BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

marți, 28 iulie 2015

de casă nouă

Nu, nu m-am mutat, în ciuda titlului. Și totuși, de unde până unde? Ei, s-a mutat firma cu arme și bagaje la câteva străzi mai spre centru. Și e prima dată când stau alea 8 ore de birou într-o clădire istorică, mișto cât cuprinde. Că e chiar mișto rău. Și la doi pași de piața Rosetti. Iar cafeaua de dimineață mi-am luat-o de la magazinașul lui Florescu, despre care citisem cu câțiva ani în urmă și mă tot gândeam cum să fac să ajung vreodată acolo. Eh, abia acum simt și eu atmosfera boemă și avantajele de a fi în buricul târgului.
Străduțe pitorești, case frumoase, chiar dacă unele ajunse în ruină... Tot soiul de magazinașe, restăurănțele, cafeneluțe, nenea tapițerul... toate se insinuează pe nesimțite și vin așa să îți dea o stare de a fi mai aproape de vechiul București, cu tot ce însemna el, cu oamenii, cu obiceiurile, cu tabieturile și starea lor de locuitori ai capitalei. Da, mă simt altfel stând și scriind această însemnare aici, în buricul târgului, e cu totul altă senzație decât traiul la bloc. Pot să zic că degeaba mă credeam eu capitalistă (joc de cuvinte, bre, nu greșeală, da?!) de capitală din fragedă pruncie... senzația asta de a locui într-o casă veche dar frumoasă, pe o stradă tihnită din centru... te face să te simți altfel, să vezi lucrurile cu alți ochi.
Sigur, și pe Drumul Sării erau case frumoase, străduțe liniștite... dar la ce bun... acolo cred că stresul și programul pre(a)lungit anihilau tot. Și nu știu cum, totuși acolo aveam o stare cam ca la mine în cartier, pe străduțele cu case... adică o atmosferă oarecum de periferie tihnită, nu de centru.
Iar de experiențele legate de zonele industriale... Frigocom-ul din Militari, vechea Pipera de dinaintea noilor construcții și platforma de la Metalurgiei... Astea sunt cumva atemporale, din alt film, altă epocă, sunt de sine stătătoare și deprimante. Creează altă realitate.
Și tot cam așa, dar alfel, în alt mod, te afectează și noile clădiri de birouri moderne. Și ele creează altă realitate, te fac să te simți, cumva ca și blocurile, parte a unui conglomerat oarecum elitist, oarecum alienat, oarecum parte a unei mase mai mult decât individ, decât om.
Tot scriind aici despre stările urbanistice ale aceluiași oraș acum mi-am limpezit ideea. Da, clădirile astea vechi din centru te fac să te simți mai om, mai individualitate, mai diferit, mai boier, oarecum.

vineri, 24 iulie 2015

Sinuozități și meandre ale concretului

Da, nu am mai scris demult cu adevărat. Mi s-a mai întâmplat asta în perioade când sunt prea ocupată să fac lucruri, să mă adaptez, să lupt, să fac acrobații, să mă implic în chestiuni exterioare. La mine perioadele astea alternează cu altele de întoarcere spre mine, de introspecție, de gândire, de analiză și auto-analiză. Simt că se apropie perioada introspectivă, s-a și insinuat ușurel, primul semn fiind preumblarea la ceasuri de seară pe străduțele vechi din centru...

Ieri apucasem să scriu paragraful de mai sus, apoi am primit chestii de lucru, am citit nu știu ce carte, m-am văzut cu Elena, am primit și ceva de făcut pentru Aramis și s-a dus naibii introspecția și ideea sau starea de la care pornisem cu scrisul.
Sunt ca o broască țestoasă în faza în care se adună, se retrage în carapace, și tot ce mă oprește din asta mă calcă pe nervi, mă irită. Și sunt multe chestiile astea. 99%.
Timpul, veșnicul timp cu meandrele lui și curgerea surprinzătoare, ba înceată, ba ca o viitură, ba cu cotituri. Și exact ca un râu, cu zone rapide înconjurate de zone leneșe sau invers. De exemplu acum, timpul meu interior are o viteză destul de molcomă, în timp ce împrejur curenți rapizi antrenează lucruri, oameni, fapte, vorbe, culori și forme. Iar îmi joacă feste, iar mă ciondănesc cu timpul ăsta nebun, și iar nu ajung la vreun rezultat. Fiecare om trăiește într-un timp, iar acum, pur și simplu, unele lucruri nu se leagă. Am așa o senzație de communication breakdown, care a început să se infiltreze în situațiile de zi cu zi din acea zi când n-am apucat să le mai prind la ieșirea de joi seara pe fetele ex-pastelate. Evident, asta apare după o perioadă când toată lumea vrea să vorbească, să se întâlnească, să facă chestii interesante. Acum fiecare e cu aia a măsii, în pătrățica sa. Până la următoarea fază de expansiune. Și la mine sunt sentimente contrarii, ba am chef să vorbesc cu oamenii, să mă văd cu ei, să merg să văd nu știu ce, ba dimpotrivă. Cam contradictorie, nu?

