BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

marți, 26 aprilie 2016

diete(tice)

Zeci, mii, sute de imnuri și ode dedicate slăbitului, nutriției și altor monștri contemporani ce torturează milioane de oameni. 
Advertisingul și media au creat o imagine generală care a devenit acceptată pe scară largă despre „cum trebuie să fii”. Să fii slabă/slab dar cu mușchi tonifiați și în formă, cu zâmbetul pe buze orice ar fi, costumat/ă ca din revistele de modă, dat/ă cu x creme loțiuni și tratamente pe piele, cu o frizură/coafură șic, fardată ca în revistele pentru femei... toată lumea trebuie să fie aranjată și să arate perfect. 
Și cum oameni suntem, și atât de diferiți din n puncte de vedere, normal că de fapt nu avem cum să arătăm toți la fel. Și de aici încep chinurile. Diete mii și sute, regimuri, nutriții, teorii despre nutriție, programe-pilot, superoferte, pastile de slăbit, soluții miraculoase, toate îți vând promisiunea, că, dacă dai banul pentru asta, o să arăți senzațional, ca o supervedetă și implicit vei avea o viață ca în filme.

Bineînțeles că asta e o poveste, dar ciudat — sau poate nu — sunt sute, mii de oameni care zilnic se lasă seduși de mirajul acestor povești. Așa că amploarea afacerilor legate de treaba asta beauty-healthy-diet-wonder-sport a crescut incredibil, totul e deja o industrie.

Probabil, parcursul standard ar fi ceaiuri de slăbit, diete, pastile, diete drastice, sport, combinații între anterioarele, nutriționist, instructor personal. Bat câmpii, eu doar presupun că e așa. Eu am ajuns la faza combinațiilor (sport și un soi de regim preponderent vegetarian) însă am sărit peste etapele cu pastilele de slăbit și cu dietele drastice. N-am crezut deloc în pastilele de slăbit și nici în dietele drastice - adică, din atât de desele discuții cu x fete și femei de toate vârstele și din toate categoriile sociale, am concluzionat eu că astea pot da rezultate pe termen scurt, apoi fac mai mult rău decât bine. 

Așa... deci să revenim. Am avut din adolescență nemulțumiri că-s prea grasă, pre nu-știu-cum, prea nu-știu-ce. Dar nu eram. În fine, greșeală clasică, să te compari cu alții, când tu ai altă stuctură osoasă, alte xyz-uri. După revolucion, n-aș ști să zic în ce an, adică dacă eram la All sau înainte sau după, am dat niște bani nu puțini pe o cărțulie cu un tip de regim-alimentație după care cică a slăbit Cristoiu (ahaa! deci era după ce a slăbit Cristoiu!). E vorba de alimentația disociată, unde nu trebuie sub nicio formă să amesteci carbohidrați cu proteine și să mănânci multe condimente de care la vremea aia nici nu auzisem, darămite să existe prin vreun magazin. Am adaptat ce se putea și am ținut-o cu sfințenie ani de zile. Ca efect - posibil să fi slăbit puțin la început, apoi m-am menținut constant hăăăăăt departe. Apoi au fost perioade stresante două joburi, un job cât două, job + facultate, job+colaborări, job+master, și tot așa. După master am ajuns prima dată în publicitate, cu stresul de rigoare. Timp în care continuam să merg la dansuri (dans sportiv) - chestie începută de pe vremea Corint-ului. În perioada cu job în publicitate (la McCann) cum plecam de-acasă de la 8 și mai ajungeam pe la 10:30-11 seara, pe componenta job + cursuri de dans de la 21... cu mâncat nu foarte mult, ceva dimineața și ceva la prânz de la magazinul de pe Ceasornicului (la vremea aia cam unicul din zonă)... am slăbit, aveam 48 de kg, ar eram vioaie și energică, mă activa și dansul. Și în zilele fără dans mai ieșeam cu gașca mea, pe vremea aia mai vioaieși mai petrecăreață.

Apoi mi-am schimbat și jobul (era Capital) și l-am întâlnit pe marele perturbator Alex. După ce ne-am mutat împreună cum-necum mi-am modificat obiceiurile alimentare și sportive după ale lui. Adică am început să halesc și mai mult, și mai nesănătos, și mai târziu. La asta contribuia și specificul muncii, cu una-două zile (seara de predare spre tipar a numărului și eventual una înainte) în care ajungeam extrem de târziu acasă. Cum acum locuiam în Drumul Taberei, venitul la 11 acasă de la dansuri printre blocuri și câini (era epoca de înflorire a maidanezilor ocrotiți de ong-uri) nu era deloc distractiv, așa că încet încet nu m-am mai dus, tot mai rar, tot mai rar, pe urmă doar la ieșirile dansante sau la o bere cu gașca de la dansuri. Și kilogramele au început să se depună, ușor-ușor. La început nici nu-mi prea dădeam seama - de asta zic, de multe ori, că omul nu se vede cum e, ci cum se știe că era el la un moment dat, trece mult până îi cade imaginea falsă de pe ochi. Și m-am pomenit că nu mai încăpeam în nimic, a trebuit să îmi iau cămăși mai largi, pantaloni mai cuprinzători, o tristețe, ce mai. Ajunsesem pe la 64 de kilograme (vreo 10 în plus față de ce a fost mulți ani de zile normalul). Atunci, vara, m-am apucat să mănânc doar salate de roșii și crudități cu brânză. Și am ținut-o așa toată vara. Nimic. Atunci am încercat să alerg. La început am încercat să îl mobilizez și pe Alex, a alergat de câteva ori, dar de regulă n-avea chef. Eu trăgeam o alergare pe bucla completă din Drumul Taberei, de la traversarea dinspre Billa până înapoi. Multe obstacole, oameni cu copii, cu cărucioare, cu câini, cu biciclete, un haos. Cum nu alergam cu regularitate, nu se vedeau cine știe ce rezultate.

Apoi a fost nenorocirea cu Alex, după care cred că până să mă mut înapoi la mama după renovare și zugrăvire, slăbisem semnificativ - vreo 3-4 kg - pur și simplu. Nu mai mâncam târziu, nu mai beam bere seara, am mai alergat de câteva ori, deși tocmai începuse nebunia cu săpăturile pentru metrou și multe zone deveniseră neplăcute.

Apoi m-am mutat înapoi la mama, pe motiv de fonduri insuficiente. Mi-am menținut alimentația, sport nu făceam că venise iarna, la muncă mă mutaseră de la Capital la Capital TV, unde stăteam până tîrziu să montăm filmulețe ca să se facă norma dorită de noua conducere de succes... atât de de succes că ne-au restructurat de vreo trei ori. La al treilea val m-au restructurat și pe mine, cu departamentul Capital TV cu tot. Asta era prin mai 2012. Da, era chiar ziua lui Jorică, văr-miu, îmi propusesem să îl sun pe seară să îi urez la mulți ani, dar, după vestea de restructurare mi-a pierit complet din minte orice gând nelegat de job.

Și a început o perioadă de 3-4 luni în care aplicam în draci la joburi fix pe domeniul meu și nu mă suna nimeni. Ba multe aplicări nici nu erau citite. În perioada asta, fiind vară, am reînvățat să merg pe bicicletă. La pedale din parcul Kiseleff mă avea drept mușteriu la fiecare două zile pentru bicicletele fără plată.

