BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

marți, 30 decembrie 2014

Final de an ca de poveste

Zic final de an că până după revelion nu mai scriu. Oricum am în general o stare de tihnă, din când în când presărată cu nervișori gratuiți. M-am bucurat de zilele de vineri și sâmbătă, de vizita la Maria-Tudor și micul Vlad, de botezul aceluiași mic Vlad, asezonată cu petrecut în Piranha până târziu. Apoi, desigur agitația de pregătiri revelionistice, și ăndesat haleli la greu. Da, din nou, prea multă mâncare. N-are nici cine și nici când s-o mănânce. Și încă bine că am scurtat lista inițială...
Diana mi-a tras clapa duminica, n-a mai sunat ca să antamăm vizita preconizată, dar a fost de bine până la urmă, că nu prea aveam timp și de vizite, timpul iar intrase-n turbincă... Azi mi-au tras clapa și gagicile de la master, de fapt nu știu de ce dar mă așteptam, și, din nou, abia am avut timp să fac ce trebuia musai să fac. Dar deh, nu-mi pot opri un gîng răzleț să nu e streseze și să nu se enerveze că de puii mei mai e și asta, halal parolism. Ei bine, ne-om vedea când ne-om vedea ceafa și asta dacă o să am chef, mă scuzați. Sigur, o să-mi treacă până hăt încolo (doar s-au mai tot întâmplat d-astea), dar chiar și-așa. Chiar poate de data asta o să-mi țin hotărârea să-i las baltă pe cei care nu mai au chef să fim o gașcă și.. pur și simplu să-mi fac alte găști. Dar om vedea.
Așa că pa și pusi, ne-om vedea când ne-om vedea.

În agitațiile mele de azi cu drumuri încolo-ncoace am avut o porțiune sănătoasă de mers pe jos, abia se lăsase seara, ningea în continuare, beculețele sclipeau, străluceau, pe jos zăpadă ca lumea, alb peste tot, clădirile se albiseră, copacii cocoșați sub atâta alb... De vis, da, chiar de vis!

vineri, 26 decembrie 2014

... fără titlu

N-am un titlu. Nici măcar o temă, sau o idee clară... Știu doar că de câteva zile văd niște apusuri minunate, fiecare altfel, colorate ingenios, culori schimbându-se de la un minut la altul... Contemplare?

Am șmotruit zilele astea de mi-au sărit capacele. Nuș'de ce am fost stresată că n-apuc să fac curat în casă ca lumea. Ciudat, că nu le prea am eu de la o vreme încoace cu stresatul pentru astfel de amănunte. Dar se pare că de data asta a fost ceva necesar pentru vreun pitic de pe creier.

Mă bucur că a fost vreme bună, mă bucur că am alergat din nou pe-afară... prima dată luni, cred, era cam nașpa vremea, rece, vânt, bleah... și ieri, când a fost de vis. Parcă era toamnă devreme, incredibil de cald și de luminos, apă în lac, rațe, pescăruși, și mulți oameni ieșiți și ei precum gâzele la soare. Și ciripit de păsări mici.

O senzație de distanțare de lume, cumva greu de explicat. Ca un fel de zoom, care mută focusul de pe ceva pe altceva, restul blurându-se. Mici coșmaruri pe teme de muncă. Semn clar de stres. Un articol interesant pseudo-științific "descoperiri ale fizicii cuantice cu impact major asupra vietii noastre" care aduce fundamentare unei perspective existente legată de puterea gândului... Interesant, spuneam, cu toate că, precum toate științificoșeniile (scuze pentru aparenta lipsă de respect pentru științe, e vorba doar de a le da jos de pe piedestal, adică a nu le ridica la rang de religii) toată argumentația merge doar spre demonstrarea ipotezei, ceea ce pentru mulți echivalează cu Adevărul, uitând că întotdeauna ne scapă ceva, cum ar fi nenumăratele variabile știute și neștiute, sau validarea prin demolare (adică ia să încercăm să demonstrăm că ce s-a demonstrat în ipoteza validată prin experiment nu e așa, sau e invers, în fine, s-o luăm din sens opus... ceva de genul ăsta). Iar bat câmpii încercând să mă lămuresc eu însămi cum e cu chestiile astea.

De Crăciun. toate bune, liniște, frumos, odihnă, n-am exagerat nici cu halitul nici cu băutul... Dar parcă deși am ieșit din priză după agitația de până acum îmi lipsește ceva. Da, agitația naibii dă dependență, e greu să te deconectezi. Și când în fine te relaxezi se termină eventual vacanța și o iei de la capăt. Of, Doamne!

joi, 18 decembrie 2014

Vă rog s-aveți o viață frumoasă...



Da, îmi place melodia. Și versurile. Am auzit-o zilele trecute la finalul unei emisiuni pe tvr2 și mi-a reținut atenția. E cumva în concordanță cu ce cred eu... Să ai o viață frumoasă. Cea mai bună urare.

luni, 15 decembrie 2014

Fulgi de soare

Sclipiri de soare printre rămurele, care le cern mărunt în fulgi de lumină. Un vin bun, într-un pahar, pe o terasă, la o cramă minunată, împreună cu oameni frumoşi. Cât veyi cu ochii, rânduri de vie, dealuri-dealuri cucerite de vie... un apus poetic. Multe zâmbete, mult râs în hohote. Minunat!

Explorator duminical în Jumbo. M-am rătăcit acolo, pe bune, printre atâtea şi atâtea chestii de toate felurile.

Costumaţia pentru pastel party e completed, am tot ce trebuie. Sunt tare curioasa cum va ieşi the great party.

Apoi să vedem cum evoluează seara de sâmbătă, dacă după operă va mai fi danţuiala preconizată...

În rest, gânduri amestecate, fel de fel. crâmpeie. Mai devreme a fost soare, frumos. Acum ceţurile ne-au cotropit iarăşi. Şi tot vin, valuri-valuri. Ceaţa îmi dă un sentiment de izolare, parcă te decupează din lume doar cu o bucăţică de lume, cea vizibilă... Cu cât mai deasă ceaţa, cu atât mai mică lumea înconjurătoare...

Am descoperit cu uimire o noutate prin zona de-acasă: un magazin cu produse ruseşti, Berezka. Ieri l-am şi vizitat şi am luat nişte lapte condensat (amintiri din copilărie!). Interesant, doar că destul de scumpuţe produsele. Personalul foarte amabil şi de treabă.






miercuri, 10 decembrie 2014

All that jazz

Pe acelaşi principiu cu "Moş Crăciun şi prietenii săi", nu cred c-o să aberez mai nimic legat de jazz. Doar ascultam fix acum nişte jazz.

Ca de obicei în ultima vreme, când aberez cu gândul n-am timp să scriu, iar când am timp să scriu, aberările fug mâncând pământul.

Desigur, nişte aberări despre sensul vieţii - ba nu, stai că nu de asta era vorba. Era vorba de cât de isteţi şi deştepţi tindem să ne credem şi cum brusc o chestie dintr-alea din artileria grea a vieţii ne aduce la realitate. Dur şi brutal. Ce am învăţat în cele nu foarte multe situaţii de genul ăsta, dar nasoale rău? Că oricât de logică, fundamentată, înfiptă în pământ e o teorie, sau o percepţie asupra vieţii sau asupra propriei persoane, nimic nu e 100% sigur, neschimbabil, infailibil. De asta să crezi cu tărie în nişte vorbe, teorii (chiar foarte ştiinţifice) ale unor oameni... E failibil. Pentru că ştiinţele tind să devină o nouă religie. Şi chiar fiind preot al acesti religii... e vânare de vânt să crezi că deţii Adevărul pentru că... dovezi&bullshit. Orice adevăr omenesc e parţial. Pentru că, deşi mi-a fost greu să cred, mintea omenească pare a nu putea cuprinde Întregul. Cred că ne lipseşte cumva, ceva, o altă dimensiune a înţelegerii.

Father and Son by Cat Stevens on Grooveshark
Altă aberaţie. Mă uitam cineva, despre care credeam că mi-e oarecum cunoscut ca om, ca persoană, cum pare a-şi trăi acum o adolescenţă-tinereţe, cumva cu delay. Adică ce n-a trăit la vârsta obişnuită trăieşte acum, descoperă, e în culmea efervescenţei. Mda, pare-se că lucrurile netrăite cum trebuie şi când trebuie se răzbună la un moment dat şi îşi cer dreptul. Fuga de viaţă cu diversele sale subterfugii (îngropare în cărţi, sau în alcool, sau în tăceri, cercetarea celorlalţi fără cercetarea sinelui sau cine ştie ce alte eludări ale vieţii...) Naiba ştie. Până la urmă fiecare are propriile sale căutări care-l duc pe cine ştie ce cărări...

vineri, 5 decembrie 2014

Moș Crăciun și prietenii săi

Asta e-o vorbă de pe la noi la serviciu, zisa uneori când o ia careva mai pe arătură... când bate câmpii... mă rog, din când în când. Io zic că puteam să-mi re-botez chiar și blogul așa. Care vine de-aici:


Nu știu exact ce-am de gând să scriu acum, multe și diverse îmi zumzăie prin cap, în orice caz vă garantez că n-are nicio legătură cu Moș Crăciun, asta e singura legătură cu titlul.

Dat fiind că aici oricum îmi expun diverse aberații, e ok.

Boooon... Deci a fost mini-vacanța de 1 decembrie. Loc: Muntele Roșu, cabana Silva. 3 zile. 19 sau 20 de oameni. jumătate gașca mea, jumătate gașca lui Dree. A fost ideea mea să aduc oameni noi la ieșirea asta. A început la nivel micro, adica doar cu Irina și Dree, apoi Dree a vorbit cu ai ei, și încet-ăncet ne-am adunat atâția câți zisei. Am avut emoții, drept să spun, poate fi riscant să mixezi găști, dar a ieșit foarte tare, s-a dovedit că sunt oameni compatibili, cumva din același aluat. Și a fost veselie mare, drumeții, vin, vișinată, țuică, mâncare bună, cabanier super de treabă...

A mai fost și comportamentul de facebook al lui Lusien și neașteptatele sale destăinuiri publice despre chestii complet neașteptate... chestii care m-au pus pe gânduri... Despre influențele psihoterapiilor, despre cum se pot schimba comportamentele și gândurile oamenilor... despre ce poate ascunde un calm și-o înțelepciune aparentă... Și mă gândesc la Mitzi și la ce-o sa facă, cum o să se descurce în situația complicată și ingrată în care a fost pusă...

A mai fost și ieșirea cu grupul găștilor reunite în Iron City la concertul Folk frate!... Atmosferă faină, muzică bună, dor de cântări cu chitări... Unde-s Șox & Dog & Plantă și cântările de altă dată?!

Muncă multă, colegi noi, diverse...

O oarecare diluare în răceală (gripală) a gândirii. Amintiri. Relații destrămate, oameni cu alte stări de normalitate decât cele știute, deznodăminte stranii, gen povestiri cu final neașteptat... și un soi de bătut pasul pe loc.

Ploaie, lapoviță, vânt.

Azi port biju-urile pe care le-am făcut cu mânuțele mele la cursul de biju-uri de la samargelim.ro. Și tare îmi plac. Și ar trebui să mă apuc serios de treaba asta, ca doar mi-am luat toate cele necesare. Tre' să încep de undeva, nu?! De la simplu la complicat... de la fir siliconat la modelare cu sârmă și argint, de la mărgeluțe la piele, lemn și decorațiuni cu dantele etc.

Parcă aș și scrie ceva, altceva decât gânduri răzlețe împrăștiate pe blog, dar nici nu pare a se închega ceva cu o oarecare idee & structură...

Muzică...

O concluzie pasageră: omul nu-și dă seama că greșește decât după ce dă cu capu'. Până atunci ar merge cu argumentația până-n pânzele albe. Omul e cel mai mare meșter în a se păcăli singur. Mai vorbim peste vreo 5 ani. Despre cum să-ți furi singur căciula.

marți, 2 decembrie 2014

aaaa venit... a veeeeeniiiit... iaaaarnaaaaaaa

Şi m-am dus la munte în căutarea iernii. La început am găsit gheţuş, dar peste noapte a venit zăpada. Şi peisajul a devenit de poveste. Şi pe urmă iarna s-a ţinut după noi înapoi...

Dincolo de asta, mi-am redescoperit câteva din chestiile care mă aricesc aiurea-n tramvai, semn că e de lucru...

una e străvechea senzaţie că mereu lumea uită pur şi simplu brusc de mine, d-astea... desigur, nu e nimic de mirare la felul meu de-a fi şi ar trebui să fac ceva în sensul ăsta... sau dacă nu reuşesc să fac nimic, măcar să n-o mai iau ca pe-un ceva nasol. whatever. Cum am zis, drum în lucru

Şi a doua, în unele situaţii mai nasoluţe între prieteni, am tendinţa să nu mă mai bag, ba chiar observ o laşitate care nu mă caracteriza înainte... sau cum să o definesc... uneori mi-e târşă să-mi mai bag nasul să scot pentru alţii castanele din foc, deşi ar fi frumos şi prieteneşte s-o fac. Asta apropo de faza mai veche, din vară, dintre Cristina şi Dana, sau de faza recentă, cu Dominicul beat la cabană, printre oamenii din altă gaşcă, pe care eu i-am adus.

