BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

marți, 27 mai 2014

Soc

Săptămâna trecută alergările au avut miros de soc și iasomie. Și caprifoi (mâna maicii domnului). Dar vine puternic din spate teiul, am văzut deja primii tei înfloriți. Cald. Vreme de creștere luxuriantă, de albine care roiesc, de puf de plopi, de ciripituri multe și amestecate. Soare, ploaie, vreme schimbătoare. Alergatul e de fiecare dată o provocare. Nu știu din ce cauză, ultimele două alergări au fost grele, mi-a fost greu, am alergat ca un hipopotam transpirat. Curcubee invizibile. Ploaie și soare.
Ziua lui Mimi, în Piranha. M-am gândit să-i fac cadou și ceva manumacturat de mine, așa că am terminat de pictat cerceii începuți la Noaptea Agențiilor și i-am făcut un evantai din bucățile de carton decupate pentru mock-up, pe care le-am pictat. Cred că de-acum, cel puțin pentru fete, o să mă străduiesc să le dau și câte ceva manufacturat by me.
Am luat soc, l-am pus la uscat și acum imi pute în toată casa. Sper să nu uit și să pun de-o socată cât de curând.

marți, 20 mai 2014

Moartea



Încercăm din răsputeri să uităm de ea, să o ignorăm, ne ducem viața ca și cum n-am muri vreodată, ca și cum cei apropiați, cei dragi sufletului nostru ar fi nemuritori.

Reușim, artistic, să negăm complet moartea prin tot ceea ce facem. Ca niște copii care, ca să se ascundă, își acoperă ochii, sau îi închid.

Suntem campioni la sportul ăsta.

Și totuși... viermele fricii roade, roade... și ne aruncăm disperați în diverse manii: a puterii, a grandomaniei, a dependențelor nenumărate, a viciilor, a extremelor celor mai diverse și neașteptate. Totul ca să uităm de frică.
De groaza de moarte, care ne roade, ne roade într-una. Unii cedează, și decât să aștepte, preferă să sară ei în moarte. Alții trăiesc cu disperare, se aruncă în viață cu disperare, agățându-se de lucruri, oameni, obiecte, ca și cum ele le-ar putea fi talismane împotriva morții.

Disperare, negare, frică. Frică. Frica ne împinge la nenumărate lucruri aberante. Cred că, în spatele oricărui lucru ciudat, rău, nejustificat, crud... stă o frică. Probabil că e diferită pentru fiecare. Pentru că noi suntem toți diferiți.

Frica de a-i pierde pe cei dragi... o frică des întâlnită. Unii o conștientizează mai puternic, alții mai slab. Poate fi ca o durere viscerală, fizică.

Și se activează atunci când moartea țâșnește brusc din cotlonul de unde ai dosit-o ignorând-o și îți atinge, în treacăt, cu o boare a trecerii ei, obrazul. Ți-a luat pe cineva cunoscut, drag... și brusc ți se întoarce conștiința faptului că moartea există, că nimeni nu e imun, că toți, inclusiv cei dragi, vor muri.

Și frica te sugrumă de beregată, te mușcă, colți ascuțiți te sfârtecă, ești mic, slab, neajutorat, frunză. Te simți pierdut, toate minciunile pe care ți le-ai construit ca să te aperi devin străvezii atunci.

O vreme ești paralizat de frică, incapabil să te readaptezi la "normal" apoi te iei cu treburile, obligațiile cotidiente și te trezești că ignori din nou realitatea, că uiți iar de moarte, minciunile străvezii își recapătă opacitatea, gata, ești iar apărat de metereze de fum și de iluzie, ai ochii din nou larg închiși, totul e bine, totul e sub control, lucruri rele nu se întâmplă, moartea se amână... până data viitoare.

luni, 19 mai 2014

vârtejuri

fără nicio ordine.


adineauri, pe fereastra biroului, o forfotă ciudată. la început credeam că-f fulgi de prin plopii de peste drum, de vizavi de cimitir. Dar prea zburau agitat în toate părțile. Erau albine. Am asistat la o roire! S-au așezat în curtea vecină, la care ne uitam de pe geam. Na c-am văzut-o și pe asta! De unde or fi roit, nebunele, de-au ajuns până aici?! Nu cred sa fie ale mele, (fostele mele, mai exact), de la Galați e drum lung.