Apoi au început să se lege lucrurile, inițial se părea că mă voi angaja la Lowe, dar cum acolo s-au schimbat planurile din mers, am nimerit la Pastel. La Pastel stress maxim de la muncă, dar colegi minunați. M-am angajat prin septembrie cred și în perioada de probă am tras ca nebuna - mă rog și era stilul casei ca în perioada de probă să-ți trântească o campanie ceva de mai să n-o poți duce ca să vadă cum te descurci. Am trecut. Dar de atâtea ore de stat lipită de scaun, începuseră să mă doară șalele, să îmi scârțâie toate oasele parcă eram o babă. Așa că m-am decis să îmi fac abonament la sală. O auzisem pe Cătălina de la Capital vorbind la superlativ de Pure Fitness de la Afi, și, cum era pe traseul meu muncă-casă și cum am găsit voucher de reducere, mi-am făcut abonament pe trei luni, fix cât să treacă iarna. Și am mers la sală de trei ori pe săptămână cu sfințenie, după muncă, pe la ore gen 8-9-10, și fie alergam pe bandă, fie pe bicicleta statică, fie la stepper sau la ăla de și mergi, dar tragi și de mânere. Orele de aerobic sau cycling le prindeam rar, pentru că nu prea puteam ajunge în timp util. Ei, și au început a se vedea rezultatele. Nu neapărat pe cântar, care nu voia deloc să arate mai puțin, ci ca tonus al musculaturii, pur și simplu, la aceleași kilograme arătam mai bine, mai fit.
Am intrat by default în clubul salatistelor de la Pastel, am prins de la Ione, vegetariana noastră, multe idei interesante pe care le folosesc și le adaptez și astăzi.
Apoi Irina, colega mea de bancă de la job s-a hotărât să slăbească. Ea e genul foarte pofticios și n-o prea vedeam reușind. Dar m-a și ne-a uimit pe toți. A început să mănânce puțin, sănătos, să refuze dulciurile la toate zilele de naștere, a refuzat cu hotărâre tot ce știa că nu în va face bine. Apoi s-a apucat și de alergat. Din nou, știind cât e de greu, nu-i prea dădeam șanse. Și totuși a ținut-o. O lună, două... Am zis: dacă ea poate, musai pot și eu! Și am început ușurel. Seara, cum ajungeam acasă, puneam un trening larg și alergam prin cartier. Întâi până spre Domenii, apoi mai departe până la Arcul de Triumf, apoi și înapoi. Apoi, după vreo două luni nu mai era așa greu, nu-mi mai venea să îmi dau duhul. S-a lungit și ziua, s-a schimbat ora, am început să alerg și pe malul lacului, cât prindeam lumină. Irina, în fervoarea alergării, s-a înscris și la maraton, la ștafetă, și a început să se antreneze. Numai că s-a forțat un pic mai mult și i-a bulit meniscul. M-am pomenit preluând eu locul ei în echipă și am început și eu să mă antrenez serios, țintind un tur de parc complet - ceea ce am și reușit, ușor-ușor.
În perioada asta m-am slim fit-uit și eram foarte bucuroasă. Alimentația era aceeași, sănătoasă, mult vegetală dar nu exclusiv, diferența o făcea alergarea.Am alergat și la maraton, la ștafetă. Mi-a fost greuț, am făcut și greșeala de a porni prea tare la început, dusă de valul alergătorilor mai în formă după care mi s-a tăiat suflul, pe urcarea pe Calea Victoriei a trebuit musai să merg puțin la pas până mi s-a dus junghiul din partea stângă și am putut să alerg iar. Dar am alergat încet, iar ultimii kilometri au fost un chin. Dar bucuria de final și falafelul de la Calif împreună cu băieții din echipă și cu Ione (alergam în echipă cu soțul ei) au compensat și chiar au adus un mare plus peste toate chinurile alergării.
De-atunci nu m-am mai lăsat de alergare. Vara mai mult, iarna mai puțin, după cum permite vreme, cu compensare de sală. Anul următor a decurs tot așa, iarna abonament la Pure Fitness de 6 luni, din noiembrie în aprilie, vara alergare afară. Dar prin iulie, pe când îmi căutam sac de dormit, scăunel pliabil și izopren pentru drumeția de 2 săptămâni prin Parâng și Cheile Nerei, am intrat în vorbă cu o tanti destul de în vârstă, care își căuta și ea sac de dormit pentru maratonul Bucegi. Trăncănind așa, ne-a fost mai ușor să comparăm și să alegem ce să ne luăm. Am descoperit că mi-era și vecină cu cartierul și că alerga prin Herăstrău și pe la toate maratoanele. De atunci mi-a încolțit gândul. Hai să particip și eu la semimaraton - că pentru maraton nu aveam cum să îngraș porcul în ajun, dar pentru semimaraton... de la o tură de lac la trei... parcă era realizabil. Și sub impulsul momentului m-a înscris, am plătit și gata, treaba e făcută.
După întoarcerea din lunga drumeție m-am apucat zdravăn de antrenamente - de 3 ori pe săptămână negreșit, dintre care tura din weekend era cea de creștere a distanței. Mi-am luat pentru prima dată și pantofi de alergare scumpi, de la Nike (e drept, la preț de outlet, din Deichmann, și un model vechi, dar totuși, era prima dată când dădeam o sumă considerabilă pe niște adidași) care în cele din urmă s-au dovedit de nefolosit pentru distanțe lungi - i-am luat la antrenamentul penultim, cu vreo 2 săptămâni înainte de maraton, la tura de trei ocoluri de lac și mi-au nenorocit unghia - degetul mare - de la piciorul drept. Care s-a înnegrit, a fost minunat, mai mult de jumătate de an a durat până să reintre în normalitate. Până la urmă, la semimaraton am alergat cu pantofii de alergare le la Lidl, cei comozi care nu-mi pricinuiseră niciodată necazuri. S-a văzut că m-am pregătit mai bine, pentru că de astă dată nu mi s-a mai tăiat respirația, nici genunchii nu mi s-au mai plâns, cu toate că acum alergasem dublul distanței de la ștafetă, cu un an în urmă. Chiar am fost foarte ok, doar că nu am scos un timp prea minunat, ceea ce de fapt pentru mine conta prea puțin. Legat de slăbit, în perioada cât m-am antrenat pentru semimaraton am slăbit și mușchii stăteau pe mine perfect. În fine, eram și eu mulțumită. Alimentația - aceeași de trei ani. Dar, ca observație post-factum, spre final, la două și trei ture de parc, cam o zi după eram cam epuizată, probabil de la pierderea de minerale prin transpirație.

Ca să mai scurtez povestea, alt an, iar sală, schimbare de job,drumeții prin primăvară, ștafetă la semimaratonul din mai, unde nu mă pot lăuda decât cu faptul că am întârziat să ajung la punctul de schimbare a cip-ului, iar schimbare de job, drumeție, aceeași dietă, apoi vine toamna, iarna, de astă dată o nouă sală, la Domenii, unde mi s-a pus pata să fac spinning. Și toată iarna am fost copil cuminte, am mers de trei ori pe săptămână la spinning, uneori și la orele-maraton din weekend. Aceeași alimentație, dar am scăzut alergatul - eu eram mereu răcită/gripată iar afară era mai mereu vânt. Alergam și eu în rarele ocazii când vremea era stabilă - adică fără ploaie, fără vânt puternic. Rezultatul? M-am îngrășat. Am ajuns iar la 60 kg, e drept că sunt adunate pe mușchi, nu fleșcăite, dar... nu e ceea ce doream.

Așa că am intrat la idei. What is right? What is wrong? Așa că articolele tematice au început să-mi atragă atenția, drept care, unde zicea careva ceva interesant dădeam like sau mă abonam la newsletter. Imensa majoritate s-au dovedit clar prostii. La una sau două am rămas abonată - unii care îți dădeau sfaturi de nutriție, ca mai apoi, după vreo lună sau două să vină cu un curs superofertă numai acum 5 kg în 5 săptămâni etc. Inițial, mi se părea că ce zice persoana aceea are sens, că poate într-adevăr e o dietă-mod de viață revoluționară, mai ales că explica științific um molecula de nu știu ce interacționeacă cu aia de nu știu cum și face și drege. După care tot citind am început să am mari îndoieli. Că practic, ar trebui să nu mănânci decât fructe și legume că alea se digeră rapid. Și poate din când în când o legumă, acolo. Și să nu amesteci nimic cu nimic, nici măcar fructele între ele, tot felul de chestii complicate, inclusiv anatema aruncată asupra sucurilor de fructe + frunze. Așa că am început să îmi pun întrebări asupra „certitudinilor” persoanei respective.
Acum vreo săptămână mă pune naiba de dau click pe un articol pe FB tot legat de metabolism și slăbit. Ăia, niște americani. Un chestionar online ca să-mi depisteze tipul de metabolism și principala greșeală de alimentație. După care se „genera” un flash cu o lungă polologhie, unde tot îți spunea orice în afară de ce voiai să afli. M-am și mirat că am avur răbdare să mă uit până la capăt. Marea descoperire era că cică aș avea un metabolism mixt, care folosește grăsimile și glucidele atât din corp, cât și din alimentație, în egală măsură,. Iar „metabolic killer no1” ar fi fereastra prea mare penru alimentație între 9 și 20. Și sugerau să încep să mănânc mai târziu, după ora 11. Combinat cu 15 minute pe zi de exerciții pline de pauze, exerciții pe care le poți cumpăra numai de la ei, pachet de x la prețul y valabil doar astăzi până la ora z. Wow!