Prima chestie e ceva ce trebuie să rezolv eu cu mine, a doua, e cumva o dilemă morală. În sensul că, dacă e să fiu, din punct de vedere al prieteniei, un om de nădejde, chiar dacă mă trezesc (din cauza altora) într-o situaţie nasoală... ar trebui să-i ajut, chiar dacă n-am deloc chef să mă bag... Sau, dacă e să fie cum mi-e mie bine, când un om, chiar prieten fiind, se face singur de căcat într-un fel sau altul, să-l las naibii să îşi asume tâmpenia şi să tragă singur concluziile...
din păcate niciuna din variante nu mi se pare că ar fi cine ştie ce... ani de zile m-am tot băgat în rahat pentru unii sau alţii, m-am agitat să-i împac, să-i susţin moral, să-i târâi afară din beţii, sau din depresii şi gânduri negre... chestii care m-au făcut ca momentan să mă simt bine că mi-am ajutat aproapele... după care să observ că în 99% din cazuri n-a folosit la nimic. Depresivii s-au adâncit mai departe în depresiile lor, eventual deprimându-mă pe mine... Beţivii şi-au văzut mai departe de beţiile lor ştiind că are cine să-i scoată din căcat... Certaţii nu s-au împăcat cu adevărat... Doar puţini dintre cei care au simţit nevoia să vorbească pur şi simplu şi pe care i-am ascultat s-au redresat, poate şi cu ajutorul meu de 0,001%... Cred că de fapt doar cine se ajută singur se salveză... Pe de altă parte, nici recentele fugi de responsabilitate nu s-au dovedit folositoare, în ultimă instanţă... Adică nimeni nu şi-a asumat vreo greşeală, nimeni nu s-a corijat...

Acum însă, de când am constatat la mine recenta atitudine de a fugi de belelele altora - în care se bagă singuri... mă simt totuşi vinovată când ştiu că aş putea să fac ceva şi n-o fac. Când ştiu că altă dată, dacă Cristina şi Dana începeau să se certe, aş fi intervenit, încercând să conciliez şi reconciliez, să aplanez conflictul... Când ştiu că altă dată aş fi sărit să-l bibilesc pe Dominic şi să-l târâi către cabana lui, suportându-i toate deprimările, sucelile şi autoflagelările lui de om beat şi deprimat, scutindu-i pe ceilalţi din cealaltă gaşcă de refulările lui... Mda. Interesant e că n-am făcut asta. M-am ferit, am fugit, cu riscul de a fi laşă şi naşpa. E oarecum trist, dacă e să mă judec din punct de vedere uman, că am ajuns să mă protejez aşa. Şi nici nu-mi dau seama daca e bine sau nu.

Deci să stăm la gura sobei, să cujetăm, poate poate om descoperi un răspuns câştigător, folositor şi oarecum valabil pentru mine privind toate aceste bullshituleţe.

Hai noroc şi chef de rock, cum ar spune un clasic bărbos în viaţă, Baftă, pre porecla lui.

vineri, 28 noiembrie 2014

fulgi de gând


Cum spuneam şi ieri, gândurile ba se-ncheagă într-o cugetare deep shit, ba se spulberă în toate zările ca nişte fulgi răzleţiţi de vânt. Ieri, citind pe sărite ce mai scria un prieten, mi se conturau nişte cugetări care azi s-au înceţoşat... Încerc să le readuc la viaţă.

Observ că mulţi oameni tind să ia ştiinţa, diversele domenii ale ştiinţei, drept reper absolut. Orice chestie demonstrată ştiinţific este THE TRUTH. Ei bine, mă îndoiesc. În primul rând pentru că sasta deja sună a dogmă, a religie. S-a demonstrat ştiinţific, bun, gata, crede şi nu cerceta. Ei, nu zău!?
De ce ar trebui să-mi construiesc zei în care să cred nestrămutat? De ce trebuie să iau ceva demonstrat ca fiind 100% corect şi adevărat?
Cum pot crede că ceva creat de oameni - care-s imperfecţi - ar putea fi perfect? Că o teorie, teoremă, definiţie reprezintă un adevăr absolut? Când în fiecare zi văd că ceea ce părea adevărat se dovedeşte după un timp ca fiind nu neapărat fals, ci incomplet?
Da, cam asta ar fi concluzia mea din acest moment. Teoriile omeneşti, oricât de ştiinţifice sunt, sunt supuse erorii - pentru că suntem oameni, suntem imperfecţi şi pentru că pur şi simplu nu putem lua în calcul absolut toate variabilele existente pentru a obţine ADEVĂRUL dintr-o situaţie, ipoteză, teorie...

Şi, uneori constat că ale noastre căi, ale oamenilor, deşi diferite ca mod de abordare - care empirică, care poetică, care ştiinţifică... duc spre acelaşi lucru. doar că nu observăm asta. Şi fiecare se zbate ca peştele pe uscat pentru a înţelege ceea ce-i de neînţeles...

joi, 27 noiembrie 2014

gripală



Şi a venit gripa. După ce toată firma a fost gripată, hop! şi eu la spartul târgului. Şi evident m-a pălit - când? - bineînţeles duminică. Da' bine de tot. Aşa de bine că nici nu m-am dus la teatru, eram prea varză. Mă durea şi capul de nu se putea, muci, tuse, cap greu, stare nasoală şi nervi. Am stat acasă şi luni... Ce să zic, greu, naşpa când eşti gripat.

De fapt nici nu ştiu exact ce voiam să zic. Ceva mai mult de stare, de alb-gri lânos-scămos, lăţos ca un câine... frig muşcător... vânt ascuţit ca o lamă... respiraţie aburoasă... minte vătuită... stare de bebeluş neputincios nervos, moleşeală, somnolenţă aburoasă simultană cu acuitate ascuţită şi neastâmpăr. Contraste. Şi aceeaşi "Iarna decanului" care ba îmi coaguleagâ gândurile, ba mi le risipeşte...

joi, 20 noiembrie 2014

De noiembrie



Dimineți cu miros de frunze uscate, dimineți sau seri cu miros de frunze ude, ploi cu miros de toamnă, toamnă cu miros de ploi, de ceață și de frunze. Cu miros de sfârșit. Cu miros de perpetuă schimbare, de cicluri de naștere - viață - moarte. Vi se pare tristă toamna? Mie nu chiar. Poate doar uneori. Cam cenușie, în ultima vreme. Dar doar pe-aici, prin zona Bucureștiului - prin țară cică a fost mai mult frumoasă decât urâtă, dovadă stau diverse poze, alunii înfloriți și alți copăcei derutați.

Prin toate cețurile, frigulețele, cerurile plumburii, ploile și frunzele căzătoare și zilele tot mai scurte și mai întunecoase... am fost chiar ok. Nicio depresie, nicio tristețe adâncă. Doar gânduri și senzații lente precum mișcarea de revoluție a pământului, senzații că lucrurile se mișcă greu dar se alcătuiesc într-un mozaic care pare a fi... a deveni... ceva ce are sens... parcă lucrurile tind să se așeze cumva mai la locul lor. nu sunt la locul lor. Dar cumva parcă am ieșit din fixismul obsesiilor și obișnuințelor iraționale, cu gândul măcar... Mental am evadat din nu știu exact ce. E ca o năpârlire. Parcă am crescut și mi-am ieșit din vechea... ceva. Închistare? Auto-închisoare? Greu de zis. E ca și cum ușor ușor îți scad dioptriile și ce era cețos și neclar capătă din ce în ce contur, profunzime, formă, detaliu și ansamblul începe să ți se reveleze. Sau ca o permutare de pe zoom pe un detaliu pe o panoramare clară. Sau ca developarea manuală a unei poze. O senzație cam stranie, dacă mă gândesc că de făcut n-am făcut de fapt nimic revoluționar. Doar parcă mi s-au limpezit niște lucruri în minte.

Arabescul zilelor e complex, dacă mă gândesc bine nici nu știu dacă-mi aduc aminte toate chestiile de noiembrie.
A fost ziua Ottului, cu tradiționala adunare la moșia sa de la Ciocănești, reușită ca de obicei, plăcută...
Apoi săptămâna de concediu, în care am âncercat să rezolv tot ce n-am apucat de mai bine de jumătate de an... Am rezolvat cam 80%, tot au rămas restanțe. Da, și pentru că în două zile au intervenit neprevăzute chestiuni. Cred că fără acele deturnări de la plan chiar rezolvam tot. Dar... nici să fii fixist nu e bine. așa că i-am dat neprevăzutului onoarea cuvenită.
Am apucat să mă văd cu oameni dragi, am băut beri împreună și a fost tare bine.
Am rezolvat și cu cartea lui tanti, am plătit și banca, am făcut și ceva curățenie...
Apoi prima zi cu neprevăzut, apoi a doua. A doua (de fapt și prima, într-un fel) a fost o surpriză plăcută. m-am revăzut cu Mirela și Anca plus copiii lor.
Iar în ziua următoare călătoria cu Terra Incognita la Veliko Târnovo. Din nou, alături de oameni dragi.
Am alergat în săptămâna de vacanță, am profitat de vremea bună (pentru că a fost cea mai frumoasă săptămână din toată luna noiembrie cel puțin până acum), prin frumze foșnitoare, pe maluri ruginii - roșcat-aurii, populate de rațe, veverițe, cufundari, pisic și fel de fel de vietăți care-si vedeau liniștite de treburile lor.
Apoi o săptămână de muncă din plin.
Apoi weekendul apoteotic, mult așteptata și amânata (din cauza mea) a ieșirii cu fetele de la dansuri în oraș la o băută dansată. Și cu toate emoțiile, a fost super, și locul, și muzica, și atmosfera. Am plecat abia pe la 4:30 noaptea. Urmată a doua zi de ieșirea la operă cu colegii, la Aida. Păcat că eram atât de obosită. Dar a fost oricum foarte foarte frumos.
Și ieri, da, miercuri, am dat curs invitației primite în excursia de la Veliko pentru Teatrul Roșu. Diana e o drăguță, iar găselnița cu piesele jucate în Music Club e foarte tare. Nemaipunând la socoteală faptul că mi-a plăcut foarte mult piesa și jocul actorilor. Drept care mai urmează, mai mergem...

Ploi, cețuri, cer gri flocos, aer rece, gripă, tuse... Planuri de 1 decembrie, planuri pentru operă, planuri pentru teatru, planuri pentru cursul de mărgelit...

joi, 6 noiembrie 2014

Un concediu de pomină - ziua 15

Și așa ajungem la ultima zi. Dimineața ne-a trezit soarele, un soare superb, cer senin, cald, vreme de maieu. Ne-am plimbat nițel pe mal în căutare de un loc de taină pe post de wc (era tare greu să găsești așa ceva, era mare foiala peste tot). Cu ocazia asta am văzut și mai departe pensiuni-pensiuni, care cu mini-plajă, șezlonguri, căsuțe, marafeturi... unele chiar foarte frumoase... pontoane, bărcuțe... zburătoare de apă sălbatine se tot foiau pe lac...
În fine ne-am strâns corturile și ne-am cărat.

Drumul a fost lung, foarte lung, eu una mă așteptasem să ajungem acasă mult mai repede - fals! Am trecut pe la Porțile de Fier - Impresionant, ce pot spune, chiar impresionant! Am mers ce-am mers, am trecut prin Drobeta-Turnu Severin, am luat masa într-o parcare pe marginea grumului, am căsăpit ultimele conserve... Pe urmă habar n-am pe unde ne-am plimbat, Știu doar că la um moment dat ne-am oprit în slatina, să căutăm cofetăria cu halviță și nu știu ce. Și surpriză! Care era cofetăria? Era ATLETUL ALBANEZ, despre care citisem cu jind acum câțiva ani cum că ar fi unul din ultimele locuri unde se face bragă adevărată. Nici nu mi-aș fi imaginat că o să ajung acolo și o să beau bragă. E un loc ca pe vremuri, cum erau unitățile de alimentație publică, doar mai îmbătrânită și mai scorojită... Am halit niște înghețate ca pe vremuri, niște bragă, alții și-au luat limonadă... halviță nu aveau că nu făcuseră, nu aveau, s-au scuzat, bătrânețea, căldura... Una peste alta a fost ca o incursiune într-o bulă temporală din alt veac. Am luat și in litru de bragă pentru acasă. Evident că până la București a fermentat și maică-mea n-a vrut să se atingă de ea, eu însă am tot băut zile în șir braga asta, ba chiar după vreo 3 zile de stat la frigider si fermentat încet mi s-a părut și mai grozavă.

Un concediu de pomina - ziua 14

Și ne-am trezit pe o ceață de nu vedeai marginea poienii. Era și frig, bătea și vântul, vântul ăla de aseară. Deja 50 % din cei veniți aseară la campare începeau să se strângă și să se care, era clar că vremea nu era de picnic cum speraseră ei.

Unii veniți cu rulote și tot felul de echipamente puseseră stăpânire pe foișorul unde ne plăcea să luăm micul dejun, dar ne-am descurcat oricum. Au venit și dezinfectatorii de eco-toalete... Ăn fine, până ne-am moșcăit a început să se ridice și ceața. Noi ne mocăiam special, că trebuia să uscăm cumva corturile. Am încercat să prind ân poză niște păsărele care ciripeau tare mișto, dar nu era chip, se cărau imediat ce te apropiai cât de cât.

Vecinii motocicliți s-au tirat, noi am reușit să ne strângem corturile... Și ne-am pornit la drum. Am trecut și prin Potoc, ultima data pe anul ăsta. Am luat-o pe niște drumuri frumoasem pitorești, peisaje minunate, habar cu prea am pe unde anume, cred că am trecut prin Oravița dar nu bag mâna-n foc. Cert e că după mult mers am ajuns la Dunăre. Am trecut pe la Moldova Nouă, acolo am făcut și cumpărături pentru ziua respectivă și dimineața următoare. Și am tot mers pe malul Dunării. Am văzut o grămadă de chestii mișto, ruine, șlepuri, barje, malul sârbesc... Între timp am cam uitat.
Ar fi fost așa: stânca de la Clisura Dunării, pe nume Babacai, din dreptul localității Pescari, cu legendele ei...
Tricule și Drencova. Tot pe malul nostru, dacă nu ești prea atent, ai toate șansele să treci și să nu vezi nimic. Din TriCule se vedea cam un turn și poate un pic din al doilea, că anul ăsta apa era mare pe Dunăre. Drencova cred că se vedea mai bine, dar cum ai noștri erau grăbiți să găsim loc de campare am trecut și de asta făsă să căscăm gura.

