BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

joi, 25 august 2011

Accidentul - 31 iulie 2011

Pentru că multă lume s-a întrebat ce s-a întâmplat, cum... scriu aici, separat cum a fost accidentul, așa cum l-am văzut și simțit eu.

31 iulie 2011
(...)
Drumul spre casă era lung, se făcuse mai târziu decât ne-am fi dorit noi (în jor de ora 5, cred). Alex ne-a dus, la ieșirea din Piatra, pe alt drum decât veniserăm, ca să vedem și ală parte a orașului. Mi-a rămas oricum amintirea unui oraș plăcut, curat și destul de viu. Și-am mers ce-am mers, am ajuns la Bacău, ni se făcuse foame... am oprit într-un centru comercial de la marginea orașului să ne luăm ceva de halit... Voiam un sandwich, ceva, dar erau cam dubioase, iar unde arăta bine avea un sos despre care vânzătoarele n-au vrut să spună ce conține. Așa că am luat niște pachete de pufuleți. 2 Gusto și 2 Tip, ca să vedem care-or fi mai buni.
Ne-am urcat și-am început să devorăm la pufuleți. Haliserăm câte o pungă din fiecare când Alex, uitându-se la oră, ne-a întrebat cum vrem să ajungem, repede sau nu contează? (Cred ca comentasem eu că s-a dus baia de seara...). Alex 2 a zis ca da, dacă e, vrea să ajungă la nevastă acasă repede... Florian a zis și el că da... Băiatul de la Brașov - Andrei, a zis că pt el nu contează, el e de acord cu majoritatea... iar eu, deși voiam evident să ajungem repede, nu eram neapărat pentru viteză mare... am zis "whatever". Alex: "whatever n-avem". Eu: "Dacă n-avem ar trebui să cumpărăm". Vorbe. Vorbe fără rost... Dar cine putea ști ce urma să se întâmple?!
Alex a accelerat. Mergea repede, bine, că-i plăcea mersul sportiv, drumul era bun, deși destul de circulat... Am depășit multe mașini... La un moment dat dăm de-o șină de cale ferată și fiind cu viteză n-am reușit să trecem ușurel de ea, ne-am hurducăit... Zice Alex: iar i-am dat la roată... Tot la aia... (în ultimele drumuri ne hurducăiserăm prin diverse gropi și într-adevăr, mai luaserăm câteva gropane... sigur, habar nu am dacă erau la o singură roată și care era aia...)
La un moment dat, în zare am văzut fum... și mă întrebam de unde fum? Am ajuns destul de repede la o miriște căreia îi dăsuseră foc... mă gândeam cât de inconștienți sunt cei ce i-au dat foc, ca în stânga și-n dreapta era grâu necules sau baloți de paie... Și mă uitam cum fumegă miriștea, mă uitam la flăcărui... Am trecut de miriște...
Apoi s-a întâmplat.
În fața noastră era un camion. Alex văzuse că nu era de depășit pentru moment și stătea în coada lui. Dintr-o dată, dinspre stânga față s-a auzit (și simțit) un fel de dâg-dâg-dâg-dâg. Alex se încleștase cu mâinile pe volan. Apoi, ca-ntr-un vis, mașina a luat-o spre stânga. Am văzut, necrezându-mi ochilor, cum ieșeam de după fundul camionului, am văzut contrasensul și o mașină grena foarte aproape, în viteză... apoi cumva n-am mai văzut-o, parcă vedeam ceva alb și un crâmpei de cer, posibil să fi fost albul capotei mașinii noastre sclipind în soare... apoi am simțit o bușitură în mașină, undeva înspre partea lui Alex (tot stânga față), care mi s-a părut cumva ușoară și înfundată. Apoi mi s-a rupt filmul.
Am deschis ochii și am văzut cum pe maieu îmi picura sânge. Mi-am dat seama că din nas. M-am mirat. Pentru mine trecuse doar o clipă, în realitate habar nu am cât a fost "lipsa" mea. Vedeam oameni speriați, pe drum, și în stânga și în dreapta mașinii, care întrebau dacă a anunțat cineva salvarea și descarcerarea... Simțeam că mă doare rău burta și coastele, pe partea stângă, sub centura de siguranță care mă strângea. O femeie într-o rochie neagră cu bulinuțe albe, speriată, încerca să-i țină capul lui Alex, ca să cu sufere ceva leziuni cervicale... Am dedus că avea pregătire medicală... Alex era inconștient, scotea niște suntele ca niște gemete - el care conștient n-ar fi zis nici pâs. I-am apucat mâna dreaptă, i-am strâns-o cu putere... n-a reacționat... așa mi-am dat seama ca nu e conștient... i-am zis "Fii tare, Alex", că altceva mai bun nu mi-a venit în minte în momentele alea... Portiera mea era blocată, parcă cineva încercase s-o deschidă și n-a mers... La fel și pe partea lui Alex... Am simțit agitație în spate, m-am întors ușor... Alex 2 și Andrei nu mai erau în mașină și niște oameni încercau să îl scoată și pe Florian, pe portiera din dreapta (cea din spatele meu). Florian era întins pe banchetă, avea sânge pe față, și cum îl trăgeau să-l scoată, zicea "atenție la picior, că e prins".
