BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

vineri, 28 noiembrie 2014

fulgi de gând


Cum spuneam şi ieri, gândurile ba se-ncheagă într-o cugetare deep shit, ba se spulberă în toate zările ca nişte fulgi răzleţiţi de vânt. Ieri, citind pe sărite ce mai scria un prieten, mi se conturau nişte cugetări care azi s-au înceţoşat... Încerc să le readuc la viaţă.

Observ că mulţi oameni tind să ia ştiinţa, diversele domenii ale ştiinţei, drept reper absolut. Orice chestie demonstrată ştiinţific este THE TRUTH. Ei bine, mă îndoiesc. În primul rând pentru că sasta deja sună a dogmă, a religie. S-a demonstrat ştiinţific, bun, gata, crede şi nu cerceta. Ei, nu zău!?
De ce ar trebui să-mi construiesc zei în care să cred nestrămutat? De ce trebuie să iau ceva demonstrat ca fiind 100% corect şi adevărat?
Cum pot crede că ceva creat de oameni - care-s imperfecţi - ar putea fi perfect? Că o teorie, teoremă, definiţie reprezintă un adevăr absolut? Când în fiecare zi văd că ceea ce părea adevărat se dovedeşte după un timp ca fiind nu neapărat fals, ci incomplet?
Da, cam asta ar fi concluzia mea din acest moment. Teoriile omeneşti, oricât de ştiinţifice sunt, sunt supuse erorii - pentru că suntem oameni, suntem imperfecţi şi pentru că pur şi simplu nu putem lua în calcul absolut toate variabilele existente pentru a obţine ADEVĂRUL dintr-o situaţie, ipoteză, teorie...

Şi, uneori constat că ale noastre căi, ale oamenilor, deşi diferite ca mod de abordare - care empirică, care poetică, care ştiinţifică... duc spre acelaşi lucru. doar că nu observăm asta. Şi fiecare se zbate ca peştele pe uscat pentru a înţelege ceea ce-i de neînţeles...

joi, 27 noiembrie 2014

gripală



Şi a venit gripa. După ce toată firma a fost gripată, hop! şi eu la spartul târgului. Şi evident m-a pălit - când? - bineînţeles duminică. Da' bine de tot. Aşa de bine că nici nu m-am dus la teatru, eram prea varză. Mă durea şi capul de nu se putea, muci, tuse, cap greu, stare nasoală şi nervi. Am stat acasă şi luni... Ce să zic, greu, naşpa când eşti gripat.

De fapt nici nu ştiu exact ce voiam să zic. Ceva mai mult de stare, de alb-gri lânos-scămos, lăţos ca un câine... frig muşcător... vânt ascuţit ca o lamă... respiraţie aburoasă... minte vătuită... stare de bebeluş neputincios nervos, moleşeală, somnolenţă aburoasă simultană cu acuitate ascuţită şi neastâmpăr. Contraste. Şi aceeaşi "Iarna decanului" care ba îmi coaguleagâ gândurile, ba mi le risipeşte...

joi, 20 noiembrie 2014

De noiembrie



Dimineți cu miros de frunze uscate, dimineți sau seri cu miros de frunze ude, ploi cu miros de toamnă, toamnă cu miros de ploi, de ceață și de frunze. Cu miros de sfârșit. Cu miros de perpetuă schimbare, de cicluri de naștere - viață - moarte. Vi se pare tristă toamna? Mie nu chiar. Poate doar uneori. Cam cenușie, în ultima vreme. Dar doar pe-aici, prin zona Bucureștiului - prin țară cică a fost mai mult frumoasă decât urâtă, dovadă stau diverse poze, alunii înfloriți și alți copăcei derutați.