o Noapte a Muzeelor ratată ca noapte a muzeelor, dar câștigată ca noapte a berilor și a descoperirilor de noi bodegi - în spatele palatului Știrbei, o terasă vamaiotă, loc de pierzanie. În general, și bietul palat jefuit, și pivnițele transformate în club, și terasa pe două bolgii - nivelul normal, hippie-vamaiot-hipsteresc, și the last legel, în groapa. Am reușit, dintre toți cu care am vorbit de mers la noaptea muzeelor, sa ma vad doar cu Maria si Tudor, Mimi și Conu, Aura și Dominic, și, la spartul târgului, cu Diana și Sox. Cum debutul serii a avut loc în Piranha, am ratat lampioanele din parcul Carol, și până ne-am adunat, până ne-am gândit unde să mergem se terminase programul la muzeul hărților vechi, unde îl tenta pe Tudor să meargă. Aura și Domi au luat-o de la ei din Floreasca către Școala Centrală, la recomandarea mea. Era coadă și-au decis să rămână în Que Pasa. Noi am coborât la Victoriei și am luat-o pe jos pe Calea Victoriei către muzeul Enescu. Unde era, evident, ditamai coada. Am renunțat. Pe listă, tot pe Victoriei, era palatul Știrbei. L-am găsit cu greu, că nimeni nu știa unde e. Nici Tudor care toată copilăria s-a preumblat prin centru. Apoi l-am dibuit. Și nu era coadă! Expoziția Hotel Discret Atmosferă potrivită pentru exponate. Vremuri duse, părăginite, jaf și jale. Clădirea a fost, la vremea ei, ditai palatul, de și astăzi încă s-au mai păstrat rămășițe ale gloriei sale... fațada arată încă acceptabil , pivnițele, câteva șeminee albe de faianță (au rămas doar câteva, în rest au rămas pe parchet doar urme) și scara. Jaf! și căutând pe net, am aflat și de ce: http://www.curentul.ro/2009/index.php/2009050727430/Actualitate/Palatul-Stirbei-distrus-de-nepasarea-autoritatilor-si-interesele-imobiliare-ale-proprietarului.html
Se pare că de anul trecut, de la expoziția Lurzer's Archive, și probabil de mai devreme, de când a apărut Eden, cineva s-a gândit să folosească hipstăreala la ceva bun: http://www.orasulm.eu/articole/stiri/stirbei,_noul_palat_hip_al_capitalei_1338


Festivalul turcesc... am trecut razant pe lângă, am văzut doi ieniceri călare pe cai albi, mi-au mirosit fumurile tuturor kebaburilor și al mâncărurulor. Plin de copilăret (și nu numai) care și-a cumpărat fesuri și basmale cu banuți de pus pe cap.

Vreme însorită, dar instabilă, ba nori, ba soare, ba doi stropi de ploaie.

Alergare prin Herăstrău pe răcoare, și soare, în același timp. Salcâmi semi-trecuți, abia mai miros nițel. Soc în floare.

Calup de pitch-uri, muncă, muncă.

După o pauză lungă, se anunță ieșiri cu prietenii.

Viața asta, cum e ea... ba totul băltește săptămâni sau chiar luni, ba se învârtejește brusc, o nebunie. Și eu, ca frunza.


A, încă una din ciclul "lumea e mică": în ziua aia în care s-a anunțat cod portocaliu de ploi în București, Ramon tot vorbea cu unu' Sile de o asigurare. Era Laurentiul Sile, cu stupii.

