micutze aberatzii

 După multele zile de toamnă-iarnă plumburie, ziua de ajun s-a simțit ca o zi de primăvară. Cum am ieșit la alergare dis de după-amiază am simțit atmosfera primăvăratică. Ciripituri voioase de tot soiul, un pic de soare care făcea cu ochiul printre nori, l-am salutat cum se cuvine imediat ce-am ajuns în unghiul în care să-l văd - cam pe la golfulețul cu rațe din zona clubului diplomaților. Am alergat cu mare plăcere, cu ochii pe apusul în desfășurare. Și mă gândeam că ia uite, ce zi de primăvară, și iarba e veselă și verde... Apoi, privind acuarela apusului, în tușe de gri albăstrui și portocaliu mi-a amintit de alte apusuri, de tablouri, de Arcuș cu și fără zăpadă și mi-am dat seama că era un apus de iarnă frumos, de fapt. Cu sau fără zăpadă, combinația asta, exact asta... Iarnă. 

 Toată lumea (dintre cunoscuții, colegii, amicii și prietenii mei) înjură 2020-ul,vor să se termine mai repede, ca un vis urât. Majoritatea și-au amânat viața, au tot așteptat "să se termine" nebunia asta, să își reia viețile de "dinainte". Ei, io-s dintre probabil foarte puținii care nu simt deloc că 2020 ar fi un an rău sau dezastruos. Aș zice că dimpotrivă, este un an super interesant, care a precipitat totul, a răsturnat toată construcția "normalității" anormale care era viața noastră cotidiană. E anul în care NU mai merge cu "merge și-așa". Tot ce era prost sau scârțâia sau nu era ce trebuia s-a arătat ca atare. Consider că a fost anul care ne-a dat palme, dușuri reci, tot ce s-a putut ca să ne trezim din amăgiri și auto-amăgiri. Ca să vedem că "asta" - orice ar însemna acest lucru pentru fiecare dintre noi - nu e benefic, că ce credeam că așa e dat, așa trebuie să fie, că ce ne-am obișnuit să considerăm normal, ok, inevitabil NU e

Am alergat într-o zi, pardon, seară cu vânt, cu acompaniament temporar de croncănit de ciori. Prin oraș mai era cum era, dar lângă lac era foarte interesant. Nu mai văzusem lacul așa întunecat și zbuciumat. Până și sunetul valurilor era diferit. Uneori, lucrurile demult știute își arată fațete noi, necunoscute. Dar mi-a plăcut și-așa.  Apoi, la doar două zile distanță, tot seara, am prins ninsoarea. Am terminat spre 7 ce aveam pentru muncă și am văzut că ninge frumos (după ce cu o zi înainte ninsese apoi plouase și apoi iar plouase) m-am îmbrăcat  și am ieșit să mă plimb prin ninsoare. N-aveam niciun plan, doar să mă bucur de ninsoare. Foarte puțini oameni afară. Copacii albi ca în povești, iar din cer cernea cu fulgi mulți și deși. Totul alb. Pașii m-au dus pe Mihalache.  Era vânt din față. Am cotit-o pe o străduță cu gândul ia să mă duc să văd cum ninge și în parc. În parc mai nimeni. Și totul alb, luminos, zăpadă aproape neumblată. Am pornit spre lac. De data asta a fost o premieră

Bântuiala de Sf. Andrei - cu emoțiile de dinainte. Și cu felul foarte ok cum s-a desfășurat. Prieteni cu care nu m-am văzut de muuult dar care au venit acum la acest prim tur public - Once, Mirela... Dintre prietenii contemporani - Crisu... Și un băiat pe care nu-l știam deloc, pe care doar îl văzusem în treacăt duminica trecută la turul lui Andrei cu Cernica și abia ce îmi dăduse add friend după ce pusesem pe grup pozele de la Cernica. Și mi s-a confirmat mini-teoria recentă că nu există străini, ci doar oameni pe care nu îi cunoști încă.  Turul s-a terminat cu bine, dar eu se pare că mă stresasem mai mult decât am crezut, pentru că ajunsă acasă am mâncat ceva, am băut un ceai și am simțit nevoia să zac. Eram destul de epuizată, nici acum nu știu de ce. Poate toate poveștile alea de groază m-or fi afectat. Sau m-a bătut vântul și de aia aveam capul greu parcă plin de plumb și câlți și nasul înfundat. Cert e că nu mă simțeam deloc pe val și am anunțat fetele că a doua zi nu știu dacă a