Apoi oamenii. Eterna necunoscută, oamenii. Fiecarecu problemele și contradicțiile sale. Cu aspirațiile, cu convingerile, cu piticii pe săi personali pe creier. Vorbind cu Denisa, mi-am dat seama cât de mult ne construim singuri cușca în care ne zbatem. Fiecare „nu pot“ e o gratie a cuștii. Cu cât mai multe auto-restricții, cu atât mai solidă cușca. Iar unii abia pot strecura un deget afară din cușcă. Sigur, nu vorbim de lucrurile grave, de neschimbat, pe care n-ai altă opțiune dacât să le accepți. Sau să fugi de responsabilitate, dacă ești slab. Nu, vorbesc de alte mărunțișuri. Gen dacă nu ești mulțumit de job, dacă simți că stagnezi, că te frânează din majoritatea punctelor de vedere... dacă știi că dulcele (zahărul) îți face rău... dacă știi că nu bei destulă apă... Astea se pot schimba. Dar trebuie să vrei cu adevărat să faci schimbarea, ca ceva chiar să se și întâmple. Doar gânditul la n posibilități și imposibilități nu te ajută. Ba chiar din contră.
Și altă chestie legată de oameni. Și de grupuri. Păcat că în timp, în grupuri se pierde cumva plăcerea de a fi împreună pur și simplu. Trebuie să apară motive, să se nimerească interesele, programul, cheful ca o adunare să mai aibă loc... spontaneitatea tinde să dispară și ca să se mai întâmple ceva apare planificarea, răsplanificarea, alte priorități... Până la urmă, oamenii tind să minimalizeze importanța existenței în sine a respectivului grup și a adunărilor acestuia... desigur în favoarea altor chestii mai noi...

Nesiguranța. Mă rog, nesiguranță e în tot și în toate, iar cine are impresia că totul e clar și sigur se iluzionează. Dar aici mă gândeam la planurile mele de vacanță. Sper din tot sufletul să pot merge în august în drumeția de o săptămână, da totul e atât de incert. Așa că habar nu am ce o să fac. Oricum, până atunci o să merg în drumeții mai micuțe. Pe principiul văzând și făcând, din aproape în aproape.

marți, 21 iulie 2015

De vară

În seria „lejer, de vară” dacă încerc să îmi aduc aminte, am tot fost în diverse mici călătorii. Și e foarte bine, nimic de zis.

Cu atâtea schimbări de job m-am luat cu treburile de zi cu zi și iacătă că n-am mai scris nimic pe blog. Am scris e-mailuri, sms-uri, bullshit și p-aici nici c-am mai dat. Și bănuiesc că tot cam așa o sa fie toată vara, prefer să fac lucruri decât doar să scriu despre ele...

Cum memoria mea e cam ciuruită și mâncată de molii pe alocuri, mă trezesc că uit chestii. Că deh, îmi și propun o tonă de lucruri din care reușesc să fac sub 10%, dar tot sunt multe... Așa că încerc s-o iau din aproape spre departe...

Cea mai recentă chestie a fost excursia la Cheia cu gașca dansatoare featuring the kids. Frumos, tare frumos, copiii cuminți (față de ce știu și am văzut la alții că se poate întâmpla), peisaj minunat, relaxare, bere bună. Am pornit din București pe la 8 dimineața, cu mașinile familionului Marie&Muff, Marie cu titlu de practică la șofat - apropo, s-a descurcat foarte bine. Am luat-o pe autostrada spre Ploiești, prin Văleni către Cheia. În Văleni popas pentru cumpărat bere Zăganul, cu peripețiile aferente găsirii locului împricinat. A fost amuzant, locul respectiv era un bar, iar la ora 10:30 era plin de mușterii locali, stâlpi ai societății. Și hop! și noi, o gașcă de 5 gagici, un bărbat și trei copii am năvălit înăuntru, gata să cumpărăm tot stocul lor de bere Zăganu.

