BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

luni, 23 ianuarie 2012

La cabană

A fost un weekend de pomină... pe drumuri de munte. Ploaie, mai multă ploaie, și mai multă ploaie. Apoi și ninsoare. Când am oprit la Târgoviște ca să ne așteptăm unii pe alții peisajul era deja nins bine. Pe drum, faimoasa mâzgo-zăpadă fleșcăită. Pe frumul forestier spre Bolboci, deja altă poveste. În ciuda utilajelor de deszăpezite, era zăpadă (la un nivel acceptabil, dar pe unele porțiuni gheață. Cine-a avut lanțurile puse a trecut. Cine nu, nu. Două din cele trei mașini au rămas pe loc. Noroc cu vasluienii noștri care veniseră c-o seară înainte cu Nissan Patrolul lor - au venit și ne-au scos din belea. Cele două mașini au fost parcate lângă sanatoriul tbc, restul ne-am îngrămădit un unica mașină care-a putut continua și în Nissan. Am ajuns cu bine la cabană. Ningea viscolit, vântul spulbera zăpada dar era tare frumos.



Ne-am instalat în mansarda de 10 locuri, am halit, am făcut o mică plimbare prin zăpadă și viscol (din cauza peripețiilor deja nu mai era vreme de-un traseu, cum ne gândiserăm noi...) La cabană am avut plăcuta surpriză să fie o altă gașcă, cu multe chitare și cântăreți și cântărețe - o gașcă de montaniarzi ca-n vremurile bune, apreciez că erau cam din generația mea, născuți prin anii '70, unii poae ceva mai mari). A fost tare mișto... practic așa cum îți închipui că ar trebui să fie la o cabană când afară e frig, viscolește și n-ai unde să te duci: atmosferă caldă, cântece de drumeție, prieteni și oameni de treabă, vin-bere, haleală, bună dispoziție. Păcat că la noi în gașcă montaniarzii cântăreți s-au răzlețit - cred că dac-ar fi fost și Șox, Dog și Plantă era și mai tare... Fraternizau găștile și mai și.


Brazi încărcați la greu de zăpadă, nămeți, frig, lacul înghețat și troienit. Am avut parte și de-un pic de iarnă adevărată, c-o cabană adevărată, cu atmosfera de cabană autentică (probabil că de-am fi avut ghinionul să dăm de-o gașcă manelistă tot farmecul s-ar fi dus de râpă). Apusul în culori pastelate, dominate de gri. Creste îndepărtate luminate difuz de un soare nevăzut, oranj și roz, ninsoare...




joi, 12 ianuarie 2012

Înspăimântătoarea detașare

Am citit pe un blog al cuiva care a scris despre Alex și a dat link către "Accidentul" un comentariu a cărui introducere m-a umplut de tristețe: http://eufrosin.wordpress.com/2011/09/04/ne-a-parasit-un-prieten/#comment-15285. Ba am vrut să zic ceva, ba mă gândeam că ce rost are... În orice caz, de trei zile îmi stă pe creier.
M-a uimit folosirea sintagmei "înspăimântătoare detașare", care, cel puțin în accepția mea, are o conotație negativă, în legătură cu ce am scris. Se pare că este ușor de confundat detașarea (cuvânt care, de altfel, are o multitudine de definiții în DEX: http://dexonline.ro/definitie/detasare) cu altceva. Pe românește, se pare că impresia d-lui Thalex a fost că mă doare-n ... bască și că am descris accidentul ca un spectator un film, o piesă oarecare.
Acum, citind, într-adevăr, cuvintele sună sec, faptele sunt descrise clar... cum, nicio lamentare, niciun blestem, nicio lacrimă de crocodil?! Nu tu floricele de stil, nu tu confuzie, lirism, tragism? Da, nimic din toate astea. De ce? Pentru că, pentru mine, faptele în sine, așa cum mi-au rămas întipărite cu fierul înroșit al durerii în minte, sunt prea tragice, triste, dramatice, de neconceput pentru a le mai adăuga orice. Orice cuvânt în plus, orice interpretare personală, orice lamentare îmi par de prisos în acel articol, mi s-ar părea... indecente. Subiectul articolului nu e ce-am simțit eu, cum mă dau cu capul de pereți sau cum blestem - astea și-au avut locul separat, în alte articole de pe blog, care poate dau o vagă idee (cui le-a citit, cui i-a păsat) despre "detașarea" mea - subiectul este "ce s-a întâmplat". Articolul l-am scris pentru că nu mai rezistam să le povestesc tuturor prietenilor, rând pe rând ce a fost, cum... să le răspunl la nenumăratele întrebări - firești, până la urmă, pentru că nimeni nu putea înțelege ce s-a întâmplat... Ziua aceea mi-a rămas imprimată în memorie cu claritatea cu care am descris-o. Iar momentele de dinaintea, din timpul și de după accident sunt, pentru mine, mai vii decât orice mi s-a întâmplat până acum în viață. Au o realitate a lor, de sine stătătoare, nu e nevoie să închid ochii ca să văd aievea imaginile, să aud sunetele, să simt mirosurile și senzațiile de-atunci. Viața acelor clipe pe care nu le pot, nu le voi putea descrie în cuvinte este una mai reală decât realitatea, halucinant de clară, deși le-am trăit fără să le înțeleg, iar creierul le-a înregistrat automat...
Cred că, poate, doar cineva care a trecut prin așa ceva poate înțelege diferența, în cazul acestui articol, dintre detașarea de întâmplare și identificarea cu ea. Deși... cum suntem diferiți... e posibil ca altcineva care trăiește aceeași întâmplare să o perceapă diferit, să se manifeste diferit... Aici îmi amintesc de ceva ce chiar Alex mi-a spus (și avea mare dreptate): să nu ai impresia, niciodată, că altcineva gândește (și aici completez eu - simte, visează, se manifestă) ca tine.