Plimbări sau alergări. De zi sau de noapte. Gerul pișcă, nasul curge. Natura e superbă. Ba frunze incredibil de galbene pe un cer de email albastru ireal, ba frunze roscovane, ba un apus incandescent de 5 minute prin geamul de la bucătărie, ba muzica ciorilor venind seara în oraș, ba luminile orașului reflectate în lacul de noapte, ba măceșe strălucind în soare... Mii de detalii. Stări variabile, ba bucurie și energie, ba oboseală și o ușoară dezorientare, ba bâjbâială, dar e ok așa. Mai descopăr una-alta. De exemplu că tot mai tind să uit câteodată de mine, să uit să mă ascult... 

 Azi mi-am dat seama, într-un târziu, că pot să fac pace cu temerile mele, cu îndoielile mele... E ciudat cum funcționează mintea... sau sufletul... sau ce-o fi. Acea tensiune, acea fină demarcație dintre eu-uri diferite, care e normală, nu enervantă sau uneasy cum o percepeam... Teama de altcineva, teama de ceilalți, de fapt - teama de necunoscut, de propriile mele reacții, de ce ar putea fi sau ar putea să nu fie... Uneori, când ceva se simte bizar și ai dubii, e suficient să îi lași spațiu și să îi dai timp să se clarifice în tine ce simți de fapt, care îți sunt temerile, să le vezi, să le simți, până ajungi să le înțelegi. Atunci te liniștești și nu mai fugi de ele. Mi-e așa mi s-a întâmplat cu acest calup de temeri neclare. Un proces tare bizar, cu vise destul de stranii, care mi-au scos la lumină temeri și senzații pe care credeam că nu le mai am, care tare m-au pus pe gânduri dar nu le găseam rostul, pe care nu le înțelegeam... A fost nevoie să înțeleg că nu înțeleg și să îmi pe

 O călătorie bună e una în care și destinația, și călătorii, și atmosfera sunt în armonie. O călătorie în care oamenii sunt cu sufletul deschis, cu dorința de a explora, de a se bucura, de a cunoaște. Când își lasă în urmă prejudecățile, angoasele, ideile preconcepute, reticențele și își permit să fie ei înșiși, nestresați. Într-o astfel de călătorie chiar dacă condițiile nu sunt absolut ideale oamenii se simt bine.  Cred că astfel de călătorii îmi place să declanșez. Și e extrem de interesantă dinamica. E uimitor să văd că, de multe ori, cei care se dovedesc interesați sunt oameni la care nu mă aștept. Și, petrecând astfel mai mult timp cu acei oameni, descopăr că sunt niște oameni mișto - deși, dacă aș fi luat în calcul părerile unora sau altora, diverse prejudecăți sau opinii imicit, sau chiar unele chestii care m-au enervat direct, n-aș fi ajuns niciodată să descopăr că oamenii ăștia sunt mișto.  Și da, de multe ori acești alții pe care nu-i prea știi, nu cei pe care i-ai considera

Un nene în vârstă stătea lângă poștă pe o cutie goală și vindea mere. N-a vândut prea multe, că la întoarcere avea aceleași trei pungi cu mere verzi, de vară, de pom de curte, ciupite, mici, imperfecte. Deja se pregătea să plece când l-am surprins întrebându-l cu cât dă merele. S-a întors spunând cu 5 lei, apoi, repede: pe astea două le dau cu 8 lei, că plec deja. Un nene de la țară, cu chipul ars, brăzdat de riduri și o privire oarecum copilărească. I-am dat 10 lei. Cu mâinile lui mari, tăbăcite și neîndemânatice a cules de jos, de sub niște pungi un portofel/portfard - probabil de-al nevestii, vreun giveaway de prin revistele de modă de-ale vreunei fiice sau nepoate, on obiect foarte roz aprins sidefat - pe care l-a deschis cu gesturi grijulii care clar nu-i erau în obicei, îl ținea cu grijă, cu vârfurile degetelor lui înnegrite și tăbăcite de om muncitor, și a pescuit cu greu doi lei pe care mi i-a întins cu grijă. N-avea mare lucru în portofel, maxim 15 lei. Mi s-a făcut milă. Dar