Noi eram în căutarea localității Eibenthal, despre care știa ceva Lusien. Prost indicată, prost semnalizată, GPS-ul te ducea la naiba. Când eram deja siguri că am trecut și că n-aveam cum să mergem acolo, apare brusc indicatorul. Emoționați, am zis, hai, pe-aici! Era un drum nasol de tot, pentru mașini 4x4. Am mers ce-am mers, cu nervi, cu hurducăieli, până ne-am înfundat șoi ne-am lăsat păgubași. Ca fapt divers, fix la începutul acestui drum, era o casă construită cu creneluri, a cuiva care era clar fan chestii medievale. era cam creepy, o căpățână de vacă proaspăt jupuită în fața casei, niște saltele destundate trântite, în fine, o atmosteră dubioasă. Nervoși, ne-am întors, înjurând drumurile proaste, și cu gând să încercăm o campare prin zona Dubova - Mraconia. Ne-am oprit în Dubova, undeva lângă primărie, un nene polițist ne-a spus că putem campa chiar acolo, sau pe terenul de fotbal de lângă școală, ai noștri nu erau foarte încântați și ne-am continuat drumul. Am mai mers până la mănăstirea Mraconia, iar de acolo se făcea un drum în stânga, pe partea cu chipul sculptat al lui Decebal. Multe pensiuni înșirate pe malul lacului sau ce-o fi fost el... am mers, am ocolit tot golful, până am dat de locul fostei tabere de la Mraconia. Lăsată în paragină, cu o tăbliță cu accesul interzis și o sumedenie de stupi lăsați acolo. Mai mergem puțin cu mașina și dăm de un tăpșan cu corturi și pescari. Ne decidem că e bine aici. Când punem corturile - surpriză! Ghici cine ne erau vecini? Unii dintre vecinii de la păstrăvărie, ei plecaseră cu o zi înaintea noastră. Era iarba cam înaltă, mă rog, mici inconveniente. Am mâncat nici nu mai știu ce, a fost și o chestie cu cartofii care m-a enervat, noroc că au fost împăciuitori ceilalți și totul s-a terminat cu bine.
Noaptea însă am avut ghinion. Nițel mai încolo era o pensiune, unde veniseră unii să se sărbătorească de sf. Mărie. Și au dat muzica tare rău, au urlat în ultimul hal, că se îmbătaseră ciu cu toții. Așa că somnul a fost oarecum dificil, dar am supraviețuit.

Un concediu de pomină - ziua 13

A venit și ultima zi din Cheile Nerei, cea în care ne-am propus să ne luăm revanșa față de Lacul Dracului. Dacă nu reușiserăm să-l vedem în prima zi, măcar în ultima. Văzuseră băieții la un moment dat un indicator mai departe de Cărbunari care ducea tot la Lacul Dracului, ca să nu mai ocolim iar până la Șopotul Nou pe drumul ăla nasol. Pormirăm. Drumul tot prost, Am lăsat mașinile într-o poieniță de unde pornea traseul, am luat micul dejun copios și p-aici ni-i drumul! Nu era lung, dar era destul de solicitant. Fetele erau exasperate (și ușor exasperante) de coborâș. Am ajuns. Lacul era frumos, dar n-am prins ora aia când pica lumina cum am văzut în pozele altora... La noi era cam întunecat, în umbră, se vedea că e ditamai adâncimea, se vedeau și pești... Verde închis spre negru.

Ne-am dus apoi peste Nera, pe o insuliță, băieții au făcut baie, plajă, relaxare. Apoi s-au dus să ia apă de la izvor - am aflat de la oamenii campați pe mal unde ar fi. Eu culegeam pietricele din Nera pentru colegi. Și odată se aude un vuiet-trosnet ridic ochii și... la câțiva zeci de metri de unde erau campați oamenii se prăbușea un ditamai copacul în râu. E a a doua oară când văd pe viu un copac căzând netam-nisam în apă. E indescriptibil zgomotul, la fel și senzația... pur și simplu nu-ți vine să îți crezi ochilor când un ditai copacul, falnic, verde, se înclină și se prăbușește brusc. Cei plecați după apă au auzit și ei, dar au crezut că a fost un tunet sau ceva.

Ei, și când ne strângeam să facem calea întoarsă, apar niște figuri cunoscute. Vecinii noștri de la camping, motocicliștii, el si ea. Făcuseră cheile Nerei pe jos și tocmai ajunseseră aici, la capătul traseului. Era cam târziu, erau și lihniți de foame că uitaseră parte din mâncare la motocicletă. Și dacă se ântorceau tot pe chei, clar îi prindea noaptea. Băieții le propun să vină cu noi, tot aveam loc în mașini. Stau ei puțin pe gânduri, apoi nu mai stau, clar asta e soluția salvatoare!
Așa că facem toți drumul către mașini. Încă o rafală de țânțari - în toate drumurile noastre prin cheile Nerei am suferit de atacurile demente ale armatelor nesfârșite de țânțari. Ajungem la mașini, ne îmbarcăm, apoi iar Cărbunari, Sasca Montană, Potoc. Mai luăm provizii din Potoc și înapoi la campare. Locul se umpluse brusc - era joi, inainte de sfântă Mărie și lumea avea liber, toți cu mic cu mare s-au gândit hai să ieșim cu cortul, rulota etc la o campare câmpenească.

Era deja dus soarele după creste, dar norii răsfirați pe cer ca re un pictor neatent se coloraseră în portocaliu și roz pal - o simfonie de culori peste locul de campare de la păstrăvărie. Am făcut focul, am mai halit, băut una alta... Pe înnoptate s-a pornit un vânt cam vioi și noi fetele, ultimele rămase la foc, ne-am chinuit să stingem focul. Dar alții, de la nu știu câte corturi încolo, nu și-l stinseseră, iar vântul îl revitalizase, așa că ploua cu cenușă peste corturi. Le-am stins focul și ălora, că la cum se tot întețea vântul, nu mai lipsea mult să zboare și scântei și să ia foc cine știe ce.

Un concediu de pomină - ziua 12

Inevitabil, parcă m-am plictisit să tot depăn amintiri din concediu, dar parcă nici nu le-aş lăsa aşa de izbelişte... Aşa că le scriu în continuare, mai e puţin, doar nu ma înec acum la mal...

Carevasăzică, dormim până târziu, până ne dă afară din corturi soarele. Cum ne hotărâserăm să facem un traseu mai scurt, de control, de recuperare, prin tunelele către Sasca Română, ştiam că avem timp. Şi ne-am propus ca seara să luăm păstrăvi la la păstrăvărie şi să-i facem pe grătar. Am luat micul dejun în foişorul din mijlocul campingului, am mai schimbat câteva vorbe şi cu băieţii de la Iaşi, rockeri şi ei. Apoi ne-am adunat şi ne-am pus în mişcare.
De la podu Bei am pornit spre Sasca Română. Partea naşpa e că am plecat târziu şi ne-a terminat arşiţa, mai ales la întoarcere. Ei, şi deci am mers prin tunelele pitoreşti, cică 6 la număr. Pe net se zice aşa: "şase tuneluri săpate în stâncă şi datând din perioada turcească, potrivit tradiţiei locale, deşi unii le atribuie chiar romanilor". Varianta auzită de noi de la nenea care încasa taxe la podu Bei, e ca negustorii saşi (mă rog, ceva localnici) le-au construit, ca să scurteze traseul către... nu mai ştiu ce. Poate către morile de apă.
E tare frumos mersul prin tunelașele respective. Și pitoresc. Mi-a plăcut la nebunie mersul ba printre copaci, ba pe poteca, pe versant, ba prin tunelele răcoroase - afară era cald, se simțea că e plin august. Așadar, ba pe sus, ba pe jos pe malul apei, un traseu scurt dar frumos și variat. Cum intrai prin zone mai umbrite-împădurite te atacau țânțarii, cum ieșeai la soare te cam topeai... am ajuns la posul suspendat către Sasca Română. Aici tocmai treceau copiii dintr-o tabără. Și abia treceau, unii mai mari se țineau de pozne și drăcii - legănau podul ca naiba, iar fetelor le era frică să treacă, țipau, se îmbrânceau... cred că am stat spre juma' de oră să treacă. Abia când ne-am apucat să facem gură să se potolească ăla șmecherul care tot legăna podul și a intervenit, în sfârșit - o profa sau organizatoare ce-o fi fost, abia atunci s-a terminat bâlciul. Am trecut, am ajuns în Sasca Română.
Am tras la o pensiune pe care o știau ei, unde se mânca bine. Numai că am avut ghinion, cred că taman la pensiunea aia erau cazați cei 1000 de copii de toate vârstele care trecuseră podul. Drept care bucătarul era ocupat cu gătitul mesei pentru tabără și fata de la servire ne-a zis (cam necioplit, cam din topor) să comandăm toți un singur fel de mâncare rapid, gen ori ochiuri, ori MBS că n-are timp bucătarul să facă Ț feluri. Neplăcut impresionați, am comandat beri și MBS. Bunuț, cam sărat, dar a mers, la cât de obosiți eram. Cum nu mai era nimic să ne îmbie la ședere acolo, ne-am cărat, în ideea să ne învârtim prin sat să mai vedem ce mai e pe-acolo. Am mers până în capătul străzii, ne-a bătut soarele arzător în cap de ne-a terminat (era evident ora de maximă căldură), așa că ne-am lăsat păgubași, nu mai aveam chef de niciun plimbat, hai la corturi.
Drumul de întors prin căldura aprigă și cu burta plină ne-a toropit, a fost un mic chin. Și țânțarii dein umbră erau și mai furioși. La un moment dat ne-am oprit pe un trunchi aplecat spre apă, unii s-au semibălăcit în Nera, am făcut poze...
Am ajuns în cele din urmă la mașini, tâc-tâc la campare, ne-am delectat cu o bere.... apoi s-a pornit acțiunea Păstrăvul. Ne-am luat toți păstrăvi de la păstrăvărie. Băieții săracii (și în special Baftă) au făcut focu' au eviscerat și clătit peștii, apoi i-au pus pe grătar. Până să ajungem la mâncat s-a lăsat noaptea, am mâncat cu frontale. buni, demențiali păstrăvii proaspeți!

40



O cifră. O stare. Un gând. Un zâmbet dulce-amar. Mult în urmă, mult (poate?!) înainte. Undeva, oarecum pe la jumătate de drum. Te așezi pe-o buturugă și te gândești. O fi bine? O fi rău? Pe ce drum să mergi mai departe?

Prieteni. Piranha. Agitație. Câteva zile în care vrei să faci cât n-ai apucat să faci de un an. Bine, na, de juma' de an.

Cețuri reci, luminoase pe drumuri de seară. Cortină de ceață ridicându-se la amiază. Rațe, frunze, un fluture, încă un fluture, un cărăbuș verde metalizat semiînghețat.

Multe, multe gânduri, buchete mari de gânduri diverse, contradictorii, nevoie de limpezire, de clarificare. Bate vântul, bate, rece, tăios și spulberă frunzele și gândurile și anii.

sâmbătă, 1 noiembrie 2014

Iluzia unei insule (tematic iz de halloween)

Ziua de azi m-a inspirat:


După ce că e una din preferatele mele melodia asta cu versuri ciudate, din când în când vine și-mi sună în urechi. Nu știu cum, nu știu de ce. Acum poate și prosteala cu halloweenul ăsta sau cum naiba i s-o zice poate m-a dus cu gândul încolo. Spre macabrul iluzii a unei insule din ziua de nicicând.
De fapt gânduri tenebroase sunt prezente mereu... unde e viață e și moarte... Și ar trebui să ne obișnuim cu această normalitate... Dar noi nu, batman, batman! Ne considerăm infailibil și nemuritori. Și când apare o umbră ceva ne grăbim să întoarcem capul, să-l băgăm în nisip, să nu auzim să nu vedem să nu ne gândim...
"Zadarnic te sperii că ninge mereu / Că străjile drumului fumegă mute / E numai iluzie, dincolo-s eu / Te-aștept cu făclii 4600" Nu știu de ce, nu pot spune că înțeleg, dar versurile cântecului ăsta mi se par geniale.
Mai e și cartea pe care o citesc, "Iarna decanului" de Saul Bellow... pe ici pe colo tot către moarte mă duce cu gândul. Și la viață. Și la trecut. Și la realitățile diferite ale diferiților oameni. La umbre ale umbrelor în umbre, oamenii ca umbre în umbre.
Și ceața de astă seară de pe străzile cam pustii. Și un câine care lătra și țopăia. Și din nou cartea, cu trimiterile ei către vremea de după cutremur. Și gândul că, atunci când brusc, pe firul continuu și previzibil al vieții intervine un cutremur mare, devastator, totul se dă peste cap, o ia razna și nimic nu mai e ce-a fost. Un cutremur, un război, un dezastru major, un cataclism. Mai zi atunci că ești în control al propriei vieți!