A, și să vă mai zic una, drastică. Cura de o lună (sau mai mult?!) cu zerul minune procesat într-un mare și unic fel încât devine un fel de apă vie plină de toți nutrienții necesari. Cu program drastic, de trezit la ora 6, (sau 5?), băut respectivul zer din x în x ore și NIMIC altceva. O cură de vreo 2.000 de lei.

Acum nu mă pronunț asupra rezultatelor acestor cure/diete. E foarte posibil ca, dacă te ții cu îndârjire de o idee, să și funcționeze, măcar și din întâmplare că  s-a potrivit cu metabolismul tău.

Concluzia mea, extrem de personală și fără pretenții de a reprezenta adevărul absolut, e că, de fapt, nutriționiștii și toți dieteticienii, habar nu au CUM funcționează de fapt toate cele în organism, ce cu ce și în ce fel interacționează. Ei eventual observă că o anumită alimentați pare să dea cutare rezultate. Că dacă consumi alimentul y, rezultatul pare să fie cutare. Restul e fantezie științifică. Un fel de sf cu aplicație la organismul uman viu și procesele din interiorul său. Dacă introducem substanța x, ca să se obțină rezultatul z (creșterea de substanță q) e musai să se întâmple procesul chimico-fizic y. Că sunt n+1 factori care influențează sau pot influența într-un mod sau altul procesul în sine ca să genereze acel rezultat. Până la urmă, e pe încercate, pe ghicite. Și cum fiecare organism e unic, e diferit, ce funcționează într-un fel la unul, la altul poate să funcționeze cumva diferit.
Cred că, până la urmă, decât să arunci bani pe părerile unor „experți” mai bine faci tu singur experimentele respective asupra ta, vezi ce îți folosește și ce îți dăunează, ce te face să te simți mai bine, ce nu are efect, ce îți face rău... Până reușești să afli cum ești tu și cum trebuie să te porți cu tie însuți/însăți.

luni, 25 aprilie 2016

Prin Buila-Vânturarița

De nu mai știu câți ani, să fie doi sau trei, auzisem de Buila, de la Mitzi și Lusien. Nu mai știu care era povestea, cred că ajunseseră pe-acolo dar parcă nu cercetaseră destul și le rămăsese gândul să se mai ducă cu altă ocazie. Dar cum la ei s-a stricat căruța, n-au mai mers. Și iată că în clipa în care Răzvan de la Terra Incognita a anunțat excursie de o zi la Buila... m-am și anunțat, de frică să nu rămân fără loc (că la ei deja e la ordinea zilei ca toate locurile anuțate inițial să se ocupe în prima zi).
Ca de obicei anul ăsta, spre weekendul în care mă duc eu la munte se anunță ploi, furtuni, zăpezi, chestii drăguțe. Din fericire și de data asta prognoza a dat greș și vremea bună ne-a însoțit, ne-a încălzit și soarele ne-a poleit cu razele sale aurii. Am fost - record absolut pentru drumeție cu specific urcat pe munte - două autocare și un microbuz. Privind retrospectiv, mare noroc am avut cu existența acestui micobuz, o să se clarifice la final de ce.
Am purces la drum cu noaptea-n cap, adunarea la 5:45 (și am reușit s-ajung cu metroul la timp!) la Păcii. Până au venit toți, până ne-a dăscălit Răzvan pe toți, până una alta era deja 6:20 - deci mai târziu decât era preconizat. Am mers ață până la Deduleși, la prima oprire-pauză. Moțăiserăm pe drum, unii mai mult, alții mai puțin, dar a fost ok. După coada la toaletă și cea la cafea ne-am urcat la loc în autocare și am mers iar întins până în satul Bărbătești. Era cumva pe drumul spre Horezu după care cumva mai razna. Ne-am revărsat din autocare și microbuz și am văzut că eram câtă frunză câtă iarbă. După pozele de grup am pornit-o pe un drum forestier frumos, cu peisaj adică, pe care am mers destul de multicel, adică cam până unde s-a despărțit grupul, după indicațiile lui Răzvan - cei care nu se știau foarte alpiniști și în formă au luat-o pe traseul scurt, (6 ore) iar restul pe traseul care urca până pe creastă iar apoi, din Curmătura Builei cobora spre schitul Pătrunsa, de acolo ajungând pe traseul urmat de primul grup (9 ore pt noi).
Soarele strălucea, făcând verdele crud al frunzelor să strălucească incandescent, cerul era albastru, norișori albi fotogenici se mai jucau pe cer. Drumul ne-a dus prin pădure, pe un versant frumos, împădurit, de unde se vedea ca de vis valea de unde veniserăm... Coline păduroase, verzi, unduindu-se încă mult spre orizont, un peisaj pașnic și propice păstoritului. La un moment dat poteca ne-a adus într-un luminiș, unde am făcut și o pauză mică de hidratare și un pic de fortifiere (am fost preveniți să nu mâncăm acum ca sparții, că urcușul greu acum urmează, și dacă ne ghiftuim o să ni se facă rău. După ce ne-am tras sufletul și am prins puteri - și am făcut cu toții poze poze - am pornit mai departe. Deja intraserăm în zonă de pășune, pădurea a rămas în urmă. Am mers șerpuit pe panta verde împestrițată de fel de fel de floricele, galbene, albe, albastre. A fost destul de solicitant urcușul până în vârful acelei pante. Aici eram pe creasta muntelui, o muchie lungă, pitorească, de unde se vedea extrem de frumos ce lăsaserăm în urmă, valea, satele. Înaintând până spre un loc presărat de pietre, propice popasului și pauzei de masă am descoperit că, pe cât de molcom și rotunjit fusese versantul pe care urcaserăm, celălalt era stâncos și abrupt, sălbatic și semeț. Am zăbovit cât am terminat de mâncat toți, fiecare a făcut iar poze cu duiumul, apoi am purces la drum că, vorba basmului, înainte mult mai este. Am continuat mersul pe muchie, descoperind pe stânga versantul abrupt și spectaculos pas cu pas și poză cu poză. Floricelele se țineau după noi și aici, cu gând să ne înfrumusețeze ziua. Am mai urcat niște pante, am mai coborât altele, mereu minunându-ne cât de frumos e totul. Apoi am ajuns la o pantă mai serioasă unde ni s-a spus să o luâm ușurel, că altfel ne pierdem suflul, ceea ce am și făcut - adică am mers încetișor. Pas cu pas și iată am ajuns sus. După care am coborât printr-un mic canion între stânci către Curmătura Builei. Canionul e absolut spectaculos, mai ales că nu te-aștepți să găsești așa ceva aici.
Trecuți de canion vedem deja două căsuțe din lemn - refugii renovate. Ne adunăm acolo în șaua din fața refugiilor pitorești, mai halim, mai bem apă, ne odihnim. Și facem și o grămadă de poze. Ștefan ne avertizează că de aici începe coborârea, o zonă abruptă, unde poteca merge șovăielnic printre smocuri de iarbă, pe un versant cu înclinație de mai mult de 45 de grade. Ne sfătuiește să fim foarte atenți și să mergem încet. O pornim la vale, găsim locul de unde putem realimenta cu apă, moment în care începe să picure. De înnorat se înnorase încă de dinainte să trecem prin micul canion, dar acum părea iminentă o ploaie lungă. Ne-am pus hainele de ploaie și majoritatea au renunțat să mai aștepte să umple sticlele, am pornit vitejește mai departe. A fost frumoasă coborârea, car complicățică din cauza smocurilor de iarbă. A părut și foarte lungă. De la un moment dat am văzut că în valea care începea să se vadă era soare. Mergând, observăm că norul de ploaie a rămas priponit de Curmătura Builei, ba chiar a dat înapoi, iar peste noi a venit din nou soarele. Am văzut în jos, întâi micuțe și insignifiante două căsuțe albe, cineva a zis că ăla e schitul (și așa era, înspre el am coborât). Când am coborât destul cât să scăpăm de iarbă am dat de un teren mai prietenos, ziceam noi, dar a fost destul de solicitant și el. Traseu prin pădure, cu pietre, cu frunze, alte bucurii. În cele din urmă am ajuns la schit, nu înainte să dăm de niște poieni ca de basm, cu copaci falnici pe margini, cu frunzele sclipind în soarele cald al după-amiezei.
La schit un călugăt bătrîn ne-a arătat de unde să luăm apă - aveau un sistem de captare a apei, cu ajutorul căreia și a unui generator produceau suficientă energie electrică pentru uzul micii așezări monahale.
Doi cai și un măgăruș au venit să ne cerceteze și s-au căpătuit cu multe mângâieri și cu d-ale gurii. După ce-am ronțăit ce-am mai găsit printre provizii și mai ales după ce ne-am rehidratat cu apa rece și curată am pornit mai departe. A fost un drum lung prin pădure, pe o parte mai umbrită. Până la un moment dat am mers pe potecă, apoi, de la o troiță am intrat pe un drum forestier. Iar am mers ce-am mers, mult, și am dat de următorul schit - Pahomie. Aici un călugăr tânăr ne-a omenit cu apă și rahat. Aici ne aștepta și Eugen, care fusese ghidul grupului venit pe traseul scurt. Am aflat cu tristețe că ne mai așteptau încă 12 km de mers pe drum forestier. Autocarele n-au putut intra pe acest drum, doar microbuzul a reușit, dar evident că nu ne putea lua pe toți. S-au suit întâi cei mai obosiți, restul băgând viteză pe jos, ca să facem cât mai mult cu putință până la întoarcerea microbuzului - calculaseră că 1,5 h făcea acesta dus-întors. Și am tras un pas de plimbare rapidă până s-a lăsat complet întunericul. Eu m-am suit în transportul cu nr 2 și mai rămăseseră încă câțiva să continue pe jos până la următoarea tură cu microbuzul. Am ajuns, cu emoții, hurducăindu-ne pe drumul pierdut în întuneric, cu prăpastie ba în stânga ba în dreapta. Dar în cele din urmă am ajuns cu bine și am debarcat fericiți. Până la sosirea ultimei tranșe de transportați am halit și ultimele resurse de prin bagaj. Apoi ne-am îmbarcat urgent în autocare și-am pornit-o spre casă, știind că ajungem în București după ora 12, mai spre ora 1. Mai tot drumul am moțăit cu toții, vegheați de luna plină.