 De ceva vreme mă gândeam să fac pace cu mine. De când mi-am dat seama ca eram mai mereu în conflict cu mine. Dintre toți oamenii cu care am avut de-a face, dintre care unii chiar care se purtau nașpa cu restul lumii, cu mine însămi m-am purtat cel mai nedrept. Nu m-am ascultat, nu mi-am dat nicio șansă, m-am tratat ca pe un nimic, m-am uitat pe mine fiind prea atentă să nu-i fac pe alții să se simtă prost... Ce să zic, trebuie să recunosc, obiectiv vorbind, că m-am tratat ca pe ultimul om. Poate pentru că nici nu mă simțeam om? Mă simțeam ca ceva care pur și simplu e, și nu e la înălțimea așteptărilor cu nimic. Da, am fost îngrozitor de nedreaptă cu mine. Foarte de curând mi-am dat seama de asta. Mi-am dat seama că nu știu să țin cont de mine și de ce simt, că nu știu să înțeleg ce simt, de ce simt ceea ce simt... Că nu comunic cu mine deloc. Și normal că mă simțeam nașpa, că mi-era parcă jenă de mine că nu sunt altcumva, mai deșteaptă, mai bună, mai frumoasă (mai ales nefrumoasă mă s

 Azi, după ședința cu Iolanda am rămas cu un sentiment neclar de nu știu cum nu știu ce oarece insatisfacție, neadecvare cumv, ceva vag dar deranjant. Eram în vechiul meu rol de biet angajat, angrenat în fel de fel de probleme și dificultăți și, cumva zicea bine ea - care sunt angoasele noastre acum? Bani, nesiguranță/teamă de viitor și politică. Și mi-am dat seama că nu mai sunt în rolul îla, e bizar. Într-un timp scurt să ajung să văd exact invers? Apoi mi-am dat seama. Cum-necum, mi-am schimbat perspectiva. Vedeam paharul pe jumătate plin. Of, doar pe jumătate plin! Și da, era real. Acum cumva am inversat perspectiva. Nu, nu mai văd paharul, ce  eîn el, că e pe jumătate plim. Văd tot restul - RESTUL (care e restul în această imagine? v-am încuiat?)

Tanti Valerica. O femeie în vârstă, mai de la țară, a fost ani de zile femeia de serviciu de la blocul meu. Apoi, pentru că era inconstantă și pentru că a venit un administrator căruia îi păsa ca treaba să se facă bine, n-a mai fost. Dar probabil tot femeie de serviciu la un alt bloc tot din cartier. Ochi negri scrutători și mereu un halat de muncă, din acela albastru. Cu vârsta a mai încărunțit - cât se vedea de sub baticul alvastru și el - și s-a cocoșat. Acum ceva timp văd că în spatele blocului unde o vedeam tot timpul au apărut o grămadă de sarsanale - mobilă, lucruri, o grămadă, ambalate în saci, în plastice. Și tanti de pază lângă ele. Apoi toate troacele s-au mutat de pe partea blocului pe partea cealaltă a drumului, lângă o casă ce găzduiește un service de electronice. Și tanti călare pe ele. Dat mai întunecată la față, nu-și ridica privirea din pământ. De curând am mai trecut pe acolo - tanti tot acolo, cu un halat de molton gros peste halatul ei albastru veșnic, peste sarsan