Am ajuns degrabă în Cheia. Mai greu a fost găsitul pensiunii, dar, după telefoane date gazdei, am găsit locul. Pensiunea drăguță, cu multă verdeață în curte, balansoare, cai, interior stil rustic. Cu un aer ușor de lăsat în paragină, sau, mă rog, de lipsă de întreținere constantă. Ca impresie generală, Cheia însăși pare exact așa: frumoasă, cu potențial, dar lăsată așa, mai în dorul lelii. Străzi nu foarte semnalizate, să găsești ceva e greu dacă nu știi deja, locuri unde să mănânci (dacă n-ai ideea deșteaptă să vii de-acasă cu cele necesare făcutului de grătare) sunt foarte puține (recomandare: La butuci - mâncare bună, dar foarte aglomerat tot timpul și personal care nu e din cale afară de customer friendly), harta cu trasee și pensiuni e plouată și degradată, nu prea ai cum să vezi ce și pe unde e.

Așadar am ajuns în Cheia, ne-am cazat, ne-am liniștit (a se citi am băut câte o bere) apoi foamea ne-a dat ghes să căutăm loc de halit. Vis-a-vis de pensiune era Hotel Zăganu. Deci, hai să mâncăm acolo, zicem noi. Frumos, în curte... dar nu știu de ce, dădea impresia de sanatoriu. Apoi vedem și destul de multă lume care stătea pe băncuțe și se holba la noi. Printre ei, destul de mulți oameni în cărucioare cu rotile. Simțim că e oarecum nu prea avem ce căuta acolo. Ajungem în fața intrării, acolo un rollup ce anunța ceva gen tabăra sau whatever a persoanelor cu dizabilități. Bun, e clar. Facem dreapta împrejur și purcedem să căutăm alt loc. Și mergem în jos pe strada principală, și mergem... și nimic. Pensiuni, case, piață... noroc că vine cineva cu ideea hai să sunăm gazda să ne recomande... omul zice să mergem mai departe, până găsim „La butuci“. Mergem, mergem, depășim holtel Cheia și găsim butucii. Acolo, la terasă full, înăuntru locuri libere dar miros închis, zăpușeală, nu vrem înăuntru. Era o masă liberă afară, dar fără scaune. Întrebăm dacă pot să ne pună scaune afară, nici nu refuză, dar nici nu ne încurajează, ar prefera să o lăsăm moartă. Ni se sugerează că sunt două mese care ar fi pe final cu mâncatul și ar putea pleca în curând. O parte pleacă în recunoaștere la hotel Cheia, o parte rămânem să pândim loc. E miezul amiezei, soarele sus pe cer ne topește. Ne înghesuim la un stop de umbră și așteptăm. Într-un final chiar se eliberează o masă și ne aruncăm fericiți asupra ei. Stingem cu bere, cu haleala, totul e bine când se termină cu bine. Cei trimiși la Hotel Cheia se întorc plouați, acolo erau în pregătiri pentru o nuntă și nu serveau nimic. Aici, La butuci, mâncarea chiar era bună, măcar, ne-am felicitat că am avut răbdare. Apoi, plini și somnoroși ne-am întors la pensiune. Înăuntru chiar răcoare, foarte plăcut. Am tras un puișor de somn și ne-am trezit taman bine ca să pornim spre masa de seară. Oamenii mai puțin somnoroși căutaseră pe net variante alternative pentru masa de seară, găsiseră pensiunea Nicos. Purcedem (cu mașinile, nu neapărat cea mai bună idee) ne fâțâim în sus și în nos prin stațiune, nu găsim, șoferii se nevrozează, până la urmă o lăsăm baltă și ajungem tot La butuci, unde stăm până se înnoptează. S-a lăsat chiar răcoare bine de tot, un vis în comparație cu căldura nocturnă din București.
La întoarcere lumea s-a îmbarcat în mașini, iar Denisa și cu mine o pornirăm per pedes. Am avut oarece emoții cu câinii din Cheia, care acum pe noapte se învioraseră, ieșiseră din curți și care lătra, car venea direct la noi mai mult sau mai puțin prietenos.

La pensiune ne-am instalat în sala de mese-living, am ras o bere, am trăncănit îndelung, am jucat un joc cu nume complicat, am ronțăit crănțănele până spre ora 1 noaptea. Am dormit tun până dimineața.