luni, 18 aprilie 2016

de weekend. prieteni. Manon.

Săptămâna trecută, cum m-am trezit că mă apucase dorul de prieteni am tras de nenumăratele gășcuțe să ne mai vedem. Ți iată că lucrurile chiar s-au pus în mișcare, se pare că a picat oportun.
Așa că m-am văzut joi cu fetele de la master, dar așa, stabilit de pe-o zi pe alta, fără lălăieli. Din păcate, în ultima clipă Oana n-a mai putut ajunge, picase un articol, trebuia scris altuș și... era zi de predare. Așa că ne-am văzud doar în 3 - Elena, Anca și cu mine. Am explorat un gastropub nou, unul steampunk despre care citisem și eram curioase cum e acolo - Distrikt 42. L-am nimerit relativ ușor, chiar lângă teatrul de Comedie, pe strada sf. Dumitru. Mi-a plăcut și terasa, dar mă temeam să nu dârdâim mai spre seară, făcusem și rezervare... am găsit-o pe Anca la intrare, studiind meniul (de fapt ea stătea lângă meniu dar butona la telefon), am intrat, ne-au condus la măsuța de 3 locuri. Am văzut detaliile steampunk, zeppelinul era mișto tare... dar per total mă așteptam să fie mai înzorzonat decât era - dar mai bine așa, doar cu accente steampunk, fără excese. Dar oricum tare aș vrea s-ajung odată să-l văd și pe cel de la Cluj. Dar revenind la oile noastre, Elena a întârziat, s-a și rătăcit un pic, dar în final ni s-a alăturat. Am trăncănit despre câte-n lună și în stele, de bellydance, de munci, de viitor, de bărbați, de călătorii și câte și mai câte. Nici n-am simțit cum a trecut timpul, nu eram prea departe să ratăm metroul spre casă.

Sâmbătă seara aveam bilete la Operă, la Manon, mulțumită Cristinei. Și cum tot ne întâlneam noi la Operă, le-am spus și celorlalte gagici din gașca de la dansuri că dacă pot și vorm să ne adunăm toate la o bere, suc pe undeva, și fetele au fost receptive. Cu Manon am avut emoții, că taman fuseseră mișcări de trupe și proteste prin staff-ul Operei, s-a lăsat cu demisii și nu se știa dacă balerinii vor dansa sau vor fi în grevă... din fericire, au dansat - și extrem de frumos. Ne-au încântat. Frumoasă și punerea în scenă, și costumele, și coregrafia, și soliștii. Singurul minus a fost lipsa de aer și căldura sufocantă. Au fost trei ore minunate, de relaxare, de frumos, de energie.
După spectacol ne-am văzut cu Rali și Maria la terasa Burebista. Nu ne-a încântat trupa de muzici de petrecere care cânta acolo și venea să-ți cânte la ureche, noroc că la noi n-au venit, au mers la alții mai mulți și mai bănoși. Am stat la taclale și la bârfe până ni s-a făcut cam răcorică, și, mai ales că de la ora 12 cei de la terasă voiau să termine cu servit și cu notă... ne-am dus la casele noastre.

Și sâmbătă, și duminică am tras câte o plimbare cu maică-mea prin Herăstrău. Sâmbătă, cu grija să ne întoarcem acasă cât să apuc să mă înțolesc și să apuc să și halesc ceva, dar oricum, binișor pentru forma fizică din ultima vreme a maică-mi. Duminică am vrut musai să trag dimineața o tură de lac, ceea ce am reușit în 45 de minute - nu foarte rău pentru prima tură de 7 km pe asfalt de primăvara asta - poate chiar de anul ăsta, că nu mai știu sigur. Erau mulți alergăreți ieșiți la ora aia - n-am reușit să ajung înainte de 12, din păcate. Din păcate, pentru că sperasem să ajungem după aceea și la Muzeul Satului, la evenimentul Picnic RODnic, însă, deși am ajuns acasă la 13:10, cu foiala obișnuită n-am reușit să plecăm înainte de 14:20... și evident nu venea niciun autobuz, niciun tramvai... și cum evenimentul era doar până la ora 15:00... am concluzionat că n-aveam de ce să ne mai agităm, mai bine ne plimbăm liniștite. Și am pornit-o frumușel pe jos ca de obicei spre Herăstrău. De data asta am ajuns mult mai departe, nici nu sperasem să poată maică-mea, și chiar ea să vrea... am ajuns până la Roata mare. Am poposit pe-acolo destul apoi am făcut calea întoarsă. A fost tare frumos, cu frunzulițele verzi, cerul albastru, atmosfera de vară, păsărelele ciripind, floricele fel de fel, care plantate, care sălbatice. Cu adevărat relaxant.

Tot agitând apele ca să văd dacă ne mai ies revederile, am antamat și pentru săptămâna asta două zile pentru pastelații și foștii pastelați - una cu creația, una cu fetele. Și mă bucur enorm, pentru că, sinceră să fiu, mi-era că ne luam fiecare cu ale lui și n-o să mai simțim nevoia să ne mai vedem, mai ales că acum o mare parte s-au întors la pastel și na, ei se văd mereu, pe când noi cei rezilienți... stăm departe și nu mai suntem in the business.

Tot vineri am terminat și Iubita mea Sputnik. Aici mi s-a părut că partea de fantastic e cumva ca o umbră a Pământului pe Lună, adică prezentă, misterioasă, dar și nu cine știe ce, relativ obișnuită. Dar absolut suficientă ca să facă povestea interesantă.

Altfel, spăl perdele, așternuturi, deh, pregătiri pentru Paște, să nu las totul pe ultima zi, să nu ajung să dau din colț în colț. Se pare că aprilie ăsta e lună de vară, la ce temperaturi sunt ziua. Un aprilie neașteptat de cald.