Ascult Sterian și cuget indefinit făcând surfing pe ceață la schimbare. Îmi trebuie curaj, mult curaj să fac ceea ce se conturează, se încheagă ușor-ușor în sufletul meu. Să arunc pe fereastră siguranța zilei de azi și să îmi asum neantul, nesiguranța la modul absolut... Practic, metaforic, să sar din avion fără parașută. Deși bănuiesc că aș putea încerca să-mi confecționez niște aripi. batman, batman, sigur. Eh. Poate oi găsi o soluție mai puțin radicală. Cert e că mi-e din ce în ce mai greu să fiu unde sunt, mi se pare că atmosfera devine tot mai grea, mai irespirabilă, otrăvitoare, matrixantă. Și da, there is no spoon. Sunt lucruri care ți se impun, și pe care, dacă refuzi să le accepți așa cum ți se bagă pe gât, își pierd realitatea. Pentru că închisoarea ne-o construim singuri. Sigur, sunt unii care îți spun: aici sunt gratii, dar, dacă nu pui botul, și vezi că acolo nu e nicio gratie... poți să pleci, pentru că... închisoarea modernă există doar dacă ești convins de existența ei și de faptul că meriță să te afli în ea, închis. Și mă gândeam la martirii închisorilor comuniste, la Jurnalul fericirii... oamenii care, închiși cu adevărat, fizic (nu ca noi, fraierii) în cele mai groaznice condiții, s-au eliberat în spirit. Au găsit singura evadare posibilă. Și noi, retardați spiritual, ne împotmolim în niște vorbe, fițe și crize ale unora și altora? Liberi fiind, ne închidem singuri în temnițe iluzorii, dar la fel de terifiante. E bizar. Prefer iluzia unei insule.

PS. Și mai e ceva, acum mi-am dat seama. Am aflat (de pe facebook, culmea!) că o persoană care mi-era tare graga, doamna Marie Jeanne Nițescu nu mai este. Și ca de fiecare dată când un om bun și interesant dispare din această lume, brusc lumea îmi pare mai săracă. Tot așa cum de fiecare dată când cunosc un om frumos (definiția mea de om frumos ar fi ceva de genul un om bun, un suflet mare, care e frumos prin ceea ce radiază din interior) lumea îmi pare mai bogată și mai frumoasă.

marți, 28 octombrie 2014

Oameni



Unul dintre subiectele fascinante pentru curiozitatea mea e reprezentat de oameni. Cum sunt, cum gândesc, ce fac, de ce. Toată gândirea am pornit-o din nevoia de autocunoaștere, în relație cu cunoașterea (cu-cu! da, știu!) celorlalți, a interacțiunilor etc.
Sinceră să fiu, nici acum nu pot spune că mă cunosc 100%. Dar mă cunosc destul de bine. Și am reușit și să-i înțeleg (măcar în mare parte) și pe cei care îmi sunt cât de cât apropiați. Poate și din cauză că aceștia sunt tipul meu de oameni. Adică în multe privințe, pe aceeași lungime de undă. Oameni cu care mă înțeleg tocmai pentru că ne aflăm în aceeași oală. Marea provocare s-a dovedit să înțeleg că oamenii sunt chiar atât de diferiți încât pentru unul ceva e alb, iar pentru altcineva e negru. Același lucru poate fi pentru cineva o valoare iar pentru altcineva un lucru rău sau o prostie. Există oameni care sunt cu totul altfel. Nu știu dacă așa s-au născut, cu mintea funcționând pe alte circuite sau și-au dezvoltat singuri niște laturi abisale, din proprie alegere, conștientă sau nu...
Sunt și oameni - abis. Aică pentru care nu ai repere. Care e normalitatea pentru ei? Cum se vede lumea prin ochii lor? Acum vreo trei ani, prin mai, am întâlnit primul personaj care ieșea cu totul din limitele normalității cunoscute mie. Conform definițiilor psihologiei se încadra la categoria psihopat. Toate sistemele de alarmă indicau ceva fishy, dar farmecul personal (ăștia sunt meșteri mari în a mima normalitatea și simpaticoșenia) și conjunctura favorabilă m-au făcut să pic în plasă. Trei zile să mă conving cu ce am de-a face. Mult, mă așteptasem la mai mult de la ce credeam despre mine. Și totuși, bine că m-am prins, chiar și în trei zile. Talentul fantastic de a-ți răstălmăci orice vorbă în favoarea lor... De a te face să te îndoiești de judecata ta... Talentul de manipulare nativ... Nu crezusem că așa ceva există. Credeam că sunt doar filme proaste, trase de păr, care bat câmpii despre psihopați de un fel sau altul, o lume nebună, dementă, haotică de filme și cărți proaste. Și totuși! Există! Și abia atunci mi-am dat seama că de asta infractorii, de exemplu, reușesc să facă ceea ce fac - pentru că ei se gândesc la lucruri la care oamenii obișnuiți nici nu se pot gândi.
Și iar mă gândesc. Din când în când soarta îți aduce în cale și astfel de oameni. Ce faci? Cu siguranță, prima oară nu-ți crezi ochilor, urechilor, te trezești în afara sistemelor de măsură pe care ți le-ai creat până atunci. Și depinde de tine să îți dai seama cu ce ai de-a face, să-ți reglezi sistemul de măsură și să înveți să recunoști aberațiile. Personal, nu am găsit soluție pentru sănătatea ta psihică mai bună decât fuga de astfel de personaje. Dacă intri în filmul lor... o faci pe riscul tău de a-ți pierde și tu mințile.
Mda. dacă ai ghinion, te vei mai întâlni în viață și cu alte astfel de specimene și nu le vei putea evita. Și probabil tot nu te vei prinde din prima, pentru că mimează foarte bine cumsecădenia. Dar inevitabil vine un moment în care le-a alunecat puțin masca... când ceea ce spun e incompatibil cu ce fac... când cinismul rece și hâd va rânji prin vorba sau fapta personajului... și atunci vei ști că face parte din acea categorie aparte. Ce rămâne de făcut? Să eviți să te lași afectat. să nu-i crezi, orice ar spune, orice ar face, oricât ar mima. Și să nu-ți fie milă. Sună crud? Poate, dar folosindu-se de mila ta, te va manipula spre folosul propriu. Pentru că acest tip de om nu are compasiune. Nu are omenie. Doar scopuri proprii. Atât. Um mare pustiu în loc de suflet, care înghite tot, orice. O gaură neagră. Care vrea să soarbă suflete, bunătate, frumusețe - și le consumă până la distrugere.
Cu cât trăiesc mai mult, cu atât îmi dau seama cât de puține știu. Certitudinile de ieri devin derizorii. Ceea ce ieri îmi părea fantastic de interesant azi poate să îmi pară o naivitate. Mă uit în urmă și îmi dau seama câte nenumărate pre-judecăți avem în viață. Cât de puțin filtrăm prin ceea ce suntem. Cât de puțin ne cunoaștem pe noi înșine, în primul rând. Suntem într-o perpetuă ignoranță. În cel mai bun caz, dăm jos, cu anii, straturi-straturi de pre-judecăți, de ignoranțe, de "păreri" nefondate, de superficialități.... și parcă nu se termină!
Cred că toamna mă inspiră, cu ale ei căderi de frunze, cețuri, aburi, ploi și contraste.

luni, 27 octombrie 2014

Intermezzo de toamnă

Și-am plecat iar pe coclauri. Fix când se dădea cu cod multicolor de ploi, vijelii și alte cele. Și când colo - pe unde ne-am preumbat a fost vreme bună, uneori chiar soare - mărturie stau pozele, sutele de poze. Și chiar în timpul ăsta, acasă la București era furtună de zăpadă, nenorocire.
Se pare că am luat cu noi vremea bună, și la întoarcere am adus-o cu noi.
Iar azi dimineață am ieșit din casă într-o atmosferă de primăvară - aer rece, curat, urme de zăpadă...

A fost o excursie minunată, am vizitat obiective interesante în sine, iar cu poveștile ghizilor locali, completate de ale lui Răzvan, au fost de-a dreptul fascinante: castelul Iulia Hașdeu, prima școală românească din Șcheii Brașovului, cetatea Făgăraș, muzeul de artă bisericească de la Sâmbăta de Sus, izvorul tămăduitor al lui Arsenie Boca... iar a doua zi mănăstirea Sâmbăta de sus, satul Drăguș cu meșteșugarii săi fantastici, templul ursitelor și schitul de la Șinca Veche, Branul și cetatea Râșnov în cea de-a doua...

luni, 20 octombrie 2014

Un concediu de pomină - ziua 11

Să revenim la amintirile de vacanţă... Ajungem la ziua în care am făcut Cheile Nerei. Ştiind că va fi un traseu lung, ne-am trezit devreme, am plecat pe nemâncate, urma să luăm micul dejun pe drum, la Cantonul Damian. Am mers cu maşinile până la podu Bei. Acolo ne+am luat rucsacii în spinare şi dă-i înainte. Am mers mult pe răcoare prin pădure pe un drum forestier, dar pe măsură ce mergeam şi se înălţa soarele începea să fie mai cald. Climat tropical. Şi teamă abstractă de şerpi. Şi multe gâze înţepătoare. Mult Autan. şi chestii de după muşcăturile de ţânţari. Ajungem la Cantonul Damian cel plin de verdeaţă. Frumos loc! Erau acolo unii cu un jeep, un cort şi un câine husky, străini. Am întins masă mare pe o băncuţă, lângă nişte gropi săpate de câinele respectiv - avea temperament de explorator-săpător, se pare. Când strângem masa şi mai stăm niţel să facem poze ţuşti! ne pomenim cu un limax imens cu model de leopard bio pe băncuţa pe care adineauri mâncaserăm. Vrând nevrând ne-am gândit că, dacă aici melcii sunt atât de mari, cum or fi restul?!
Strângem catrafusele şi ne continuăm drumul. Iar am mers mult prin pădure, iar ţânţari, ciupituri, Autan etc. Apoi în cele din urmă ajungem la potecile-semitunele pe stânci, pe buza Nerei. Impresionante, spectaculoase! şi apoi am ajuns la punctul de trecere prin apa. Tana-nam! M-am umplut de nervi ca fix atunci trecea o gaşcă de băieţi pe pe malul celălalt încoace şi au adăstat la punctul de trecere, iar eu trebuia să-mi pun costumul de baie (adică să mă dezbrac în fundu' gol ca să-mi pun chiloţii de baie). În fine, cu sprijinul psihic al lui Mitzi m-am pitit după un copac şi am făcut ză sprip-tease în pădure, într-un picior. Ei, şi-apoi a fost uşor, ne-am băgat în râu, era ditamai curentu', ne-am ţinut unii de alţii de mâini la traversare - mai ales noi ăştia micuţi de înălţime care intram în apă până la cur - a fost o porţiune unde dacă nu te ţineai bine te cam ducea curentul... m-am felicitat că mi-am luat şi sandalele, altfel cred că aveam senzaţii tari şi mai multe la tălpi... aşa doar nu-ţi mai prea simţeai picioarele, în rest toate bune. Am trecut, apoi am mers, mers, mers şi iar mers fără număr. Iar pădure, iar semitunele pe stânci, porţiuni pe unde se vedea că a fost viitură (mai un pantof sport, mai nişte sticle, tot soiul de obiecte, copăcei căzuţi în apă... La un moment dat ne-am uitat la ceas şi ne-am gândit că mai bine ne întoarcem, ca să ajungem la podu Bei pe lumină... Lus avea însă chef să meargă mai departe, l-a convins şi pe Baftă şi s-au dus mai departe iar noi, toate fetele şi cu Conu am făcut calea întoarsă. Vera cam nervoasă, că Baftă s-a răzgândit şi ei nu i-a spus... Pe acest fundal încordat a apărut vipera. Adică am dat noi peste ea. La un tunel pe stâncă, Vera era prima. Deodată se opreşte, se ăntoarce şi vine spre noi: Am văzut un şarpe, stă pe piatră şi cred că vrea să atace! Unde, unde? Păi uite acolo, stă pe o frunză. Trece Conu în faţă, viteaz, cică unde e, unde e, trece de viperă şi n-o vede. Dă cu băţul pe undeva pe potecă, sub viperă, aia nimic. Îşi face curaj Vera şi trece. Mimi se aprpie şi-i face poză. Abia atunci am văzut-o şi eu. Un şarpe micuţ, dar lunguieţ, destul de gri-cenuşie-fix ca stânca, stând pe o frunză de ceva, oarecum adunată-strânsă în coadă şi cu corpul ridicat, adică gata să sară dacă se speria mai tare. N-aveai pe unde prin altă parte s-o iei, aşa că... cu genunchii dârdâind am trecut pe lângă ea, cât de departe se putea. Individa a stat nemişcată. Uf, am scăpat! A trecut şi Mitzi, şi Mimi, totul ok. Doar că după aia eram toţi cu morcovu' şi cu ochii în 14 după vipere. N-a mai fost cazul, din fericire. Am mers iar mult până la locul de trecere, am trecut prin apă şi am adăstat acolo, pe mini-plaja respectivă, la soare. A fost tare plăcut. Ne-am gândit noi ca cel mai bine e să-i aşteptăm pe băieţi acolo. Ceea ce am şi făcut. Bupă care Baftă ne-a luat la rost păi şi de ce ne-aţi aşteptat aici? Mai bine mergeaţi la Cantonul Damian sau chiar la maşini. Ei, şi ca să nu mai lungim povestea, am făcut drumul de întoarcere printr-o zăpuşeală gravă, prin nori de ţânţari, tăuni şi alte chestii ciupitoare. Am trecut iar pe la cantonul Damian, oamenii cu căţelul lor plecaseră, iar porţiunea de la Damian la podu Bei ni s-a părut nesfârşit, nu se mai termina odată...
Evident, ne-am întors la campare, am prins un cer de seară cu nori roz-portocalii. Apoi nici nu mai ştiu dacă am făcut foc de tabără sau ne-am lipit de focul de tabără al altora... Serile astea semănau destul unele cu altele. Cred totuşi că am stat cu ochii pe Perseide, care n-au făcut mare brânză, şi ne-am întins la poveşti cu vecinul cu marele cort şi cu copii, şi cu nişte băieţi simpatici de la Iaşi care făcuseră în ziua aia cheile Nerei până la Lacul Dracului şi înapoi.