Apoi iar nu mai știu nimic. M-am trezit întinsă pe iarbă, era deja seară, parcă, și cineva, un polițist mă întreba cum mă cheamă, cum îl cheamă pe Alex... Cred că m-a întrebat mai multe chestii, dar nu mi-e clar, deși știu că eram lucidă și răspundeam prompt. La un moment dat, cineva, Alex 2 cred, după voce, a strigat de undeva din spate: "Alex e conștient și întreabă de tine. Spune-i că ești bine, vrea să te audă." Parcă am strigat "Alex sunt bine". Sper că am strigat și m-a auzit.
Apoi m-au urcat în ambulanță. Mă uitam la asistentă de pe ambulanță, foarte de treabă... și vedeam pe geamuri lumini, umbre... Am ajuns parcă repede la spital.
Eu, Florian, Andrei și Alex 2 am fost duși la Adjud. Am întrebat unde l-au dus pe Alex și am aflat de la personalul de pe ambulanță că la Bacău. Un medic a venit și m-a consultat, mi-a zis că nu pare grav, dar că trebuie să rămân sub supraveghere, și orice schimbare intervine să anunț imediat. Aveaam cu mine rucsacul. Am luat repede telefonul, am anunțat-o întâi pe mama de ce s-a întâmplat și că sunt bine. Apoi am sunat-o pe Diana, sora lui Alex ca să îi spun ce s-a întâmplat și că Alex este la Bacău. Diana a zis că îl sună pe Doru (celălalt frate), care are pe cineva la Bacău și încearcă să afle cum e Alex. Și că mă sună când află. Apoi m-au dus într-un salon al spitalului. Apoi nici nu mai știu... Am vorbit și cu Forin pe la PP, care și el a spus că trimite pe cineva de la Bacău să se intereseze de starea lui Alex... Apoi cumva am aflat că Florian și Andrei vor fi mutați la Focșani, iar Alex 2 va pleca cu ei. Am vorbit și cu Ovidiu, șeful meu, să știe că n-aveam cum să apar luni la muncă...
În salon... salonul gol, a avut grijă de mine o asistentă, de treabă, de altfel. Coastele și burta mă dureau rău. Mi-au pus o perfuzie cu ceva incolor. M-a întrebat dacă vreau un calmant, dar n-am vrut. A fost mare distracție cu mersul la budă. Ce vrei, condiții de buget tăiat... wc-uri murdare, hârtie igienică ioc. La un moment dat pe telefonul lui Alex sună unu' (în rucsacul meu erau și telefonul lui și-al meu, ambele portofele și actele. Mai puțin buletinul meu, cineva îmi zisese că s-ar putea să fie la poliție). Era unu de la tractări, care voia bani pentru că a luat mașina din drum și a dus-o la poliția Bacău. Zisese ceva de 50 de lei... știam că aveam atât în portofel... A zis c-o trimite pe nevastă-sa să-i ia, că cică e la spital în curte. am zis ok. A apărut individa. Numai că, surpriză! Asta zicea ceva de 350 de lei. I-am zis că n-am de unde... au urmat parlamentări complicate, a rămas că să-i dau acum 50 de lai iar când mă externează să îi sun și să trec pe la sediul lor ca să plătesc diferența și să îmi dea factură.
Cam când terminasem cu asta, apar băieții din a doua mașină. Ei erau undeva în urma noastră pe drum, și când au trecut pe lângă locul accidentului și-au văzut mașina noastră... s-au îngrozit. Și au venit după noi. Au trecut întâi pe la mine, să îmi țină puțin de urât, apoi se duceau la Florian și Andrei. Unul dintre ei mi-a lăsat și o carte, să am ce citi până/dacă adorm. Apoi au plecat și ei.
Între timp mă sunase Diana. Aflase de la prietenul lui Doru de la Bacău că Alex ajunsese la triere a Bacău, că era conștient și că a fost trimis la chirurgie-ortopedie. Așa că mă simțeam liniștită în privința lui... Am mai stau încercând să citesc... gândurile îmi vuiau haotic prin cap, totul îmi era neclar. Mi-era somn dar nu aveam somn. Într-un târziu am reușit să ațipesc, un somn aiurit, obositor, întrerupt.

