe întâmplări și lucruri care au luat-o razna, prea mult tumult interior, nehotărâre și agitație. Și nu s-a terminat, sunt în plină fază de nesiguranță acută.
Carevasăzică, cea mai notabilă chestie - mi-am dat demisia. Da, am făcut-o și pe asta. De mai bine de un an tot visam la asta, tot cochetam cu ideea, refugiul meu secret era că am demisia nescrisă în buzunar și dacă mă mai calcă pe bătături o dat, gata, o trântesc. Ei, și ca un făcut, chestia asta nu s-a întâmplat. Dar atmosfera generală se tot împuțea de la zi la zi, treptat treptat. E greu de zis cum și de ce se întâmplă asta, adică e o situație măsutabilă, nu doar că mi s-a luat mie.... Cum era acum doi ani jumate în firmă și cum e acum... incomparabil mai rău. Dar deja nu mai e treaba mea, fiecare își conduce afacerea cum consideră, iar eu nu mai fac parte nicicum din traeba asta.
Dar euforia a fost scurtă... Am găsit ceva, un loc care părea mai bun... dar de mai puțin de-o săptămână, colaborând cu ei, mi-au făcut o fază de-am rămas mască și mi s-a făcut părul măciucă: unde mama dracului mă duc?! din lac în puț?!
Așa că.... situațiunea e albastră, mov chiar, dar aia e. Ce-o fi o fi, mă agit, poate-poate oi descurca ițele încâlcite.

trecând peste rahaturile astea și revenind la lucruri mai plăcute... am mai fost într-o excursie, în Dobrogea, tot cu Terra Incognita și gașca veselă... Am făcut un efort fe voință și-am decis că trebuie să mențin legătura cu oamenii la care țin... așa că am ănceput să mă văd cu oamenii care mi-as dragi... am început cu Dree și Ione, apoi și cu Oana - Mădă, trebuie să-mi mai dau șuturi în cur ca să fac același lucru și cu alte persoane care la vemea lor mi-au spus ceva ca oameni... Pentru că, în definitiv, ăn viața asta oamenii contează... și când găsești oameni faini, e bine să te ții de ei.
Am fost la festivalul luminii, Spotlight festival - alt efort de voință, că nu s-a lipit deloc să merg cu mai mulți, ar fi trebuit să merg cu Elena care mi-a tras clapa în ultimul moment.... așa că am ajuns pe-acolo singură.... dar întâmplarea a făcut ca acolo să dau peste Cipricuț și Andra, de dare m-am lipit... am stat pe-o băncuță ascultând concertul până s-a lăsat seara și a sosit si Radu, pe care-l așteptau ei... după care am colindat Calea Victoriei de-a lungul exponatelor din festival... A fost frumos, interesant, și chiar o experianță interesantă când, deși târziu, au oprit circulația auto pe Calea Victoriei și valurile de oameni de pa trotuare s-au revărsat ocupând toată Calea Victoriei. Cea mai reușită proiecție mi s-a părut cea de pe Odeon, iar cea mai de efect șmecherie, baloanele luminoase cântătoare din parcul Crețulescu.

A mai fost adunarea dată în premieră de Denisa și ieșirea în afara Bucureștiului la Belciugatele sau cam așa ceva, unde gașca veselă s-a distrat copios, ne-am simțit bine, am halit pește privind pe geam cu afară, pe lac, cădeau averse, torente la 45 de grade înclinație....

Or mai fi fost și altele, dar cine să le mai știe.... au fost unele zile când, din cauza întâmplărilor neverosimile, parcă trăiam un an într-o singură zi, sau când parcă săream într-un timp paralel dintr-o lume absurdă, imposibilă și incredibilă.

Sunt haotică și indecisă, vreau să fac multe și nu-mi ajunge timpul, sau vreau să fac chestii și brusc îmi piere curajul, mă simt aiurea câteodată iar alteori ca un soi de Xena... simt că trebuie să iau niște decizii la fel de drastice și lipsite de vreo siguranță ca și demisia, dar... oh!

Related Posts with Thumbnails