miercuri, 15 octombrie 2014

... sa mai întrerupem șirul

Cum mai am de scris amintiri pentru încă 4-5 zile din concediu, văd că n-apuc să mai scriu nimic din zilele noastre. Și au tot fost, chestii, trestii de povestit. Și dacă nu le-am scris, s-au dus, s-au cam uitat... praf și pulbere pe blog. Ce naiba să fac dacă tot n-apuc să revin în actualitate?! Hai pe repede înainte până nu se face anul 3000 și iar eu cu scrisul tot pe la 2014-15.
Păi ia să vedem, chestiile notabile de la concediu încoace:
bun, deci ziua Cristinei la Giurgiu am ratat-o; apoi a fost ziua lui Dominic, nu ne-a ieșit petrecerea surpriză, că ne-a luat-o înainte și ne-a invitat el; apoi a fost o întâlnire cu parte de gașcă dansatoare în septembrie, în centrul Vechi; apoi m-am înhăitat cu Elena la excursii cu Terra Incognita - excursia din Ciucaş şi Braşov; cum-necum m-am pomenit cu dorința arzătoare să particip la semimaratonul din octombie, ba m-am și înscris; m-am apucat de antrenamente, repede dă-i și lungește turele de parc, 2, 3, hai, hai că altfel e vai de mine; adunare la Maria înainte de-a naște la clătita party, clătite fantastice, atmosferă faină, până la momentul când i s-a făcut de leașin lui Dominic - bine că acum e bine, slavă domnului; pace cu Dana; miere de tei la vânzare, ocazie cu care m-am reîntâlnit cu Alina Amatăsoaie și cu fetița ei; Zilele Bucureștiului, cu preumblări împreună cu Irina pe urma poveștilor Bucureștilor vechi, ocazie cu care m-am întâlnit și cu Mihaela și Marilena din excursia din Ciucaș și cu Oana la Folk You - am nimerit fix la Minculescu; Altă excursie, am cooptat-o și pe Irina de data asta, iar ea a mai adus-o și pe Ingrid - Transfăgărășam și Poenari în ziua dinaintea semimaratonului; semimaraton, înjurături din suflet pentru vodafone, alergat cu rucsacul în spinare dacă nu mi-am găsit în timp util suporterii; noaptea caselor, cu preumblări cu Elena și două prietene de-ale ei pe traseul caselor deschise pentru vizitare, inedit și colorat, deși ca evenimente în sine care ar fi avut loc în casele respective - cam slăbuț; ziua Danei; surpriza Andreei. Sunt sigură că am ratat evenimente, dar cât de cât am revenit în zilele noastre.

Când mai apuc, mai continui cu concediul, nu mai e mult, nu mai e mult!

duminică, 12 octombrie 2014

Un concediu de pomină - ziua 10

Ne-am trezit dimineață dar nu chiar cu noapte-an cap, știam ca azi nu aveam traseu greu sau lung, așa că ne-am întins la mic-dejun și la taclale. A intrat cu noi în vorbă un nene dintrei cei veniți cu de toatele la camping, ditamai cortul, dusterul de care era foarte mândru și despre care ne-a împuiat capul, ne-a dat și el niște indicații despre cascadele Beușniței și nu știu ce izvor, care evident s-au dovedit eronate, l-am bănuit noi puțin că le cam înflorea... În fine, n-am pus în mișcare și-o luarăm pe potecă, pe marcaj, de-a lungul Beușniței, în amonte, către lacul Ochiul Beiului și spre cascadele Beușniței. Traseu frumos, prin pădure, iar Beușnița sau Bei sau cum s-o chema, de un albastru turcoaz incredibil șopotea în dreapta noastră. Pe traseu ne-am întâlnit cu vecinii de camping, moldovenii, care se întorceau - mai vrednici, plecaseră dis de dimineață pe traseu - ne-au spus că de la prima cascadă putem să mai urcăm și că o să dăm de-un loc unde putem sta pe un copac semicăzut deasupra apei, cu picioarele în apă... Și tare bine ne-a prins că ne-au spus asta, altfel cred că ne cam opream ca mai toată lumea la prima cascadă. Am mers ce-am mers, am ajuns la Ochiul Beiului. Un lac turcoaz incredibil, mă tot întreb de unde culoarea asta fantastică a lacului și a râului?! Adânc, cu siguranță, cică el ar fi izvor pentru râul Bei. Și cică e o chestie cu Beiul și denumirile astea, ar fi undeva prin zonă și o cetate (către care nu e marcaj) turcească, deci toată zona are un trecut, ceva cu turci și bei, dar mi-a rămas ceva foarte cețos în minte și nu vreau să fabulez și să inventez acum o legendă ad-hoc.
L-am admirat, pozat, și am continuat urcușul către cascade. Râul frumos, plin de zone care de care mai pitorești. Și țânțari. De fapt țânțarii în Cheile Nerei-Beușnița au fost un acompaniament permanent, pe unele trasee mai răzleți, pe altele ca un nor...
Dar să revenim la traseu, am ajuns la prima cascadă. Frumoasă, dom'le, frumoasă foc! Am zăbovit pe aici o vreme, poze, trecut prin apă ăn sandale, până ne-am adunat toți. Am hotărât să încercăm să ajungem mai departe, măcar până la bușteanul de care ne-au povestit moldovenii. Am urcat pieptiș porțiunea pantei cascadei, prin stânga. Fetele au explorat întâi cealaltă parte, dar nu părea potecă, așa că o luarăm prin stânga, aici era clar potecă bătută de picior de om. După ce-am ajuns sus, deasupra cascadei, am găsit o zonă liniștilă, cu lespevi de piatră pe care se lățea leneșă Beușnița turcoaz. Am continuat, aici drumul devenea mai puțin umblat, zona mai sălbatică, solul mai nesigur, se vedea că nu de mult trecuse și pe aici ceva apă mare și dăduse jos niște copaci care barau drumul... ne-am făcut loc, am sărit, ocolit, evitat, am găsit și copacul aplecat de pe care puteai să stai cu picioarele în apă... Am mai comtinuat, să vedem până unde putem ajunge, la un moment dat părea că se înfundă drumul, erau mai mulți copaci căzuți, am zis hai totuți să vedem, am trecut de ei și se mai putea înainta, am mers ce-am mers până am dat de a doua cascadă. Tare frumoasă și asta, spectaculoasă, și... nevizitată. câtă vreme ne-am preumblat noi, n-a mai ajuns nimeni aici. Fetele s-au dezbrăcat la costumul de baie și s-au găgat sub cascadă, s-au bălăcit nevoie mare, tare fericite au fost. Eu nu, stăteam pe mal și-mi dădeam palme peste țânțari, nu era deloc cazul să mă bag în apă, motive tehnice. În fine după ce ne-am săturat de stat acolo și de bălăcit am făcut cale întoarsă - pentru că, oricât am căutat, n-am mai găsit potecă să ducă mai departe, spre a treia cascadă, cred că apa mare stricase poteca, ceva se întâmplase. Așa că am coborât, la prima cascadă - apropo, coborâțil pe lângă cascadă în sandale a fost criminal, am crezut că o să-mi sparg capul de 100 de ori pe cei câțiva metri de coborâre abruptă - i-am recuperat pe Mimi și Conu, Mimi nu se simțise bine și nu venise cu noi, și am făcut cale întoarsă, pe lângă Ochiul Beiului până spre păstrăvărie. Pe drum ne-am apucat să culegem lemne pentru foc, că doar astă seară voiam să facem focul - seara trecută am profitat de focul de tabără al cuplului de moldoveni - și ne-am apucat să cărăm. Am cărat de cam departe, și cam multe și grele, dar a fost ok, am cărat cu toții și am avut lemne pentru două zile. Am ajuns la păstrăvărie noi fetele pe drumul pe care veniserăm, băieții au luat-o prin păstrăvărie și cu ocazia asta au descoperit și o bodeguță unde puteai bea o bere, mânca o clătită sau un păstrăv etc. Am lăsat lemnele și ne-am dus cu toții la o bere pe terăsucă, printre găini care pășteau pe-acolo, căței, pisici și ce-o mai fi fost.
Ne-am întors în bătătură (adică la corturi), am făcut oarece plajă, am descoperit că molovenii plecaseră, băieții s-au apucat să spagă lemnele, s-au scos proviziile de vin, apă și haleli... Se lăsa seara când au început să vină alte mașini, alte corturi... Pe locul moldovenilor a venit o familie cu un cort mare, aveau și duș de la decathlon, grătar, de toate, super echipați...
Am făcut mare foc de tabără, am stat pe lângă el ce-am stat... Și iată că nu mai știu sigur dacă în noaptea asta am aflat de Perseide sau dacă în următoarea? Cred că în următoarea, totuși. Cert e că stăteam pe scăunelele noastre în jurul focului, mai fugind de fum, mai spărgând semințe, mai bând un vin... Am văzut vreo două-trei stele căzătoare între miile de stele de pe cer...

vineri, 10 octombrie 2014

Un concediu de pomină - ziua 9

Dimineața a venit cu soare și căldură, ne-a dat repede afară din corturi. N-am moșcăit primprejurul corturilor, am halit, ne-au bâzâit tăunii din răsputeri, am mâncat fabulosul pepene cadou de la vecinii de pe pajiște, ei s-au strâns ceva mai repede ca noi. Ne-am adunat și noi toate cele, ne-am aruncat iar claie peste grămadă în mașină și-am pornit. Cum mergeam noi prin sat, duminică fiind, vedem mare aglomerație în centru. Lume, cucoani înțolite ca de nuntă, multe mașini, muzică și dans... ne oprim să căscăm gura. Chiar era o nuntă, și mireasa, mirele și nuntașii încinseseră o horă în piața mare. Acolo am văgut ți o inscripție din care am dedus că în acest orășel există o super tare comunitate croată. De unde și anumite accente din costumația tănticilor vârstnice - niște bonete apretare care stăteau pe cap cumva într-un fel aparte. Oricum, era frumos, interesant să vezi tradițiile zonei. Cert e că oamenii erau clar înstăriți, toți veniseră la marea nuntă cu mașini, cu țoale festive de n-ai fi zis că erai într-un colț de țară, senzație întărită și de modul în care purtau hainele, degajat, natural, nu ca unii care se înțolesc doar la zile mari. Cumva mi-a adus aminte de satul rudelor lui Alex, Veștem.

În fine, după ce mai întrebăm pe ici pe colo de morile de apă de la Gîrliște - chiar la intrarea în localitate era un indicator - ne lămurim buștean, parcă nimieni nu are habar, în fine dăm de cineva care știa. Gârlițte asta e o localitate care a fost abandonată de mulți ani, iar morile de acolo au rămas în paragină, nu se putea ajunge cu mașina, de la un moment dat rebuia s-o iei la picior, mearcaje cam nu prea, ăn fine, ne lăsăm păgubași, părea necesat cam mult imp pentru descoperire, așa că revenim la ideea inițială, de a găsi măcar azi peștera liliecilor. Mergem cu mașina până la punctul de unde începuserăm ieri să bîjbîim și începem să căutăm marcajul. Marcaj, evident, ioc! Mai întrebînd, mai socotind cu mintea proprie, o luăm de pe pod în jos, prin dreapta, coborâm, în ideea să trecem pe sub pod, părea circulabil, ca să ieșim ăn partea unde era logic că ar trebui să fie traseul. Chiar la piciorul podului, un cuplu, la pescui și picnic, întrebăm, ne răspund, ca ar trebui să ieșim pe malul celălalt, dar nu se poate decât ori pe podețul de uite colo mai jos, rupt de ape, ori încă mai în jos spre Carașova, până la un pod circulabil. Podul rupt arăta tare periculos, așa că hai să ocolim. Dăm mai jos de un alt podeț, ajungem pe-o insuliță, aici cu cuplu vârstnic sportiv pescuiau și se bronzau. Întrebăm și aici, și iaca de-aici încep îndoielile. Oamenii ăștia zic măi, ca să ocoliti e mult de ocolit ca sa ajungeți pe malul celălalt, cel mai scurt e să vă întoarceți și s-o luați pe sub pod iar apoi să traversați pe pietre râul. Se poate și pe partea cealalltă, e potecă nu știu ce nu știu cum, tralala. Deja ne crește tensiunea, ce treabă-i asta frate... Pe unde puii mei trebuie să o iei sa dai de mizeria aia de peșteră? Ne întoarcem pe mal, ofticați urcăm de unde coborâserăm în ideea hai să vedem poate se poate coborî pe cealaltă parte a podului.Evident nu se vedea nicio potecă. Atunci hai pe celălalt mal, să vedem mai atent poate o fi acolo vreo potecă, vreun marcaj. Da, părea o ceva, s-a dus Baftă să studieze, era o fostă potecă neumblată de mii de ani și astupată de vegetație, în plus și abruptă, mama măsii. Deci nu era de coborât nici pe acolo. Ne-au apucat toți nervii. Și cum stăteam noi așa nervoși gândindu-ne ce-i de făcut, numai ce vedem un cuplu jos, în rîu, cum țopăiau pe niște bolovani ca să traverseze de pe partea de unde ne deturnaseră primii binevoitori pe celălalt mal. N-am băgat picoarele, lasă frate porcăria asta, nu ne mai trebuie, halal turism și indicații și semne și trasee, ducă-se pe pustii și să-și bage în fund turismul de felul ăsta. Ne-am mai procopsit în timpul ăsta cu un nene tot așa binevoitor, care s-a apucat să toarne la gogoși, la început părea credibil, dar tot avântându-se în vorbe s-a luat cam tare și era deja evident că era un exemplar al rasei minciunienilor lăudăroși. Ăsta ne spunea povești de groază despre cheile nerei și campingul unde urma să mergem noi și câte și mai câte, cine să le mai țină minte.