8 comentarii:

Botosaniul Ortodox spunea...

Buna seara ,
Ma iertati ca va deranjez dar vin cu rugamintea la d-voastra sa sustineti proiectul pe care l-am inceput "Sa fim oameni...".Doresc sa puneti un banner pe blogul d-voastra.ca sa putem ajuta oameni care are nevoie de noi.http://safimoameni.blogspot.com/
Va multumesc pentru intelegere!
Impreuna putem schimba vieti
Atept raspunsul d-voastra la pagina de e-mail placintavlad@yahoo.com

Cristi Mosora spunea...

Liuba, imi pare foarte rau de ce s-a intamplat. Condoleante, si multa putere sa mergi mai departe.
Cumva, imi vine sa imi cer scuze pentru Botosaniul Ortodox...

liuba grecea spunea...

pt Cristi Mosora: Iti multumesc mult pentru gandul bun!

Geta Boldeanu spunea...

Buna Liuba,
Eu l-am cunoscut foarte putin si mi-a facut impresia unei persoane pline de viata si sufletist.Am apelat la el sa ma ajute cu site-ul unui tanat pe nume tot Alexandru Iusti ,care a decedat in urma unui accident de masina.M-a ajutat imediat.
Sincer imi este greu sa descriu exact ce am simt cand mi-ai spus ca nu mai e Alexandru.Am ramas profund confuza caci eu ma gandeam la cel al carui site m-a ajutat sa-l refac in niciun caz la el care era tot Alexandru.Tot ce pot sa spun ,dupa ce am citit, este ca simt o mare parere de rau pentru cineva care a disparut din viata ta si a celorlalti din familie prieteni si cunoscuti intr-un mod parca...scuza-mi exprimarea..."bizar","de necrezut","inexplicabil"....Tie iti doresc putere sa traiesti asa cum si-ar fi dorit si EL.Scuze daca am facut ceva greseli caci sunt ....nu stiu...tulburata,confuza...Asta este ceva neesential de fapt este doar o perceptie,realitatea este cruda insa Alexandru nu mai este.ODIHNEASCA-SE IN PACE!

mirelios spunea...