Dimineața o văd pe Denisa că iese echipată, gata de plimbare și cu chef de ducă, vorbim și rămâne că vin și eu. Până sunt eu gata, ea o și luase în sus undeva prin pădure pe o potecă. Mergem în continuare și brusc îmi dau seama că era traseul spre Muntele Roșu. Aici avem brusc o dilemă: nu știam exact cât facem până sus și dacă avem timp să urcăm și să coborâm până la ora de de-cazare. O sun pe Cristina, care era și ea ieșită deja pe un traseuaș cu Maria mică. Ne dă curaj că nu facem mult, așa că anunțăm și restul lumii că urcăm și ne întoarcem în jur de 12 și pornim. Am făcut vreo oră și un pic până pe platou, acolo poze, poze, aer, soare, lume multă, multe mașini. Vizităm cabana Muntele roșu, mă rog, parterul, găsim pe holul dinspre salonul de nefumători niște flori minunate așa că le pozăm mult. Ne uităm pe unde putem să bem o apă, o cafea - vin eu cu ideea să mergem nițel mai încolo, la Silva. Acolo loc la terasă, frumos, luăm câte o bere și o omletă. Apoi ne desprindem cu greu și o pornim înapoi. Facem mai puțin, evident, dar nu chiar așa optimist cum credea Denisa.

Ajunse înapoi vedem poze cu ce-au făcut restul - au mers cu căluții, lucru pentru care-i invidiem nițeluș. Apoi bagaj, împachetare și țuști spre București. Mașina cu copilăretul a pornit spre București fără popas, noi ne-am oprit în Vălenii de munte să mai cumpere Rali niște beri Zăganu pentru pofticioși din București și să mănânce ceva Maria și Rali. Aici întrebăm o localnică unde putem să mâncăm ceva prin zonă și ne recomandă călduros ștrandul BBC. Pornim după indicații, facem mai mult de cei 300 de metri aproximați de respectiva doamnă, deja credeam că ne-am rătăcit, mai întrebăm o femeie, uite colea după pod, la umbrelele roșii care se văd. Intrăm, ștrandul respectiv avea poziționarea bizară fix lângă o stație de betoane, în fine, intrăm, aglomerație, deh, căldură mare, monșer. Ocupăm o masă undeva mai retras sub o copertină. Meniul - dezamăgitor, chelnerii nu prea dădeau prin colțul ăla, a fost cu așteptare și aia cam degeaba. Ne orientaserăm spre hamsii, care evident tocmai se terminaseră. Noroc că Marie își luase pulpe de pui cu cartofi prăjiți, a mâncat șie ea ceva, cât să aibă putere să ne ducă până la București. După această peripeție cu localizarea ștrandului din Văleni, informație care nu se știe dacă și când o să ne folosească vreodată în viață ne-am reluat drumul fără alte peripeții.


Ei cam asta fu excursia la Cheia.

Alte chestii de vară recente. Săptămâna trecută cu toată căldura, am avut așa un chef de umblat pe străduțe. Mă rog, aveam și o stare aiurea, și ca s-o calmez, am mers pe jos nu chiar până acasă dar oricum, mult. O dată la ieșirea de la serviciu, când ar fi trebuit să mă văd cu fetele foste pastelate, când n-am reușit să ajung, pe la un 8:20, am pornit-o pe străduțe înspre Romană. Așa, oarecum la nimereală. Am descoperit o grămadă de case frumoase, străduțe, blocuri, mă rog, peisaje și locuri pe care nu le mai văzusem. La nici câțiva zeci de metri de bulevardele mari, străzi tihnite, case din epoci vechi, amalgamate, povești neștiute poate doar bănuite sau imaginate.
În ziua următoare am reușit să ajung la adunarea cu fosta creație pastelată - doar Irina mai e acolo, Panda tocmai pleacă. Cum locul era la Pe Baricade, am luat-o tot per pedes, cu ajutorul hărților din aplicația Here. Am luat-o direct pe Mântuleasa, am rămas surprinsă ce case mișto sunt pe-acolo, mi s-a părut mult mai mișto ca Moșilor, care-i mai dărăpănată. Am ieșit la intersecția din apropierea fostului Oaia Neagră, am traversat și de-acolo am pers printre clădiri noi, peisaje moderne, până spre Splai. Am găsit Baricadele, care erau tot așa miștocuțe ca ultima dată acum 3 ani, ne-am bețivit și am râs cu și fără motiv până s-a lăsat ănserarea când ne-am cărat pe la casele noastre.
Iar vineri cum toată lumea era agitată cu marele (hm) concert și fiecare cu ale lui, lumea s-a tirat de la muncă mai devreme. Ceea ce am făcut și eu. Tot așa m-a lovit dorul de preumblat, că mă cam durea capul, mă simșeam cam ruginită, așa că am luat-o tot așa, pe străduțe, apelând din când în când la Here când aveam dubii privind direcția de urmat. Am luat-o pe Armand Călinescu, Vasile Lascăr, Dacia, am trecut prin părculețul Ioanid, și nefiind decisă dacă mă urc în autobuz la Romană, am ieșit spre Dorobanți. Acolo am virat în ultima clipă spre Perla. Am cam regretat alegerea de a merge pe Dorobanți, din cauza căldurii și traficului, am decis ca la prima ocazie s-o iau iar pe străduțe. Abia după Perla am luat-o pe-o străduță car m-a depărtat de trafic, am ajuns pe Brazilia, Roma până în rondul de la piața Dorobanți și de acolo am ieșit pe altă străduță fix la statiua Aviatorilor, de acolo pe Aviatorilor până la Herăstrău, unde la prima cișmea am băut o tonă de apă apoi am tăiat-o prin parc spre Cașin și de acolo Domenii. Diatmai plimbarea.