Nervoși nevoie mare după atâta turism de calitate ne-am cărat. Peisaj superb, o vreme imposibil de frumoasă...

Ne coordonăm telefonic cu Lusien și Mitzi, hai să ne întâlnim nu-știu-unde pe drum. Parcă la Șopotu Nou. Pe drum ne-am răzgândit, ne-am adunat pe drumul spre ansamblul de mori de la Eftimie Murgu. Am mers, am vizitat o mare parte dintre mori, frumos, foarte frumos, singurul lucru care n-a fost la înălțime era că de fapt morile nu funcționau, aveau angrenajele blocate. Doar arătau bine, impresionant, dar nu făcaeau nimic, chestie care pe cei cîțiva minitehnicus ne-a dezamăgit.

Ei, și deci ne-am cărat de acolo, am luat-o către Șopotu Nou. Eu deja mă debarcasem cu arme și bagaje la Pisici în mașină, gata, am scăpat de stilul sardea, de acum am călătorit ca boierii. Ajungem la Șopotu Nou, parcăm, aici da, indicatoare cât vezi cu ochii. Prindem niște băieți localnici și-i întrebăm de cum ajungem la Lacul Dracului, dacă se campează, chestii. Da, zic ei, se ajunge pe aici, se poate merge ăncă vreo jumătate de oră cu mașina și apoi încă vreo oră și ceva pe jos până la lac. Sunt vipere în jurul lacului, se poate campa, dar cu grijă. Buuun. Ne socotim noi, nu campăm la lac, doar tragem un traseu până acolo, facem poze, halim și ne întoarcem la mașini, ca apoi să mergem până la Potoc și de acolo campare la păstrăvărie. Luăm mașinile și pornim tot înainte pe un drum cam prost și noroios. La un moment dat s-a cam și bifurcat. Am lăsat mașinile clat mult mai aproape decât ne-au zis băieții că merge. Apoi pâș-pâș prin noroaie și cu tăunii și țânțarii ciucur după noi am luat-o înainte. Ne-au depășit niște tinerei veseli nevoie mare într-o dubă. După care ăia s-au întors, cică e drumul greșit, că și ei tot la lacul dracului voiau să ajungă. Ba chiar s-au oferit să ne ia și pe noi, i-am refuzat, totuși. N-am întors și am găsit locul de unde si mai făcea un drumeag mai în jos, hai pe acolo. Mergem mergem, frumos, nimic de zis, pajiști, poieni, pădurici, Nera în stânga. Și am tot mers mult, mult mai mult decât ne ziseseră copiii. Ajungem la un marcaj, în sfârșit! Mai mergem, partea nașpa era că soarele părea că are chef să se ascundă. Ajungem la un țarc, oarecum. O poartă din trei lemne, tocmai voia să treacă un nene cu jeepul, îi deschidem. Intrăm cu el în vorbă, ne spune că mai avem cel puțin încă o oră, moment în care ne dăm seama că dacă continuăm, la întors ne prinde noaptea pe drum, așa că decidem să facem calea întoarsă, și poate reușim într-o zo la sfârțitul etapei de cheile Nerei să repetăm experiența, dar mai din timp, să apucăm totuși să vedem lacul. Ăn timpul ăsta, era un moșulete cu niște porci dincolo de gard, ne tot făcea semne. S-au dus băieții să vadă ce vrea. Moșulelele era proprietarul iîntregului terem pe care veniserăm noi, și dădea din mâini să lăsăm poarta deschisă ca să se poată întoarce vacle de la păscut.

Deci retur, mașini și cum aflaserăm că era un drum mai nașparliu dar mai scurt către potoc, prin cărbunari, decidem să încercăm. A fost hurdicăiala de pe lume, dar a fost ok. Am mers pe tot felul de munțișori care nu se mai terminau, drumul plin de gropițe, în fine, am trecut prin Cărbunari, Sasca montană și nu mai știu ce, și culmea, că a fost mai periculos drumul "asfaltat" care era ciuruit de gropi-capcană decât ăla forestier plin de pietre.

În cele din urmă, pe înserat am ajuns la Potoc. Am cumpărat una-alta inclusiv bere din sat, iar apoi ne-am dus la păstrăvărie.Mi s-a părt infinit de lung drumul, chiar dacă n-a fost chiar așa.

Ne-am revărsat din mașini și... surpriză, la păstrăvărie era full de corturi, rulote, mașini. Ei, asta e, găsim loc, ne întindem corturile, fraternizăm cu vecinii, un cuplu cu accent puternic moldovenesc, de treabă, facem schimb de băutură. Apoi cădem lați de oboseală.

marți, 23 septembrie 2014

Un concediu de pomină - ziua 8

Ne-a trezit soarele, se făcuse cald în cort. Ne-am decis să mergem pe jos până la cascada Lolaia aceea, să bem o cafea și să halim o omletă sau ceva la cabana Lolaia (aflasem în ziua precedentă de la un tip și-o tipă care veneau pe jos din sens opus că nu e așa departe, că există cabană, că drumul e și mai prost pentru mașină) și să ne întoarcem la mașini. Așa că am strâns bagajele și corturile, le-am îndesat în mașină iar noi am pornit pe jos către Lolaia. Era cald, zăpușitor și drumul parcă nu se mai termina, cei doi km au durat parcă foarte mult.

Peisajul frumos, în continuare, ba desișuri, ba poieni, rugi de mure nu foarte coapte pe margini, și aluni cu alune nefăcute încă. În fine ajungem la un indica în lemn pe care scria Cârnic. Fleșcăiți, ne întrebăm cât o mai fi până la cabana Lolaia, o cafea, o cafeaaaaa, ajutooor. Ne târâim încă un pic și începem să vedem case în construcție. Ajungând mai aproape, vedem că în stânga, după vilele în construcție era ditamai campingul și o pensiune ba parcă chiar mai multe. O pensiune fățoasă și drăguță ne tentează, n-o chema Lolaia ci nu mai știu, ceva gen Cristi sau altceva de genul ăsta. Intrăm, terasă frumoasă, pustie. Ne așezăm la o masă și începem să căutăm un proprietar ceva. Găsește Conu pe un nene, vine, ne întreabă ce am dori, cerem cafea, omul zice imediat, mă duc să fac... Moment în care am renunțat să mai cerem de mâncare, că și așa a fost amabil bietul om și s-a dus să pună de cafea. Bem cafeaua, intrăm în vorbă cu nenea, întrebăm și de cascadă, ne zice să mergem pe drum în sus, tot înainte pe drumul forestier până dăm de trepte, că e amenajat și nu e periculos, putem liniștiți să mergem în sandale.

Pornim încolo, moment în care ne dăm seama că sunt mai multe pensiuni înșirate pe drum, iar a treia e cabana Lolaia de care auziserăm noi, mare, am văzut că avea și un perete pentru cățărare, un foișor mare și o curte măreață. Trecem de ea, mergem ce mergem, la un moment dat din drum se face o potecă cam noroioasă, o fi pe acolo, nu o fi, încercăm dar parcă e prea nașpa, în plus omul zisese de trepte, or aici ciuciu trepte, ne întoarcem și continuăm pe forestier. Ne intersectăm cu un grup mare de copii, o tabără presupu, apoi cu mici grupuri de străini. Ajungel și la trepte, coborâm, da, frumoasă cascadă, și locul de belvedere tare deștept amenajat, inclusiv su suport pentru pus aparatul și făcut poze. Ne-a plăcut cascada Lolaia. Frumușică foc!

Am făcut apoi drumul întors spre mașini, am ciugulit ceva să nu murim de foame și o pornirăm mai departe. Urma să mergem spre Carașova, în Cheile Carașului, să campăm lângă Peștera Liliecilor - ne spusese nea Ion cel ce bucătărea pentru echipa de fotbal de juniori că e ok, că se campează și se ajunge și cu mașina acolo. Și am mers. Am mers cu mașina o grămadă.

Dacă nu mă înșel, prima oprite a fost Hunedoara?! voiam să vizităm castelul Huniazilor. Fiind weekend, era plin. Frumos, tare frumos. Trecem podul, ne apropiem de poarta, unde vedem preţ vizitare adulţi 25 lei. Calcule rapide, pentru un cuplu rezulând o cheltuiala bruscă de 50 de lei, aşa că renunţăm la idee. Săracii, ei s-au oferit să ma duc doar eu să vizitez iar ei s-aştepte, dar nu era ok. Poate cu alta ocazie.

Am trecut prin Reşiţa, în fine, am mers mult, mult, am obosit de atâta mers... Am uitat de tunelul fotogenic, aia e...

Am ajuns pe înserat la Carașova, în parcul național Cheile Carașului, în căutarea Peșterii Liliecilor, unde înțeleseserăm noi ca am putea campa, așa era planul. Parcăm, căutăm marcaj ceva... ciuciu... în cele din urmă vin două sau trei tipe cam nămolite, intrăm în vorbă cu ele, tocmai se întorseseră fix de la peștera liliecilor... aflăm că în niciun caz nu se ajunge cu mașina acolo, că e de mers ceva, de trecut și prin râu, așa că renunțăm să ajungem acolo chiar atunci, mai bine căutăm un loc de campare pe lângă Carașova.

Intrăm în Carașova, de învârtim pe străzi, la un moment dat, inspirați, oprim să întrebăm pe cineva, avem noroc, un băiat zidar sau ceva ne-a explicat ca sunt locuri de campare, ne-a zis cum să mergem pe ce străduțe. Ținem noi drumul, ieșim din Carașova, mergem pe malul râului, se văd poienițe micute pe mal... trecem și de un loc excavat... ajungem la o mare poiană, avea și cabina de wc, și coșuri de gunoi... erau și vreo două-trei mașini și 3 corturi. Aici e de noi! Ne ducem și-i întrebăm pe unii care erau cu ditamai cortul de camping, doi neni și o tanti, daca se poate campa, daaa, sigur, venți, veniți, uitați e loc aici cât china, noi suntem aici de o săptămână... e un loc minunat!
Zis și făcut. Am pus corturile, ne-am instalat, fix când începea să se lase seara. Singurul lucru era că, fiind noi pe malul apei, se ridicau aburi, era cam ca o ceață pe râu - ceea ce prevestea umezeală. și insecte. Altfel, era de vis! Ne-am luat beri, am halit pe săturate... Vecinii noștri pe pajiște, cei trei fani ai statului cu cortul, ne-au făcut cadou o jumătate imensă de pepene, l-am lăsat în râu la rece să nu se strice... Am stat la taclale până târziu, în ciuda ciupiturilor de țânțari... Pe noapte am descoperit, când să mergem la culacre, că ale noastre corturi au fost asaltate de zeci de melcușori, cocoțați peste tot. A, și a mai fost un episod straniu. La un moment dat cum stăteam noi pe scăunele cu berea în nas, vjjjt! din stânga, dinpre Carașova cum stăteam noi, trece un ceva, gen stea căzătoare, dar cu o traiectorie scurtă, căci brusc s-a inflamat, a luat foc, fșșșșt! și-a pierit. Am rămas mască. e-o fi fost, habar nu am.
O chestie fantastică. M-am trezit în toiul nopții, să fi fost ora 2 sau 3 noaptea... am ieșit din cort. Era lună plină-plină, mare, era chiar puțin deasupra mașinii lui Baftă. O atmosferă de basm, căci aburul cețos crease o perdea vaporoasă, tot peisajul părea complet ireal, ca un vis. Și lumină nu chiar ca ziua, dar aproape!

miercuri, 3 septembrie 2014

Un concediu de pomină - ziua 7

Dis de dimineață m-am trezit, am strâns bagajul și-am plecat spre intrarea la Sarmisegetusa. Am ajuns repede, era deja deschis, în ciuda celor afirmate de nea Ion, care zisese ca se deschide la 10. Erau deja câteva mașini parcate, câteva grupuri care se preumblau. Am plătit, am intrat. Nu știu dacă am mai zis, dar pe mine personal m-a dezamăgit un pic. Nu pot spune cu precizie exact ce, dar per total... parcă lipsește ceva.
În primul rând, semnalizarea prin areal total deficitară. Nu era mare lucru să pună o schemă cu ce ruine unde se află și înotro să o iei din punctul x dacă vrei să ajungi la templul nu știu care. Apoi informațiile de pe tăblițele explicative. Un bullshit total. Nicio informație cu adevărat interesantă, niște abureli. Cât să vii vacă și să pleci bou. Cu informațiile, varză.
Ruinele - runine, deh. Frumos integrate în peisaj, prin iarba înaltă și plină de rouă. Am văzut clădirile de lângă intrare, amfiteatrul, apoi m-am prins văzându-i pe alții, că se mai continuă încolo, pe o cărăruie, printre tarlalele cu fânețe ale sătenilor, cu forul. Am mers ceva, am trecut pe lângă Praetorum procuratoris, care nu arăta deloc rău, de unde drumul continua încă... până la For. Forul mi-a adus niște nedumeriri: ce e cu grinzile metalice de pe laturi? nu par a fi romane... Aceeași impresie de neîngrijit, ok, ruine, dar parcă ruine lăsate de izbeliște de la un moment dat încolo... parcă cineva le-a dezgropat apoi le-a lăsat cam baltă, punând trei tăblițe care te buresc cu informații lanunare și cam atât. Nu știu exact de ce mi-a rămas impresia asta, poate nu eram eu în toane bune. Habar n-am.
După hoinărit prin forum m-am întors către intrare, la un moment dat se făcea în dreapta altă cărăruie pe care veneau niste copii cu capre și căței, mi s-a părut că văd și încolo niște ruine, m-am dus, da, erau mai multe temple. Super semnalizare, după cum am mai spus. Mi-au plăcut, le-am văzut, m-am întors la intrare, i-am sunat pe ai noștri, Hai la Zamolxe, să mâncăm pepenele cu toții înainte să plecăm. Zis și făcut. M-am întors la camping-pensiune, halit pepene.
Ne-am îmbarcat îm mașini cu obiectiv biserica de la Densuș și apoi cetatea Mălăiești. Drum pitoresc, frumos, multă vegetație. Vizităm Densuș, da, frumoasă și aparte biserica. Și surprinzătoare și emblematică ridicarea unei biserici, simbol creștin, din pietrele de la Sarmisegetusa Ulpia Traiana. Apoi tot pe drumuri pitorești către Mălăiești, unde am căutat cetatea Mălăiești, contoversat restaurată cu fonduri europene.