 Așa sunt eu acum. Sunt într-un mic blocaj. Vorbim de treaba cu ghidăria. Am luat și examenul de ghid montant. Ăsta a fost muncit. a fost cu depășiri de limite, de frici, cu nervi, cu zbucium, cu tot ce trebuie. Și cu pandemie între timp, de nu mai știam ce-o să fie. DEci toate bune, restule o formalitate, depus dosar și așteptat atestatul și ecusonul, ca să fie setul complet. Marțea trecută când ni s-a zis veniți la noi la sediu ăștia care vreți să colaborați ca ghizi am făcut pe dracu-n 4 și m-am dus (fugit în timpul jobului pe șest, profitat de faptul că momentan nu aveam nimic în lucru). Acolo frumos, relaxat la masa din curte ni s-a explicat ce și cum. Condiții ideale: putem să ne proiectăm noi singuri excursii, să fie ceva ce știm și ne place, iar ei, ATGR-ul, ne ajută cu logistica, partea financiară și legală. Noi avem să ne aducem singuri oamenii - călătorii. Dintre prieteni, amici, cunoscuți. Ce să mai, ideal! Când asculatm, eram în culmea încântării. Să pot să fac ce vreau? S

 Ăsta e un gând care mi-a trecut prin cap... în timp ce dădeam cu aspiratorul. A doua zi aveam examenul final de ghid montan și cred că eram cam agitată de mă apucase hărnicia la 8 seara. Desigur, gândul n-avea legătură cu aspiratorul. Poate doar cu  făcutul curățeniei în minte, în ce fac și ce simt. Am făcut câteva chestii în ultima vreme care au necesitat curaj și să uit „vechea mea viață” în care mă consideram cumva (n-are rost să zic nimic, dacă zic asta dacă se supără cineva, dacă fac asta sau nu fac asta ce-o să zică o să facă sau o să dreagă cineva, mai bine aștept să văd ce se întâmplă, poate se rezolvă, sau așa e viața, n-am ce să fac) și să fac exact ce am simțit - la momentul când mi s-a limpezit imaginea. Și a fost tare bine. De data asta m-am simțit bine. Și nu pentru c-am avut curaj (adică să mă laud eu), sau așteptând să mă laude careva, ci doar pentru c-am simțit că așa e bine și că asta e ceea ce trebuie făcut. Și nu mâine sau poimâine ci în acea clipă.  Și mă gândeam

M-am confirmat pe cale experimentală că teama de ce cred eu c-ar fi și s-ar întâmpla sau m-aș simți într-o situație - nu e decât în mintea mea. Toate blocajele și toate piedicile, toate chestiile care mă sâcâie și mă jenează sunt DOAR în mintea mea. În relația cu alți oameni, mi-am format o imagine despre fiecare. O imagine, nu o realitate. Poate fi bazată pe cunoaștere, dar numai în mică parte. Imaginea pe care mi-am format-o despre Dominic, de exemplu - că tot aveam problema asta, cum să-l sun și să-mi dau seama că îi e rău și n-am ce să-i fac (a se vedea frământările de când n-am fost în stare să-l sun de ziua lui) - mi-am dat seama abia ieri - e formată din mii de fragmente străine de mine: cum se vedea el acum 20 de ani sau mai mult de când ne-am cunoscut la All; cum s-a văzut el pe sine în diverse etape ale vieții (știu asta, mi-e cel mai bun prieten, am vorbit foarte mult despre multe în toți anii ăștia); cum l-au văzut și cum îl văd prietenii, amicii mai vechi și mai noi; cum s

 După remarcarea în munții Cernei m-am gândit să scriu ceva despre asta. Doar că nu-mi ieșea, nu mi se sedimentaseră și limpeziseră lucrurile. Se pare că abia acum se decantează, așa că profit de moment. Voluntariat. Suna așa, ceva oarecum mișto, dar pentru alții, pentru tineret. Cel puțin așa îmi suna mie acum mai mulți ani. Apoi am ajuns la o plantare - prima dată cu firma. Am descoperit că e foarte mișto. Deși e muncă fizică, și nu ușoară (am și plantat, am mai lărgit și gropi - în sol argilos-nisipos), poate fi foarte fun (distractiv). Și că simți, dar frate, chiar simți că ai făcut ceva. Simți și cu psihicul, dar și cu fizicul. Ai o mulțumire a unul lucru bine făcut și făcut de mâna ta, și foarte palpabil. Am mai fost apoi la plantări. Uneori am avut pe lângă mine prieteni, alteori doar cunoscuți, alteori nu știam pe nimeni. Dar tot mișto a fost, de fiecare dată. Am mai mers și la „Curățenie de primăvară la Grădina Botanică” de câteva ori și o dată și la cea de toamnă. Aici doar p

