BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

luni, 30 iunie 2014

atmosfera

De când s-a stabilizat vremea parcă e mai vesel. Iar vremea asta caldă şi răcoroasă, cu briză, mă duce cu gândul la mare, la vacanţă. Cred cî şi plimbarea de ieri cu elena prin herăstrău a contribuit la accentuarea senzaţiei ăsteia. Într-un fel, uitasem cum e să te plimbi pe îndelete şi îndelung, trăncănind vrute şi nevrute. Face bine la psihic, chiar dacă povestirile noastre nu erau neapărat vesele din cale-afară, ba uneori chiar dimpotrivă.

Puiul de pescăruş şi-a pierdut complet puful de pe gât - l-am văzut foarte clar, iar stătea pe mal la soare. Acuş-acuş o să scape şi de penajul de camuflaj. A început ţârâitul insec telor misterioase care apar când vine căldura mare. Semn, zic eu, că a venit vara. Am mai auzit şi o broscuţă orăcăind din iarbă, pe la Insula Trandafirilor.
Am început o carte de la Miha, "Splendida cetate a celor o mie de sori" - îmi place mult. Deja întreyăresc firul unor viitoare meditaţii personale pe tema condiţiei umane şi în particular a femeii în societate. Cuprinyând şi temele din carte, şi ofurile Elenei şi ale mele...
Am făcut şi o incursiune într-o lume paralelă, aparent mai tradiţională, mai meşteşugărească, a unui atelier tipografic care mi-a amintit de atelierul-şcoală dar şi practica de la Casa Presei şi de Vizual... ce vremuri! ce tehnologie! Şi de şcoala-muzeu din Şcheii Braşovului cu tiparniţa cu matriţe de lemn... Am redescoperit străzi din cartierul meu de baştină, am mers pe o stradă care era, cred, cumva spre grădiniţa la care-am fost... Case frumoase, corcoduşi doldora, cireşi, vişini... Mi-am propus să redescopăr cartierul, să mă plimb aiurea pe străduţe... Clar s-a schimbat mult faţă de cum era în copilăria mea, dar încă nu e chiar de nerecunoscut... Tare mi-ar plăcea să îmi iau o căsuţă cu curte chiar pe una din străduţele astea... Ştiu, visez, bat câmpii... Şi ce dacă.
Şi tot la capitolul reamintiri din copilarie, sâmbătă, când am alergat prin Herăstrău, tocmai trecuse cu 2-3 minute trenul pe podul dinspre Băneasa... Când am trecut şi eu podul, am recunoscut mirosul de cale ferată din copilărie... Când mai plecam de la şcoală şi bănănăiam prin cartier încolo-încoace cu ceilalţi copii, treceam frecvent pe lângă sau peste şina de cale ferată... Un miros specific. Doar că interesant e că până acum am trecut podul ăsta de x ori şi n-am simţit niciun miros. Probabil s-a rărit muuult de tot traficul feroviar faţă de vremea copilăriei mele...

joi, 26 iunie 2014

nori cu pungi sub ochi

Aseară m-am străduit să ajung mai devreme acasă, mă gândeam că poate apuc să trag o alergare până să vină Tudor să ia mierea. Evident ca am reușit să ajung fix în așa fel încât n-aveam timp, dar până la 8 mai era. Spre apus se vedeau niște nori antipatici, tare mi-era ca n-apuc să alerg de ploi furtuni alea-alea. În fine se face ora 8, vine Tudor , își ia mierile (și rapiță, și salcâm), schimbăm două vorbe pe scurt, lansează teaserul că și-a dat demisia de unde lucra și pleacă în Anglia, dar mai multe detalii la serbarea de ziua lor din Piranha... Mă gândeam, săraca Maria, o să rămână să nască în țară, iar el departe, în Anglia... greu.