miercuri, 14 mai 2014

gânduri clipocite



pe vremea asta diluviană gânduri clipocesc, au clipocit încă dinainte să se fi prevestit potopul. De vină-s lecturile ultimei perioade. Sorgul roșu și Animalul inimii. Și niște articole care mi-au limpezit chipul minciunienilor, gorgonelor și al altor viețuitoare fantastice demne de poveste.
Nu s-a limpezit chiar ca luciul plat al apei într-o zi tihnită în care vântul doarme buștean la umbra unui nuc bătrân și umbros. Dar pepite, cau aurul proștilor, sau ce-o fi, se decantează, pare-se printre mâluri. Sau o fi doar o părere. Epoci, vremuri... Privind în urmă, la momentul când ai trăit ceva, o etapă istorică, nu era mare chestie, toți o trăiau. Peste ani, pe măsură ce alte generații vin din urmă, îți dai seama de adevărata valoare a ceea ce ai trăit. Cât de detașat și cum să zic că nu*-mi vine cuvântul, judgemental, gândesc unii care-s doar cu 4-5 ani mai în urma mea când vorbesc de vremea lui Ceaușescu, de revoluția din '89, de alte asemenea din vremea aia... faptul că nu le-ai trăit atunci (dacă eu aveam 14 ani, ăștia aveau 9-10 și mai puțin) și n-ai apucat să pricepi ce se întâmplă, primind apoi explicațiile date mai târziu ca adevăr absolut... makes all the difference. Da, cât de tricky e istoria... Practic și la modul absolut, ce n-ai trăit tu personal scapă înțelegerii adevărate. Ce primim sunt interpretări ale unora, altora, versiuni la modă în vremea x sau y de care aparținem, dacă suntem norocoși mai dăm de câte-un moș sau babă care-au trăit pe bune evenimente care acum ni se arată-n cărți clare ca lumina zilei, și care ne dau o altă perspectivă de a înțelege lumea. Și da, până la urmă istoria e o minciună oficial acceptată într-o versiune dezirabilă. Iar noi suntem niște fraieri. Cu atât mai fraieri cu cât avem impresia că am înțeles, că știm și că chestia X e așa cum suntem convinși că e. Suckers! All of us!

miercuri, 7 mai 2014

Întunericire

Hăul beznei. Dirijor-păpușar invizibil manevrează sfori implacabile. Marionetă care nu-și aparține, mă holbez tâmp în beznă, unde imagini proiectate apar și dispar în neant, un carusel ipotetic-iluzoriu. Un regizor, același păpușar (sau, cine știe?!) după o stagnare băltită a acțiunii schimbă brusc, violent scena, totul se dă peste cap complet, imagini aleargă înebunite unele după altele fără să aibă vreo continuitate, marioneta se revoltă, se enervează, plânge, disperă, se bucură, iubește, iar plânge, iar disperă... Fără să priceapă că toate-s exterioare, toate trec, se schimbă, nimic nu e definitiv, ce azi pare real mâine se dovedește o simplă părere, ceva aparent palpabil, solid, se evaporă într-o clipită, lucruri care respectă o gândire raționață perfect echilibrată dau eroare, eroare, eroare fără niciun motiv rațional, când totul are 99,9999% șanse să fie bine iese câștigător 0,000000001 și totul se duce naibii.

O viață întreagă se concretizează într-o perpetuă, veșnică așteptare a unui ceva ce lipsește, un gol, o piesă lipsă, un miros mut, orb, un ceva care nu e nimic și e totuși și nu e. Sunt o lipsă, sunt o senzație nedefinită de ceva nu e de-aici, ceva lipsește, ceva n-are sens, ceva dă cu virgulă, ceva parcă sună aiurea,ceva, cumva...

Sunt o marionetă tâmpă care suferă din cauză că și-a dat seama că-i o marionetă lipsită de control asupra propriei vieți, că Păpușarul cel sadic face ce vrea el, că totul în jur e beznă adâncă, brocart negru îndoliat, izolator și catifelat, toate imaginile strălucitoare, mișcătoare care se rotesc sunt un carusel de iluzii, un mic iad personal, că totul e iluzie, că ne mințim într-una singuri, că vrem să fim mințiți pentru că nu vrem și nu putem accepta realitatea, pe care de fapt n-o cunoaștem, noi știm doar caruselul pe care ni-l proiectează marele păpușar, mâna care împinge leagănul.

