micutze aberatzii

cateodata mi se face lehamite. de unii oameni. cand se cramponeaza de cate un nimic si-ti scot ochii... pentru rahaturi. barem de-ar fi chestii grele, sa inteleg si eu de ce atata tevatura... aceasta lehamite. incerc sa nu ma las in voia ei. nu vreau sa alunec iar pe panta cinismului lucid si rece, taios ca o lama. cinismul jurnalistic, caragialesc-arghezian. hm, desi ce-am scris candva purtata de acest cinism era tare expresiv, dar si tare trist, in fond: multa revolta, multa tristete si neputinta, comentarii hiperacide... si degeaba. era ca un urlet in pustie, care s-a stins ca si cum n-ar fi fost. de cand am renuntat la ideea de a mai fi vreodata jurnalist implicat in realitatea social-politica am incercat sa nu mai vad lumea cu acei ochi... sa nu-mi cultiv revolta neputincioasa... mai bine sa rezolv la scara mica ceea ce pot rezolva eu prin forte proprii decat sa ma dau de ceasul mortii incercand sa schimb ceva prea mare pentru puterile unui singur om... dar iata ca, din cand in c...

Uneori vrei sa crezi in ceva. Si aparent, lucrurile se intampla de parca ti-ar confirma ca da, e bine, nu te teme, mergi pe drumul asta, crezi in acest lucru/intamplare/om/idee etc... Si mergi inainte fara frica. Si pare ca totul e ok. Pare ca totul e prea frumos ca sa fie adevarat. Si-apoi se dovedeste ca asa e, era intr-adevar prea frumos ca sa fie adevarat. Iluziile nu iarta. Sperantele se razbuna. Dar ce poti face, a gresi e omenesc, si nimic din ce e omenesc nu mi-e strain. Uneori iti dai seama abia mai tarziu ca ceva nu e ok, si-atunci... ce poti face... doar sa te opresti din a mai repeta greseala... Nu e nimeni de vina, doar nemernica aceea mica numita speranta, cea ramasa pe fundul cutiei Pandorei... Speram intr-o lume mai buna, intr-o iubire mare, in oameni, in idei... Si cand realitatea smulge necrutatoare valul pictat, masca de bal a sperantei... ramane pustiul... dezorientarea... tristetea. Dar ce nu te ucide te face mai puternic... cine stie ce neprevazuturi ne mai rezerv...

"iluzia unei insule". Am reascultat de curand cantecul asta al lui Vali Sterian... E sinistru, macabru, cum vrei sa-i spui, dar imi place... mult... nu stiu de ce... "http://www.radio3net.ro/artisti.php?str=iluzia+unei+insule&mode=piesa&cx=search#p_player116" ... "... Nu-ti face probleme, e mijlocul verii/ E mijlocul iernii, ciudata poveste / Iar cand vei urca e-n zadar sa te sperii / Trasura ca moarta parandu-ti ca este... / E numai iluzie, dincolo-s eu / Te-astept cu faclii 4600 / Zadarnic te sperii ca ninge mereu / Ca strajile drumului fumega mute / E numai iluzie, dincolo-s eu / Te-astept cu faclii 4600..." Cam ciudat pentru o optimista (dar oare chiar sunt o optimista? hmmm... mai degraba realista...) sa guste cantece/poezii asa de triste.. Si totusi, tare-mi place... Dar cred ca daca as fi citit inainte poezia, fara sa ascult inainte cantecul, nu mi-ar fi placut... Dar ce ar fi binele fara rau, bucuria fara tristete, optimismul fara pesimism,...

saptamana asta care-a trecut am fost mereu ocupata... am facut tot posibilul sa fie asa... marti am iesit cu fetele de la dansuri la o bere in shorley, miercuri s-a intamplat sa ma intalnesc cu domi prin herastrau in drum spre casa, joi am fost in piranha cu gasca, la sarba(u)torirea lui dog (a implinit matusalemica varsta de 28 de ani), vineri m-am dus la dansuri (ca joi am tras chiulul) si dupa aia iar am iesit cu fetele de la dans, de asta data in stuf, unde am si dansat pe rupte... pe scurt, am facut tot posibilul sa fiu ocupata si sa nu ma gandesc la tot ce nu e in regula in viatza mea... degeaba, bineinteles... caci azi s-a razbunat tristetea... i-am dar "ignore" de prea multe ori, de prea mult timp... parc-as trai live ce spunea sox in cantecelul compozitie proprie... "merg pe strada uneori / degeaba / ma uit la oameni, ma uit la flori / degeaba /... / cu prieteni ma-ntalnesc / degeaba / pe pamant calatoresc / degeaba"...