În fine, era 8 și 10 și afară se întunecase cam tare, clar era iminentă o ploaie... Nici n-a ieșit bine pe ușă Tudor că m-am și mobilizat, acum ori niciodată, să trag o fugă rapidă în speranța că nu mă prinde ploaia, și-am ieșit. Am alergat mai repede ca de obicei, deh, teama e un stimulent puternic... M-am înfricoșat nițel când am ieșit din bloc, înspre podul Constanța cerul era de un gri închis colorat rău prevestitor, dar n-am dat înapoi. Am alergat ca de obicei, pe 1 mai spre domenii, era bine că norii nu se vedeau, alergam către partea senină încă. De la Domenii, cum am dat colțul spre Cașin, deja n-am mai putut ignora norii, ca acum alergam paralel cu frontul noros, către Herăstrău. Herăstrăul era sub imperiul norilor cu cearcăne și pungi sub ochi, mi-am luat totuși inima-n dinți și am luat-o drept înainte prin parc, încă gândindu-mă dacă să fug din calea ploii intrând la metrou la Aviatorilor sau s-o mai lungesc pe malul lacului, sau să alerg spre Victoriei... Am trecut în pas alergător pe lângă monumentul lui Michael Jackson, era acolo sărbătoare mare, lume multă, gagicuțe, una care dansa în stilul binecunoscut, se auzea un cântec de-al lui, în fine, agitație. Mi-am amintit că citisem ceva, era comemorarea a nu știu câți ani de la moartea lui, ok, aia era.
Abia când am ajuns spre fosta expoflora - actuala expoziție de pești exotici și s-a lărgit orizontul m-am decis să n-o mai iau pe mal, mi s-a părut mult prea riscant să mă bag în gura norului, că dintr-acolo veneau și cerul era deja pe jumătate acoperit de norii pungași, pungoși, burtoși și dubioși. Am luat-o spre ieșirea dinspre charles de gaulle, în ideea că văd eu dacă se agravează situația sau nu. Alergând spre ieșire, vedeam cum toată lumea se holba spre nori, făceau cu toții poze, eram sigură că se va umple facebookul. La ieșire
m-am uitat încă o dată în spate, am cugetat că parcă se mișcă destul de încet norii, partea unde se putea bănui că plouă (acolo unde se terminau norii cu pungi sub ochi) era încă undeva pe la Băneasa, am estimat eu. Așa c-am continuat alergarea spre statuia Aviatorilor, a fulgerat de câteva ori, a tunat, tare mi-era că am calculat greșit și acuș-acuș mă face ciuciulete. Puțin înainte de statuia aviatorilor, când mă tot gândeam dacă să ies către piața 1 mai sau către victoriei, brusc mi-am dat seama că la victoriei există și gura de metrou de lângă guvern, era cea mai bună opțiune, așa că dă-i și-aleargă, țuști în metrou, în metrou mi-am mai perfecționat sudoku. Când ies din metrou acasă, ploua cu găleata, evident, noroc c-am alerat și-am scăpat repede de ploaie.
Azi toată lumea postase poze cu norii, am aflat cum se numesc (mammatus). Dar mie tot mai haios mi se pare să-mi închipul norii cu pungi sub ochi de la prea multă băutură de la cheful de aseară.

susa imaginii: București Optimist

miercuri, 25 iunie 2014

advertising

adicătelea publicitate. Câte nu s-or fi scris pe lumea asta despre publicitate! Câte cărți, jurnale, eseuri, articole, bloguri, pana mea... Filme... Iubită și urâtă în egală măsură, orbitoare ca o flacără în noapte pentru micile gâze zburătoare fascinate, hipnotizate...
Cam așa și cu noi. Eu una, când m-am dus la masteratul ăla, nuș' ce era în capul meu. Adică știu, vise, vise. Mitul unui job frumos, solicitant, în care să faci lucruri frumoase, interesante, artistice, alături de oameni interesanți, creativi, fantastici. Raiul pe pământ. Oarecum aceeași viziune falsă pe care o avusesem când am intrat la jurnalistică. Și același leopard pe dosul gardului.
vorbeam aseară cu Dana... Și la ei, alte nebunii... alți oameni încrâncenați... alte fapte reprobabile... alt stress... și vorba e, când povestești cuiva care n-a trăit o vreme în mediul ăsta, că te ascultă dar nu-i prea vine a crede, are impresia că exagerezi, că așa ceva nu poate să existe. Și totuși! Câte povești incredibile, câte lucruri peste înțelegerea logică și normală. Ce realitate alterată, ce oameni care, pentru a se adapta, se deformează ei, își contorsionează ei normalitatea și își pierd din umanitate, din compasiune, se înrăiesc, încep să joace dublu, își scindează personalitatea, devin stresați, nervoși, duri, gata să muște din ceilalți la orice posibilă amenințare...