Prieteni dragi? Hm, au uitat demult de mine, prinși în propriile caruseluri, a fost sau n-a fost, hora sentimentelor, sentimente fără trup se evaporă mai iute decât roua sub raza soarelui... timpul și spațiul devin bariere care șterg tot ce nu e aici acum, focalizare pe aici, acum, pe mine și cine mi-e aproape temporal și spațial, erase and rewind, memorie sentimentală ca o bandă de magnetofon, spațiu limitat, refolosire, aici și acum și ce e pe-aproape, atât încape pe bandă, ce-a fost mai demult s-a șters demult, totul s-a rescris deja de mii de ori, de mii de zile, miliarde de ore.

O marionetă tristă n-are activat așa de bine sistemul de ștergere accelerată, așa că își amintește și o bucată de vreme nu înțelege ce se întâmplă. Apoi observă că marginile memoriei afective încep să pălească, prezentul se impune dur, nu lasă timp pentru nimic, nici pentru viață, doar pentru viețuire, supraviețuire sub amenințarea dezintegrării.

Și atunci înțelege, cu greu. Da, așa e-n tenis, așa e viața. Mă rog, așa devine, dacă o lași. Hoții de timp, hoții de viață - cât adevăr încifrat într-o carte pentru copiii mici și mari - Momo...


Avalanșa nebună a goanei după mai mult, mai mult în care te trezești băgat la jug pentru îndeplinirea viselor altor apucați disperați să facă mai mult, mai mult, tot mai mult... Ne grăbim, ne grăbim... unde mama naibii ne grăbim, oameni buni? Că la capăt tot madama cu coasa ne așteaptă. Și nimic din toate cele pentru care ne-am zbătut ca disperații nu luăm cu noi. Doar să trăim frumos, doar de asta nu mai avem timp.

În termeni mai concreți. Mă sâcâie o senzație nasoală legată de cei pe care îi numesc prieteni. Mai exact de gașca veche. Nu ne-am mai văzut de pe la mijlocul lui noiembrie în formula largă. La Revelion am rămas în București, pentru că promisesem că fac revelionul cu fetele de la dansuri, pentru prima data ever. Apoi cu o particică din gașcă am mers la munte, in al doilea weekend din ianuarie, la Cozia. Apoi a fost ziua celor trei peștișori - Baftă, Conu și Vulturu, la care n-am putut ajunge că m-a lovit grav gripa (și acum îmi amintesc cât de oribil m-am simțit fix în duminica aia când trebuia s-ajung la sărbăutorirea de la moșia lui Baftă). Apoi a fost Noaptea Agențiilor, prileg cu care am apucat să mă văd cu Domi, Aura, Mimi și Georgiana. O tentativă să mă văd cu Maria, ocazie cu care am aflat sumar că e însărcinată și se simte rău - și nu ne-am văzut, întâlnit nici până în ziua de azi, deși am lasat mingea în terenul ei - când se va simți mai bine și va avea chef să dea un semn de viață. N-a dat. De simțit pare a se simți mai bine, mă bucur pentru ea. O tentativă de întâlnire cu Domi și Aura - iar eșec. Parte din gașcă s-a dus de 1 mai cu cortul la Fefeleaga - eu n-am putut din cauză de serviciu, arză-l-ar focu', iar alții au mers pe șestache în altă parte. Iar Domi și Aura s-au văzut cu Șox-ii. Beri, chestii, băute care cu care - aflate postum-post-factum. Concluzie? Pentru mai toți pare-se c-am murit. Oi fi murit, dracu' știe, atunci, pe 31 iulie 2011 și visez post-mortem coșmaruri. Sau sunt în iad. Sau sunt nebună. Sau depresii - noi perspective. Sau pur și simplu, totul e praf, iluzie și nimic nu există, n-a existat și nu va exista.