 Nu știu ce să zic, în perioada asta nimic nu mi-e limpede și clar, toate mi-s amestecate, gânduri, sentimente, porniri.(am două postări nereușite nepublicate încă, pentru că pur și simplu probabil încerc să exprim prea mult sau prea puțin fără să înțeleg nici eu ce). Pot doar să afirm că am fost mult mai atentă la ce simt, încercând să mă înțeleg. Și să mă lămuresc un pic. Pentru că am simțit de mai multe ori că procedând ca până acum ceva undeva în adâncul ființei mele nu era mulțumit. Ceva scârțăie. Nu a mai fost ca pe vremuri, când nemulțumirea asta ducea la nervi și crize de autoânvinovățire sau de resentimente asupra altora. Era doar un ceva mic (un pitic?) care se scălâmbăia și îmi atrăgea atenția că de fapt nu-mi convine, nu mă simt ok cu ceva. Și spre surprinderea mea, da. erau chestii pe care m-am obișnuit să le ignor dar care dintotdeauna mă făceau să mă zburlesc.  Când în vreun grup unii exagerează cu „eu eu eu! Am făcut, am dres, am cules! Numai eu fac, dreg sunt! Merit to

Iată că a trecut și remarcarea în Munții Cernei. Adică perioada cât am putut sta eu acolo. Așteptată cu o stare de ușoară agitație, trăită intens, acum parcă a trecut foarte repede, exact ca o undă. Ce a rămas? Peisajele minunate. Drumurile de pământ, off-road cu șleauri adânci. Lumina  caldă a dimineții peste livada de meri și peri. Lumina blândă a apusului. Pajiștea imensă care a fost gazda noastră în prima noapte. Nopțile cu lună crescătoare, care lumina ca un far, miile de stele de pe cer. Semnele proaspăt marcate. Dificultățile nenumărate și fel de fel de obstacole neprevăzute care apar în activitatea de pe teren. Mici accidente. Dorința de a face ceva bun și în folosul celorlalți. Miile de cosași și greieri bârâitori din ierburi. Căldura mare, măceșele, murele, merele, perele. Cățeii cerșetori de hrană și afecțiune ai stăpânilor locului. Fel de fel de păianjeni mari, colorați în fel și chip. Senzația că ai făcut prea puțin față de ce ai fi vrut. Că se putea face mai mult. Nostalg

Multe gânduri și stări nu haotice, dar cumva împrăștiate și alunecoase, greu de definit. Și multe și diferite. Într-o ordine aleatorie. Emoție chinuită - transformare (work in progress).  A fost 22 august. Ziua lui Dominic. Și ziua în care s-a nimerit ca mulți colegi de Pastel să vrea să meargă în excursia pe care o proiectasem împreună cu Răzvan (care în cele din urmă, fix weekendul ăla n-a mai putut să vină). Dimineață, în drum spre punctul de întâlnire mă gândeam că trebuie să-l sun azi pe Domi. Da, dar nu la ora asta. Mai încolo - poate înainte să urcăm la Gârbova. Mi-am mai amintit că ar trebui să-l sun la Gârbova, când am încercat să o sun pe mama și n-am reușit, dar i-am trimis sms. Bun, deci nu pot să-l sun - când mă întorc în București atunci. Am ajuns obosită, m-am trântit în pat și nici nu mi-am mai amintit nimic. A doua zi - ei, îl sun azi, aia e. Am făcut ce-am făcut, am dres ce-am dres, m-am luat cu una-alta - nu l-am sunat. Abia pe marți, când mi-am dat seama ce fac m-am