Și în ton cu asta... mă gândeam acum câteva zile... că cel mai mult rău își fac oamenii lor înșiși. Că, oarecum, când urăști pe cineva, când faci rău cuiva, îți schimonosești ceva din propria ființă. Mă rog, cauză-efect de tip oul sau găina.
Iar în publicitate mecanica deformării sufletelor ajunge artă. Nu știu exact de ce, am o teorie, dar nu-s chiar sigură de ea. Ceva legat ce competitivitate, de voința de a face chestii atât de mult încât restul devine neimportant... În fine, aberații d-ale mele. O să aprofundez cumva, poate ideea asta la un moment dat, acum e cețoasă.

marți, 24 iunie 2014

averse

Anul ăsta de n-a plouat... De două luni tot plouă, plouă, cu mici pauze de soare și caniculă, dar cred că n-a trecut săptămână fără o ploaie așa, de control, acolo.
Partea bună - multă verdeață, vegetația o duce boierește, drept care și tot soiul de insecte și animăluțe mișună peste tot. Dudul din geamul de la bucătărie face în continuare fluturași de noapte albi, dar deh, de când cu termopanele și plasa de insecte nu mai răzbate niciunul înăuntru, doar se dau noaptea cu capul de geam, de plasă, hihi, n-aveți ce să căutați aici.
Nu știu ce are vremea asta, dar și cu oamenii se întâmplă ceva, pe câte unii îi mai apucă un derapaj, ceva, sau le înfloresc idei, bune-rele după cum e germenele, totul e schimbător de la o zi la alta, bine-rău, rău-bine, un carusel.
Mă gândeam că de când cu mierea o să mă văd cu oameni cu care nu m-am văzut de ceva vreme. Și asta e bine. Nu știu de ce, dar genul ăsta de activitate mă împinge să iau legătura cu oameni, să mă agit, să ma duc, să fac, să dreg. Așa era și cu Avon-ul. Ce mai activitate sociala aveam vrând-nevrând! Comenzi, drumuri, agitații... Și cu mierea, la fel... Așa că văd că trebuie un ceva d-ăsta ca să-mi dea un impuls. Foarte interesant, tre' să mai analizez chestia asta.
Mă tot gândesc ce să fac, separat de job. Ar trebui să mă apuc mai cum trebuie de cusut, că doar mașină de cusut mi-am luat. Am cusut niște rejansă pe câteva perdele, am scurtat câteva perechi de blugi, am cusut niște tivuri... Acum m-am angajat să-i ajustez Irinei câteva rochii.. Mda, și poate și ceva legat de biju-uri, sau de refolosirea lor... Dar aici tre' să mă gândesc bine de tot și să cumpăr chestiile care-mi lipsesc ca în fine să pot face un biju cap-coadă fără să mă împotmolesc în lipsa unei piese esențiale la care de fapt nu m-am gândit...

duminică, 22 iunie 2014

vietăți de weekend

Toate ca toate, mai nou am miere de vânzare, am decis de comun acord cu Laurențiu să-mi plătească restul din contravaloarea stupilor în miere, o chestie foarte bună. Așa o să pot să pun la loc și banii pentru operația maică-mi, investiți acum trei ani în stupi împreuna cu Alex. Slavă domnului că n-a fost nevoie de ei!

Am adus încă o dată mirosul de tei în casă, am mai luat flori de tei să le usuc, iar miroase minunat în casă.

Noutățile de pe lac: un pui de pescăruș mare și stârcul de noapte care s-a întors la locul lui de după ecluză. doar că nu mai e sperios, stă ziua-n amiaza mare la vedere și n-are niciun stre. Și mai halește din când în când un pește.

O pisicuță vânătoare m-a băgat nițel în sperieți când a țâșnit prin stânga ca să prindă nu-știu-ce...

Tot soiul de ciripitoare cântă de mama focului pe unde nici nu te aștepți. Pe multe nici nu le văd, doar le-aud.

Am luat în sfârșit manuscrisul de la Nora, pot sa termin și corectura cărții, se apropie de final acest proiecțel nestresant.

joi, 19 iunie 2014

Dude

Citeam în Animalul inimii despre duzii din obrajii oamenilor, duzii din curțile bătrânești, cu câte un scaun tapisat vechi, desfundat și cu o coadă de paie atîrnâd dedesubt...
Pentru mine duzii nu se asociază cu imaginile astea...