Am ajuns în Mălăiești, am văzut întâi un panou cu "cetatea medievală" care nu indica nimic, apoi am dat de un panou care indica către cetatea Mălăiești. O parcare mare, unde am lăsat mașina. Nenumăratele ciupituri de insecte colecționate până atunci se încălziseră (vremea era caldă bine) și ne dădeau de furcă... Am urcat treptele către cetatea - era pustiu, nici țipenie. Doar noi, rugii de mure, râulețul și vegetația. Și câteva balegi proaspete. Ne-am oprit la un mare rug de mure unde ne-am ospătat cu mure, apoi am continuat urcarea. Am ajuns la cetate. Da, într-adevăr, nu putem vorbi de o restaurare în sensul tradițional al cuvântului. Mai mult transformare într-un obiectiv turistic, gen pensiune. De fapt materialale folosite la asta te duc cu gândul, la o pensiune. Și pentru o cetate mi se pare cam ciudat sa aibă un turn și două ziduri neînchise de nimic pe cealaltă latură. Altfel fotogenic locul, au construit și o scenă cu bănci pentru public, cu o acustică incredibilă.

Ne-am adunat iar în mașină. Unde să mai mergem, unde să campăm?! Să găsim vreun râu, o poieniță și asta e. Am văzut undeva scris ceva de râul Bărbat, unde zicea unul din nenii întâlniți pe Parâng că o să meargă la pescuit, hai să mergem de-a lungul până om găsi loc de campat. Mergem mergem, drum frumos, sălbatic, au văzut ceilalți și o făzăniță (eu n-am văzut-o, nu aveam vizibilitate)... Ajungem într-un sat, cam mulți minoritari cu pielea întunecată... Renunțăm să mai căutăm oc de campat prin preajma satului, facem drum întors. Ajungem la niște indicatoare pentru mai multe obiective turistice. Alegem întâi iazul sau lacul nu-știu-cum, am uitat cum se chema. Porneau niște șleauri printre câmpurile semănate cu grâu. Drum rău, ne gândim, dacă plouă, cum o să ieșim de aici? Când deja ne întrebam daca chiar ajungem undeva dăm de lac, iaz, cum îi zice. A, trebuia să fi avut nuferi, dar nu mai era sezonul lor. Arăta ca o baltă obișnuită, cu stuf, broaște și multe coțofene. Nu ne-a plăcut pentru campat, ne-am gândit, traumatizați, și la țânțari... Am renunțat la idee și ne-am întors la locul cu multele indicatoare. Următoarea alegere: fânețele cu narcise. O luăm într-acolo. Am ajuns. Frumos, foarte frumos, dar iarba cât casa, nu mergea de pus cortul. Floricele de câmp, ce mai, fâneață. Narcise nu mai erau la vremea lui cuptor, erau fluturi, coțofene, și alte multe insecte. Și albine grămadă, era o stupină lăsată pe-acolo. Așa că am plecat și de acolo.
Ne-am întors din nou la locul cu indicatoare, pentru o ultimă încercare.
Vedem cascada Lolaia. Verei îi sună cunoscut de la vârful Lolaia din Retezat. Hai încolo, om găsi noi un loc de campare pe-acolo. Zis și făcut.
Mergem, mergem, trecem printr-un sat, întrebăm niște femei care ședeal în fața porții la taifas daca ajungem la cascada Lolaia daca mergem pe acolo, cam cât mai e, d-astea. Ne spun că e bine încolo, că trebuie să păstrăm direcția spre Cârnic, că se merge cu mașina până acolo, e drum forestier, nu foarte grovav, dar este.
Pornim, și mergem, mergem, mergem nu se mai vedea Cârnic ăla, peisajul devine din ce în ce mai frumos, ajungem pe un drum forestier printre fânețe și început de munți, păduri, un râu se auzea din vale, în față se vedea Retezatul... Un peisaj de vis. Cum mergeam noi așa întrebându-ne cât o mai fi, vedem o cireadă de vaci pe laturile drumului, unde se lărgea locul într-o poiană foarte mare, și apoi dăm peste doi oameni care stăteau în iarbă la marginea drumului, țărani din partea locului, păzeau vacile, și-i întrebăm cât mai e până la Cârnic, la Lolaia, daca merge mașina până acolo... Femeia ne zice că mai e ceva, nu mult, vreo 2 km, drumul nu prea bun pe câteva porțiuni, atunci întrebăm că dacă ar fi să punem corturile aici e pericol de urs sau ceva, daca e vreun izvor, altceva decât râul care se auzea în vale... Da, putem campa liniștiți, ne zice că ceva mai încolo e un loc cu vetre pentru foc, că nu-i pericol de urși, de când sunt ei nu s-a pomenit de urs pe-acolo, intervine bărbatul, că e circulat drumul și nu s-apropie ursul, mai ales daca simte și miros de fum de la foc. E și izvor undeva după tufele alea (n-am găsit izvorul ăla, dar nici nu cred că am căutat ca lumea). Mulțumim și pornim mai departe.
Nu mai mergem mult, vreo jumătate de kilometru și dăm de porțiunea mai nasoală de drum. Îl frecăm la cap pe Baftă că hai să nu riscăm, dacă o ploua cum ne întoarcem, cum trecem, hai să ne întoarcem unde ziceau oamenii ăia. Baftă cedează, așa că ne întoarcem. Găsim locul de campat, cu locuri pentru foc făcute de alții, punem corturile și ne uităm împrejur.
Cum am mai spus, un peisaj de vis. Ditamai pajiștea bucolică între munți, râul pe vale ascuns de desișul pădurii, versanți împăduriți, cer albastru, piscuri înalte în zare, lumină aurie de după-amiază. Locul ne încurajează să facem focul. A tras o bură de ploaie, nu foarte tare dar a umezit lemnele. Le-au aprins cu greu, dar în fine s-a pornit focul. A fost un foc fumegos, dar foarte bun. Am stat la taclale până târziu. S-a ivit ți luna, mereu flancată de nori, în seara aceea n-au reușit să-i facă poza visată fotografii noștri. A, n-am zis cred pe nicăieri că de la începutul călătoriei noastre, luna în creștere ne-a vegheat fiecare noapte. Aici, la poalele Retezatului, luna era aproapre plină.

Un concediu de pomină - ziua 6

Ziua 6 a fost zi de lălăială prin Sarmisegetusa și Hațeg.
Ne-am trezit când am avut chef, ne-am lălăit cu micul dejun, am intrat în vorbă cu doi dintre cei care aveau grijă de copilașii fotbaliști, o doamnnă între două vârste și un domn în vârstă și plin de povești. De la ei am aflat despre grupul vorbitor de engleză că-s arheologi, canadieni, că au stat o lună și ceva și în ziua următoare pleacă, că copilașii aveau azi meci nu mai știu unde, destul de departe, ceva gen alba Iulia, la câteva ore de mers cu autocarul... Ne informăm și cu ce chestii ar fi de vizitat în zona Cheile Carașului... Nenea în vârstă era umblat mult și era chiar din zonă, ne-a recomandat câte ceva prin Cheile Carașului.

Apoi ne-am suit în mașină și ne-am dus prin Hațeg la vânătoare de sh-uri. În plan era să apucăm să vizităm nu știu ce biserică, of, ce lapsus... așa, Densuș, la întoarcere. Iar pe mine să mă lase la porțile Sarmisegetusei Ulpia Traiana, ca s-o vizitez, iar apoi să vin pe jos până la pensiune, timp în care ei s-ar fi apucat deja de fasolea cu ciolan la ceaun... Numai că planul de-acasă nu se potrivește cu cel din târg, la mocăiala noastră de gașcă mocăită au contribuit sh-urile bogate din Hațeg. Când am terminat turul, era deja cam târziu. Am decis să tăiem de pe listă Densuș. Cum ne întorceam noi cu prada bogată, pe drumul cu meri către Sarmisegetusa se vede clar, iar, venind ploaia dinspre munte. Și chiar se vedea, nu glumă! Renunț la vizitarea Sarmisegetusei pe ploaie și mergem direct la pensiune. Cum deschidem portierele - ploaie! De data asta a fost o ploaie strașnică, care a mai și durat destul de mult, nu cum a fost cea din ziua precedentă.

Ne-am plantat din nou în foișor, noi fetele ne-am spălat pe cap, apoi fiecare și-a căutat ceva de făcut. A fiert pe aragaz fasolea în două ape, au fost pregătite legumele, și cum a stat ploaia Baftă a spart lemne, apoi s-a făcut focul și s-a pornit ceaunul. Apoi a durat destul până s-a făcut faolea asamblată cu ciolanul în ceaun. Cât se făcea fasolea m-am și uscat pe cap, am și citit aproape jumătate de carte (Chinua Achebe - O lume se destramă). A fost gata când deja se lăsase întunericul... deja terminaseră de mâncat și arheologii, și copiii fotbaliști. Arheologii erau în vervă, se pozau în grup, pe urmă cred că s-au dus undeva într-una din clădirile pensiunii să petreacă.

Fasolea a fost foarte bună, băieții au fost foarte lăudați pentru meritele lor. La fel salatele de varză și de ceapă. Mimi a jucat ping-pong la masa din foișor ba cu Baftă, ba cu Conu... Între timp noi pileam la vinișor... S-a făcut târziu, ne-am dus la somn cu greu. Eu una m-am resimțit după fasole, dar se pare că am fost singura.

Cum a doua zi trebuia să plecăm, ca să nu ratez ocazia de a vizita Sarmisegtusa am stabilit să mă trezesc mai devreme și să mă dus per pedes la ora 10, s-o vizitez, iar când am terminat să-i sun să mă ia de-acolo. Condiția era să las bagajul făcut și doar cortul de strâns.

miercuri, 27 august 2014

Un concediu de pomină - ziua 5


Ne-am trezit când au venit muncitorii. Primul lucru pe care l-am auzit - îi ziceau paznicului "ai chiriaşi?". S-a pornit şi telescaunul, ne-am iţit şi noi de prin corturi să ne deşteptăm cu o cafea. Am pus de-o cafea, le-am dat şi nenilor muncitori (erau vreo 3 neni în vârstă). Baftă era tot umflat, dar ceva mai puţin. Era lumină, dar nu foarte soare. Cer cam plumburiu. Zorim să strângem corturile, nu cumva să vină vreo ploaie şi să fie nevoie să strângem corturile ude. Am avut noroc, am reuşit să ne strângem şi abia după aia a început ploaia. Nu cine ştie ce, dar ploaie totuşi. Ne-am înghesuit la loc în maşină claie peste grămadă. Am coborât ce-am coborât până la un cot al drumului unde stăteau în mijlocul drumului nişte cai frumoşi. Care nu aveau chef să plece din drum. Baftă le dă claxoane, caii însă aveau chef de joacă. Trei dintre ei, tinerei, încep a se hârjoni, ridicându-se cu copitele în aer, nechezând a joacă aşa ca băieţii care se caftesc aașa nițel, prietenește. În fine s-au potolit, iar noi ne-am continuat drumul.
Am ajuns în Petroșani, am luat micul dejun sub formă de sandwich de la o "mâncătorie", eu am luat țeapă cu șaorma, era cea mai proastă alegere. În timpul ăsta ploua, nu foarte tare. Apoi ne-am preumblat prin oraș, pe la farmacie pentru mușcăturile lui Baftă și nu numai, am luat Fenistil și un unguent cu arnică... Ne-am mai preumblat și prin sh-uri (la început n-am înțeles ce-i cu pasiunea asta a lor pentru colindatul sh-urilor, mai târziu mi-am schimbat părerea, m-am molipsit). Am vizitat și Muzeul Mineritului din Petroșani, destul de micuț, dar drăguț și interesant, în ciuda faptului că tănticile care tăiau bilete n-aveau chef șă ne facă vreun tur, oricum ne-am descurcat singuri. Am văzut multe chestii care mai de care mai interesante. A fost instructiv. Dar oricum, pe timpul vizitării ne-a lovit o moleșeală... În cele din urmă, obosiți, ne-am întors la mașini. Se oprise și ploaia, se făcuse zăpușeală.