Până la urmă am plecat și anul ăsta cu gașca, cu cortul, deși până nu demult aveam impresia că n-o să se mai meargă, de teama Covid-ului. Am fost în Ceahlău - camparea de bază între satul Ceahlău și Durău, la campung Ursuleț, iar de acolo am făcut zilnic drumeții, care mai scurte, care mai lungi, care cu mai mult mers, care mai mult cu mașina. Am avut planuri care au picat, din cauza asfaltărilor și a drumurilor închise din cauza asta (vizita la Cheile Bicazului și Lacul Roșu) și care s-au modificat din zbor (camparea lângă Dochia, unde, din cauza musculițelor criminale am redus la o singură noapte statul acolo, renunțând la descoperirea altor vârfuri în afară de Toaca), ciupituri cu sechele pentru jumătate din gașcă, multe aventuri de tot felul. DEși se întâmplau zilnic chestii nu mi-a stat capul la scris, eram prea ocupată să trăiesc momentul. Acum, după revenirea acasă, mi se decantează stările, gândurile și senzațiile de călătorie, de dinaintea călătoriei și de după revenire.  O să

E cald, afară țârâie greierii de mama focului iar noaptea atârnă ca o pătură prea groasă peste oraș. Multe chestii de făcut, de stabilit, de rezolvat, unele urgente, unele sâcâitoare. Cam puțin timp pentru liniștire, dar fac ce pot. Iar uneori din ceva ce inițial mă enerva descopăr că pot găsi ceva interesant.  Un exercițiu de pus probleme și găsit diferite rezolvări s-a dovedit mai interesant decât credeam. Fiecare are problemele sale, de multe ori sunt comune sau asemănătoare cu ale altora, se pot descoperi diverse temeri, nesiguranțe care nu sunt prea conștientizat, sau doar la modul superficial. E interesant cum aceeași realitate se reflectă atât de diferit în suflete diferite. Probabil că, dacă te poți detașa de propriile probleme înțelegându-te mai bine, poți începe să vezi și în alții fragmente din ce ai înțeles referitor la tine. Începi să recunoști lucruri. Oameni suntem cu toții și avem anumite modalități comune de a interpreta realitatea, dincolo de toate diferențele. Sclipi

Azi la un moment dat, maică-mea comenta revoltată despre ce "măsuri bune" au generat psd-ul, avocatul poporului și ccr-ul legat de "relaxare" și toată chestia cu drepturile infectaților cu covid. Zice ea de mai multe zile chestia asta, e clar că în epoca post-dragnea i s-a dus simpatia irațională pentru psd. (nu am scris cu litere mari, că oricum nu merită nici atât). Gândurile mele, în timp ce încropeam un prânz din te miri ce chestii, măcinau ca la moară. Pentru politicieni (în speța de acum psd-iști, dar cu mari șanse de extindere la partidele care au o ciozvârtă de putere) totul e un joc-război ca știu și eu, șahul. Noi, cetățenii suntem masa de manevră și pe noi trebuie să ne joace în așa fel încât să le iasă planurile. La faza de acum cu covidul e așa: când s-a văzut că treaba se împute psd-ul a ieșit de la guvernare, hai să facă opoziția rahatul praf ca să avem după aia o șansă la viitoarele alegeri. A venit și minunea de pandemie. Vine relaxarea. Ce face psd

Săptămâna asta a fost tare sucită. Și la fel toată lumea. Inclusiv eu, nimic de zis. De la un minut la altul pai pica un plan, se mai schimba o chestie, se amâna, se anula sau se suprapunea ceva, în orice caz nimic nu mergea lin. Și ata îmi dădea o stare agitată, nemulțumită, grrrr. Cu scurte momente în care îmi dădeam seama că stai așa, ba nu e treana mea, ba e agitație provenită de la agitația altora, ba aia e, degeaba te enervezi că oricum nu depinde de tine. Apoi un soi de liniștire. De fapt, aia e, planurile se schimbă, și de cele mai multe ori nu din cauza mea. N-am control și nici n-am de ce să am. Nervozitatea îmi țopăia în cap doar pentru că priveam la ce NU mai pot face (deși aș fi vrut). Dar nu vedeam ceva mai important: faptul că, picând planul ăla, s-a eliberat timp sau loc pentru altceva. Pot alege să fac altceva. E o șansă să bag în program ceva ce nu încăpea. Să reordonez niște priorități, în funcție de ce este, nu de ce nu mai este. Că da, timpul e limitat și n-ai cum