În spatele blocului, de unde rămăseserăm fără niciun copac, că tăiaseră și ciotul uscat, și dudul căruia i se rupsese iarna jumătate din coronament sub zăpada grea, am avut păcuta surpriză acum vreo patru zile să vedem că de la spații verzi au plantat doi copăcei tineri. O să dureze până or crește cât să facă umbră până la noi, dar oricum e bine.

vineri, 15 aprilie 2016

permutări mentale

Ca niște animăluțe agitate, gândurile tropăie, țopăie, se fugăresc unele pe altele prin toate colțurile minții, se mai ceartă între ele... Fac descoperiri arheologice prin cotloanele memoriei și ale semiconștientului. Mă uit și mă minunez de unele tâmpenii de-ale mele, de tot soiul de suceli și flic-flacuri pe care le descopăr. Ca niște jucărele din pruncie găsite prin pod. Numai că nu-s din pruncie, unele-s chiar relativ recente. Se pare că din când în când trebuie să scoți scheletele, monștrii și toate chestiile nașpa din dulap, ca să le inventariezi, să le ștergi de praf și, dacă reușești, să le arunci naibii.
Iată un monstru din dulap, vi-l prezint. La actualul job mă simt în continuare complet străină, neintegrată, nu reușesc să am o conexiune dintr-aia de prietenie, de amiciție, cum cred că nu mi s-a mai întâmplat în niciunul dintre anterioarele joburi. E straniu, și mă calcă pe nervi, dar asta e, avem preocupări diferite, interese diferite, fiecare cu aia a măsii și atât. Tot ce-am putut face a fost să mă distanțez și să fac în așa fel încât să îmi pese tot mai puțin. Dar știu, cu cât îmi pasă mai puțin, cu atât mă întreb ce pizda măsii caut eu acolo dacă tot nu fit in. Pe de altă parte, nu e musai să îți faci prieteni la muncă, zic mulți pe toate wall-urile - mă rog, asta e gândire corporat(r)istă, și n-o prea înghit. Deci sunt într-o dilemă de căcat. Ce să fac? Dacă e să fiu foarte sinceră cu mine, știu că nici eu nu mă dau peste cap să fac să dreg să mă bag... pentru că știu că de fapt eu vreau să muncesc pentru mine, nu pentru altcineva. Doar că tot n-am destul curaj să sar din avion din zbor, că deh, poate nu se deschide parașuta, poate, poate, poate... Bun e că, de o vreme, am reușit să nu mai stau doar să mă lamentez fără să fac nimic, acum măcar am reînceput să scriu des. Că iată, mi s-a limpezit orizontul și asta mi-e direcția: scrisul. Degeaba mă agit cu una, cu alta, tot scrisul e acel ceva fără de care nu pot. Și drumețiile. Bine, și prietenii.
Mai am un schelet în dulap pe care l-am scos și l-am înșirat și mă uit la el. Despre ăsta păstrez tăcerea, pentru că am tot tras de timp, am lălăit-o și n-am făcut cine știe ce. Adică mi-am văzut de ale mele, am interacționat cu multă lume, mulți oameni noi, în ideea că oricum e de bine. Însă the miracle nu s-a produs și e din ce în ce mai clar că și aici e, ca și data trecută, de muncit the hard way, aducă exact ce chiar nu aveam chef. Răspunsul s-a evidențiat clar, la mine the easy way nu funcționește, tot cu multă muncă îmi ies lucrurile. De fapt știam, dar cred că m-am mințit.
Monstrulețul ordinii și curățeniei își mai face de cap, dar acolo am început anul ăsta să pun oarecare regularitate ca să nu fac hei-rup-uri printre puținele momente libere.
Ăștia sunt dihăniile mari din dulap. Pe lângă ei, mulți mici și colorați, pe ăia îi ignor deocamdată, mai pot s-aștepte până îi distrug sau măcar îi micșorez pe-ăia marii.
O veche nemulțumire de-a mea, legată de scris, e că n-am reușit să construiesc personaje. Nici acțiune. Adică bunăoară, să scriu o povestire - nu-mi iese. Poate nu am imaginație destulă? Sau poate nu am știința de a constui astfel de lucruri și ar trebui să fac niște cursuri, workshopuri, ceva? Citesc cărți ale unor autori celebri sau povestiri ale unor bloggeri (de exemplu Moșu) îmi place de mor de citesc, salivez dar îmi dau seama că mie așa ceva nu-mi iese. Așa că deocamdată mă șin de scris aberații, că poate exercițiul duce la progres și poate or începe să se lege maionezele literare.
Altă chestie care mă face să mă simt deseori aiurea e modul meu tipic de a interacționa cu oamenii. Și mai ales prin comparație. Sunt cumva dispusă mai mult să ascult ce spun cilalți decât să spun eu multe chestii. Doar când văd, simt interes sau simpatie abia atunci încep să vorbesc, să spun chestii despre mine, despre ce gândesc, ba chiar și fleacuri. Cumva atunci, abia atunci comunicarea curge lin. Dacă percep lipsă de interes mă blochez și nu mă bag să zic, să mă prezint, să fac impresie sau senzație. Aici sigur trebuie să iau lecții, să învăț cum să depășesc genul ăsta de blocare care nu-mi fac niciun bine, niciun serviciu...
Cam astea-s animăluțele mare-și fac de cap prin mintea mea și se agită și-mi dau stări aiurea diverse și diversificate. Tocăniță cu de toate.

marți, 12 aprilie 2016

stare

Ascult de pe youtube Erik Satie - The essential collection și starea apăsătoare se duce ușor-ușor, se evaporă. Ciudate mai sunt și stările astea!

Am tot citit zilele astea printre picături diverse descrieri și scrieri ale unor alți călători... adineauri căutam să citesc un fragment din Dans dans dans ca să-mi dau seama dacă l-am citit au ba și am dat peste niște cronici literare ale unui nene George B. Moga am citit una legată de Dans dans dans apoi am deviat spre alte titluri și am constatat că avem gusturi diferite. De exemplu, lui 1Q84 i-a displăcut total, l-a enervat și o consideră o mare dezamăgire. Omul are argumente solide, presupun că e de meserie literat sau ceva de gen la cum critică construcția personajelor sau ritmul cărții. Eu, ca nespecialistă, ghidată doar de starea de moment și de o concepție tip „eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, am apreciat altfel această carte. Într-un fel, mă bucur că nu am aceste îngrădiri teoretice. Am mai răscolit prin cronicile domnului sus-menționat și am văzut că a scris 99% despre cărți sf sau fantasy, câteva titluri de literatură clasică universală și mai multe titluri din literatura japoneză. Clar e vorba și de gusturi. Oameni suntem toți, fiecare e diferit și fiecare rezonează diferit la aceeași notă. Firesc, deci, ca unora să le placă ceva la nebunie, pe alții să-i enerveze de-a dreptul iar pe alții să-i lase reci.

Acum am trecut pe The best of Yann Tiersen on piano. Firul gândului se împleticește în chestii literare. Am ajuns la chestia asta cu Dans dans dans de la faptul că au cei de la Polirom promoție de 40% reducere la titlurile din literatura japoneză, unde, desigur, la loc de frunte e Murakami. Și mă bătea gândul să mai iau câteva titluri, iar Dans dans dans era vizat, precum și ceva de Kenzaburo Ue și Shusaku Endo. Oricum, după destul de lunga perioadă de anul trecut când am tot citit cărți de Murakami am simțit nevoia să schimb registrul. Și a fost foarte bine. Acum m-am reântors la Murakami și citesc Iubita mea Sputnik. Tocmai am ajuns la partea unde povestea o cotește spre fantastic.

Mă gândesc acum dac-ar fi să explic de ce îmi place sau îmi displace o carte... aș putea? Cred că e mai simplu să spun de ce îmi displace o carte. Am constatat că o carte bolnavă îmi displace profund - o carte care te duce într-o lume bolnavă psihic, o lume deviantă, unde nu sunt repere morale - deși e de apreciat că poate constru o astfel de lume. Deasemenea, o carte care nu spune nimic, din care nu rămân cu nimic bun adăugat eului meu, nicio experiență, niciun gînd, nicio trăire. Și nici cărțile care-mi lasă o stare de greață, din cine știe ce motive. Și cărțile care, precum multe filme, după ce le-ai citit, te întrebi - de ce-am irosit timp ca să citesc asta?! (asta cred că e continuarea criteriului 2, dar cu mențiunea că scriitura e bună, alertă, te prinde cumva, ca să ducă la um mare fâs)

Aseară, de frica ploii m-am dus la sală (abia aștept să se termine abonamentul ăla, m-am sictirit de aerul închis de la sală) și am alergat 45 de minute, timp în care măcinam în minte fel de fel de gânduri și fapte ale zilelor trecute. Îmi place din cauza asta alergarea solitară, pentru că, în timp ce picioarele îți merg, te plictisești să te gândești la respirație sau la cum pui piciorul și destul de repede intri pe pilot automat, iar mintea începe să rumege chestiile adunate în ea. Probabil de aia sunt mulți celor cărora nu le place să alerge, tocmai pentru că nu vor să stea singuri doar ei cu mintea și demonii lor și să discute cu ei...