Prin toate cețurile, frigulețele, cerurile plumburii, ploile și frunzele căzătoare și zilele tot mai scurte și mai întunecoase... am fost chiar ok. Nicio depresie, nicio tristețe adâncă. Doar gânduri și senzații lente precum mișcarea de revoluție a pământului, senzații că lucrurile se mișcă greu dar se alcătuiesc într-un mozaic care pare a fi... a deveni... ceva ce are sens... parcă lucrurile tind să se așeze cumva mai la locul lor. nu sunt la locul lor. Dar cumva parcă am ieșit din fixismul obsesiilor și obișnuințelor iraționale, cu gândul măcar... Mental am evadat din nu știu exact ce. E ca o năpârlire. Parcă am crescut și mi-am ieșit din vechea... ceva. Închistare? Auto-închisoare? Greu de zis. E ca și cum ușor ușor îți scad dioptriile și ce era cețos și neclar capătă din ce în ce contur, profunzime, formă, detaliu și ansamblul începe să ți se reveleze. Sau ca o permutare de pe zoom pe un detaliu pe o panoramare clară. Sau ca developarea manuală a unei poze. O senzație cam stranie, dacă mă gândesc că de făcut n-am făcut de fapt nimic revoluționar. Doar parcă mi s-au limpezit niște lucruri în minte.

Arabescul zilelor e complex, dacă mă gândesc bine nici nu știu dacă-mi aduc aminte toate chestiile de noiembrie.
A fost ziua Ottului, cu tradiționala adunare la moșia sa de la Ciocănești, reușită ca de obicei, plăcută...
Apoi săptămâna de concediu, în care am âncercat să rezolv tot ce n-am apucat de mai bine de jumătate de an... Am rezolvat cam 80%, tot au rămas restanțe. Da, și pentru că în două zile au intervenit neprevăzute chestiuni. Cred că fără acele deturnări de la plan chiar rezolvam tot. Dar... nici să fii fixist nu e bine. așa că i-am dat neprevăzutului onoarea cuvenită.
Am apucat să mă văd cu oameni dragi, am băut beri împreună și a fost tare bine.
Am rezolvat și cu cartea lui tanti, am plătit și banca, am făcut și ceva curățenie...
Apoi prima zi cu neprevăzut, apoi a doua. A doua (de fapt și prima, într-un fel) a fost o surpriză plăcută. m-am revăzut cu Mirela și Anca plus copiii lor.
Iar în ziua următoare călătoria cu Terra Incognita la Veliko Târnovo. Din nou, alături de oameni dragi.
Am alergat în săptămâna de vacanță, am profitat de vremea bună (pentru că a fost cea mai frumoasă săptămână din toată luna noiembrie cel puțin până acum), prin frumze foșnitoare, pe maluri ruginii - roșcat-aurii, populate de rațe, veverițe, cufundari, pisic și fel de fel de vietăți care-si vedeau liniștite de treburile lor.
Apoi o săptămână de muncă din plin.
Apoi weekendul apoteotic, mult așteptata și amânata (din cauza mea) a ieșirii cu fetele de la dansuri în oraș la o băută dansată. Și cu toate emoțiile, a fost super, și locul, și muzica, și atmosfera. Am plecat abia pe la 4:30 noaptea. Urmată a doua zi de ieșirea la operă cu colegii, la Aida. Păcat că eram atât de obosită. Dar a fost oricum foarte foarte frumos.
Și ieri, da, miercuri, am dat curs invitației primite în excursia de la Veliko pentru Teatrul Roșu. Diana e o drăguță, iar găselnița cu piesele jucate în Music Club e foarte tare. Nemaipunând la socoteală faptul că mi-a plăcut foarte mult piesa și jocul actorilor. Drept care mai urmează, mai mergem...

