BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

miercuri, 18 februarie 2015

shades of grey, fizica cuantică, religie și orchestra medicilor

Ce or avea cele din titlu în comun? Doar o Liubă care trecu prin ele. Se bate moneda și apa-n piuă pe 50 shades o grey, fir-ar mă-sa a naibii de modă, ce țeapă monumentală am luat... cu toate că am avut din start prejudecata că e vorba de o intrigă proastă - cartea n-am citit-o, tot din prejudecată, recunosc - am mers la film, la avampremieră, chiar, cu gagicile de la muncă, a fost așa o mișcare de mase încât am zis că măcar să ies și eu cu toate gagicile, și, cine știe, poate n-o fi așa prost filmul. Ei bine, a fost prost, chiar mai prost decât mă așteptasem - concluzie? nu te mai lua după alții, chiar dacă oameni dragi ție îți zic că ceva e mișto dar tu ai motive să te îndoiești puternic, mai analizează înainte să te duci cu valul. Apoi pe net, articole peste articole despre asta, bleah, mi s-a făcut silă de-a dreptul. Așadar o să trec peste tentația facilă de a freca și eu menta pe tema violenței și abuzului, mai ales că... de fapt e tot o sandra brown mai din zilele noastre, care a băgat și ceva sado-maso în ciorbă. Puah!

Apoi evenimentul mult așteptat, al excursiei la cetățile transilvănene. Frumos, instructiv ca întotdeauna. Nițică tristesse, c-așa îmi șade mie bine, de ce să fiu happy happy joy joy, puii mei. Multe cujetări. Și o discuție până la ore destul de târzii la bere cu trei băieți. Eh, ce dor mi-era de discuțiile filosofice la o bere până în zori din vremurile de aur ale găștii... Unde-s pumnalele, unde-s pistoalele, caii și flintele haiducilor? Așa că am stat și eu la taclalele băieților, combătând despre religie, știință, religie versus știință, fizică cuantică, tehnologie, limite umane și multe altele atinse mai mult sau mai puțin tangențial...

Luni, pe nepusă masă, ia Oana problema întâlnirii mini gășcuței noastre de la master și cum-necum, ne-am adunat. Din scurt, azi am vorbit, azi ne-am văzut asta e rocord mondial, așa ceva nu ni s-a mai întâmplat. Ne-am re-văzut după ceva vreme, a avut fiecare de povestit, mai ales Elena, cu peripețiile ei trecând de la extaz la agonie într-un timp atât de scurt...

Iar astă seară, iar o neprevăzută, prin Ralu, invitație la Ateneu, la un eveniment al medicilor, lansarea asociației viața fără hipertensiune, unde, ca cireașă pe tort aș menționa prezența și discursul lui Liiceanu și apoi al lui Pleșu, în calitate de hipertensivi vip. Ce înseamnă să fii om deștept - au fost tare simpatici, au găsit fiecare ceva interesant și amuzant de spus. Iar marea surpriză - pentru mine, ca necunoscătoare - a fost interpretarea orchestrei medicilor, care a fost foarte mișto. Eu mă așteptam la ceva cel mult mediocru, însă nu a fost așa, am numai cuvinte de laudă. Sopranele au avut volumul cam mic la voce, chestie care cred că face diferența între o soprană titrată și una mai de background, tenorii au fost - părere personală - parcă un pic mai buni. Iar orchestra s-a descurcat excelent.



Update de a doua zi:
Stare gripală pe muchie de cuțit. Cujetări semi-triste. Muzică care mi-a rămas de ieri de la concert, în incultura mea cred că n-am prea ascultat Sibelius, am descoperit că îmi place. Și parcă mi se potrivește, oarecum. Și nici „Gringo viejo“ de Carlos Fuentes pe care-l citesc de vreo două săptămâni nu mă înveselește. Cred că perioada asta a anului mă predispune la mici depresii, la lipsă de vlagă, la gripe, la oarece lipsă de chef și la tristeți. Anul trecut am avut chiar o cădere de dispoziție destul de nașpa, legat de muncă și viitor. Anul ăsta parcă nu e așa rău, dar fizic tot sfârșită mă simt.

Acum dacă m-am trezit cu „Gringo Viejo“... până nu uit ce-am citit... O carte despre viață și moarte, mai mult sub aripa morții, oarecum... A vieții lipsite de viață și a morții dorite, așteptate, pentru a semnifica ceva... Uitasem stilul specific scriitorilor spaniolo-portughezi, așa că l-am redescoperit cu oarecare plăcere cu ocazia asta... Trântesc aici un citat care cumva mi-a reținut atenția:

“ce faci dacă deodată tatăl se ridică din morți și dovedește că toți sunt morți deja (...) și că toți ne dublăm timpul în altă împrejurare, în altă poziție, în altă vreme: sunt toate aceste corpuri (...) ca niște marionete vopsite în alb (...) doar dovada că ei înșiși, bătrânul scriitor și tânărul general, tatăl ei rătăcitor și mama ei îndădăcinată, (...) erau cu toții corpuri ocupate de cei morți, cadavre locuite în prezent de oameni numiți „Harriet Winslow”, „Tomas Arroyo“, „Ambrose Bierce“?”