Aseară rumegam chestiile legate de plictiseală și de rutină, pornind de la vreo două opinii - prima aici 50-de-idei-pentru-o-viata-profesionala-reusita si a doua aici How to stop screwing yourself over | Mel Robbins | TEDxSF. Și despre ieșitul din zona de confort. Mai ales în prima, cea cu 10 idei... sunt multe chestii corporatiste, care au două tăișuri: dacă ești corporatist într-o companie nașpa, tot entuziasmul și dăruirea spre îndeplinirea muncii sunt ori direcționate spre profitul companiei dar nefericirea omenirii, ori ți se dă de-a dreptul în cap ca să fii proactiv doar în pătrățica ta și să nu deranjezi vreun șef sau șefișor care s-ar putea simți amenințat. În ambele se pledează pentru ideea de a nu mai pierde vremea punându-ți singur piedici și să treci să faci ceea ce vrei, să nu te mulțumești doar cu „bine” și să faci „super” „excelent”. Și pentru asta să te forțezi să învingi inerția și rutina călduță. Astea sunt chestiile bune, părțile pozitive ale celor două discursuri. Minusurile sunt chestiile oarecum corporatiste sau/și consumeriste subînțelese pe ici pe colo - părerea mea, desigur. Similaritatea din discursul tipei de la TED dintre trezitul dimineața și lipsa de chef să te scoli și lipsa de chef să faci ceva e bună până la un punct, până la punctul care face diferența dintre comoditate și prea multă oboseală. Desigur, e și diferența dintre felul de-a trăi al americanilor și cel a românilor și de societatea în care trăiesc. Din perspectiva mea, de cele mai multe ori nu pot să mă trezesc devreme pentru că sunt obosită. În zilele mai puțin stresante și în care m-am odihnit bine mă trezesc înainte de-a suna ceasul. Și sunt în stare să ies devreme, să fac o oră de spinning solicitantă de la 7 dimineața apoi să merg direct la muncă și eventual după muncă să mai ies și în oraș. Dar când nu, nu. So... de la caz la caz. Apoi treaba cu ieșitul din zona de confort - de cele mai multe ori e foarte ok, așa progresezi, așa faci ceva nou, așa cunoști oameni noi, ai experiențe noi. Dar peste o anume limită poate deveni o obsesie, o goană după mereu ceva nou, o goană care, din cauza vitezei, se golește de conținut... pentru că orice experiență nouă necesită timp pentru a fi rumegată și înglobată în structura ființei tale pentru a te construi pe tine însuți/însăți.

luni, 11 aprilie 2016

De weekend - Cisnădioara, Măgura Cisnădiei, Sâmbăta de Sus, Șinca Veche și Racoș (2)

A doua zi dimineața am mâncat micul dejun la pensiune, ca bufet suedez, și cum toate erau prea bune, am cam băgat în noi. Apoi, ca să digerăm mai bine, am purces spre mănăstrirea Sâmbăta - care era foarte aproape. Acolo era plin de lume dar majoritari erau soldați - am văzut o sumedenie de transportoare parcate.





Pe la 11 am pornit spre Șinca Veche Acolo frumos, totul înverzit... grota era cum o știam, la fel de spectaculoasă. Am urcat toate treptele pe toate părțile din jurul grotei, am descoperit furnici gigant, cărăbuși diverși...






De la Șinca ne-am dus spre un restaurant din zona Racoș, unde, de frica așteptatului, am comandat dinainte care ce meniu voia. Și au fost fantasctic de prompți - cum am ajuns și ne-am așezat la masă au și început să vină supele. A fost chiar un record timpul în care am terminat cu masa.
Apoi ne-am îndreptat spre Racoș. Ne-am dat jos din microbuz. Cum nu era cine știe ce semnalizat pe unde să o iei, Andrei a căutat un localnic, dar pe moment era cam pustiu. Din fericire erau niște neni care scoteau o căruță din curte, ne-au zis să o luă în sus pe deal și să urmăm drumul. Din vârful pantei urma să vedem și zona interesantă. Așa a fost. De acolo am văzut un țugui mare și pietros ieșind din sol, Cum atmosfera era cam a ploaie, ne-am luat și care ce-avea de ploaie.
Am urcat ce am urcat pe colinele verzi, pe lângă o turmă de oi vesele din rasa celor cu fețe negre. Am ajuns la un panou indicator la intrarea în perimetrul fostului vulcan și ne-am documentat ce și cum. Am intrat și ne-am trezit într-o altă lume, un peisaj cam de pe Marte.
A pornit și ploaia, la început ușurică, apoi chiar zdravănă. Asta ne-a cam grăbit, am scurtat sesiunile foto. A rămas să ieșim din craterul cu domul vulcanic din mijloc și să căutăm lacul de smarald. Am ieșit, am dat un oarecare ocol pe lângă antene... apoi am ieșit la marginea craterului, ca să vedem de sus. Frumusețea priveliștii, așa stranie, era copleșitoare. N-am să pun pozele mele proaste cu telefonul, aștept să pună alții, dintre cei cu aparate foto mișto și să preiau de la ei o poză care să fie cât mai aproape de realitate. Contrastul dintre roșul vulcanic și verdele copacilor crescuți în crater... Domul roșiatic și impunător...
Am găsit în scurt timp și lacul,  într-o fostă carieră. Contrast feeric între roca roșiatic-negricioasă și verdele lacului. Orăcăit de broaște. S-a oprit și ploaia și a dat o geană de soare. Am făcut poze și ne-am îndreptat spre sat, ca să încercăm să vizităm castelul Sukosd-Bethlen.
Am avut noroc, l-am vizitat și ne-a plăcut mult, ne-a povestit destule lucruri interesante și doamna care ne-a îndrumat prin castel.
Și ne gândeam - uite o localitate mică, dar care are o grămadă de chestii interesante și de vizitat așa dintr-un foc.. dar nu prea promovată, doar să afli de la alții, de pe bloguri de călătorii ca să știi că, dacă ai drum prin zonă, poți vizita și vulcanul, și lacul, și coloanele de bazalt. și castelul...


A fost ultimul obiectiv pe ordinea de zi, de-aici am mers spre Brașov și apoi pe Valea Prahovei către București.

De weekend - Cisnădioara, Măgura Cisnădiei, Sâmbăta de Sus, Șinca Veche și Racoș (1)

De ceva vreme văzusem un nou grup de călătorii - Călător prin România. Toate excursiile lor până acum îmi păreau interesante, dar nu reușisem să merg și eu până acum, pur și simplu tot se nimereau când nu puteam eu.
De data asta, auspiciile erau favorabile, voiam să merg și prin munții Cindrel, voiam să văd și Racoș, deci am venit. Mai ales că la excursia pe Păpușa vorbisem cu Diana, care fusese în toate cele trei excursii cu ei de până acum și era de bine. Deci zis și făcut.
La 6:15 eram în parcarea de la Piața Victoriei. Mulți oameni, nu știam pe nimeni, dar erau oricum toți drăguți. Ne-am îmbarcat în microbuz și dă-i înainte - Pitești, Râmnicu Vâlcea, Valea Oltului și spre Cisnădie. Peisajul verde și proaspăt, pomi în floare pretutindeni, ba a ieșit și soarele, în ciuda grozăviilor de ploi cod galben anunțate în toată țara.

Ne-am simțit cu toții fericiți că avem vreme bună și am purces la urcuș pe traseu din Cisnădioara către vârful Măgura Cisnădiei. Era cald, eu am băgat geaca în rucsac și am urcat la tricou. Aer curat, drumul a început șerpuind pitoresc printre copaci înverziți.


Am mers o bucată pe traseul cicloturistic, dar am ieșit în potecă la câteva zeci de metri. Poteca șerpuia pe versant acoperită de un strat de frunze uscate, pe alocuri chiar inundată de atâta frunziș vechi. La un moment dat am dat de un punct unde potca se bifurca, o parte lată o lua abrupt în sus, alta, mai puțin umblată, o lua în dreapta. Semn am găsit undeva spre dreapta, așa că... acolo ne-am dus. Înotam pe potecuța foarte îngustă prin frunzele uscate, care, viclene, erau cam alunecoase destul de bine pe alocuri.
Am mers ceva până ne-am prins că alt marcaj nu mai apăruse de la răscruce. Am decis să continuăm mai departe, pentru că eram pe curba de nivel și bănuiam că potrca e mai sus, și dacă într-un punct mai accesibil urcăm, avem șanse mari să regăsim poteca marcată. Așa a fost - ajunși pe un versant unde copacii fuseseră răriți printr-o defrișare prietenoasă am luat-o în sus, pe panta abruptă. Dar chiar a fost abruptă, ne-a solicitat zdravăn.