joi, 2 iulie 2015

Deltă, călătorii, insecte, vietăţi, schimbări, drifturi

Am prins curaj săptămâna trecută, când Răzvan - Terra Incognita m-a anunţat că s-a eliberat un loc pentru excursia din Deltă. Îmi doream mult şi de multă vreme să ajung în Deltă. Aşa că mi-am luat inima-n dinţi şi am cerut zi liberă ca recuperare pentru ziua lucrată de Rusalii. Şi mi s-a acceptat nice and easy de nu mi-a venit să cred. Aşa că am ajuns în Deltă. A fost minunat la Gura Portiţei, peisaj minunat, vreme excelentă, distracţie, căsuţe frumoase, alb cu albastru şi acoperiş de stuf. Mare şi lac, un ţinut de poveste. Complexul e turistic-comercial, arată bine, dar are unele lipsuri - expresie a monopolului absolut pe care îl are. Am stat într-o căsuţă pe insulă, în mijlocul insulei, iar sub streaşina de stuf, spre terasa îngrădită cu stuf, o familie de rândunici începuse să îşi facă cuib. Frumos tare!

Ei, și ce să zic, de unde abia mă obișnuisem la noul loc de muncă (mai ales că s-a prelungit termenul licitației și stresul s-a diminuat, păstrându-se iar pentru ultimele 2 săptămâni)... văicărelile mele de imediat după nopțile nedormite dinaintea prelungirii termenului de licitație au dat roade. Așa că, nu știu cum, ca prin farmec, lucrurile s-au aranjat, schimbat, sucit că... a apărut oportunitatea altui job. Și iată, într-o lună mi-am schimbat jobul. Aramis a fost cea mai scurtă angajare din viața mea. Cred că doar la facultate, perioada de practică la ziarul Azi a fost așa scurtă. Ce să zic, stilul lor de lucru în heirupuri de ultim moment și cu stabilirea termenelor fără măcar să te întrebe daca e omenește posibil... nu mă încântă. Am păstrat colaborare cu ei, pentru că, dincolo de defectele astea, sunt niște oameni ok.
Și mă gândeam zilele astea că pot spune că am făcut un soi de dublu tulup. Jump from Pastel to Aramis și from Aramis to Armada. Iată că se mai întâmplă și dintr-astea. Să vedem cum o fi, cât de bine, dacă am luat o decizie bună...

Și încă o noutate - în gemulețul de aerisire de la baie mi s-au cuibărit porumbei. Acum vreo două săptămâni, când am fost plecată în Deltă. M-am trezit că tpt venea un porumbel și stătea în geamul ăla. Mă sui să mă uit și să-i arunc eventualele crenguțe (a mai existat o tentativă anul trecut, un porumbel ce începuse să aducă crenguțe acolo să facă cuib) când... văd mai multe crenguțe și un ou. Paf! Acum ce să fac, să arunc out?! Nu m-a lăsat inima. A doua zi mă uit iar - încă un ou. Două! M-am apucat, am pus plasă în geam să nu mă trezesc cu ei în baie și i-am lăsat în plata Domnului. Peste vreo două zile un ou a dispărut (ce s-o fi întâmplat?) și un porumbel stătea permanent în cuib, fugind doar când mă vedea pe mine holbându-mă. Și așa e până în ziua de azi. Mă rog, azi am vrut să pozez porumbelul în cuib dar m-a văzut, nenorocitul, și a zburat... am vrut să pozez măcar cuibul cu oul... dar n-am mai văzut nici oul. Așa că habar n-am ce s-a întâmplat până la urmă. Cert e că un porumbel stă în contiunare în cuibul de la geam.

Related Posts with Thumbnails