Ploi, cețuri, cer gri flocos, aer rece, gripă, tuse... Planuri de 1 decembrie, planuri pentru operă, planuri pentru teatru, planuri pentru cursul de mărgelit...

joi, 6 noiembrie 2014

Un concediu de pomină - ziua 15

Și așa ajungem la ultima zi. Dimineața ne-a trezit soarele, un soare superb, cer senin, cald, vreme de maieu. Ne-am plimbat nițel pe mal în căutare de un loc de taină pe post de wc (era tare greu să găsești așa ceva, era mare foiala peste tot). Cu ocazia asta am văzut și mai departe pensiuni-pensiuni, care cu mini-plajă, șezlonguri, căsuțe, marafeturi... unele chiar foarte frumoase... pontoane, bărcuțe... zburătoare de apă sălbatine se tot foiau pe lac...
În fine ne-am strâns corturile și ne-am cărat.

Drumul a fost lung, foarte lung, eu una mă așteptasem să ajungem acasă mult mai repede - fals! Am trecut pe la Porțile de Fier - Impresionant, ce pot spune, chiar impresionant! Am mers ce-am mers, am trecut prin Drobeta-Turnu Severin, am luat masa într-o parcare pe marginea grumului, am căsăpit ultimele conserve... Pe urmă habar n-am pe unde ne-am plimbat, Știu doar că la um moment dat ne-am oprit în slatina, să căutăm cofetăria cu halviță și nu știu ce. Și surpriză! Care era cofetăria? Era ATLETUL ALBANEZ, despre care citisem cu jind acum câțiva ani cum că ar fi unul din ultimele locuri unde se face bragă adevărată. Nici nu mi-aș fi imaginat că o să ajung acolo și o să beau bragă. E un loc ca pe vremuri, cum erau unitățile de alimentație publică, doar mai îmbătrânită și mai scorojită... Am halit niște înghețate ca pe vremuri, niște bragă, alții și-au luat limonadă... halviță nu aveau că nu făcuseră, nu aveau, s-au scuzat, bătrânețea, căldura... Una peste alta a fost ca o incursiune într-o bulă temporală din alt veac. Am luat și in litru de bragă pentru acasă. Evident că până la București a fermentat și maică-mea n-a vrut să se atingă de ea, eu însă am tot băut zile în șir braga asta, ba chiar după vreo 3 zile de stat la frigider si fermentat încet mi s-a părut și mai grozavă.

Un concediu de pomina - ziua 14

Și ne-am trezit pe o ceață de nu vedeai marginea poienii. Era și frig, bătea și vântul, vântul ăla de aseară. Deja 50 % din cei veniți aseară la campare începeau să se strângă și să se care, era clar că vremea nu era de picnic cum speraseră ei.

Unii veniți cu rulote și tot felul de echipamente puseseră stăpânire pe foișorul unde ne plăcea să luăm micul dejun, dar ne-am descurcat oricum. Au venit și dezinfectatorii de eco-toalete... Ăn fine, până ne-am moșcăit a început să se ridice și ceața. Noi ne mocăiam special, că trebuia să uscăm cumva corturile. Am încercat să prind ân poză niște păsărele care ciripeau tare mișto, dar nu era chip, se cărau imediat ce te apropiai cât de cât.

Vecinii motocicliți s-au tirat, noi am reușit să ne strângem corturile... Și ne-am pornit la drum. Am trecut și prin Potoc, ultima data pe anul ăsta. Am luat-o pe niște drumuri frumoasem pitorești, peisaje minunate, habar cu prea am pe unde anume, cred că am trecut prin Oravița dar nu bag mâna-n foc. Cert e că după mult mers am ajuns la Dunăre. Am trecut pe la Moldova Nouă, acolo am făcut și cumpărături pentru ziua respectivă și dimineața următoare. Și am tot mers pe malul Dunării. Am văzut o grămadă de chestii mișto, ruine, șlepuri, barje, malul sârbesc... Între timp am cam uitat.
Ar fi fost așa: stânca de la Clisura Dunării, pe nume Babacai, din dreptul localității Pescari, cu legendele ei...
Tricule și Drencova. Tot pe malul nostru, dacă nu ești prea atent, ai toate șansele să treci și să nu vezi nimic. Din TriCule se vedea cam un turn și poate un pic din al doilea, că anul ăsta apa era mare pe Dunăre. Drencova cred că se vedea mai bine, dar cum ai noștri erau grăbiți să găsim loc de campare am trecut și de asta făsă să căscăm gura.