joi, 1 mai 2014

hate myself



Tot tâmpita am rămas. Degeaba am trecut prin atâtea, când sunt varză, stresată, plină de nervi, tot ca o cretină mă trezesc că mă comport. N-am devenit un om mai bun, fir-ar să fie. Da, sub stres mare, când cineva ăncearcă să mă aducă pe drumul cel bun c-o vorbă bună mă trezesc trântind o porcărie. Și bineânțeles, asta-i rănește – ghici pe cine – tocmai pe cei care țin la mine. Că pe ăilalți oricum îi doare-n pix. Da, și iată că I did it again. Dobitoacă. Ce pot să spun? N-am nicio scuză. Doar o trăsătură nașpa a mea pe care nu știu de ce n-o pot domoli. Datul cu mucii în fasole, aia e.
Mă tot gândesc și nu găsesc o explicație rațională de ce când m-apucă nervii, stresul și mă simt under pressure izbucnesc și resping orice, vorbă bună, vorbă rea, om bun sau rău, la modul nașpa. Un fel de lăsați-mă naibii zât, marc, whatever. De ce puii mei sunt așa? De ce naiba? De ce mă port ca o javră speriat-furioasă care te compostează așa de aiurea că nuș’ ce i s-a năzărit? Să mor io dacă mă înțeleg. Și mă urăsc pentru fazele astea. Cea mai des mi-e victimă maică-mea, pe care o iubesc de nu se poate. Și din când în când mai “compostez” alți bieți oameni dragi mie care în fond nu vor decât să mă ajute. Deci ce mai tura-vura. Sunt o javră. I hate myself.

De fapt voiam să scriu ceva mai intelectual-optimist... Oamenii cu care ne intersectăm în viață ne lasă cumva, într-o măsură mai mică sau mai mare, urme în suflet. Într-un fel sau altul, în bine sau în rău, vizibil sau subtil, de nici nu-ți dai seama... Fiecare are cumva o contribuție la ce ești la un moment dat. Și întotdeauna mi-am dorit să NU fiu dintre cei care lasă "vânătăi" sau "cicatrici"... și totuși, mizerabilitatea asta de arici exploziv respingător-gonitor, un soi de grosolănie crasă în a alunga pe oricine în momentele critice pentru mine (pentru piticii de pe creier, de fapt), exact asta face. E trist să-mi dau seama că orice fac, când sunt under pressure tot ca un cur reacționez. Pare a fi o chestie deep inside, feroce-animalică, că e comportament de fiară încolțită. Și totuși, de ce? De ce oi fi așa? Oare aș putea să schimb asta? Tare mi-e teamă că răspunsul ar putea fi nu. Tot ce pot e să încerc din răsputeri. Și să sper că... nu știu, poate că cei dragi vor putea să ierte... să n-o ia personal... să accepte măcar ei ca pot fi și așa nașpa (eu una nu reușesc să-mi accept latura asta), să fie mai buni ca mine...
Am avut noroc în viață să întâlnesc mulți oameni buni, și bunătatea lor m-a ajutat să gândesc profund, să îmi pun probleme, să mă judec aspru, să fiu lucidă, să îmi șlefuiesc multe asperități și ciudățenii din modul de a mă purta (la adolescență eram tare sălbatică, tăcută, genul care toate le ține-n sine, care judecă dur, pur și dur, extrem de timidă și cu izbucniri de furie necontrolate în situații stresante pentru mine)... Dacă e să mă gândesc, am evoluat, mulțumită lor, mult. Păcat că timpul trece, oamenii buni și apropiați sunt disponibili tot mai rar, eu deasemenea, tot ce ni se întâmplă lasă urme, oamenii buni mai noi există, sunt acolo ca niște raze de soare...

Dar eu simt cum lumea mea crapă încet, cu o mișcare incredibil de încetinită, se destramă în atomi, se autodistruge cu tendința de a dse dizolva în neant cu o mișcare ca a galaxiilor, nu pare a putea fi oprită, sau inversată, totul piere sau se îndreaptă spre pieire, rotindu-se implacabil. Nu pot prinde nimic, toate imi scapă printre degete, totul e fum, praf, nisip de timp, eu sunt cenușă lătrătoare și-mi privesc portretul vieții cum se descompune grațios, ca într-un balet cosmic, fără zgomot, unic spectator imobil plin de furii și resemnat totodată. Mintea e în război pe viață și pe moarte cu inima, sunt propriu-mi prizonier într-o temniță inexistentă dar implacabilă, sunt blocată într-un prezent scurt, străin și de necontrolat, care mă târăște ca o alunecare de noroi sau steril spre un viitor sumbru, mohorât, trist și izolat, singuratic ca al oricărui lup singuratic. Și ar trebui doar să găsesc răspunsul la întrebarea: ce vreau să fac?

Related Posts with Thumbnails