În copilărie, când ieșeam de la ore de la școală, am ajuns la un moment dat cu niște colegi undeva pe podul Constanța, imediat după șina de cale ferată, la niște duzi cu dude negre, coapte, minunate. Am mâncat de ne-am spart, iar când am ajuns acasă eram neagră-albastră pe mâini și pe bot. Bunicu' mi-a dat pe mâini cu sare de lămâie și un pic de apă, mi-a zis să întind pe mâini și să fac ca si cum m-aș spăla pe mâini... și, deși nu credeam, albăstreala s-a schimbat la culoare, s-a făcut mai roșie, roz, ce mai, s-a decolorat...

Un alt episod cu dude. Eram la al doilea job, la All, pe când sediul era ăncă în Carol Knappe, probabil tot prin iunie, și în drumul spre serviciu, la două case de sediu, era un dud lipit de casă, și pe acoperișul casei era mereu o recoltă fantastică. Și într-o zi, veneam cu Pisi spre muncă și ne uitam cu jind, cred c-am și adunat câteva dude căzute proaspăt pe capota unei mașini. Vine din urmă și Mircea mic. A, vreți dude? Daaaaaa! Bine. Și nu stă pe gânduri, om de acțiune, ia un ziar de la firmă, se suie pe masina de sub dud, întinde ziarul pe acoperișul casei și scutură crengile. Plouă cu dude, se umple ziarul. Am mâncat atunci la dude toată firma... dude roz, dulci, incredibile.

Și ani și ani la rând, pe sub duzi un covor de dude stâlcite, pe care din când în când le mai ciugulește un porumbel, o vrabie...

În ultima vreme văd o proliferare a duzilor. Întâi a crescut, pe spațiul viran din spatele blocului, de nu se știe unde, un dud. Care în vreo 4-5 ani a devenit de la o mică tufă ditamai copacul înalt cât 2 etaje. Mă rog, poate exagerez, poate ceva mai mulți ani. Apoi cei de la spații verzi au început să aducă duzi decorativi, pe ici pe colo. Iar anul ăsta am avut o revelație, văzând atâtea dude peste tot. Sunt duzi mai peste tot! Sau poate doar în drumurile mele? În orice caz, anul ăsta am reînceput să ciugulesc dude.

miercuri, 18 iunie 2014

Mirări de flori de tei

Aversă de tei. Ploua torențial cu miros de tei, miros auriu pe cenușiul argintiu al zilei. Și brusc lumea s-a colorat pe interior. Nu m-am gândit niciodată că, trecând de putoarea de canal de vis-a-vis de Apaca, pe o ploaie dezlănțuită, cu oamenii alergând ca șoarecii, și eu alergând să prind un 139 spre muncă, un miros de tei mai puternic ca niciodată, împotriva ploii, îmi va face ziua frumoasă.

Și seara, în aceeași notă, prin Herăstrău, pe când coboram în pas alergător spre lac, pe jos ud, totul umed, mirosul de tei accentuata venit din nou în valuri amețitoare...

Alte mirări de-ale mele.

Duminică am alergat prin Herăstrău pentru prima dată pe ploaie de la un cap la altul. Când am ieșit picura mărunt, ok, nu-i bai, bine că am luat bluza șmecheră, abia o testez să dăd dacă chiar ține la ploaie au ba. Și încet-încet s-a întețit. Asta e, las' că merge. Îmi tot reconfiguram în cap traseul cum s-o iau sum să fac, până la urmă m-am decis că fie ce-o fi și cum o ploua, fac un tur de lac complet. Mirare mare mai erau câțiva omuleți care alergau - dar doar cu unul dintre ei m-am reîntâlnit pe traseu la jumătatea distanței inițiale. Concluzie - da, bluza de drumeție ține la ploaie, dar transpiri în ea ca naiba, eram la del de fleașcă pe sub ea ca și cum aș fi alergat prin ploaie, dar măcar nu mi-era frig de la vânt. Și mirarea? Da. La începutul buclei, când abia coborâsem spre lac și-o luasem în dreapta, văd vreo 4-5 rațe cocoțate pe mal la adăpost de ploaie. Rațelor nu le place ploaia?! Sigur, nu trag neapărat concluzia asta, pentru că pe malul celălalt erau vreo 3 rațe care plecaseră de la mal spre centrul lacului. Și încă una. Cum alergam eu și nu mai aveam mult până la pod, văd în depărtare un câine. Singurel, localnic. Stătea și se uita așa, oarecum spre lac. Mă apropiam. Ăsta pășea agale, s-a dus fix spre mal, credeam că vrea să bea apă. Câinele se ridică cu labele din față pe bordura lacului și... stă și se uită lung în gol, la ploaia care cădea și cădea pe lac. Câinii se se uită lung în ploaie, așa, contemplativ?! La ce s-o fi gândit câinele acela?