marți, 3 ianuarie 2012

Unde s-au dus, unde-au apus...



Chiar între Crăciun și Anul nou am avut de paginat, cam pe grabă, un ultim număr al Buciumului pe 2011. Cam stresant, multe modificări, am ochit articole interesante dar pe care n-am apucat să le și citesc, le-am paginat, le-am pus poze, corectat și trimis la tipar pe nerăsuflate, mulțumită că totuși am terminat cu bine și asta. Azi am apucat să citesc (în varianta online) unul dintre articolele care mi-au atras atenția. Și nu mi-a părut rău: http://www.buciumul.ro/2011/12/29/mastile-obiceiurilor-intre-autentic-si-cosmetizare/ Ioana a simțit ce am simțit și eu, fără însă a reuși să-mi duc mai departe raționamentul, că, în zilele noastre, ceea ce însuflețea tradiția, ce-i dădea viață, ce-o făcea reală și valoroasă... piere. Lăsând doar măști și exponate moarte.
Mi-a păcut mult articolul ei și mi-a dat de gândit, m-a ajutat să îmi clarific cumva și ce-am simțit de sărbătorile astea.
Din păcate, nu doar tradițiile se golesc de conținut... Probabil că întreaga noastră existență se golește de sens și de trăire, pe măsură ce devenim mai superficiali, pe măsură ce renunțăm la mici lucruri, gânduri "neimportante" care ne "complică" viața... până în momentul când ne dăm (poate) seama că nici să ne bucurăm cu adevărat nu putem, că nu mai știm să ne bucurăm, să trăim, să apreciem ce avem. Că toate "mărunțișurile complicate" pe care le-am pierdut ne defineau, ne ajutau, ne umpleau de viață. Și ne trezim goi pe interior, niște măști ambulante, frumos aranjate (că deh, dacă conținutul e nul, măcar ambalajul să arate bine!), lipsiți de trecut, de viitor, de suflet... plini doar de un prezent pe care nu-l înțelegem și nu-l apreciem (tocmai pentru că nu e legat de nimic), sclavi ai senzațiilor și trăirilor instant, prefabricate, exaltate, amplificate artificial în fel și chip. Călăi ai propriului suflet, îl înfometăm, îl schingiuim, îl ignorăm și-l tot minimalizăm până îl distrugem de tot. Și apoi ne mirăm de ce nimic nu mai are sens, de ce trăim degeaba, de ce alergăm consumist după himere artificiale în speranța bolnavă de a fi fericiți cumpărând fericire. Pentru a fi fericit îți trebuie suflet, un suflet relativ sănătos, hrănit de ceva, de un trecut, de un prezent, de un viitor, de o tradiție, de o credință - de lucruri imateriale, valoroase nu în termeni de material, de preț de piață sau de cotație la bursă, culmea! - se pare că pentru a putea fi fericit trebuie să nu încerci să inventezi fericirea, ci să te bucuri de TOT - de ce e bine, de ce e rău, de viață, de moarte, de a avea și de a nu avea, de bucurie și de tristețe, de a câștiga și de a pierde... adică, cu alte cuvinte... pentru a putea fi fericit, trebuie să TRĂIEȘTI cu adevărat tot ce ți se întâmplă (nu doar să viețuiești), fără scurtături, fără "șmecherii", fără a fugi de durere sau tristețe, fără a urma "rețete" gen cum să fii fericit în x pași, cum să șuntezi chestiile neplăcute din viață... E greu, tot mai greu în zilele noastre să fii om, când totul te duce înspre lucrurile facile, și, în plus, când înseși tradițiile, credințele, trecutul, viitorul și prezentul par a se goli de substanță, de sens, de valoare... asta mă duce cu gândul la un filmuleț pe care l-am văzut când eram încă copilă, "The NeverEnding Story", în care minunatul ținut Fantasia dispărea pe măsură ce oamenii încetau să creadă în povești.