Noi eram în căutarea localității Eibenthal, despre care știa ceva Lusien. Prost indicată, prost semnalizată, GPS-ul te ducea la naiba. Când eram deja siguri că am trecut și că n-aveam cum să mergem acolo, apare brusc indicatorul. Emoționați, am zis, hai, pe-aici! Era un drum nasol de tot, pentru mașini 4x4. Am mers ce-am mers, cu nervi, cu hurducăieli, până ne-am înfundat șoi ne-am lăsat păgubași. Ca fapt divers, fix la începutul acestui drum, era o casă construită cu creneluri, a cuiva care era clar fan chestii medievale. era cam creepy, o căpățână de vacă proaspăt jupuită în fața casei, niște saltele destundate trântite, în fine, o atmosteră dubioasă. Nervoși, ne-am întors, înjurând drumurile proaste, și cu gând să încercăm o campare prin zona Dubova - Mraconia. Ne-am oprit în Dubova, undeva lângă primărie, un nene polițist ne-a spus că putem campa chiar acolo, sau pe terenul de fotbal de lângă școală, ai noștri nu erau foarte încântați și ne-am continuat drumul. Am mai mers până la mănăstirea Mraconia, iar de acolo se făcea un drum în stânga, pe partea cu chipul sculptat al lui Decebal. Multe pensiuni înșirate pe malul lacului sau ce-o fi fost el... am mers, am ocolit tot golful, până am dat de locul fostei tabere de la Mraconia. Lăsată în paragină, cu o tăbliță cu accesul interzis și o sumedenie de stupi lăsați acolo. Mai mergem puțin cu mașina și dăm de un tăpșan cu corturi și pescari. Ne decidem că e bine aici. Când punem corturile - surpriză! Ghici cine ne erau vecini? Unii dintre vecinii de la păstrăvărie, ei plecaseră cu o zi înaintea noastră. Era iarba cam înaltă, mă rog, mici inconveniente. Am mâncat nici nu mai știu ce, a fost și o chestie cu cartofii care m-a enervat, noroc că au fost împăciuitori ceilalți și totul s-a terminat cu bine.
Noaptea însă am avut ghinion. Nițel mai încolo era o pensiune, unde veniseră unii să se sărbătorească de sf. Mărie. Și au dat muzica tare rău, au urlat în ultimul hal, că se îmbătaseră ciu cu toții. Așa că somnul a fost oarecum dificil, dar am supraviețuit.

Un concediu de pomină - ziua 13

A venit și ultima zi din Cheile Nerei, cea în care ne-am propus să ne luăm revanșa față de Lacul Dracului. Dacă nu reușiserăm să-l vedem în prima zi, măcar în ultima. Văzuseră băieții la un moment dat un indicator mai departe de Cărbunari care ducea tot la Lacul Dracului, ca să nu mai ocolim iar până la Șopotul Nou pe drumul ăla nasol. Pormirăm. Drumul tot prost, Am lăsat mașinile într-o poieniță de unde pornea traseul, am luat micul dejun copios și p-aici ni-i drumul! Nu era lung, dar era destul de solicitant. Fetele erau exasperate (și ușor exasperante) de coborâș. Am ajuns. Lacul era frumos, dar n-am prins ora aia când pica lumina cum am văzut în pozele altora... La noi era cam întunecat, în umbră, se vedea că e ditamai adâncimea, se vedeau și pești... Verde închis spre negru.