1. Drumul catre Lacul Cuiejdel
Sint Mirel, varul lui Sandu (asa-i spuneam noi lui Alexandru, uneori chiar „varul Sandel”). Am fost si eu martor la aceasta tragedie, fara macar sa stiu.
In ziua aia am mers cu bicicleta la un lac din judetul Neamt, un lac superb, mai ciudat ca Lacul Rosu, prin salbaticia si virginitatea lui, dar asemantor prin nascare. Lacul Cuiejdel. Cu bicicleta. E o adevarata aventura, mai ales daca nu ai antrenament. Si n-am. De fapt n-aveam. Eram cu cumnata-miu, sotul sora-mii, ambii buni prieteni cu Sandu, dar mai ales fiindca locuiesc in Bucuresti, ceea ce le-a dat sansa sa se vada mai des.
Era o zi grozava de vara, o zi care n-anunta nimic trist. Cred ca nu erau nori pe cer. Asa era de senin.
Drumul pina la lac e un continuu urcus. Dupa ce se termina asfaltul, incepe un drum de tara care se termina brusc in fata unui deal impadurit pe care ai impresia in primul moment ca trebuie sa-l escaladezi. Nu mai zic ca pe final esti nevoit sa iei bicicleta de coarne, caci „calaritul”ramine o iluzie.
Zona e intr-adevar unica prin frumusetea si salbaticia neasemuite. Sus, cind se mai domoleste urcusul, mici baltoace pline de mormoloci si broaste galagioase iti blocheaza drumul, facind traseul mai sinuos. Ici-colo soarele isi infige razele printre copaci, cu greu ajungind pe pamint sau in mlastini. In rest, umbra deasa. Cind zici ca ai terminat cu urcusul, o iei invariabil de la capat. In final satisfactia e garantata si maxima. Frumusetea unica a lacului iti taie respiratia. Virfuri ascutite ca niste sulite, de conifere si foioase se ridica parca, sa respire la suprafata ca de oglinda a apei.
Una peste alta a fost o zi faina. Ne-am distrat grozav mai cu seama, atunci cind una din fetitele mele (care a ajuns la lac cu masina printr-o zona mai domestica), intr-un moment de joaca s-a dezechilibrat, a cazut in lac si s-a udat din cap pina-n picioare. Le-am imbracat si pe ea si pe surioara ei geamana in tricourile noastre, care fiind atit de mari pentru ele, le faceau sa fie haioase si simpatice.
Stiu ca am lungit-o si ca am deviat de la subiect, dar am vrut sa accentuez prin ce-am scris mai sus ca era intr-adevar o zi care n-anunta nimic rau sau trist…
P.S. Sint nevoit sa impart in doua textul fiindca blogul nu permite tiparirea la mai mult de 4096 de caractere.

mirelios spunea...