Dar, pe de altă parte, mă întreb... E bine să trăim în continuare în lumea mitologiilor, a poveștilor? E bine să renunțăm la ele? Sau poate acum suntem într-o tranziție de la ceva la altceva, moment în care aruncăm cu nonșalanță inconștientă la gunoi orice, fără însă a pune deocamdată nimic în loc? Căci poate asta e drama... nu neapărat schimbarea, ci faptul că, cel puțin deocamdată, nu avem ce pune în loc. Și, probabil, am fi mai înțelepți dacă n-am arunca la gunoi tot ce e vechi ci am transforma ce există în ceva mai bun... Există o contradicție, știu, între nostalgia pentru tradiții, credințe, vremuri și conștientizarea faptului că multe lucruri pe care le considerăm "garantate" pot fi puse la îndoială... (scriam aici http://www.liubagrecea.blogspot.com/2011/09/copii-si-povesti.html despre faptul că ne îmbătăm cu povești). Și cred că, deși sunt aparent contradictorii, aprecierea a ceea ce e vechi, tradițional, a credințelor, a miturilor și detașarea față de aceleași lucruri ar trebui să ne ajute să înțelegem ce este valoros și ce e doar obișnuință, ce e bine să păstrăm și ce e bine să schimbăm, până unde să credem și de unde să începem să ne punem întrebări, până unde să rămânem inflexibili și de unde să acceptăm că oameni suntem și putem greși... Cred că suntem într-o fază a omenirii gen adolescență incipientă, când tindem să negăm totul, să mergem dintr-o extremă în alta, eventual să distrugem... ne punem întrebări, nu găsim răspunsuri decât în ceea ce negăm, de unde apare și marea îndoială asupra a tot și tot așa apar diferite manifestări aberante, ilogice...
Dar, la fel de bine, se poate să nu fie valabil nimic din toată teoria asta, și cele două concepte să nu se poată împăca niciodată. Și cred că ar fi trist.

Și s-a dus naibii și 2011...

... au fost vorbele lui Baftă cu vreo oră înainte de Revelion.
Da, iar s-a mai dus un an. Un an ciudat - pentru mine - plin de schimbări venite din senin, de planuri făcute, de planuri zdrobite, de construire și de de-construire, de muncă, de agitație, de probleme, un an început cu un Revelion în doi, acasă, în tihnă, cu muzica noastră, cu mâncarea și băutura noastră, cu gândurile și planurile noastre, un revelion vorbit pănă la ziuă - și încă am mai fi vorbit dacă nu ne dobora băutura... și încheiat la Arcuș, printre vechii prieteni din gașcă, parcă prea repede și fără destul aplomb... Dar, parcă cumva, cercul s-a închis. Mi-era teamă puțin de un Revelion la Arcuș care să-mi amintească de precedentul (revelionul din 2009), când am fost și cu gașca, și cu Alex la același Arcuș, la aceeași pensiune, în aceeași cameră... Dar a fost bine. Cumva am simțit că, deși Alex nu mai este aici, acum, cu noi, ca noi, totuși este. Altfel, dar este.

Revelionul de anul ăsta, în sine, n-a fost mare brânză, dar a fost pur și simplu un prilej de-a ne simți bine cu toții. N-a fost ceva festiv, fantastic de povestit, ceva de care să îți aduci aminte. A venit ora 12, am ciocnit paharele de șampanie, ne-am urat toate cele... A fost haioasă faza cu chestia care făcea bule de săpun, s-au aprins câteva petarde - care cred c-au băgat în sperieți pisicile de pe lângă casă, că până pe 2 ianuarie n-au mai apărut... Ne-am așezat la masa pusă de doamna Rozi, am halit cu toții, am băut și ne-am întins la vorbă. Nu s-a putut dansa, că fiecare zicea să schimbe muzica... Oricum, timpul a trecut repede. Și la fel și ziua următoare, pe urmă gata, plecarea... și hop!... înapoi la muncă.

Related Posts with Thumbnails