Ne-am dus apoi peste Nera, pe o insuliță, băieții au făcut baie, plajă, relaxare. Apoi s-au dus să ia apă de la izvor - am aflat de la oamenii campați pe mal unde ar fi. Eu culegeam pietricele din Nera pentru colegi. Și odată se aude un vuiet-trosnet ridic ochii și... la câțiva zeci de metri de unde erau campați oamenii se prăbușea un ditamai copacul în râu. E a a doua oară când văd pe viu un copac căzând netam-nisam în apă. E indescriptibil zgomotul, la fel și senzația... pur și simplu nu-ți vine să îți crezi ochilor când un ditai copacul, falnic, verde, se înclină și se prăbușește brusc. Cei plecați după apă au auzit și ei, dar au crezut că a fost un tunet sau ceva.

Ei, și când ne strângeam să facem calea întoarsă, apar niște figuri cunoscute. Vecinii noștri de la camping, motocicliștii, el si ea. Făcuseră cheile Nerei pe jos și tocmai ajunseseră aici, la capătul traseului. Era cam târziu, erau și lihniți de foame că uitaseră parte din mâncare la motocicletă. Și dacă se ântorceau tot pe chei, clar îi prindea noaptea. Băieții le propun să vină cu noi, tot aveam loc în mașini. Stau ei puțin pe gânduri, apoi nu mai stau, clar asta e soluția salvatoare!
Așa că facem toți drumul către mașini. Încă o rafală de țânțari - în toate drumurile noastre prin cheile Nerei am suferit de atacurile demente ale armatelor nesfârșite de țânțari. Ajungem la mașini, ne îmbarcăm, apoi iar Cărbunari, Sasca Montană, Potoc. Mai luăm provizii din Potoc și înapoi la campare. Locul se umpluse brusc - era joi, inainte de sfântă Mărie și lumea avea liber, toți cu mic cu mare s-au gândit hai să ieșim cu cortul, rulota etc la o campare câmpenească.

Era deja dus soarele după creste, dar norii răsfirați pe cer ca re un pictor neatent se coloraseră în portocaliu și roz pal - o simfonie de culori peste locul de campare de la păstrăvărie. Am făcut focul, am mai halit, băut una alta... Pe înnoptate s-a pornit un vânt cam vioi și noi fetele, ultimele rămase la foc, ne-am chinuit să stingem focul. Dar alții, de la nu știu câte corturi încolo, nu și-l stinseseră, iar vântul îl revitalizase, așa că ploua cu cenușă peste corturi. Le-am stins focul și ălora, că la cum se tot întețea vântul, nu mai lipsea mult să zboare și scântei și să ia foc cine știe ce.

Un concediu de pomină - ziua 12

Inevitabil, parcă m-am plictisit să tot depăn amintiri din concediu, dar parcă nici nu le-aş lăsa aşa de izbelişte... Aşa că le scriu în continuare, mai e puţin, doar nu ma înec acum la mal...