Citesc Nicotină a lui Conu. Vreo săptămână am citit fugar în troleibuze cîte una-două-trei poezii. Și mi-au plăcut mult. Apoi câteva zile n-am mai apucat să citesc niciun rând, că am prins super aglomerat deci pas de citește. Ieri în fine am prins mai lejer, deschd, cartea, ciesc de unde rămăsesem... și parcă nu-mi mai ajungea la suflet, parcă îmi rămânea exterioară. Ce înseamnă starea sufletească! Cât de mult ne schimbă percepția și recepția... Noroc că poeziile rămân și le pot reciti când sunt mai... altfel. Mai nestresată. Mai... nu știu cum. Mai profundă.

sâmbătă, 14 iunie 2014

Castel

Dinspre răsărit, alunecând lent pe șanțul străzii dintre blocuri, o cetate nesfârșită, un alt oraș cumulonimbus venea. Ultimele raze reliefau înălțimea și structura cetății, se vedea cu o claritate inimaginabilă fiecare văluleț, fiecare vălătuc, aprins roz închis, cu relief movuliu. Câte etaje are cetatea, castelul, până la cel mai înalt turn, cel care scânteiază cel mai aproape? Mi-e și teamă să mă gândesc. Ceva imens. iar zidurile mai scunde ale cetății se întind ca o spumă înghețată în timp, rozaliu bordurând cetatea întunecat-violetă.

Peste zece minute, din alt unghi. Fantoma palită a unei cetăți se întinde pe orizontul crepuscular. Soarele a apus, aerul are culori reci, albăstrui-oțelit-violacee. Crenelutile și turnurile de veghe abia se disting, ceva mai părelnic luminos-gălbui, ca propriile-și fantome. Ca vasele-fantomă din legende și povești. Ceva care pare a fi acolo și parcă totuși nu e, un abue subțire și înșelător. Pământul se învârte, iar cetatea-fantomă stă pe loc și se pierde în întuneric.

Auriu

De dimineața până seara aroma aurie de tei mă îmbracă ca un veșmânt diafan, real și ireal. Mă face să mă simt oarecum imponderabilă. Mirousul de tei. Auriu pal.

Aproape de apu, lacul clipocește sub neliniștea vântului, iar penultimele raze auresc incandescent luciul ușor nervos al apei. Aur topit.

S-a înserat, cerul devenit indigo. Iar pe el - o monedă aurie cu efigie necunoscută, un alt mapamond cu alte continente. Un Pământ întors în sine, întors pe dos în oglindă, emblemă necunoscută și misterioasă. Vreun imperator lunar...

Și toate astea într-o singură zi... Mult auriu.

marți, 10 iunie 2014

Zile

Viaţa e plină de neprevăzut. Sau, mă rog, a mea are momente în care brusc totul o ia razna, se-ntoarce cu susu-n jos, ce-a fost alb devine negru, ce-a fost bun devine rău, ce părea clar se dovedeşte neclar şi invers.

Concluzia până în acest moment: singurul lucru sigur e că totul e nesigur. De-asta nu mai iau, de câţiva ani, nimic de sigur, definitiv sau clar. Pur şi simplu, nu poţi fi niciodată absolut sigur ce va fi.

Aşa că... de ce să te întristezi prea tare când lucrurile o iau razna? Mai bine vezi unde se sparge valul, unde te duce, dacă te ţine poţi să faci oarece surfing (asta pentru avansaţii în plutitul pe-ale vieţii valuri), şi să vezi încotro s-o iei după. În orice rău e şi un bine, în orice bine e şi-un rău. Fiecare-şi poartă în gemene opusul. Totul e, până la urmă, cum treci printr-o încercare grea. Ca un om întreg, cu fruntea sus, fără să te înjoseşti, fără să faci chestii pe carte să le regreţi... Să pângi, dacă e de plâns, să suferi, dacă n-ai încotro, fără să te înrăieşti, fără să devii veninos, aruncând pe alţii vina pentru tot ce nu ţi-e bine...