Simt nevoia să pun stop agitației și fervorii din jur, să mă bag undeva într-un cotlon ascuns și să mă liniștesc, să cuget, să încep să îmi pun oarecare ordine în ce vreau să fac... ca să am o șansă să ies din micul cerc vicios în care zăbovesc de oarece vreme. Și chiar să încep să fac ce tot zic că vreau să fac.

sâmbătă, 7 februarie 2015

Schimbarea modificării sau caruselul pentru șoricel

Săptămână grea. Mult stres, din nou senzația de ia un munte-n spinare și cară-l, o alergie misterioassă la nu se știe ce, ochi umflați, nemulțumire, nervi, într-o zi ămi venea să bat pe toată lumea... pe scurt nimic nou. It was lost but it's all coming back to me now. Aceleași oarecum gânduri de acum un an cam tot prin perioada asta. Mă rog, acum n-o să mai am revelații, lucrurile sunt cristal clear, enervant e că sunt fix în același loc, în aceeași situație, cu aceeași senzație de irosire.
O fi bun rahatul ăsta de mercur retrograd că te face să te gândești iar și iar la ce nu funcționează și de ce nu funcționează. Soluții nu îți dă, că deh, pe alea trebuie să le găsești singur.

O scenă plină de păpuși care joacă fiecare într-o piesă necunoscută, diferită de a celorlalte. totul e o enigmă enigmatică. Ne tot învîrtin ca șoarecii ăn rotița-cișcă, iluzionându-ne că mergem înainte. Din când în când, uneia din păpuși îi mai cade sau îi mai crapă masca și mai întrezărești și altceva dincolo de rol... apoi se repară defecțiunea și teatrul de păpuși merge mai departe, cu păpuși, cu șoricei, cu carnaval, lumini strălucitoare care te orbesc și îți abat atenția de la jeg, de la scorojeli, de la crăpături, de la gândacii care colcăie prin culise, de la vopseaua groasă dată cu bidineaua ca să acopere putreziciunea... Da sunt într-o pasă morbidă, poate, dar... întotdeauna în spatele strălucirii există o umbră, niște culise...
Oameni. of, oamenii mă uimesc încontinuu... uneori reușesc să fie admirabili, alteori atât de... mici... atâtea extreme, atâta dezechilibru... o pendulare perpetuă între extreme, e drept că lumea întreagă pendulând care încotră uneori vezi o latură a cuiva, alteori alta... Și azi poate că cineva îți pare o persoană minunată, iar mâine face sau spune ceva care te face să vezi o parte ingrată, rece sau absolut indiferentă...
Jonglez cu propriile-mi sentimente, cu mâinile amărăciunii, jonglez cu cărți, cu sorți, cu iluzii, cu cuvinte și țes o perdea prin care, dacă te uiți, vezi adevărata față a lucrurilor, dar îți perzi ochii, care se amestecă în țesătură, te deșiri și devii model pe perdea, iar adevărul se întregește, dar cine să îl mai vadă, poate eu, care nu mai sunt decât o țesătură, o rețea de fire fractale multiplicându-se și complicându-se la infinit, modele complicate, tot ce văd ce simt, ce gândesc înflorește pe perdea, devenind în același timp evident și invizibil, vorbe, gânduri, fapte, oameni, lumi, bacterii, particule nebune sau raționale în nebunia lor aparentă... să fii uman înseamnă a vedea suferința lumii, și este atât de multă suferință! este copleșitoare, ca un ocean... și suferința și nebunia sunt surori... fie că vorbim de nebunie ca alienare mintală, fie că ne gândim la „nebunie“ la modalitățile superficiale prin care căutăm să scăpăm de suferință aruncându-ne în altceva, ca să uităm, să ignorăm, să nu mai vedem, să să nu mai avem când să ne mai gândim.
Cert e că, făcând mereu același lucru și obținând mereu același rezultat... e o nebunie să crezi că, dacă continui să faci același lucru, ceva se va schimba. Și, dincolo de perdeaua invizibilă țesută din propriul meu eu, văd că n-am nicio ieșire. dacă nu fac ceva. și normal că mă simt cu sufletul greu, amar și nelalocul lui.
Mai devreme m-a întrisat și mai mult o nouă veste de la Elena... Iar mai înainte, alte mici amănunte în cadrul ieșirii cu fetele... Până la urmă, fiecare, dincolo de tot și toate, este singur. Întrebarea pe care m-o pun... oare cum să găsești proporția echilibrată între a-ți urma numai propriul interes, și compromisul pentru a urma interesul comun (deci care nu e doar al tău, ci al mai multora, de la +1 în sus). Uneori simt că pur și simplu, pacă optând pentru interesul comun la un moment dat, sunt parcă păcălită. Adică parcă las de la mine ca să fie bine, iar apoi, când ceilalți își văd de ale lor, optând pentru interesul personal ăn defavoarea celui comun... mă simt nașpa. Și nu îmi place nici cum mă simt, nici ce simt pentru ceilalți. Și asta mă duce iar la gândul inițial: prproil intres individual versus interesul colectiv - o ecuație cu multe necunoscute. Egoist vorbind, clar, propriul interes contează și primează. Dar, lărgind puțin vederea, nu se poate să nu lași niciodată de la tine, să faci numai ce ai chef și să te aștepți să fii o persoană foarte iubită, apreciată sau căutată de ceilalți. Deși uneori am mai văzut cazuri, la care funcționa chestia asta, dși, ce-i drept, nu la nesfârșit.

Related Posts with Thumbnails