Carevasăzică, dormim până târziu, până ne dă afară din corturi soarele. Cum ne hotărâserăm să facem un traseu mai scurt, de control, de recuperare, prin tunelele către Sasca Română, ştiam că avem timp. Şi ne-am propus ca seara să luăm păstrăvi la la păstrăvărie şi să-i facem pe grătar. Am luat micul dejun în foişorul din mijlocul campingului, am mai schimbat câteva vorbe şi cu băieţii de la Iaşi, rockeri şi ei. Apoi ne-am adunat şi ne-am pus în mişcare.
De la podu Bei am pornit spre Sasca Română. Partea naşpa e că am plecat târziu şi ne-a terminat arşiţa, mai ales la întoarcere. Ei, şi deci am mers prin tunelele pitoreşti, cică 6 la număr. Pe net se zice aşa: "şase tuneluri săpate în stâncă şi datând din perioada turcească, potrivit tradiţiei locale, deşi unii le atribuie chiar romanilor". Varianta auzită de noi de la nenea care încasa taxe la podu Bei, e ca negustorii saşi (mă rog, ceva localnici) le-au construit, ca să scurteze traseul către... nu mai ştiu ce. Poate către morile de apă.
E tare frumos mersul prin tunelașele respective. Și pitoresc. Mi-a plăcut la nebunie mersul ba printre copaci, ba pe poteca, pe versant, ba prin tunelele răcoroase - afară era cald, se simțea că e plin august. Așadar, ba pe sus, ba pe jos pe malul apei, un traseu scurt dar frumos și variat. Cum intrai prin zone mai umbrite-împădurite te atacau țânțarii, cum ieșeai la soare te cam topeai... am ajuns la posul suspendat către Sasca Română. Aici tocmai treceau copiii dintr-o tabără. Și abia treceau, unii mai mari se țineau de pozne și drăcii - legănau podul ca naiba, iar fetelor le era frică să treacă, țipau, se îmbrânceau... cred că am stat spre juma' de oră să treacă. Abia când ne-am apucat să facem gură să se potolească ăla șmecherul care tot legăna podul și a intervenit, în sfârșit - o profa sau organizatoare ce-o fi fost, abia atunci s-a terminat bâlciul. Am trecut, am ajuns în Sasca Română.
Am tras la o pensiune pe care o știau ei, unde se mânca bine. Numai că am avut ghinion, cred că taman la pensiunea aia erau cazați cei 1000 de copii de toate vârstele care trecuseră podul. Drept care bucătarul era ocupat cu gătitul mesei pentru tabără și fata de la servire ne-a zis (cam necioplit, cam din topor) să comandăm toți un singur fel de mâncare rapid, gen ori ochiuri, ori MBS că n-are timp bucătarul să facă Ț feluri. Neplăcut impresionați, am comandat beri și MBS. Bunuț, cam sărat, dar a mers, la cât de obosiți eram. Cum nu mai era nimic să ne îmbie la ședere acolo, ne-am cărat, în ideea să ne învârtim prin sat să mai vedem ce mai e pe-acolo. Am mers până în capătul străzii, ne-a bătut soarele arzător în cap de ne-a terminat (era evident ora de maximă căldură), așa că ne-am lăsat păgubași, nu mai aveam chef de niciun plimbat, hai la corturi.
Drumul de întors prin căldura aprigă și cu burta plină ne-a toropit, a fost un mic chin. Și țânțarii dein umbră erau și mai furioși. La un moment dat ne-am oprit pe un trunchi aplecat spre apă, unii s-au semibălăcit în Nera, am făcut poze...
Am ajuns în cele din urmă la mașini, tâc-tâc la campare, ne-am delectat cu o bere.... apoi s-a pornit acțiunea Păstrăvul. Ne-am luat toți păstrăvi de la păstrăvărie. Băieții săracii (și în special Baftă) au făcut focu' au eviscerat și clătit peștii, apoi i-au pus pe grătar. Până să ajungem la mâncat s-a lăsat noaptea, am mâncat cu frontale. buni, demențiali păstrăvii proaspeți!

40



O cifră. O stare. Un gând. Un zâmbet dulce-amar. Mult în urmă, mult (poate?!) înainte. Undeva, oarecum pe la jumătate de drum. Te așezi pe-o buturugă și te gândești. O fi bine? O fi rău? Pe ce drum să mergi mai departe?

Prieteni. Piranha. Agitație. Câteva zile în care vrei să faci cât n-ai apucat să faci de un an. Bine, na, de juma' de an.

Cețuri reci, luminoase pe drumuri de seară. Cortină de ceață ridicându-se la amiază. Rațe, frunze, un fluture, încă un fluture, un cărăbuș verde metalizat semiînghețat.