Da, nu-i uşor să fii om...

Zile trec, zile vin, ba sunt parcă trase la indigo, copii identice ale unei singure zile, la fel şi totuşi mereu alfel... Ba atât de diferite încât parcă nu-s din acelaşi film, din aceeaşi viaţă... Capacitatea noastră (rectific, a mea) de a înţelege toate astea e cam mică, bag de samă...

Strălucire

Lumina dansează în mici fragmente clipocitoare, pe un ritm dat de muzica vântului. Pletele sălciilor tremură verde.

Miros de tei! În sfârșit! Au înflorit de cel puțin o săptămână dar mirosul ăla care persistă pe străzi și-ți ia mințile nu s-a simțit. Doar dacă te băgai musai sub un tei în floare ca să adulmeci.

Semn de vară- azi am auzit pentru prima dată anul ăsta greieri. În mai multe locuri. A venit, a venit... varaaaaa.

Niște nori negri s-au năpusti la un moment dat, pe aripi vijelioase și răcoroasre peste cer. Dar cum au venit, tot așa au plecat.

Iar eu pun pariuri cu mine însămi pe deznodăminte cu final așteptat.

Oare o s-ajung cu gașca la Ezerets?

sâmbătă, 7 iunie 2014

Veninul

Un val de venin, ca un tzunami, s-a năpustit peste noi. Scurt, dur, ne-a făcut zpb pe loc. Vreo câteva minute ne-a luat să ne dezmeticim. Se simțea că undeva se acumula ceva rău, mustea, clocotea, voia să erupă. Dar la așa ceva nu ne-am așteptat.
Sunt oameni care sunt ok până la un punct, dar care din varii motive încep șă se umple de venin, de furie, de nenulțumire și-și accentuează singuri starea, poate și cu ajutor dinafară, până la gradul în care cel mai mic lucru care nu e perfect le creează crize de nervi. Criză după criză după criză și apoi o răbufnire monumentală. Și culmea e că respectivii se consideră 100% îndreptățiți, și tot restul lumii greșește.
Pe scurt, situația e nașpa și se împute din ce în ce. Nu văd cum din asta ar putea ieși ceva bun, dar nu-i treaba mea. Cert e că mi s-a confirmat feelingul că am ajuns cumva pe lista neagră, că sunt privită cu microscopul ca să mi se găsească nod în papură. Desigur, nu-s eu singura. Sunt multe pete. Și stau și mă-ntreb ce să fac... Tic-tac.

vineri, 6 iunie 2014

Pe margine de nor

Un pitic stătea pe margine de nor. Nor negru de furtunnă, pufos ca o pisică flocoasă încrucișată cu un fulg, cel mai fin fulg, apărut din părinți de vată de zahăr. Norul înainta maiestuos și amenințător ca o navă amiral a unei flote de nori, aruncând o lumină filtrat gălbui-cenușie peste lume. Un sfert de cer era încă albastru, iar piticul își conducea norul către azuriul liber. Norul făcea valuri, vălătuci de pufoșenii cenușii cu irizații roșietice, gălbui, violet. Și-a mânat cu pintenii și cu biciul care a strălucit o clipă, a detunat, norul-bidiviu. Pe sub margine de nor alergam ca apucată fugind de primele picături, care promiteau să devină o torențială teribilă, de vară, împodobită cu tunete și fulgere. Cu toate că aveam cun chef nebun să merg agale, pe jos, să văd cât mai bine fulgerele. Dar mi-era și silă să mă facă fleașcă ploaia, mai ales că plecasem imprudent, fără umbrelă, că doar toată ziua a fost senin, soare...
Aproape am terminat în metrou De veghe în lanul de secară, și cum mai aveam doar câteva pagini, am terminat-o acasă. Pe măsură ce o citisem, mi-am dat seama c-am mai început cartea asta o dată, p-nă la un punct, cred că nu m-am prea înebunit după ea sau nu mai știu ce și cum, cert e că de la un punct încolo n-o mai citisem. Inclusiv n-am citit pasajul care explică titlul cărții. Până la urmă mi-a plăcut. Într-un mod oarecum straniu și incomplet, dar mi-a plăcut.
Și așa am terminat veghea în lanul de secară sub o margine de nor amenințător.