Fără mânie sau nervi, privind semi-detașată la spectacolul politic mi-am dat seama: pe politicieni îi interesează doar să iasă bine dintr-o situație, oricare ar fi ea, „să se scoată”. Nu să rezolve ceva, nu să facă ceva, ci doar să dea bine. Nu contează cum. De aia cei de la putere trebuie să se laude, să se scuze, să dea vina pe anteriorii, pe situație, pe lipsuri, pe mama, pe tata pe orice. Iar ăia din opoziție musai trebuie săi acuze pe cei de la putere. Uite ce proști, incompetenț și cum nu știu ce să facă. Și să le reproșeze chestii de care sunt la fel de vinovați (că doar au fost și ei la putere ănainte și au făcut rahatul praf). Deci? Nu de la politicieni ai de ce să aștepți ca ceva să se îndrepte și să funcționeze. Rolul lor actual nu e de a face, au doar rolul de a părea șmecheri sau de încredere și de a „se scoate”.

După examenul de la cățărare eram obosită.   După rateul de la jumătatea primului traseu mă dureau difuz mâinile. Senzația de la cățăratul pe stâncă e cu totul altfel față de cățăratul la sală. Toate denivelările, chestiile pe care nu le vezi, zăpăceala când ți se zice să muți piciorul stâng dar tu ești cu greutatea pe el și pur și simplu nu-ți dă prin minte să pui dreptul lângă stângul ca apoi să muți stângul și din asta ești dezechilibrat, obosești și nu mai știi ce să faci, că n-ai cum să te odihnești ca să gândești și na, te dai jos cu un gust amar, of, n-am putut.  Pe urmă când dai restanța pe celălalt traseu ești mult mai nesigură decât dacă o porneai acolo din prima și oricum ești mai obosită, te chinui, nimic nu merge lin, te gândești la diversele sfaturi primite la sală de la instructori, îți vin în minte alea cu genunchii flexați și mâinile întinse, dar acum ți se strigă ridică-te pe picior, îndreaptă genunchii, tot îți alunecă ba un papuc ba altul, ba simți că mâna nu te pre

Cum e când o viață alergi după fluturi colorați, iluzii frumoase, ca să îți umpli sufletul de culoare și încântare. Și la un moment dat rămâi uimit pentru că de fapt n-ai nevoie de iluzii minunate ca să aduci culoare și viață și trăire în sufletul tău. Toate astea erau deja acolo, cu mult înainte să începi să alergi după fluturi. Erau acolo de la început, doar că nu le-ai văzut. Pentru că nici nu te-ai uitat. Propriul suflet nu ți-l recunoșteai. De fapt nici nu credeai că există așa ceva. Trăiai ca și cum aveai un mare gol în loc de suflet, deși săracul de el avea răbdare, aștepta, îți mai făcea semne din când în când, te mai ajuta discret când te împotmoleai prea tare. Era, iar tu erai nemulțumită cu ce erai, cu ce credeai că ești, sau mai degrabă cu ce credeai că nu ești. Căutai la alții confirmarea că ești, că meriți, că poți fi iubită, acceptată, asta pentru că aveai impresia că nu ești și nu meriți... Dar orice se întâmplă sau oricât ți-ar fi confirmat oricine, tot universul chiar

Când ești hotărât să te lămurești cu tine ajungi, la un moment dat, suficient de departe încât să începi să te înțelegi.  Și cum te afectează în prezent, în mod recurent, chestii aparent îngropate din trecutul îndepărtat, de prin copilărie. Deși aparent ai trecut demult peste, ai înțeles, ai raționalizat, traumele de atunci nu s-au vindecat și se activează în mod bizar, și aparent fără legătură cu subiectul. Până într-o zi, când brusc îți dai seama că de fapt toate au legătură. Pare ciudat că o hărțuire din copilărie (clasa a IV-a - a V-a), cu fricile de pe parcurs, cu mecanismele de apărare dezvoltate, cu toate că ce-am gândit și am făcut a avut rezultatul scontat de a scăpa definitiv de hărțuitor, totuși niște traume inconștiente au rămas și m-au marcat și explică anumite lucruri pe care le-am simțit de-a lungul timpului. Refugiul în lumea poveștilor, în cărți, în ficțiuni... Atitudinea ambiguă și contradictorie (față de băieți) la nivel de relații... Un soi de neîncredere... Și, cel