La finalul urcușului am ajuns la marcaje, acolo poteca șerpuia lin prin zone pitorești. Am mai urcat, dar nu așa pieptiș. Ne ducea de pe un versant pe altul, până am ajuns pe mucia care lega culmile care duceau către vf. Măgura. Chiar înainte de a ajunge pe muchie poteca a cotit, ne-a schimbat versantul, am ieșit spre soare și am urcat spre culme printr-un afiniș cu frunzulițe verde crud abia răsărite. Cineva i-a spus acestei porțiuni minunate „poteca spre Rai” și zău c-ar putea fi.


Poteca, urmând muchea ce unește culmile, ne-a purtat, mult în urcuș și doar puțin pe plat sau în coborîș, prin tot felul de peisaje - ba pădure tânără și deasă, ba o pădure mai matură, cu copaci solizi, plini de mușchi, cu zeci de crengi ca niște mâini ridicate spre cer, ba prin zone pietroase, ba prin frunziș, ba prin poienițe pline de brândușe, ghiocei și alte floricele, ba mai abrupt, ba mai lin... așa ne-am distrat vreme de trei ore cât a durat urcușul. Când am ajuns pe vârf parcă nici nu ne venea să credem că gata, ăsta e. Pe vârf am avut nor deasupra și primprejur, vizibilitatea nu era cine știe ce, iar în poze n-a ieșit mare lucru. Aici adia și vânticelul mai rece așa că ne-am înfofolit. Poze multe, haleală și o tăiarăm înapoi repede, că pe niște vârfuri nu foarte departe, tot aici în masivul Cindrel, se vedea nor de ploaie. De teama ploii și ajutați de forța gravitațională am făcut mai puțin ca la urcare, spre două ore. Am revăzut porțiunile de urcuș, acum cu alți ochi la coborâre...
Zona unde pierduserăm poteca s-a dovedit că varianta de la răscrucea unde noi am pornit în dreapta acolo trebuia să mergem în sus, pe un grohotiș urâțel. Am ajuns repede și pe drum, ași abia atunci am văzut norul cel negru ce venea, venea... Am grăbit pasul și am ajuns la microbuz fix când începea să picure.
Am călătorit întins spre Sâmbăta de Sus, la cazare, fără oprirea gândită dinainte în Cisnădie, din cauza ploii. Cam spre apus am ajuns și noi în Sâmbăta și am oprit întâi la restaurant. Masa a durat vreo trei ore (a durat foarte foarte mult din momentul luării comenzilor până la adusul mâncării), dar a fost oricum amuzant, ne-am amuzat, am trăncănit și am băut ca să uităm de foame.
Pe întuneric am ajuns și la cazare, la pensiunea Nicodor. Ne-am instalat fericiți, ne-am repezit la duș... apă rece, că boilerul nu se încălzise etc. Eu una n-am mai răbdat să aștept nu știu cât până se va încălzi ze boiler așa că am făcut un duș super scurt cu apă rece spre călâie. Asta m-a trezit complet - înainte mă gândeam că mă bag direct în pat la somn, dar dușul m-a făcut să reconsider opțiunea cu coborâtul la masă la jocuri. Și n-am făcut rău deloc. Am jucat întâi un macao, apoi o tură de Dixit care ne-a ținut treji și ocupați până după miezul nopții.


vineri, 8 aprilie 2016

Bătrânețe, haine grele

N-aș putea spune ce-i cu starea asta tuflită ce mă agasează de vreo săptămână. Hmm, mai accentuat, chiar de vinerea trecută parcă. Mă rog, probabil s-a insinuat după duminica aia în care a avut maică-mea starea aia nașpa de nu știam ce să fac și începusem să mă gândesc la toate nenorocirile posibile. Deci grosso modo, două săptămâni cu mici intermitențe. Și din câte m-am prins, și ea la fel. Gândurile negre fâlfâie ca niște ciori primprejur. Ca ciorile iarna, când se-ntorc în oraș și umplu câte un copac golaș cu penele lor negre, cu croncăniturile și bombardează cu găinaț. Cam așa-s acum gândurile alea negre. Stau la pândă și cum nu ești atent, te năpădesc.

Azi m-a întristat profund un articol legat de moartea lui Mircea Albulescu: mircea-albulescu-s-a-dus-sa-moara-insotit-de-un-cor-de-claxoane-si-injuraturi. M-a întristat pentru că mi-am imaginat scena ca și cum aș fi fost acolo. Mai ales că mi-am amintit că l-am și văzut, toamna trecută, cred, într-o dimineață însorită, când mergeam în 300 spre muncă, spre Universitate... un bătrân înalt dar cu o atitudine prăbușită mergea foarte greu pe trotuar, exact pe bucățica dintre Tache Ionescu și George Enescu, după magazinul Kix, către trecerea de pietoni... Mergea extrem de greu, fiecare pas era muncit... avea și niște haine cam lălâi pe el... când autobuzul a trecut prin dreptul lui a întors fața spre noi. Am fost șocată să-l recunosc în acest bătrân pe Mircea Albulescu. M-a cutremurat cât de degradat de bătrânețe era, cât de diferit față de imaginea pe care o aveam despre el. Și m-am gândit atunci cât de nemiloasă e bătrânețea, cum face și dintr-un om ca un brad un moșneag neputincios. Așa că mi l-am putut imagina perfect abia traversând. Și zeci de oameni grăbiți și nepăsători claxonând - de parcă lui i-ar fi plăcut abia să se poată târâi, sau le-ar fi făcut în ciudă - nervoși și stresați.

Dar așa e, când ești în putere ți se pare imposibil să ajungi ca pentru tine un simplu pas să ajungă să fie un Everest. Nici nu îți pui problema. Și așa suntem toți. Sunt vinovată și eu, și mi-a luat ceva timp să înțeleg că biata maică-mea, când zice că nu poate, chiar așa e. Bătrânețea e nemiloasă. Și noi, cei care nu suntem încă bătrâni, dacă nu avem pe lângă noi un bătrân drag pe care să vedem ce face bătrânețea, nu reușim să înțelegem și judecăm grăbit, devenind și noi nemiloși cu bătrânii. Viața asta alergată și destructurată ne alienează de bătrânii noștri (ca și de copiii noștri, și de partenerii noștri, și de noi înșine...), și ne pierdem, încet-încet UMANITATEA. Nimeni nu se mai gândește că o să îmbătrânească și nici că o să moară. Deși, dacă întrebi pe cineva de pensie, răspunsul în procent de 95% e „dac-o să ajung și-acolo... dar nu cred”. Deci nimeni nu vrea să ajungă și bătrân. Ori veșnic tânăr, ori mort. Deși nici faza cu moartea nu și-o imaginează nimeni decât în momentele când n-o mai poate ignora, momente în care simte groază - remember Colectiv șamd.