Amurgul zeilor

Aseara, după o zi oribilă, și nu din cauza ploii de afară, ci a ploii din noi, când am ajuns pe la gară, undeva pe la opt jumate - nouă fără un sfert, chiar când să trec pe trecerea de pietoni, mă uit stânga-dreapta, ca omu' să nu vină vreo mașină, ceva... și ochii mi-au rămas pironiți către apus. N-aveam cu ce să fac poză, mi-a părut tare rău. Tot cerul până aproape de apus era vinețiu. înfofolit cu pătura groasă de nori. Spre apus, norii erau incendiați, printr-o crăpătură la nivelul orizontului, ardeau în flăcări imobile în nuanțe de aur topit, roz, portocaliu, iar silueta pasajului Basarab, luminat electric, se profila fantastic, fantasmagoric pe fundalul ăsta. Era o clipă, doar o clipă, hai câteva minute, și doar din unghiul ăla, vizibilă imaginea asta. Splendori incredibile, efemere, care într-o clipă topesc orice gând negru.

luni, 2 iunie 2014

mondene

Da, a fost o săptămână plină de evenimente mondene. Mă rog, mondene, mai degrabă publice, sau cum naiba s-or numi corect.

Fuse petrecerea Pastel 8 ani în parcul de distracţii Terra Park. Mişto. Am pornit cu prejudecata că n-o să îmi placă, dar n-am avut dreptate. Am zis la început că o să ma dau maxim în căluşei şi maşinuţe. Până la urmă m-am dat în mai toate, mai puţin în ciocan şi pendul. Ce să zic, distractiv. Şi super senzaţie la căzutul din turn. Senzaţie interesantă şi când ne-a ridicat, şi când ne-a dat drumul în jos după ce ne-a ţinut un minut şi ceva urcaţi în vârful vârfului - se vedea Bucureştiul ca-n palmă, până departe. Maşinuţele distractive cum le ştiam, foarte amuzante ceşcuţele, trenuleţul-dragon zbuciumăţel pe o latură a traseului, roller-coasterul ne-a zdrăngănit grav ciolanele (oare aşa trebuia să fie?! parcă unghiurile erau prea bruşte. Cel mai tare mi-a zdrăngănit creierii şi m-a ameţit farfuria zburătoare - noroc că avea mişcarea lină, nu sacadată. După asta m-am oprit, că ameţisem, şi n-am mai îndrăznit să mă arunc şi la ciocan şi sau pendul. Au fost foarte apreciate de invitaţi şi colierele luminoase (într-adevăr, s-au văzut frumos când s-a lăsat înserarea). Lume multă, animaţie.

Apoi vineri, întâlnirea lunară cu gaşca de la dansuri, la trattoria Daimon, lângă Polivalentă. Frumos, plăcut, pizza bestială, bere, de data asta am ajuns şi eu ca omu' la o oră normală (7) şi nici nu m-a prins ploaia decât un pic, pe ultima sută de metri prin parc, dinspre Tineretului spre Polivalentă. Era foarte tare, vântul bătea destul de puternic din spate, norii negri se lăţiseră ameninţător pe tot cerul, păsărele cântau de zor, mirosea a proaspăt, a iarbă, a vegetaţie, a şi tunat, iar eu zoream către Polivalentă, a început să plouă, era spectaculos. Din fericire ploaia s-a îndesit abia când am ajuns la Daimon. Iar pe urmă a tot turnat, căci următorii veniţi au fost toţi plouaţi-muraţi. Am vorbit multe şi mărunte, în principal despre mers în Deltă, poate la anu' să reuşim... şi de viitoatrea ieşire pentru iunie.


Apoi sâmbătă la ora 14 a fost lansarea noii cărţi a lui Conu, Nicotină. Am întârziat, inevitabil, dar cum înainte se lansa altă carte, măcar n-am ratat lansarea. A fost fain, a venit mai toată gaşca. Pe urmă ne-am mai învârtit prin târg şi desigur am ajuns la bere. În Que Pasa.

Related Posts with Thumbnails