 Speranța. Ultima dintre toate relele și nenorocirile din cutia Pandorei. Ne-am obișnuit să o considerăm o chestie bună. DAR. De fapt speranța este ucigașul acțiunii. Speri să se întâmple ceva iar lucrurile să se schimbe cum ai vrea tu fără să faci tu ceva. Doar că, dacă nu faci nimic, lucrurile ori nu se întâmplă, ori iau cine știe ce direcție nedorită. Și trebuie să trăiești cu asta. Adică, dacă te lași amăgit de speranță, ajungi să fii nevoit să trăiești conform deciziilor altora. A naibii speranță!

Câți oameni, atâtea lumi. Poate chiar mai multe. Toate întrepătrunse, intersectate, întrețesute, o nebunie. E de mirare că reușim să comunicăm cât de cât în aceste condiții. Sigur, sunt poveștile mari alea care dau contextul și liniile directoare, liniile de forță în jurul cărora gravităm, fie acceptând-le fără să ne gândim fie negându-le sau revoltându-ne împotriva lor - în oricare dintre cazuri legitimându-le. Căci ce e o ficțiune care te macină și te scoate din pepeni și-ți amărăște viața? O realitate, dacă te afectează atâta. Deși poate fi doar în mintea ta, a lui, a ei, a lor, a unora a altora sau a tuturor, dacă există doar în minte, e o ficțiune. Cu rol utilitar, de a ne agrega cumva miliardele de lumi personale în ceva mai mare. Cam asta spune pe scurt Yuval Noah Harari. Asta ar fi calea Homo Sapiens. Am simplificat la maxim, poate, dar cam asta ar fi esență a ce demonstrează el - pentru mine.  Deci ficțiuni. Ficțiunile se modifică, evoluează, dar ne controlează viața, noi le i

Parcă aveam un ceva ce-mi dădea ghes să scriu, dar habar n-am despre ce. Despre alergatul împotriva rațiunii prin ploicica de dimineață? Despre cum era pustiu Herăstrăul, mirosul de ploaie, de proaspăt, de verdeață? Despre puii de rață care stăteau ghem pe pontonul părăsit băgați unii în alții să-și țină de cald și care n-aveau chef să se trezească? Despre mirările iscate din discuțiile de dimineață? Despre faptul că prin nu știu ce minune, ploaia măruntă s-a oprit, iar apoi chiar s-a înseninat? Despre liniștea profundă pe care o inspira parcul cu lacul și toate ale lui? Despre diversele gânduri care uneori o iau razna? A, nu. Gata, mi-am dat seama. Altceva. Ieri spre seară tot așa m-a apucat nevoia de a spune ceva colegilor de excursie. Am simțit nevoia să le mulțumesc. Toturor, că fiecare a contribuit la reușită, că fiecare a fost și este important. În timp ce scriam pe grupul de discuții ce simțeam mă bâzâiau diverse neliniști: aoleo, nu vreau să mă trezesc cu o târlă de mulțumiri,

De fapt nu doar viața, cu ale ei schimbări bruște, ci mai ales noi, oamenii. Da' mai bine vorbesc doar în numele meu, că poate la alții o fi diferit, n-am  de unde să știu că nu-s Mama Omida care citește în globul de cristal sau în sufletul oamenilor. Zile mai bune, zile mai nervoase, zile mai mult sau mai puțin sucite. Mai degrabă zile în care-s io mai mult sau mai puțin sucită. Sau zile în care, din motive misterioase, mă afectează (adică mă trezesc afectată) de fel de fel de răhățișuri. Adică iar am luat-o pe lângă gard, pe lângă drum, mai pe arătură. Da' e bine și-așa, măcar acu' știu când o iau razna. Nu mi-e încă clar cum reușesc, dar în fine, măcar mă trezesc destul de repede din starea asta, e cum zic oamenii că e când ațipești la volan dar te trezește zgomotul de hurducăială când ești pe cale să te duci naibii, să ratezi o curbă sau ceva. Bune și semnalele astea ale propriei ființe, când te trezești că nu ești ok deși nu ai neapărat un motiv anume, da bre, o l