Multe, multe gânduri, buchete mari de gânduri diverse, contradictorii, nevoie de limpezire, de clarificare. Bate vântul, bate, rece, tăios și spulberă frunzele și gândurile și anii.

sâmbătă, 1 noiembrie 2014

Iluzia unei insule (tematic iz de halloween)

Ziua de azi m-a inspirat:


După ce că e una din preferatele mele melodia asta cu versuri ciudate, din când în când vine și-mi sună în urechi. Nu știu cum, nu știu de ce. Acum poate și prosteala cu halloweenul ăsta sau cum naiba i s-o zice poate m-a dus cu gândul încolo. Spre macabrul iluzii a unei insule din ziua de nicicând.
De fapt gânduri tenebroase sunt prezente mereu... unde e viață e și moarte... Și ar trebui să ne obișnuim cu această normalitate... Dar noi nu, batman, batman! Ne considerăm infailibil și nemuritori. Și când apare o umbră ceva ne grăbim să întoarcem capul, să-l băgăm în nisip, să nu auzim să nu vedem să nu ne gândim...
"Zadarnic te sperii că ninge mereu / Că străjile drumului fumegă mute / E numai iluzie, dincolo-s eu / Te-aștept cu făclii 4600" Nu știu de ce, nu pot spune că înțeleg, dar versurile cântecului ăsta mi se par geniale.
Mai e și cartea pe care o citesc, "Iarna decanului" de Saul Bellow... pe ici pe colo tot către moarte mă duce cu gândul. Și la viață. Și la trecut. Și la realitățile diferite ale diferiților oameni. La umbre ale umbrelor în umbre, oamenii ca umbre în umbre.
Și ceața de astă seară de pe străzile cam pustii. Și un câine care lătra și țopăia. Și din nou cartea, cu trimiterile ei către vremea de după cutremur. Și gândul că, atunci când brusc, pe firul continuu și previzibil al vieții intervine un cutremur mare, devastator, totul se dă peste cap, o ia razna și nimic nu mai e ce-a fost. Un cutremur, un război, un dezastru major, un cataclism. Mai zi atunci că ești în control al propriei vieți!

Ascult Sterian și cuget indefinit făcând surfing pe ceață la schimbare. Îmi trebuie curaj, mult curaj să fac ceea ce se conturează, se încheagă ușor-ușor în sufletul meu. Să arunc pe fereastră siguranța zilei de azi și să îmi asum neantul, nesiguranța la modul absolut... Practic, metaforic, să sar din avion fără parașută. Deși bănuiesc că aș putea încerca să-mi confecționez niște aripi. batman, batman, sigur. Eh. Poate oi găsi o soluție mai puțin radicală. Cert e că mi-e din ce în ce mai greu să fiu unde sunt, mi se pare că atmosfera devine tot mai grea, mai irespirabilă, otrăvitoare, matrixantă. Și da, there is no spoon. Sunt lucruri care ți se impun, și pe care, dacă refuzi să le accepți așa cum ți se bagă pe gât, își pierd realitatea. Pentru că închisoarea ne-o construim singuri. Sigur, sunt unii care îți spun: aici sunt gratii, dar, dacă nu pui botul, și vezi că acolo nu e nicio gratie... poți să pleci, pentru că... închisoarea modernă există doar dacă ești convins de existența ei și de faptul că meriță să te afli în ea, închis. Și mă gândeam la martirii închisorilor comuniste, la Jurnalul fericirii... oamenii care, închiși cu adevărat, fizic (nu ca noi, fraierii) în cele mai groaznice condiții, s-au eliberat în spirit. Au găsit singura evadare posibilă. Și noi, retardați spiritual, ne împotmolim în niște vorbe, fițe și crize ale unora și altora? Liberi fiind, ne închidem singuri în temnițe iluzorii, dar la fel de terifiante. E bizar. Prefer iluzia unei insule.

PS. Și mai e ceva, acum mi-am dat seama. Am aflat (de pe facebook, culmea!) că o persoană care mi-era tare graga, doamna Marie Jeanne Nițescu nu mai este. Și ca de fiecare dată când un om bun și interesant dispare din această lume, brusc lumea îmi pare mai săracă. Tot așa cum de fiecare dată când cunosc un om frumos (definiția mea de om frumos ar fi ceva de genul un om bun, un suflet mare, care e frumos prin ceea ce radiază din interior) lumea îmi pare mai bogată și mai frumoasă.

Related Posts with Thumbnails