Ne-am îndesat iar claie peste grămadă în mașină și ne-am continuat drumul. Am mers spre Hațeg. Nu mai știu prin ce orașe sau alte chestii am trecut. Am ajuns în Hațeg, în centru, ne-am parcat lângă Billa de unde ne-am făcut cumpărăturile pentru următoarele 2 zile, cât urma să stăm în Sarmisegetusa. Făcuserăm listă cu ce gătim și ce ne trebuie. Aveam pentru prima seară pulpe și cârnați la grătar cu salată de ceapă respectiv varză, iar pentru ziua a doua, fasole cu ciolan la ceaun. Ne-am luat și câte ceva de ciugulit pe loc. Apoi din piață am luat legumele necesare. Ocazie cu care am descoperit cele două ditamai sh-uri din piață, de unde evident ne-am luat câte ceva, dar cum nu prea aveam timp, a rămas să le vizităm altă dată mai pe îndelete.
Am pornit către Sarmisegetusa. Cum mergeam noi așa, era un drum lung, plin de meri ai nimănui pe margini. Ne vine poftă de mere, oprim și culegem de prin pomi mere, ba dintr-unul, apoi ia că din ăsta sunt mai gustoase, ba din ăla sunt și mai bune. Am strâns la mere cât pentru jumătatate de excursie.
Continuăm, ajundem în Sarmisegetusa, trecem pe lângă ruinele romane, îmi arată Baftă care-s și-mi zice că musai trebuie să mă duc să le vizitez - eu fuseseră fiecare de cel puțin 3 ori.
Spre capul satului intrăm pe o străduță și ajungem la Zamolxe, pensiunea atât de lăudată de ai noștri. Acum, atât o lăudaseră încât eu aveam niște așteptăti prea mari și am fost puțintel dezamăgită. Dar mi-a trecut repede. Cum am oprit mașina și am parcat în curte, cum s-a pus pe ploaie - era de așteptat, văzuserăm de departe norii de ploaie cum veneau dinspre munte. Ne-am refugiat în foișor, am stat acolo până s-a potolit ploaia, apoi am mai stat să se mai tragă apa în pământ. Între timp am făcut toți duș. Apoi am pus corturile și ne-am apucat de gătit. Mai mult băieții cu friptanele iar fetele cu salățile. Frumos, relaxat, o seară plăcută. Era destul de plină pensiunea și campingul, era o echpă de fotbaliști juniori în cantonament, precum și un grup de arheologi canadieni.
Liniștiți și sătui ne-am băgat la somn.

luni, 25 august 2014

Un concediu de pomină - ziua 4

Dimineaţa ne trezim noi ca nuşte prunci, bine dormiţi. Am ieşit din cort prima, m-am dus la lac, m+am limpezit pe faţă, am băut apa rece... au început uşor-uşor să mişune şi alţii. În cele din urmă se deschide şi cortul Baftelor. Baftă, cu ochii umflaţi, dar umflaţi rău, ziceai că e chinez sau ceva, Ginghis Han i-am zis noi. Ne-am alarmat, căci nu se ştia cît de grav e, dacă o să-i treacă sau o să se agraveze, dacă e o reacţie alergică la musculiţele infecte sau la betadină sau... naiba ştie la ce. Am stat, ne-am socotit, am decis că nu mai continuăm călătoria şi ne întoarcem fix pe drumul pe care am venit - adică urcăm în şaua Gruiul, apoi Parângul Mare, Gemănarea, Cârja apoi pe sub Parângul mic către telescaun. Cu menţiunea că am zis că dacă tot suntem aici, să mergem niţel mai încolo să vedem şi lacul Roşiile.
Am ţopăit pe bolovani până la Roşiile, ne-am pozat cu lacul, apoi înapoi spre tabără, ne-am urcat rucsacii în spinare, cu corturi şi toate cele. Şi dă-i urcare abruptă pe grohotişul mamii lui de grohotiş până în şa. Solicitant, dar măcar ne-am mişcat destul de repede. Spornic, vorba Verei.
Era întunecos, nor peste tot, ne mişcam cumva cu ploaia-n coaste. Oricum, ne-am bucurat că nu ne-a plouat pe urcare, ar fi fost chiar nasol de tot dacă mai şi alunecam pe urcarea aia. Ei, şi apoi urcuş către Parângul Mare, apoi mers pe creastă mult. Ne întâlnim cu un alergător montan care împingea la bicicletă pe creastă, intrăm în vorbă, el voia să ştie cum ar ieşi spre Transalpina, Baftă scoate harta, se consultă, ne povesteşte între timp că a participat la nuş' ce maraton montan prin apropiere, după care plecase cu bicla către încoace, dormise la un sătean... ne gândeam noi, ce viaţă, frate, să o ţii aşa într-o drumeţie... Mergem apoi fiecare în treaba lui. Noi zorim mai departe către Gemănarea, undeva în depărtare parcă s-auzeau tunete... Mai spre Gemănarea a început o ploicică. Acolo am mai văzut câţiva drumeţi, cu ăştia n-am mai interacţionat. Apoi ploaia s-a liniştit, noi am continuat, şi dă-i şi mergi, către Cârja. Iar am mers cele x vârfuri anonime până la Cârja. În partea stângă, nori cu forme hazlii, care care tunau nevoie mare.

De pe Cârja deja totul era foarte ameninţător, norii se stăteau în ceafă, dar câţiva omuleţi stăteau bine-mersi pe vârful Cârja, făceau poze, n-aveau treabă. Ne mai întâlnim cu un cuplu care urcau către Parângul Mare... Noi coborâm Cârja, destul de neplăcut şi coborâşul ăla, era şi cam umed în urma ploii... În fine, ajungem la Refugiul Cârja, ne oprim, întindem masa mare (în zilele astea de drumeţie am luat mereu prima masă pe drum, cumva mai târziu decât prânzul în mod normal, adică doar pe la 3-4... Halim cu poftă, mătrăşim conserve ca să mai scăpăm de greutate. Între timp, norii ne-au invadat. Din spate, peste Cârja, a venit un nor şi l-a acoperit, venind dinspre versantul cu Vale Jiului. Apoi, către finalul mesei, ne înconjurase norul, că acoperise şi partea dinspre Parângul Mic... A început iar o ploicică, ai noştri insistau să pornim repede, eu tot ziceam hai să mai stăm un pic... Şi-odată începe o răpăială straşnică, ne ascumdem rapid în refugiu... Şi a fost o ploaie sănătoasă, o aversă zdravănă, ne gândeam la săracii ăia care erau pe vârful Cârja, şi la cuplul ăla care pornise încolo şi n-aveau decât un rucsăcel minuscul... Bun refugiul-peşteră la aşa ceva. Tare bun! Să le dea D-zeu sănătate ălora de l-au construit şi celor care-l întreţin, că bună faptă au făcut!
Ei, şi trece ploaia, ba chiar se mai răreşte şi norul-ceaţă. Acum e momentul! Am zbughit-o ca din puşcă. Am mers către Parângul Mic pe versanţi înnoraţi... tunetele se mutaseră din stânga în dreapta... Ne temeam că ne cuprinde ceaţa şi nu mai vedem drumul... din fericire am tot avut noroc, pe măsură ce înaintam ceaţa fluctua, am avut vizibilitate... Am ajuns şi la puntul unde se bifurca traseul către Parângul Mic, ân sus, pe unde venisem, şi spre telescaun, în jos, şuntând vârful... Am luat-o pe jos, am scăpat şi de nor, ba chiar a ieşit soarele. S-a făcut cald, prea cald, zăpuşeală, ne dureau picioarele de atâta marş forţat, dar dacă stăteam ne atacau iar musculiţele criminale. Pe astă ultimă bucată ne-am cam târâit, deja se resimţea oboseala. Am trecut pe lângă o turmă de oi şi printr-o ceată de căluţi înşiraţi pe versant. .
Am ajuns la indicatorul de pe pârtie. De acolo a fost cel mai greu, parcă, tălpile obosite simţeau fiecare pietricică. Pe parcurs ne-au sărit în cale un pisoi negru urmat de-un pui de saint-bernard, tare dornici de joacă... În fine ajungem şi la cabana telescaun, unde ne trântim pe băncuţele de pe terasă, sub razele unui apus superb, auriu... Îl sunăm pe Şox, cu întârziere de o zi de lamulţiani... Bem o bere şi ne scoborâm la maşină. Ne punem cu satisfacţie corturile, de data asta avem companie - nişte copilaşi, o fetiţă şi un băieţel, şi paznicul şantierului de la telescaun. În cele trei zile de când plecaserăm lucrările avansaseră, acum pe mijlocul drumului era ditamai şanţul pentru cabluri electrice... Am stat până târziu la poveşti cu paznicul, un băiat de treabă, cu bun-simţ şi multe de povestit (iarna lucra la salvamont, vara ca paznic, ce apuca şi el). Luna aproape plină ne-a vegheat şi noaptea asta. Baftă n-a vrut să se ducă la salvamont să-l vadă ce-i cu muşcăturile şi ochii umflaţi. Mai în noapte a venit o ambulanţă, chemată de undeva de mai sus, iar el tot s-a încăpăţânat să nu se ducă să întrebe. Apoi am dormit liniştiţi.

vineri, 22 august 2014

Un concediu de pomină - ziua 3

Am deschis ochii cu chiu cu vai după noaptea vântoasă, cam cu sictir... S-a diluat după ness-ul la primus. Ne-am dezmorţit, am strâns bagaje şi corturi şi p-aici ni-i drumul! Pe poteca de întoarcere în şa. La un moment dat am greşit poteca, am făcut greşeala papucarilor, am urmat poteca, uitând de marcaj... Ne-a costat cam jumătate de oră abaterea asta, bine că n-a fost mai mult. Am ajuns în şaua respectivă în cele din urmă, acolo am găsit un nene şi o tanti din Petroşani cu un baiat de 17 ani de prin Suedia (sau Norvegia, am uitat!), ne-am pus pe vorbă cu ei, nenea era umblat prin lume, lucrase prin Suedia sau Norvegia, rămăsese în relaţii foarte bune cu cei de-acolo, şi în vacanţa asta îl primiesră pe băiatul ălora şi-i arătau din locurile frumoase din zonă. Ne-a povestit o grămadă de lucruri interesante, şi de prin străinătăţuri, şi din tinereţile lui pe munte...
L-am rugat pe băiatul nordic să ne facă o poză cu telefonul lui Baftă, ca s-o punem pe FB. Apoi am halit, am strâns şi ne-am pus pe mers.
Am pornit-o către Cârja. Tipul cu nepotul din ziua precedentă ne spusese să ne aşteptăm la un urcuş destul de abrupt pe grohotiş către Cârja, aşa că ne-am pregătit sufleteşte. Şi mergi, şi mergi... Ce mi s-a părut oarecum naşpa e că pe hartă doar câteva vârfuri aveau nume. Dacă te luai după hartă, ajungeam direct pe Cârja, apoi Gemănarea şi Parângul Mare. Când colo, tot urcai şi coborai vârfuleţe anonime de te săturai. Din spate ne gonea un nor de ploaie, cred că după Cârja l-am văzut. A, şi cumva neaşteptat, pe sensul nostru de mers am găsit refugiul Cârja înainte de vârful Cârja.
Refugiul e clădit din pietre, iar pe interior e cumva ca o peşteră, rece, umed, nu prea e de dormit înăuntru - doar dacă te prinde vreo nenorocire de vreme şi n-ai încotro... Dar a fost bun la întoarcere, o să vedeţi de ce...
Pornim mai departe, norul tiptil în spatele nostru, noi târâş-grăpiş pe 100 de vârfuri intermediare anonime (exagerez, evident, n-au fost 100). De pe fiecare vârf ne uitam către căldarea Mija să vedem lacurile, doar-doar om vedea Lacul Îngheţat, care ne obseda... Nu cred că l-am văzut, sau poate o fi fost unul dintre alea multe... Am reuşit să identificăm doar lacul Verde, care chiar era verde-turcoaz. Am văzut şi porţiuni de zăpadă netopită pe ici pe colo. Glucoza a căpătat un nou fan pe munte - Vera, căci i-a dat avânt după Gemănarea, când era obosită. În fine ajungem şi pe Parângul Mare, moment în care norul ne ajunge din urrmă, brusc se face şi frig, bate şi vântul de am îngheţat bocnă. Baftă, ajuns primul, a prins în poză un corb care stătea pe indicator. Am stat preţ de două poze şi am coborât urgent. A fost un coborâş destul de solicitant la câr eram noi de obosiţi şi îngheţaţi. Căutam cu înfrigurare unde apărea marcajul pentru lacul Roşiile - cabana Groapa Seacă şi parcă tot nu apărea. În fine, ajungem într-o şa (şaua Gruiul, am aflat ulterior) de unde începem să vedem marcajul. A fost groasă treaba, groasă rău, un coborâş abrupt, pe grohoriş, cu greutatea în spinare... Ne-am luat inima-n dinţi şi am coborât. Mai cu teamă, mai cu atenţie, o făcurăm şi pe asta. A fost abrupt, dar măcar scăpai repede. Spornic, cum zice Vera.
Lacul Mândra ne-a ieşit în faţă dintre bolovani, de jos arăta cu mult mai mare şi mai impresionant decât de sus, de pe creastă.
Am ochit, de pe porţiunea de jos a coborârii un loc de campat. Ajunşi acolo, nu ne venea să credem! Prea frumos să fie adevărat! Întins ca-n palmă, o porţiune între bolovani, cu nisip, fără prea multe pietre pe jos, loc cât pentru 4 corturi, adăpostit cu pietre anti-vânt pentru corturi... A fost fantastic! Doar musculiţele negre ucigaşe ne-au chinuit, în rest totul a fost perfect.
Am halit, ne-am benoclat pe hartă să plănuim ce trasee mai facem, în ziua următoare trebuia să ne trezim de dimineaţă, să urcăm iar pe creastă şi apoi să ajungem la lacul Gâlcescu şi să ne întoarcem la baza de campare de la Mândra.
Liniştiţi, ne-am băgat la somn. De unde cu o noapte înainte vântul ne terorizase cu rafalele şi vuietele sale, aici a fost o linişte parcă prea profundă.
PS. Seara, Baftă, ciubulit de frunte de către musculiţele ciupitoare nebune, s-a dat pe frunte cu betadină.

Related Posts with Thumbnails