micutze aberatzii

Felii de viață. De simțire. De gând. Random. Cum încercăm noi să facem ordine, să punem pe categorii... Mă gândeam la ce zicea Irina, că pentru ea jobul ideal ar fi să pună ordine în activități, să facă proceduri, să îmblânzească haosul și să îl transforme în ordine... Și că viața, de fapt, se haotizează permanent, oricât (sau cu atât mai mult cu cât) încerci să o ordonezi și să o planifici. Toți încercăm să trișăm și să încercăm să prevedem sau prevestim sau anticipăm ce va fi într-un fel sau altul - care statistic, care prin "semne", care prin ritualuri, care prin ghicit în te miri ce. Cumva văd că ce analizăm noi rațional încercând să găsim o ordine și o logică e o felie, un fel de stop cadru. Cum viața e mișcare, imediat ce se mișcă un pic, nimic nu mai respectă ordinea pe care ne închipuim că am găsit-o sau am făcut-o. Ordinea (așa cum o analizăm noi) e doar o poză fără viață a vieții, pe când esență ei e tocmai schimbarea ce scapă înțelegerii și "regulilor"

Mă gândeam la modul în care privim realitatea. Concret, la cum am perceput cântările celor de la ATGR față de alte cântări. Față de Padina cu Oxigen și alte nenumărate cântări cu gașca sau cu alte găști. Clar e ceva diferit, alt vibe, adică nu cel cu care sunt eu obișnuită și cu care rezonez mai ușor. Alea sunt mai gen să cântăm, să lălăim cu prietenii, să ne bucurăm pur și simplu. Celelalte sunt cumva între răgușeli cu prietenii și concert (de aici și aranjarea meselor și scaunelor ca la o sală de spectacol). Adică un pic mai forțat. Poate de aia îmi și ajung mai greu la suflet. Chit că interpretarea e bună, vocile ok, entuziasmul corului participanților nu e rău (adică poate chiar mai bun ca în alte ocazii) dar parcă lipsește ceva. Totuși, cu un pic de efort să nu mai fac vreo comparație cu altceva, de data asta la Diham am reușit să enjoy the moment. Deci se pare că multe (toate?) pornesc de la interpretarea personală și comparația cu altceva, nu neapărat cu acel ceva în sine așa cu

Pusă de întrebarea cuiva, aruncată mai în joacă, mai în serios, în situația de a-mi da seama "da' de fapt eu ce vreau?" urmată de un "dar de ce?" ducând spre un "cum" să răspund, lucrurile s-au limpezit. Nu vreau asta, pentru că nu simt deloc c-aș avea nevoie - ok, și cum să spun asta? Simplu, direct, exact așa cum e. Adică exact cum sunt. După care gata, vjjjt, s-a dus, mă simt foarte liniștită. După care am conștientizat că era mai mult decât un răspuns, de fapt o alegere a unei căi. Care, atunci când asculți de ceea ce simți, e mult, mult mai simplă și clară. Iese pur și simplu în relief. De unde și detașarea. Din una în alta, făcând un fel de zoom out cu starea asta de claritate și câteva jaloane ajutătoare venite la țanc (un fragment din Sapiens unde se face o analogie între propagarea exponențială de idei deloc benefice și infestarea cu virusuri sau viruși) am privit deodată lumea cu detașarea unui spectator: chiar dacă oricum iau parte la tumu

Ce de vise și visuri! Cred că dacă le-aș aduna cumva (și nu le-aș uita) aș face un soi de nici nu știu cum să îi zic, un volum imens de schițe fără cap și fără coadă, sau cu mii de capete și cozi care nu se potrivesc neam, sau poate s-or potrivi într-un mod abracadabrant gen struțocămilă în adidași. Păcat că îmi tot alunecă printre degete, ca apa. Altfel poate aș putea scoate ceva interesant și pentru alții din ele. Așa, mă distrez singură amintindu-mi fel de fel de chestii aiuristice, sau demente, sau foarte duse cu pluta. Păi da, am multe vise care-s de-a dreptul complet duse cu pluta. Uneori nici nu știu dacă e cazul să râd de mine în hohote sau să mă mângâi pe cap și să-mi zic: da nebună mai ești... Totuși, călcând așa din vis aberant în vis neverosimil în mirare absolută în întrebări și perplexități,  mergând așa pe firul neverosimilului, cu toate derapajele de rigoare, până la urmă te trezești că mai înțelegi câte un pic câte ceva. De multe ori jucându-mă de-a baba oarba cu vis