micutze aberatzii

Weekendul trecut, în excursia la Ciucaș cu colegii și parte din gașcă am conștientizat o chestie pe care o simțeam nelămurit demult: pe munte mă simt acasă. În diverse locuri (multe) mă simt acasă - nu e doar la munte, m-am simțit așa și în Cinque Terre, și în Barcelona, și în campingul de pe Tara, și prin țară în nenumărate locuri. Habar n-am cum sau de ce. Pe munte mă simt acasă întotdeauna. Cred că am un suflet călător care se simte acasă oriunde îi e bine. Și cum stăteam cocoțată pe balustrada cabanei și vorbeam de cum ar fi să fie asta priveliștea zilnică de dimineață... mi-a revenit gândul ăla nebunesc - cum ar fi să mă fac cabanier(ă)? Să preiau sum o oarecare formă una dintre cabanele abandonate... și să o repun în circuitul turistic? Nebunesc, gândul - și din cauza resurselor și a greutății implementării, dar și pentru că e greu spre imposibil să faci asta de una singură. Și e nevoie de ajutoare de nădejde și permanente. Dar na, nebunesc cum e, e gândul meu și nu-l reneg...

De când m-am întors din Cinque Terre - ba chiar și un pic înainte - m-am băgat în tot felul de chestii, abia dacă am avut măcar o seară în care să stau liniștită acasă. Ba adunare cu colegii pentru proiectul cu scos oamenii la vot, ba ieșire cu fetele gin gașca de la master, ba ședință de GIC, ba o zi de naștere, ba plantare, ba tur ghidat la Mogoșoaia, ba împărțit pliante USR Plus în cutiile poștale din cartier ba pe ploaie ba pe vânt, ba cursul de ghid național, a fost o perioadă tare plină de evenimente. A, și agirația cu comanda Avon cu produsele nelivrate, și pregătirile pentru excursia cu colegii și parte din gașcă, cu răzgândelile lor și diverse situații neprevăzute... Și-n capul meu e agitație, trebuie să mai trag o tură de alergături ca să depun la Ministerul Turismului dosarul cu acte pentru atestatul și ecusonul de agent de turism/ghid local - abia terminasem alergătura pentru actele pentru înscrierea la cursul de ghid național și iar aleargă după adeverință medicală, cazi

Lacăte ferecate legate de gratiile unui pod. Chestie romantică cică, îndrăgostiții pun și închid un lacăt pe te miri unde - podurile sunt preferate, am observat. În Cinque Terre văzusem astfel de lacăte puse pe un poduleț într-un loc de belvedere. Și cineva ne-a povestit de unde vine treaba cu lacătele. De pe vremea cruciaților, care-și ferecau nevestele cu centuri de castitate când plecau în cruciadele lor. Super romantism! Totul pornind de la ancestralul "al meu", "a mea"... Acest sentiment de posesie care dă siguranță - o siguranță iluzorie, desigur... pentru că nimeni nu aparține de fapt altcuiva, indiferent ce crede toată omenirea... Lacătul e într-adevăr simbolul perfect. Încui și pui sub lacăt ce-i al tău, fie că e un obiect, fie că e o persoană... Așa pervertim iubirea, punându-i lacăte, peceți, încercând s-o facem "a noastră". Ca și cum ai pune căpăstru vântului. Suntem atât de obișnuiți cu felul nostru egoist și posesiv de a vedea lumea încât n

Ca să închei seria amintirilor și aberațiilor legate de călătoria în Italia o să încerc să reintru în atmosfera ultimei zile. Aveam dimineața cu program liber între micul dejun și ora 14. Deja de cu seară se vehiculase ideea unei escapade cu autobuzul până în Porto Venere. Habar nu aveam ce e acolo, alte gagici se documentaseră înainte și știau că e mișto, era clar că e port și dacă fetele ziceau că e ceva de capul lui... să mergem! M-am ținut scai după ele, că altfel rămâneam de căruță, ca una dintre colegele de cameră. Una dintre gagici aflase că se iau bilete de autobuz din tutungerie - văzusem una cu o seară în urmă, așa că am luat bilete dus-întors, am aflat și unde ar fi stația de autobuz. Am ajuns, am întrebat acolo o doamnă care aștepta, ne-am uitat pe orar și am văzut că ratasem autobuzul cu două minute. Noroc că ne-a zis doamna că de fapt are întârziere autobuzul. Brusc ne-am pomenit și cu Andrei și o mare parte din grup în stație. Și hop, apare și autobuzul. Partea de grup

Cum stau și aștept la dentist - ultima ședință, dar iată, cu urgențe întrate în program deci cu coadă - am timp să rumeg niște gânduri care tot flutură tangențial în ultima vreme prin lumea aberațiilor mele. Și ar fi vorba de lumea în care trăim, de societate și politică. Dacă tot m-am băgat în Plus cumva mi-am dat un șut în cur să mă mobilizez și să nu îi mai las doar pe alții să facă chestii și să ia decizii. Știu că e o picătură într-un ocean, dar na, multe picături poate fac diferența dintre un deșert și o pajiște. Mă simt tare ciudat în situația asta, ma uit la ce zic unii sau alții, mi se pare tare multă vorbărie și cel puțin deocamdată puține lucruri palpabile. Da, mai e și faptul că intuiesc, simt că politica așa cum e ea acum nu mai are rolul de a avea grijă de cei mulți, de bunăstarea generală și de viitor, ci este de mult acaparată de oameni lacomi și egoiști, care folosesc pârghiile puterii pentru propriul folos și interes. Puterea a fost deturnată, democrația a fost hija

De data trecută rămăsesem cu dorința de a reveni cândva în Cinque Terre . Culmea e că am aceeași senzație și acum, după a doua vizită în locurile astea. Cred că tare mi-ar plăcea o căsuță în zona aia, pe un versant stâncos dar plin de verdeață privind semeț direct spre marea turcoaz. Ipotetic vorbind. Că și Toscana e un loc tare prielnic și frumos de trăit. Am pornit de dimineață cu trenul din gară (fapt inedit - am avut cazarea chiar în clădirea gării, hotelașul valorificase spațiile ce ținuseră de administrația gării din vechime și făcuse niște apartamente super mișto. Și zău că nu mi-a tulburat somnul niciun zgomot de tren, cu toate că erau trenuri din oră în oră) spre cea mai îndepărtată dintre cele 5 terre: Monterosso al Mare. A fost cea mai răcoroasă dimineață din toată perioada - noaptea plouase slab și cerul rămăsese acoperit. Am pornit din Monterosso rapid. A urcat drumul cel mai lung, cu urcare-coborâre de vreo două ore și jumătate (sau trei?) până la Vernazza.