marți, 5 aprilie 2016

Ce Panam(e)a

Micul jurnalist frustrat din mine s-a activat la știrile despre mașinațiunile financiare denumite generic „Panama Papers”. Da, s-au scurs niște informații... bănuiesc că oricum semi-controlat de către cineva. Adică despre cine trebuie, cu victimele colaterale de rigoare. Că doar n-or fi doar ăia, ce credeți? Și aia nu e singura firmă care face astfel de lucruri, nu?
Și așa se confirmă ce se spunea de multă vreme despre, să zicem, Frank Timiș, omul Roșia Montană, superbogatul infractor internațional. Daaar... Cum zice și drăguța firmă de consultanță... Nu au făcut nimic ilegal! Că doar de aia au firmă de consultanță, în pana mea! Ca să meargă pe căile gri, la limita între a ce este reglementat și ce nu este. E vorba de a ocoli legea și a feri bănuții de răul fiscului. Doar că dacă nu s-a scris în lege să această ocolire e evaziune fiscală - DEȘI ESTE EVAZIUNE FISCALĂ majoră - pentru că deh, nu s-au gândit la asta, sau că au lăsat-o așa special ca să se poată sări gardul pe acolo - arunci, din punct de vedere legal, chipurile nu ar fi infracțiune.
So, în traducere liberă, dacă ești bogat, poți să ocolești legea și să ți-i ferești de taxe și impozite în mod aproximativ legal, cu ajutorul băieților isteți gen Mossack Fonseca. Dacă ești, ca mine, cititorule, un om obișnuit, prea sărac ca să poți plăti o firmă de șmecheri, vei fi ultra impozitat pe banii tăi oricum puțini, din care și așa de-abia te descurci. Și totul e foarte legal. Și asta e desigur liberte egalite fraternite, democrație.
Mai multe informații despre Panama Papers pe www.riseproject.ro
Acum, ca să ne păstrăm simțul realității, să întoarcem chestiune și pe verso. De ce? Pentru că, în general, toate marile scurgeri de informații, toate mișcările majore economice, politice, armate, se întâmplă pentru că cineva (unii) vor asta, le convine ca acel ceva să se întâmple. Desigur, altora nu le convine. Acei unii și alții se schimbă de la caz la caz. Ei, și întrebarea care poate duce la limpezire, ca în filmele polițiste, este: CUI ÎI E DE FOLOS? Dacă dintre suspecți unul are motivul mai puternic, cel mai probabil ăla e vinovatul.
Partea proastă în treaba asta e că-i întotdeauna multă dezinformare și intoxicare la mijloc - de fapt, strategiile obișnuite pentru a da cu spray în ochi și a muta atenția în altă parte.
Așadar, vedeta incontestabilă a acestui Watergate este Putin, alături de alte celebrități din zona Ucrainei, Chinei, Arabiei Saudite, prim-ministrul Islandei... Deci din partea asta a lumii. Desigur, și niște carteluri criminale. Mulți identificați, dar, din cate am înțeles, destui neidentificați încă. E un pic ciudat că lipsește partea americană din ciorba asta. Probabil ăia sunt abonați la altă firmă, deci vorba aceea, hoțul neprins e negustor cinstit. Așa că, evident, contraofensiva rusă indică CIA ca fiind autoarea actualei scurgeri de informații financiare. Ceea ce desigur, nu e deloc exclus. Că dacă Wikileaks a mușcat de fund administrația americană... totul se plătește, mai ales când e vorba de o rivalitate istorică.
Sunt totuși curioasă ce se va întâmpla mai departe. Cred că, precum și cu Wikileaks, totul se va fâsâi după o vreme, după ce atenția opiniei publice va fi suprasaturată și nimeni n-o să mai vrea să audă de mașinațiunile financiare. Desigur, posibil să se iște multe furtuni în pahare cu apă, dezbateri, mese rotunde, circ, tapaj, poate niște legi noi (maxim!) care oricum vor putea fi ocolite... Să vedem cât de șifonat o să iasă nea Putin șdin treaba asta. Că ăia mai mici, gen Messi, probabil că o să și-o cam ia. Ăia mari, nu prea cred.

luni, 4 aprilie 2016

Diverse, vară de primăvară, agitații, gânduri

Zile oarecum agitate dar așa, inexplicabil, aș zice. În fine. După revederea de joi cu tinerii viitori însurăței - mă așteptam să fie vorba despre asta, la așa revenire în forță după doi ani de absenteism total - a venit o zi bizară. Bizară în capul meu, cred, că în rest toate bune... Iar azi, tot cam așa. Cred că the job is the source of sictir. Da, de când mi-am dat seama ce ghiulea de picior e orice job, cam de-atunci nu mai cred în entuziasm, în minuni și că o să fie bine. D-aia n-am avut încredere nici în promisiunile Danei.
În fine, ca să combat plictiseala și sictirul, acum, când s-a îndreptat vremea, mai ies și mă mai plimb aiurea prin cartier, să-mi dezmorțesc picioarele obosite de șezut la birou. Că alții își iau pauze cu fumatul cu alea-alea și așa se mai mișcă din loc... da io... mă uită sfântu-așteaptă pe scaun de dimineața până seara. Și pe urmă degeaba mă agit eu cu spinning, cu alergat, că nu-i îdeajuns. Așa că vineri am descoperit o optică medicală pe-aici și mi-am făcut ochelari de soare cu dioptrii. Azi am descoperit că mai era o altă optică medicală pe celălalt mal al străzii... și dădeau fluturași cu reduceri... aș fi ieșit mai ieftin dacă făceam la ăștia. Ei, aia e, una din legile lui Murphy.
Plimbându-mă azi am descoperit cu tristețe că magazinul de reparații tapițerie al lui nene cel bătrân pe care-l vedeam anul trecut mereu meșterind la câte o mobilă stil era desființat. Și o notiță în geam. Și pe o laterală cineva scisese cu cretă neagră un ferpar. Am citit numai Dumnezeu să-l odihnească, am fugit până să prindă ochiul meu mai mult. Deci bietul nene care părea viguros ca un stejar s-a dus. Și ajungând aici, mi s-au închegat niște gânduri care tot zburătăcesc de-o vreme prin mintea-mi.
Cum moartea, cea omniprezentă, dar de care mereu vrem să facem abstracție, stă mereu primprejur și, la momentul X, care uneori pare fatidic, îți desfășoară aripile, se repede și-l ia pe cel desemnat. Că așa pare să fi stat la pândă pe versant în cazul montaniardului din Făgăraș, așa a stat la pândă ascunsă sub capotă în cazul accidentului lui Alex... așa l-a pândit ascunsă în cine știe ce canapea sau scaun tapisat și pe nenea tapițerul, Ion Burcea pe nume... ducând în neființă, odată cu el, și meșteșugul lui...
Când și când, trece în zbor fulgerător pe lângă noi și haț! ia pe cineva de lângă noi și abia atunci ni se face părul măciucă și ne reamintim cât e de vremelnică prezența noastră aici, on this side, și cât de într-o clipită poți să nu mai fii - tu sau oricine dintre cei din jur. Și uneori știi că ți se trage le la o suferință, o boală... dar alteori nu știi ce te poate lovi...
Ca să schimb registrul, ieri am văzut două albine - semn că acum chiar vine primăvara! - un fluture alb și mai mulți gândăcei roșii pe care-i știu sub numele de vaca-domnului. Și zilele astea, ți sânbătă, și duminică, a fost o vreme minunată. Drept care m-am dus și la picnicul despre care am scris deja, iar ca urmare m-am trezit aseară că eram roșie la față de la soare - m-am bronzat! inclusiv pe o mână. Ei, lasă că vine căldura ca lumea și o să mă bronzez cât de cât uniform în stil tractorist clasic.

duminică, 3 aprilie 2016

Picnic mic

Și cum mi-am propus să nu mai las să treacă timp să se aștearnă praful și uitarea pe întâmplări... iată scriu, aproape live, relatări de la micul picnic - căruia îi prevăd un mare viitor - prevăzut pentru duminica asta minunată de 3 aprilie. S-a iscat vumva ideea mai în glumă mai în serios, de a purcede la un picnic pe lista de discuții a fidelilor adepți ai excursiilor cu Terra. Și cineva a luat-o în serios și a zis păi ia chiar să facem asta. Rucsandra. Și, ca toate ideile bine, a prins rădăcini, lumea a percutat și s-a întâmplat. A fost cu permutare le locație, că întâi se vorbea de Mogoșoaia... în cele din urmă, cu ajutorul prognozei, am ajuns la Tineretului...
Devi iată-ne la 12 la ieșirea de la Brâncoveanu, adunându-ne ușor,ușor. Care după excursia la Constanța, care după băute... deci majoritar loviți în aripă. Dar soarele ne-a înviorat sau măcar ideea de a moțăi pe o pătură, pe iarbă, la aer și la soare.  După o siestă la gura metroului pe băncuțele de lângă taverna racilor ambulantă în așteptsrea întârziaților, am pornit-o prin orășelul copiilor către lac. Ne-am aprovizionat cu de-ale gurii și, după ce ne-a ajuns din urmă și Andrei, am ajuns la lac, ne-am întins păturile pe un versant însorit și am început prin a hali ce ne luaserăm, apoi am stins cu beri. După care soarele ne încălzea... ne cam trăgea la somn... a ajuns și Mihaela cât să ne vadă, să schimbăm câteva vorbe șiapoi să plece mai departe... era așa de bine și plăcut la soare... a ajuns în cele din urmă și Elena cu Dominika... numai bine că eu mă căram. Au fost multe caterinci, ce mai, super atmosferă!
Cum am zis prevăd un mare viitor ideii de picnic!

Related Posts with Thumbnails