2. Drumul catre Bucuresti
Spre Bucuresti am plecat in acea dupa-amiaza.
Cerul batea in rosu sau, ma rog, asta e perceptia mea, acum, cind s-au scurs doi ani din acea zi tragica. As putea sa ma uit la poze ca sa fiu mai exact. Dar nu vreau, vreau sa ramina o amintire. Trista. Asa cum e de fapt.
In timp ce goneam ma uitam cu coada ochiului in dreapta, pe cimp la miristea pe care zaceau inerte role imperfecte de baloti din paie. Mi-aduc aminte ca m-am gindit atunci ca cele pe care le-am vazut in Germania erau de alta culoare si aproape perfecte. Am jubilat in sinea mea ca ale noastre sint imperfecte.
Am fost depasit de o masina de politie si una a SMURD-ului. Aveam statie pe masina si deja se anunta ca undeva inainte de firma lui Umbrarescu a avut loc un accident si ca drumul e deocamdata blocat. Am hotarit sa nu ma mai grabesc.
Am oprit la rind in blocajul astfel creat. Am luat si eu parte la discutiile curiosilor. Un gura-casca a zis cu multa convingere ca nu-s victime. Aveam o camera foto si mi-am zis ca ar fi ciudat sa ma apuc de facut poze daca ar fi. Scenele violente imi dau stari emotive puternice asa ca le evit, dar stiind ca nu-s victime am continuat sa bintui prin zona. Oricum nu se putea circula. Erau masini botite in toate punctele cardinale, majoritatea pe cimp. Mi-aduc aminte de una grena, destul de sifonata, si inca de una tot turtita, dar nu-mi aduc aminte culoarea. Pe aia grena, cind am vrut s-o pozez, cineva s-a uitat destul de urit la mine si am renuntat. Cred ca am pozat-o mai tirziu si de la departare. Mai era una pe cimp. O Octavia argintie, dar care cred ca doar ce avusese timp sa evite accidentul si nu fusese sifonata. Poate doar pe dedesupt.
Am pozat si un numar de masina. Nu stiam atunci ca apartinea masinii albe. Erau raniti care primeau primul ajutor. Am evitat fotografii cu ei. M-am „concentrat” mai mult pe masini. Pe jos erau ravasite o multime de lucruri: haine, piese de masina, ulei sau combustibil scurs pe sosea. Stiu ca mi-a atras atentia o carte care se numea „Cartea apicultorului” sau cam asa. Am fotografiat-o. Am facut si un scurt filmulet in care am surprins un ranit care era pe targa si tocmai ce era introdus intr-o salvare. Nimic exact, nimic complet, nimic concret. Nu stiu de ce am pozat…
N-am asteptat sa se elibereze drumul. Am reusit sa ocolesc zona cu accidentul, pe undeva pe linga un ogor proapspat secerat. Am ajuns cu bine spre seara in Bucuresti.
A doua zi dimineata l-am sunat pe varul Doru – fratele lui Alex – care mi-a zis ca varul Sandel (asa-l striga mama lui pe Alexandru Asmarandei; de la ea am „imprumutat” diminutivul) a avut un accident inainte de firma lui Ursarescu si ca … n-a rezistat. Am fost socat. Atunci am priceput ca ranitul de pe targa era Sandu.

Doua sau trei zile mai tirziu participam la inmormintarea lui Sandu, la Vestem.

liuba grecea spunea...

pentru Mirel

Multumesc mult. Da, într-adevăr nimic n-a anunțat ce urma să se întâmple nici la noi, totul era bine, frumos, veselie... Dar vezi cum e viața asta...
Îmi amintesc ce șocat erai la înmormântare, când mi-ai povestit cum ai trecut pe lângă accident și n-ai știut că tocmai pe lângă noi trecusei...

Unknown spunea...

Recitesc si realizez cit de incoerent sint. Am zis asa multe despre alte cele si asa putine despre Sandu...
Mi-l aduc aminte mai cu seama cind era mic. Avea o personalitate extraordinara. Era cu mine var de-al doilea si ne intelegeam mai bine decit verii primari.
Taica-meu cu tatal lui, tot Alexandru (Bebi il striga toata lumea) erau veri primari. A murit de „inima” prin 90. N-am constientizat prea bine moartea lui fiindca eram bolnav rau si internat prin spital si ma manifestam ca un drogat neintelegind prea clar ce mi se intimpla. Am inteles mai tirziu cind am iesit din convalescenta… prea tirziu.
Mi-aduc aminte ca atunci cind mergeam la ei, li se luminau fetele de bucurie. Eram din cale-afara de volubili (eu si sora-mea) si ii distram grozav. Sandu era cel mai mare si mai apropiat de virsta noastra, dar toti rideau cu pofta la toate bancurile si poantele noastre. Era asa o armonie si-o caldura in familia aia, cum rar ti-e dat sa vezi. Modesti si cu o tona de bun simt. Asa mi-e drag sa mi-i aduc aminte. Copii, vesnic tineri... Imi dau lacrimile.

Related Posts with Thumbnails